liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Eminescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 733. Marți 1 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (43)


Ne gândim la sensul vieții doar când constrângerile din jurul nostru devin apăsătoare, chinuitoare chiar. Într-o epocă a prosperității materiale greu de imaginat cu un secol în urmă, ne gândim tot mai mult la sensul/ rostul nostru pe această planetă, dar și cel pe care-l pregătim pentru generațiile de peste un secol. Dacă existența noastră este din ce în ce mai bună sub raport material, nu același lucru se poate spune despre existența noastră sub raport spiritual. A sintetizat excelent C. Noica acest adevăr: ”Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”. Asta echivalează cu a spune că dacă Eminescu ar fi trăit într-o familie foarte bogată, altcineva ar fi avut onoarea să fie considerat cel mai cel din literatura română.

Profesorul Harari ne avertizează din chiar primul subtitlu al lecției ”Sensul” (pp. 269 – 306) că ”viața nu este o poveste”. OK, dar ce este? Răspunsul la această întrebare, la care se adaugă inevitabilele ”cine sunt eu?” și ”ce ar trebui să fac în viață?” diferă de la generație la generație deoarece, susține autorul, ”ceea ce știm și ceea ce nu știm se schimbă încontinuu” (p. 269). Printre poveștile posibile date ca răspuns(uri) poate fi sintetizată, în câteva cuvinte, următoarea: ”facem cu toții parte dintr-un ciclu etern care cuprinde și conectează toate ființele. Fiecare ființă are de îndeplinit o funcție anume în cadrul ciclului. Să înțelegi sensul vieții înseamnă să-ți înțelegi funcția unică, iar să duci o viață bună înseamnă să îndeplinești funcția respectivă” (p. 269). Cu alte cuvinte, toți suntem la fel: unici, în felul nostru! Poate și această unicitate ne face să ne simțim ca fiind aleși pentru a îndeplini misiunea numită viață. Această explicație vine mai mult din filosofia hindusă care consideră că ”fiecare ființă are o dharma unică, aceasta reprezentând calea pe care trebuie să o urmezi și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit” (p. 270). Nefăcând astfel, strici echilibrul cosmic și nu-ți vei găsi liniștea niciodată. Intuitiv sau nu, unei ființe care a aderat mult la practici religioase pline de pietate i-am spus: ”urmează-ți calea!” Într-adevăr, a face ce nu-ți place, nu crezi, sau nu este pe măsura ta înseamnă a nu-ți urma calea și a fi nefericit, neîmplinit. ”Alte religii și ideologii cred într-o dramă cosmică liniară, care are un început cert și incontestabil, un mijloc nu tocmai lung și un sfârșit de tipul o dată pentru totdeauna” (p. 271). Pe aceeași linie se înscriu și toate ideologiile naționaliste care își proslăvesc națiunea sub convingerea că acestea sunt fapte de drept divin: Dumnezeu a făcut națiunile! Din păcate, oamenii nu pot aparține decât la o națiune – prin naștere, de regulă – iar  celelalte națiuni nu au calitățile deosebite pe care o are națiunea în care te-ai născut…  ”Comunismul ne spune o poveste asemănătoare, dar se axează mai mult pe clasă decât pe etnie. Lupta dintre burghezie și proletariat va anunța sfârșitul istoriei și instaurarea paradisului pe pământ, în care nimeni nu va deține nimic și toată lumea va fi pe deplin liberă și fericită” (p. 273). Din motive arhicunoscute, cei care au trăit în comunism au ajuns la concluzia că e mai bine să crezi în perfecțiunea absolută a unei societăți postmortem, numită Rai. Pentru a calma spiritele în legătură cu care dintre toate aceste povești ar putea fi mai credibilă și mai bună de aplicat, Harari ne amintește câteva cifre care țin de astronomie și biologie: ”universul (etern!) s-a născut cu 13, 8 miliarde de ani în urmă. Planeta Pământ s-a format acum 4,5 miliarde de ani, iar oamenii există de cel puțin două milioane de ani. … Cât despre viitor, fizica ne spune că planeta Pământ va fi absorbită de un soare în expansiune peste cca 7,5 miliarde de ani, iar universul nostru va mai exista încă 13 miliarde de ani” (pp. 273-274). Asta arată că suntem efemeri, suntem chiar efemeride cu un parcurs extrem de scurt în istoria universului și al planetei.

Totuși, nevoia de sens este permanentă, chiar dacă nu mereu conștientizată. ”Majoritatea poveștilor de succes rămân cu final deschis. Nu trebuie să explice niciodată de unde provine în ultimă instanță sensul, deoarece se pricep de minune să capteze atenția oamenilor și să o mențină într-o zonă sigură.” (p. 276) Această menținere în zona de siguranță face ca oamenii să nu-și mai pună problema sensului în mod acut. Spre exemplu, problema naționalismului este o poveste, adesea de succes, car gâdilă plăcut urechea omului mediu, de regulă orgolios că este implicat într-un proiect atât de grandios. Iată cum explică Harari, succesul ideologiei naționaliste (una care pare să aibă mult sens, dacă nu cumva chiar singurul sens al vieții indivizilor care o compun): ”naționalismul ne farmecă cu povești eroice, ne emoționează până la lacrimi relatând dezastre din trecut și ne stârnește furia insistând asupra nedreptăților pe care le-a suferit națiunea noastră. Ne confundăm atât de mult în această epopee națională încât începem să evaluăm tot ce se petrece în lume în funcție de impactul asupra națiunii noastre și nici prin cap nu ne trece să întrebăm ce face ca națiunea noastră să fie atât de importantă” (p. 276). Aș adăuga un bemol la descrierea modului în care funcționează naționalismul. Într-adevăr, naționalismul, ca ideologie extremistă demnă de dispreț și desconsiderare are la bază povești nemuritoare despre excepționalismul națiunii din care facem parte în raport cu celelalte națiuni ale lumii. Dar există și sentimentul firesc (identic cu cel de apartenență la o familie, trib, clan etc.) de apărare a națiunii din care faci parte și cu care te identifici. Aici apărarea națiunii se justifică prin calcul pragmatic pur, prin apărarea propriilor interese prin intermediul apărării intereselor generale ale națiunii. Este firesc să-ți aperi avutul/ proprietatea/ familia în cazul în care națiunea ta este atacată. Dar și reciproca este valabilă: nu este neapărat necesar să aparții unei anumite națiuni pentru ca viața ta să aibă sens: ”miliarde de oameni au crezut de-a lungul istoriei că, pentru ca viețile lor să aibă sens, nici măcar nu trebuie să fie integrați într-o națiune sau într-o mișcare ideologică importantă. Este suficient doar ”să lase ceva în urmă”, asigurându-se astfel că povestea lor personală continuă și după moartea lor. Acel ”ceva” pe care îl las în urmă este, la modul ideal, sufletul meu sau esența mea personală” (p. 277).

Altă poveste de succes este dragostea perfectă, iubirea absolută din care cineva poate să facă scopul vieții (cel puțin pentru o perioadă de timp). Translarea dinspre iubirea dintre o persoană pentru o altă persoană, către iubirea unei persoane către întreaga națiune se face rapid prin numitorul comun: iubirea. În dictaturile comuniste iubirea față de partid era forma supremă de iubire, urmată de iubirea de patrie, de familie, de semeni etc. Sigur, unii își extrăgeau sensul vieții din aceste ”iubiri”, dar se știe că iubirea este trecută, în categoriile de boli alcătuite de OMS drept o patologie. Dar sfârșitul nu-i aici… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 575. Vineri 27 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (2)


Nefiind eu autorul cărții, ci doar comentatorul de pe margine, chitit să observe și neobservabilul, atrag într-un mod cât se poate de serios atenția potențialilor cititori ai acestui opuscul măreț (dar și celor ai cvasipseudominirecenziei subsemnatului) că este complet interzisă orice formă de lectură a acestei cărți (exemple de forme de lectură: integrală, pe sărite, în diagonală, în pat, în picioare, la wc, la birou, în tren/ avion/ autocar, în timpul liber, în scop de înțelepțire sau de amuzare, de petrecere utilă a unui timp liber etc. etc.), de către cei lipsiți de simțul umorului. Sau, dacă totuși o fac, e bine să știe că o fac pe riscul și socoteala lor.

Ca orice presupusă lucrare savantă care se respectă, cartea începe cu o ”Introducere” (pp. 15 – 16), una prin care să se motiveze demersul publicistic și să pregătească cititorul pentru un excurs rapid dar intens în regatul cvasiinfinit al prostiei umane și al consecințelor acesteia pentru omenire. Cu mai bine de un an în urmă scriam, într-unul din episoadele acestui serial despre fețele multiple ale prostiei umane, despre falșii înțelepți care gem de prostie începând unele discursuri sau articole cu incluzivul ”se știe că…”/ ”este evident că…”/ ”orice om normal știe că…”, deși realitatea este exact pe dos. Fiind o carte dedicată presupușilor neimbecili autorul debutează în mini-Introducere cu o… imbecilitate din rândul celor înșirate mai sus: ”Este evident că, la ora actuală, omenirea se află într-un stadiu deplorabil” (p. 15). Dacă nu este chiar o imbecilitate, atunci este o banalitate crasă, o afirmație sforăitoare a la Gâgă sau a la tractoriștii – propagandiști din secolul trecut. Autorul, inteligent fiind, are această abilitate de a o face pe prostul pentru a intra în cugetul și în (ne)simțirea celor care și-au făcut un stil de viață din a o face pe deștepții. La urma urmei, nu este neapărat nevoie să fii imbecil pentru a nu observa că afirmația de mai sus nu este probată de nimic, rămânând agățată în aer ca o rufă la uscat. Însă autorul, pus pe glume fine, vine cu o completare care îl coboară imediat cu picioarele pe pământ pe imbecilul care a și tras aer mult în piept exclamând: ”O! Cât adevăr!”, autorul adăugând imediat: ”Însă aceasta nu este o noutate. Din câte știm noi, omenirea s-a aflat mereu într-un asemenea stadiu”. Folosind pluralul majestății, cuplat cu ezotericul și atractivul verb ”a ști”, autorul consolidează platitudinea anterioară și pregătește cititorul pentru următoarea: ”Suferința și necazurile pe care oamenii trebuie să le îndure, atât ca indivizi, cât și ca membri ai societății, sunt, practic, rezultatul modului lipsit de noimă – aproape imbecil, aș spune – în care viața le-a fost structurată încă de la origini.” (p. 15) Cu alte cuvinte, nu oamenii au fost/ sunt imbecili, ci modul lor tâmp (”aproape imbecil”) în care au purces oamenii la organizarea vieților lor chiar de la începuturi!

Cu o ironie ce poate fi depistată doar dacă ai mereu în minte titlul cărții, autorul deplânge – dar încă nu numește – ”doza suplimentară de necazuri de zi cu zi, grație unui anumit grup de indivizi ce fac, la rândul lor, parte din neamul omenesc.” (p. 15) Dacă italianul ar fi cunoscut Scrisoarea III-a de Eminescu, ar fi citat, savant, ura îndreptățită pe care ar trebui s-o îndreptăm către ”acest grup de indivizi” : ”I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!”. Păi da!, față de necuvântătoarele care își duc onest existența, cuvântătoarele imbecile n-ar prea avea dreptul să se numească oameni. Da, dar ironia soartei este că tocmai ”acest grup de indivizi” conduc treburile și mersul (înainte? al) omenirii. Grupul imbecililor (nenumiți încă) ”este mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul” încearcă autorul să-l introducă pe cititorul onest și neimbecil în tema atât de delicată a prostiei umane. Pentru a nu jigni eventualii cititori mai suspicioși, autorul nu pronunță/ scrie deloc cuvântul magic care face materia însăși a analizei sale ”științifice”: imbecilitatea umană. Prin urmare, ca într-un roman de aventuri, se descrie foarte aluziv ”criminalul”/ ”incriminatul” obligând cititorul să se întrebe: ”oare o fi vorba despre?…”. Iată, această descriere a dușmanului nevăzut (dar atotprezent) al omenirii: ”… este vorba despre un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli, și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută, de așa natură încât activitatea fiecărui membru consolidează eficacitatea activităților celorlalți membri. Firea, însușirile și comportamentul membrilor acestui grup vor fi abordate în paginile ce urmează” (p. 16). Absolvent de London School of Economics, italianul Cippola invocă (inevitabil, nu?) ”mâna invizibilă” / ”the invisible hand” (Adam Smith), cea care stabilește prețul de echilibru pe piețele perfect libere (inexistente vreundeva în lume). La fel fac și imbecilii: sunt nevăzuți, dar ei fac jocurile pe piețele (politice, economice, religioase, culturale ale) lumii!

În fine, după ce ne-a tot dus pe după piersic cu vorba (scrisă!), Cipolla își varsă crezul care l-a determinat să dedice timp analizei și scrierii acestei nevinovate cărți: ”Aș vrea să subliniez că această cărticică nu este un exercițiu de cinism sau de defetism – nu mai mult decât o carte de microbiologie. Cele ce urmează sunt, de fapt, rezultatul unui efort constructiv de a detecta, de a cunoaște și poate de a neutraliza, pe această cale, una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii.” (p. 16).  Aici, autorul cade într-un utopism profund, crezând că va putea ”neutraliza” o forță uriașă, una mai puternică decât ”Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul”. Nu ne rămâne decât să sperăm că, până la sfârșitul acestei nevinovate broșurele autorul să redevină realist și onest cu noi și cu el însuși. Prin asocierea conținutului acestei cărți cu cel al unei cărți de microbiologie, autorul ne sugerează că imbecilii sunt foarte greu de vizualizat (ca niște microbi/ viruși) cu ochiul liber și că este nevoie de multă abilitate în detectarea și (poate) neutralizarea (fie și parțială a) lor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 494. Miercuri 9 mai 2018 Tâmpit să fii, noroc să ai (10).


Simona Catrina scrie pe blogul Adevărul, la 7 noiembrie 2013, câteva adevăruri triste despre câteva realități prostești care par a fi premeditate, programate, permanentizate și mult dorite de clasa politică conducătoare de la noi.  Iată articolul ”Prost să fii, noroc să n-ai”:  (http://adevarul.ro/news/societate/prost-fii-norocsa-n-ai-1_527b4a86c7b855ff56c87ea3/index.html).

M-am săturat de proşti ca de mere mălăieţe. Prefer o perfuzie în locul unui dobitoc. Nu cred în scuza clasică: sunt idiot fiindcă familia mea n-a avut posibilităţi să mă dea la şcoală. Cunosc oameni cu patru clase care sunt isteţi brici, după cum cunosc şi imbecili cu doctorate.

În ciuda tuturor justificărilor genetice, cred că prostia e o opţiune, nu o pacoste predestinată. Alegi să fii prost aşa cum, în fond, alegi să fii gras, ciufut sau sectant. Prostia e la modă, asta mă scoate din minţi, iar asta îmi pune respectivele minţi la muncă, epurarea nu e simplă. Nu vreau ca proştii să aibă noroc, pentru că dacă se întâmplă asta, trei sferturi din suflarea planetei va dori să fie toantă. Din cauza proştilor, eu plătesc degeaba abonamente scumpe la TV, majoritatea emisiunilor sunt nişte porcării. Mulţi realizatori au învăţat o ţară întreagă să fie buimacă. Asta ca să mă exprim elegant. Trăim sub dictatura proştilor, iar boala n-are leac şi a făcut mai multe victime decât ciuma bubonică. Un amic de-al meu, periculos de inteligent, s-a însurat cu o femeie care ne-a spus că a dăruit cuiva, la o cununie civilă, un buchet de salmonelle. Nu ştiu nici în ziua de azi ce flori au fost alea, de fapt, şi cum s-a ajuns la confuzia cu o bacterie. Dar îi sunt recunoscătoare măcar pentru faptul că am râs cu lacrimi, cum nu mi se mai întâmplase din ziua când am aflat că Adrian Năstase a încercat să se sinucidă. Cretinii nu greşesc. Nu e vina lor că noi, deştepţii (iertaţi-mi modestia), îi tolerăm şi nu-i învăţăm să fie oameni normali. Oamenii plictisitori sunt proşti, nu realizează că, ascultându-i, mai avem puţin şi ne zburăm creierii, ca să nu ne mai chinuim în zadar. Era să mă sinucid de plictiseală, când soţul unei amice mi-a povestit timp de patru (sau şaişpe, nu mai ştiu) ore cum e cu legislaţia vapoarelor de marfă ţinute în carantină. Luaţi-o pe Tonciu din televizor, altfel mă jur că organizez un protest într-o piaţă, îi spulber p-ăia cu Roşia lor Montană! N-am copii, dar dacă aş avea, aş da în judecată televiziunile care promovează tontălăii la ore de vârf. Pentru că ei fac prozeliţi şi bani, deci devin un exemplu sinistru pentru minorii care cred că Vlaicu-Vodă a inventat avionul. Eram în vizită la nişte snobi, dracu ştie ce căutam acolo. Din vorbă-n vorbă, am întrebat-o pe beizadeaua lor, care nu ieşea din tabletă, ce le mai predă în ziua de azi la şcoală, la literatură. Mi-e şi frică să vă răspund, poate vă traumatizez. Mi-a spus aşa: ”Ăăă, nişte d-ăştia care scriu despre unul, Moromet, despre fraţii dihori sau jderi sau nu ştiu cum, şi ne mai învaţă Eminescu, care a scris nişte scrisori, gen”. ”

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 477. Duminică 22 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 1


Incredibil, dar adevărat! Există autori și cărți care pledează, pe față, în favoarea admiterii plagiatului ca mod ”pozitiv”/ acceptabil de diseminare culturală și informațională. De fapt, n-ar trebui să ne mire: unele legislații naționale au acceptat/ legalizat, pe față (și contrar unor precepte creștine) prostituția, ba chiar și drogurile tari. Probabil urmează legalizarea pruncuciderii (în cazul în care nou născutul nu corespunde așteptărilor părinților), a celebrului ”menage a trois”, a dreptului de a circula alternativ (când pe dreapta, când pe stânga) etc. De fapt și furtul este, în unele legislații, oarecum încurajat, îndeosebi prin fixarea unui prag valoric minim (de ex. dacă furi sub o sută de mii de euro, nu este caz penal, ci doar trebuie să dai banii înapoi; subliniez, am dat doar un exemplu). În fine, la rigoare, nimic nou sub soare. De la greci încoace, (cică) nimic original nu s-a mai scris, totul având rădăcini în gândirea anticilor. Unii susțin chiar că a pretinde originalitate este de-a dreptul patologic!

 

O butadă celebră spunea că este original acela care are inteligența de a-și ascunde bine sursele de ”inspirație”. Dincolo de ironii, exagerări sau interese de apărat în instanță, originalitatea este considerată de unii o iluzie, iar plagiatul un fapt real și chiar demn de urmat. Este cazul autorului francez Jean-Luc Henning care a publicat la Gallimard, în 1997, un opuscul de puțin peste 100 de pagini, intitulat ”Apologie du plagiat” (apărut, la noi, în 2009, la Editura ”Art”, în traducerea lui Mădălin Roșioru și cu o prefață de Gabriel H. Decuble). Foarte probabil, unii dintre plagiatori nu știu că sunt și pot fi apărați de legislație. Senatul României, în insațiabila sa grijă ca nu cumva vreun nevinovat să fie acuzat pe nedrept, a statuat că plagiatul nu este infracțiune (adică nu ține de Codul Penal, ci de Codul Civil sau de Codurile Etice ale unor instanțe culturale: universități, academii, edituri, reviste etc. Probabil va urma o lege prin care, discret și delicat, plagiatul să fie repus în drepturile sale firești. Căci, vorba unui parlamentar de-al nostru, din popor: da’ cine n-a furat măcar o dată în viața lui!?

 

În interesanta prefață (intitulată ”Menon sau De ce nu știm când și cum săvârșim plagiatul”) la traducerea cărții lui Henning în limba română (”Apologia plagiatului”) Gabriel H. Decuble amintește cititorilor că opere celebre ca Faust, scrierile lui Paracelsus, apoi opere ale lui Eminescu, Voltaire, Diderot, Montaigne, Beaumarchais sau Musset poarta  amprenta plagiatului clar. Și atunci? Mai mult, Henning însuși a fost acuzat de plagiat (în cazul cărții ”Horoscopul neîndurător”, 1995) ”și a trebuit să explice în fața judecătorului pasajele comune cu scrierea ”Tristețea balanței și alte zodii”, 1983 a lui Jacques A. Bertrand” (p.7). Pentru a nu lăsa plagiatorii să se bucure prea mult că au, în sfârșit, argumente solide în a-și dovedi ”normalitatea” gestului lor, voi cita mai mult din Decuble: ”Apologia de față este, prin urmare, rodul autojustificării. Curtând clemența publicului, Henning îi cere acestuia să facă, una după alta, concesii privind caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului. Prin urmare, fiecare afirmație de-a sa trebuie citită, la fel ca în dialogul platonic evocat mai sus, cu un nu-i așa că…? îngânat în subconștient. Nu-i așa că ”totul ne aparține, după cum, nimic nu ne aparține?” Nu-i așa că ”poeții minori împrumută, în timp ce cei mari fură de-a dreptul”? Or, explicarea unui fenomen literar prin recursul la antropologie are avantajul de a stinge ab initio orice răbufnire elitistă, permițând cel mult o meritocrație ad-hoc”. Pentru că în episoadele anterioare (cam multe…) ale acestui serial infinit au pus în centrul lor eminescologi, eminescopați și eminescofagi (bașca plagiatori și autoplagiatori care se hrănesc consistent din Eminescu) redau aici considerațiile lui Decuble depre Eminescu plagiatorul (atât de iubit de români. Cine? Eminescu sau plagiatorul? Ambele cazuri!): ”… poetul național are meritul de a-și fi însușit o limbă străină și cunoștințe solide de filologie prin care să acceadă la lirica unui Gottfried Keller – atât cât să scrie La steaua – sau la creațiile unui Horațiu – atât cât să scrie Odă în metru antic. Și de ce l-am blama pe Eminescu pentru acest ”transfer cultural”, când Horațiu însuși se lăuda a fi fost primul care a transpus în latină iambii lui Arhiloh?”

 

Revenind la ale noastre (considerații), cartea lui Henning este un demers avocățesc în apărarea inculpatului acuzat de plagiat, pe numele său Henning. Și cei mai odioși criminali au dreptul la un avocat al apărării care, prin sofistică, retorică și/ sau alte jonglerii semanatice, psihologice sau emoționale încearcă (și adesea reușesc) să-și salveze clientul. Probabil, în istoria avocaturii au mai existat pledoarii în favoarea plagiatului, caz în care cartea lui Henning este, din nou!, un plagiat, iar autorul ei un recidivist înrăit… Probabil cei care vor citi cartea vor găsi că argumentele în favoarea plagiatului chiar sunt viabile și omenești (și minciuna este omenească), dar eu constat doar diferența culturală dintre România și Franța. La noi plagiatorii nu ajung în fața instanțelor judecătorești pentru că, nu-i așa?, românu-i oț, în timp ce în hexagon acest lucru normal se întâmplă. În acest caz, oricine poate scrie poezia numită Luceafărul și să o prezinte la redacția ”Scriptor” ca fiind creația sa originală (”Responsabilitatea conținutului apraține semnatarilor textelor!). La semnalarea vreunui blogger neînsemnat că Luceafărul îi aparține lui Eminescu, semnatarul textului intitulat ”Luceafărul” va spune: ”fugi d`acilea dom`le, ce mă crezi nebun? Ăla de se pretinde autor al Luceafărului a fost internat la Socola, nu eu...”. Recunosc, exemplul nu prea stă în picioare, deoarece plagiatorii adevărați își folosesc din plin creativitatea pentru a estompa ”sursa de inspirație”. Pe scurt, doar plagiatorii dovediți sunt proști; ceilalți sunt demni de aprecieri pentru inteligența și creativitatea lor de a șterge urmele. Într-adevăr, doar un scriitor inteligent ”ciupește” de ici și de colo, idei, cuvinte, expresii, sintagme, cugetări celebre, situații, vise, poșești ale prietenilor, întâmplări din ziare etc. iar talentul lor este tocmai de a face un mxtum compositum nou, original, mai plăcut și mai credibil decât fiecare dintre cele amintite mai sus luate fiecare în parte. Chiar dacă va fi considerat un josnic exercițiu de autoadmirație, dar nu am alt exemplu la îndemână, pot afirma că după teza mea de doctorat (finalizată în 1984 și susținută în 1996) s-a mai obținut un titlu de doctor – de data asta în filosofie!, iar din Metodologia Scop Mijloc au fost preluate (cu măsură și tact, recunosc) idei, cuvinte, afirmații, concluzii care sunt auzibile în conferințele publice ale unor ”savanți”… Evident, în sinea mea, mă declar mulțumit și aștept câți mai mulți plagiatori… (mai) inteligenți!

 

Pentru că plagiatul este, totuși, o temă de interes pentru românii actuali (Codruța Kovesi – plagiat 4%, Victor Ponta – plagiat peste 50 %, sau: cam ce procentaj de teze de doctorat sunt plagiate în proporție de peste 50%? etc.) voi insista puțin asupra istoricului plagiatului scris de plagiatorul profesionist Henning. Nu înainte de a afirma clar că primul vinovat în materie de plagiat disertațional sau doctoral nu este doar și în primul rând plagiatorul, ci îndrumătorul tezei de disertație/ doctorat, la fel cum cel mai vinovat de publicarea unui articol plagiat într-o revistă nu este atât autorul cât redactorul șef, redactorul de specialitate și evaluatorul extern. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 475. Vineri 20 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (26)


După ce în numărul anterior din Scriptor (nr 1-2/ 2018, pp 46-49) au fost publicte extrase din viitoarea carte a lui Valentin CoșereanuEminescu și Constantin Noica” (nici vorbă despre vreun Jurnal… ), în numărul curent al revistei Scriptor (nr 1-2/ 2018) Bogdan Mihai Mandache face prezentarea cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (numele cu care a apărut cartea lui Valentin Coșereanu în Colecția Eminesciana a Editurii Junimea). Prezentarea cărții este intitulată ”Noica și comoara manuscriselor eminesciene” pp. 74-75.  Evident, fiind doar o prezentare de carte (Rubrica ”Cărți noi la Editura Junimea”) nu se așteaptă nimeni la evalări critice, la semnalarea măcar a unora dintre inadvertențele pe care le-am făcut eu în episoadele anterioare. Este o prezentare ”de serviciu”, cuminte și, desigur, favorabilă, deși aparent neutră.

Dar nerespectarea normelor de citare și a succesiunii logice a evenimentelor trebuiau respectate fără abatere. Tot în afara corectitudinii jurnalistice este, cred, și faptul că BMM nu observă diferențele de conținut dintre extrasul de jurnal publicat în numărul anterior al revistei și  textul cărții publicate la Junimea și prezentată în aceeași revistă. În mod normal, BMM ar fi trebuit să observe și să aprecieze ”coafatul” și ”cosmetizarea” textului publicat inițial în revistă și, ulterior, în carte. În scurta prezentare a cărții lui V.C., există șapte citate, dar la niciunul dintre acestea nu se face trimiterea la pagina la care poate fi găsit citatul (nu neapărat pentru a verifica corectitudinea transcrierii citatului, dar și pentru a da posibilitatea cunoașterii contextului în care a fost plasat acel text citat). Mai mult, în cazul citatului din Petru Creția nu este indicat nici titlul cărții și, evident, nici editura și anul. Cât despre respectarea criteriului cronologic, și aici apare o ciudată zigzagare a traseului istoric parcurs de manuscrisele lui Eminescu. Astfel prezentarea cărții lui Valentin Coșereanu începe cu o trimitere la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, pentru a fi apoi trimiși la jalonul istoric 1902. Urmează o aducere în prezent (apariția cărții prezentate), după care suntem trimiși la anii 1983 și 1987, pentru ca finalul prezentării cărții să se încheie cu anii treizeci ai secolului trecut. Încerc o explicație a acestei serpentine cronologice: BMM (absolvent de filosofie) a început cu un citat din filosoful Noica și a vrut neapărat neapărat să încheie, rotund, tot cu un citat din filosoful Noica.

Ca să închei și eu oarecum rotund, revin cu ceea ce m-a îndemnat să scriu atâtea episoade legate de articole care ar fi putut avea un conținut mai bun, mai corect, mai valoros. În fond, tema comună a tuturor acestor episoade a fost rabatul la calitate făcut cu pretenția de a crește calitatea și importanța vieții culturale a Iaș(i)ului. O citez pe Zoe Dumitrescu Bușulenga, citată și ea de realizatorul din 1995 a unei emisiuni TV, Grigore Ilisei (vezi Grigore Ilisei, Despre modele și criza valorilor, Scriptor, nr. 3-4/2018, p. 124) autor care o apreciază pozitiv pentru ceea ce a spus invitata sa: ”Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Sigur, o definire a valorilor/ modelelor ar fi ajutat mult dialogul și pe cititori, dar, presupunând că prin model se înțelege cineva/ ceva valoros și demn de urmat, eu aș spune că originea decăderii culturale a Iaș(i)ului nu constă în ”dispariția modelelor”, ci în strecurarea insidioasă și perversă pe post de modele a unor persoane care nu au datele necesare pentru a fi demne de urmat. Spre exemplu, aducerea în prim planul vieții culturale ieșene, de către revista Scriptor și de către un post local de televiziune – pe post de model – a profesorului Traian Diaconescu este dovada acestei substituiri valorice. Plagiatul și autoplagiatul, erorile gramaticale și ”împopoțonarea” lui Eminescu cu ceea ce nu a fost, nu pot fi nicicum prezentate ca fiind demne de urmat. Eminescopatia este, însă, adesea, ridicată la rang de virtute: ”În realitate, Paul Miron făcea parte dintr-o specie pe cale de dispariție, aceea a românului cultivat bolnav de Eminescu. Spun acest lucru cu oarecare sfială dată fiind densitatea zbierătorilor de profesie care mozolesc numele Poetului într-un discurs patriotard, lacrimogen și fals” (cf. Florin Cântec, ”Miron și frumoasa fără corp (Paul Miron)”, în Scriptor nr 3-4/ 2018, pp 129-130). Dacă ar fi fost date niște exemple concrete, chiar că aș fi adresat cuvinte de laudă și de susținere pentru un asemenea demers critic necruțător. Fiind în contextul analizelor unor articole din Scriptor sunt tentat să cred că Florin Cântec se referea chiar la Traian Diaconescu și la Valentin Coșereanu, notorii eminescologi eminescopați cultivați… Dar, în loc de exemple concrete Florin Cântec nu se poate abține să nu se lanseze el însuși într-un discurs ”patriotard, lacrimogen și fals”: ”E la Eminescu un efort titanic de cizelare a limbii, de rafinare a graiului, de îndumnezeire a lui culturală, prin efort meșteșugăresc și prin intuiție poetică (în sensul originar al lui poiesis) care l-a bântuit cu siguranță și pe Paul Miron” (ibidem). Eminescu – îndumnezeitorul de limbă/ grai: oare nu e prea mult? Oare nu tocmai asta critica F.C.? Cui folosesc aceste discursuri sforăitoare, ditirambice, mitizante, divinatorii și mitologizante (”care mozolesc numele Poetului”) făr să fie deloc nevoie de așa ceva? Citatele de mai sus sunt parte nu doar a articolului din Scriptor, ci sunt deja publicate sub formă de carte, alături de alte portretizări, la Editura Junimea, sub titlul ”Portrete în cerneală de China” (O prezentare – cum altfel decât foarte laudativă – a acestei cărți în care autorul își laudă prietenii personali din Iași – L.V. included – se găsește la https://bookhub.ro/portrete-in-cerneala-de-china-de-florin-cantec/#.WsxCr2z5Hak.facebook) Cam asta ar fi o posibilă descriere a mediului cultural ieșean: un cerc în care, ușor aplecați, în semn de respect și recunoștință, cei din spate îi pupă pe cei din față. Pupat toți.. piața de cultură!

Revenind la discuția despre modele, cred că publicarea unui (presupus) jurnal ”coafat” și ”îmbunătățit” (având ca pretext transcriere și facsimilarea manuscriselor eminesciene) pentru autopreamărirea autorului este un antimodel prezentat pe post de model. Dar tocmai acceptarea tacită a semivalorilor de către cei care ar trebui să fie filtru valoric este cauza principală a stărilor de fapt de la noi. De aici și refugiul în paseism, apelul la ”șmecherii” editoriale, gonflarea cărților cu texte irelevante și care duc la neajungerea cărții la cititor etc.

În consecință, voi reproduce, în episoadele următoare un ”model” de cod deontologic pentru conducerile revistelor (științifice sau artistice, filosofice sau literare). Am convingerea că hiatusul nostru cultural față de Occident provine (și) din cramponarea față de ”modele” create local și ad hoc făcute să justifice ”mergeșiașaismul” aparent specific nației. Concret, una este să scrii pe manșeta copertei revistei ”Scriptor” că ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textului” (ceea ce echivalează cu o deresponsabilizare managerială) și alta este să publici pe o pagină de revistă criteriile deontologice după care se ghidează conducerea publicației și să precizezi că răspunderea pentru publicarea unor articole plagiate revine conducerii revistei.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 473. Miercuri 18 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (24) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 2


Găsesc firesc și benefic ca un autor de jurnal să-și ajute cititorii, într-un Preambul, să se lămurească în privința condițiilor în care a fost scris jurnalul și chiar a modului în care personalitățile invocate au influențat scrierea jurnalului, în cazul de față, în principal, C. Noica. De asemenea, tot bine venită este și descrierea odiseei (peregrinărilor) prin care manuscrisele lui Eminescu au trecut până când au fost fotografiate (parțial) grație eforturilor lui Valentin Coșereanu și a celor la care a apelat, cu sprijinul tacit al lui C. Noica (apoi manuscrisele facsimilate au văzut lumina tiparului grație acad. Eugen Simion). Practic, prin publicarea selectivă și îmbunătățită a jurnalului său, Valentin Coșereanu a făcut o binevenită sinteză de istorie literară referitoare la soarta manuscriselor eminesciene.

Dar, inexplicabilă pentru mine și probabil pentru mai multă lume este reluarea/ traducerea acestui Preambul în limbile engleză, franceză, spaniolă și italiană. Dorința de a ieși în lume și de a striga ”exist!” poate fi și ea înțeleasă și acceptată, dar asta putea fi făcută ca un demers de sine stătător, adică întreaga carte putea fi tradusă în oricare dintre limbile lumii, cu destinații clare: librăriile din alte țări sau reuniunile eminescologilor cu participare internațională. Altfel, prezența acestor patru traduceri nu-și justifică deloc prezența. Desigur, și părțile rele au… părțile lor bune. În cazul de față, simpla prezență a acestor patru variante în limbi străine denotă clar un orgoliu exacerbat, un veleitarism specific, de regulă, începătorilor. Veleitarii se încolă(tă)cesc pe numele și opera unor genii și își fac din asta un mod de a fi/ a trăi, iar dacă geniile sunt cunosute la scară planetară, de ce n-ar fi astfel și aceia care se ocupă de … trena geniilor?

Citind Preambulul, scris – firesc! – la persoana I-a singular, mă trezesc, la un moment dat, citind ”nostru” și ”noastră” în loc de ”meu” și ”mea”. Inițial, am notat asta ca o greșeală, apoi am pus-o pe seama plurarului Majestății (o, ce lipsă de modestie!), pentru ca în final să realizez că autorul l-a considerat co-autor al jurnalului său și pe Noica: ”Textul jurnalului nostru implică situații tangente subiectului, caractere și gesturi, absurdități ale unei epoci care n-au fost deloc faste” (p. 8). Puțin mai lipsește ca într-o ediție viitoare, noul op despre manuscrisele lui Eminescu să aibă doi autori: Coșereanu și Noica (neapărat în această ordine!) iar cartea se va numi ”Jurnal cu manuscrisele lui Eminescu”…  Al doilea plural apare chiar în ultima frază a Preambulului: ”Ținând cont de mijloacele tehnice precare de atunci, lucrarea noastră este una modestă care poartă cu ea meritul oricărui început”. (p. 14)  Meritul facsimilării este, într-adevăr, iată!, unul colectiv: Coșereanu, Noica, Creția, Simion… plus președintele Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Botoșani, Jaucă, apoi inginerul Babii, inginerul Sorin, fotograful muzeului, directorul Bibliotecii Academiei, Gabriel Ștrempel, milițieni din Botoșani, șoferul nea Costică etc. Sigur, mai puțin directoarea… Apoi, să nu uităm cum au apărut imediat corbii editoriali care au simțit publicarea manuscriselor ca pe o afacere de succes.

Dar complicațiile abia acum apar. Ei, stimate traducătoare, cum v-ați descurcat cu traducerea acestui neașteptat ”nostru” într-un text plin de persoana I-a singular? Să le luăm pe rând.

Traducătoarea de engleză, Mariana Vraciu, a simțit inadvertența apariției acelui ”nostru” și… corectează textul lui V.C.: în loc de ”our diary” apare, în traducere, ”my diary” (judecată logică – un jurnal nu poate avea doi sau mai mulți autori…). În schimb,  ”nostru” – l din final – ”nostru” rămâne, dar cu o altă conotație: în loc de ”our work”, M.V. dezvoltă și traduce prin ”our first edition of the Eminescu notebooks” deși nu reiese de nicăieri că la apariția primei ediții (Eugen Simion) a manuscriselor a cooperat și V.C. În schimb, accesul de orgoliu merituos din acea frază de final de Preambul este mult atenuat și chiar inversat: ”bears the imprint of any beginning” (”poartă amprenta oricărui debut” în loc de ”început greu, dar cu atât mai merituos” cum dă de înțeles autorul).

Traducătoarea de franceză, Mihaela Lupu, nu-și face probleme de conștiință și de semantică și traduce mot-a-mot: ”le texte de notre journal” și ”notre travail est modeste et n’a que le merite de tout commencement”.

Altă traducătoare, altă atitudine. Traducătoarea de spaniolă, Camelia Iliescu, simte inadvertența acelui ”jurnalul nostru” și evită prin eschivă orice complicație, renunțând la pronumele personal și lăsând totul la modul impersonal: ”El texto del diario”. Cât despre ”nostru” din final, acela a dispărut cu tot cu paragraf…

În fine, traducătoarea de italiană, Laura-Luminița Croitoru, procedează ca și traducătoarea de franceză: ”nostro diario” și ”il nostro lavoro” cu sublinierea că și ”il merito” este la locul lui…

În concluzie: patru traducătoare – trei atitudini diferite față de text și față de ideea de traducere. Așadar, mesajul lui V.C. va ajunge în cele patru medii cultural-lingvistice în trei moduri diferite… Așa diseminare culturală, mai rar…

Dar ciudățeniile nu se termină aici în privința celor cinci variante de preambul: numărul paragrafelor diferă surprinzător de mult de la o limbă la alta, fapt, cred eu, inadmisibil. Astfel varianta română are 28 de paragrafe, varianta engleză 27 de paragrafe, varianta franceză 23 de paragrafe, varianta spaniolă 23 și cea italiană 29! Așa mari deosebiri de număr de paragrafe nu am mai întâlnit! Ce s-a întâmplat în realitate? Unele traducătoare au tehnoredactat textul separând sau comasând paragrafe după cum au găsit de cuviință că ar fi mai bine. Astfel, încercarea mea de a vedea care paragraf lipsește se dovedește dificilă trebuind să urmăresc frază cu frază, nu doar paragraf cu paragraf. Oricum ar fi, ultimul paragraf de la varianta spaniolă a dispărut definitiv în neant… Traduttore, traditore!           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 472. Marți 17 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (23) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 1


Recunosc, nu am mai întâlnit un autor/ scriitor (ca Valentin Coșereanu) care să scrie toată viața sa (n. 24 aprilie 1950) NUMAI pe o singură temă: Eminescu. Pe de o parte asta ar fi garanția expertizei maxime pe acest domeniu, dar pe de altă parte asta te obligă să scrii doar variațiuni pe aceeași temă. Este și foarte greu să mai fii original într-o temă pe care s-au scris milioane de articole, s-au făcut sute sau mii de comunicări ”științifice” și s-au scris zeci de teze de doctorat. Și dacă nu (mai) poți fi original, atunci ești un simplu veleitar, îndrăgostit mai mult de tine însuți decât de tema pe care o mesteci de multe decenii. Această ipoteză a mea este confirmată de titlurile cărților scoase pe piață de Valentin Coșereanu, dar tocmai aceste titluri îmi trezesc o nouă bănuială: aceea de autoplagiere, de rescriere a uneia și aceleeași cărți în varii forme și cu titlu ușor schimbat. Subiectul manuscriselor eminesciene și prezența lui Constantin Noica în acest demers a fost abordat de V.C. pentru prima dată în 1997 (”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene”, Editura Muzeului Literaturii Române, București), apoi reluat în 2005 în cartea ”Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”, ed II-a revăzută și adăugită, volum editat de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. Titlul ultimei apariții, la Editura Junimea, Iași, în acest an, este o copie cavsiidentică cu titlul din 2005: ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”. Nu am răsfoit cărțile mai sus amintite (cu excepția celei pe care o voi prezenta în continuare), dar am aproape convingerea că cele trei cărți sunt mai mult decât ”variațiuni pe aceeași temă”. Este posibil ca o viitoare carte scoasă de V.C. să fie intitulată ”Jurnal cu Noica și cu manuscrisele Eminescu”. Probabil cei care au cumpărat și citit primele două cărți nu vor mai achiziționa și volumul recent apărut la Junimea. Ajuns la acest aspect – comerțul cu cărți – simt nevoia să amintesc cititorilor că România se află chiar pe ultimul loc la acest capitol. La noi se scrie mult, se cumpără puțin și se citește și mai puțin. (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/carti-fara-librarii-piata-fara-cititori). Inclusiv la digit(al)izare suntem pe ultimul loc în Europa (http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-este-romania-pe-ultimul-loc-la-digitalizare-in-ue/) . Printre cauzele dezinteresului față de citit eu pun la loc fruntaș ”șmecheria” practicată de autorii români, adică scrierea de cărți proaste, plagiate, autoplagiate, prefabricate din alte cărți și prea mult lăudate. La o carte lăudată (dar ce carte nu e lăudată la noi?) cititorul care devine și cumpărător simte o mai mare dezamăgire, după care nu mai are curajul să intre în librării. Pentru supraviețuire/ îmbogățire editurile fac curte bibliotecilor publice (și acestea cam goale față de secolul trecut; goale și de cărți și de cititori). Pentru că nici cărțile bune nu sunt prea căutate, atunci autorii aleg linia minimei calități, umplu două sute de pagini cu ”ceva” și o scot la raft, așteptând să pice fraierul care, după titlu sau după cuprins va fi păcălit să o cumpere. Își dă seama că a fost păcălit abia când citește cartea pe îndelete și mai și compară cu prețul plătit..

Care este structura cărții lui Valentin Coșereanu, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, apărută nu de mult la Editura Junimea păstorită de poetul Lucian Vasiliu? Cartea respectă rețeta de mai sus: pe lângă ceva conținut, multă umplutură, ca să iasă un număr ”rezonabil” de pagini. Concret, cele 8 pagini de Preambul sunt multiplicate cu cinci și în loc să ajungem la pagina 9 ajungem imediat la pagina 51. De ce? Pentru că Preambulul este tradus și în engleză, franceză, spaniolă și italiană (oare de ce nu și în germană, arabă, rusă și chineză? În felul ăsta se putea scoate o carte doar cu acest Preambul). Alte 8 pagini sunt folosite de Editura Junimea pentru a-și prezenta lista tuturor aparițiilor din Colecția Eminesciana, apoi 14 pagini sunt dedicate fotografiilor și facsimilelor din Eminescu. Apoi Lista Caietelor Eminescu de la Memorialul Ipotești mai acoperă trei pagini, corespondența dintre C. Noica și Iuliu Buhociu alte 19 pagini și în fine alte opt pagini sunt ocupate de un text din Petru Creția (pentru care, presupun, nu s-au plătit drepturi de autor). În total 85 de pagini NU au legătură cu titlul cărții și cu contribuția personală a autorului. Pentru restul de 110 pagini cumpărătorul plătește 30 de lei (costul hârtiei și tipografiei fiind de cca 7-8 lei). Restul se împarte între autor, editură și corectură. Probabil cel mai mare câștig este al editurii, câștig din care o parte este plătit librăriei pentru vânzarea cărții (depinde și de tiraj: probabil câteva sute de exemplare). Iată de ce cumpărătorul este descurajat să mai achiziționeze carte. Despre citit – aici lucrurile stau și mai rău. Nu tot ce se cumpără se și citește (integral), iar formatul electronic este încă un deziderat (în țara IT-iștilor de nivel european și mondial!).

Îmi permit să avansez ideea că toate aceste aspecte negative provin din câteva surse bine îngemănate: a) orgoliul exacerbat al unora de a deveni ”scriitori”, ca și cum acestei profesii i s-ar atașa automat pozitivitatea; în realitate există mult mai mulți scriitori proști decât scriitori buni. b) iluzia multora că scriind cărți câștigi bani (mulți); în realitate, autorii noștri cheltuie bani pentru a-și hrăni orgoliile. Singurii care mai câștigă ceva sunt editurile: cu condiția să publice multă carte proastă (maculatură). c) nivelul precar al educației de la noi (”Școala scoate tâmpiți”) se reflectă perfect în inapetența pentru lectură. Deși studiile arată clar că privitul la televizor tâmpește (depinde și de canal/ program), iar cititul cărților este o bună gimnastică a minții, orice sondaj poate arăta că timpul alocat lecturii este unul infim față cu cel alocat privitului la televizor sau la ecranul calculatorului. De aici (de la dezastrul educațional național) opțiunea multor familii de a-și trimite copiii în alte țări pentru studii. Conchid: date fiind aceste triste realități, nici lumea scriitoricească nu are cum să strălucească, iar ponderea traducerii scriitorilor români în alte limbi este una jenant de scăzută (am în vedere scriitorii în viață). Pe cale de consecință, revistele și editurile au coborât mult exigențele calitative, lăsând loc făcăturilor, plagiatelor și ”jurnalelor” scrise și rescrise din memorie, apoi coafate și restilizate în funcție de editură/ editor.

Veleitarul Valentin Coșereanu își devoalează această calitate din insistența cu care ”agață” în titlul cărților sale numele unor personalități care (încă) mai trezesc interesul. De ex., dacă V.C. și-ar fi intitulat ultima carte ”Jurnal de muzeograf ipoteștean” atunci vânzările/ încasările ar fi scăzut la jumătate. Or, cu Eminescu și Noica în titlu, cererea crește! Dar să le luăm pe rând!

Aproape incredibil pentru o editură de pe la noi, chiar pe verso-ul paginii de gardă a cărții este indicată sursa fotografiilor publicate în carte (Norica Bechiș), autorul fotografiilor (Octavian Nicolae) și un text: ”Alese mulțumiri Vivianei Buhociu pentru gentilețea de a ne fi pus la dispoziție corespondența inedită: Constantin Noica – Iuliu Buhociu”. Așa da! Dar.. nu este lumină fără umbră: textul intitulat ”Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanțul unui veac (X)” (pp. 172 – 179) este semnat de Petru Creția, urmat de un comentariu al lui Constantin Noica, ambele extrase din cartea lui Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 98-99. Oare nu erau necesare niște mulțumiri și Editurii Humanitas (sau deținătorului copyright ului pentru cartea lui Noica)? Eu cred că da, iar disprețul față de drepturile de autor/ proprietate intelectuală este primul pas spre treapta superioară a furtului intelectual: plagiatul. Cred că vina este a Editurii Junimea care nu a cerut autorului V.C. să probeze/ prezinte acordul Editurii Humanitas pentru această preluare. Chiar dacă între edituri ar exista o relație de prietenie și nu s-ar pune problema acționării în judecată pentru utilizarea abuzivă a unui text de opt pagini, precizarea în scris a acordului editurii bucureștene ar fi reprezentat un exemplu de bună practică și un bun exemplu de urmat pentru alte edituri.

În episodul următor voi analiza ciudățeniile ”Preambulului” de opt pagini care se întinde pe … 43 de pagini!  (va continua)

Liviu Druguș!

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 469. Sâmbătă 14 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (20) Revista ”Scriptor” și păcatele benefice (pentru viitor) ale celor care o scot pe piață.


În dialogul Pleșu-Liiceanu, amintit în episoade anterioare (cu link ul aferent), Pleșu decela, pe bună dreptate, o nouă categorie de intelectuali, generic numită ”intelectualul analfabet”. Eu numisem această categorie, în episoadele de început ale acestui serial infinit, ”prostul cu diplomă”. Pleșu îl descrie cam la fel: ”are diplomă, dar e prost”. Iar prostul se definește, invariabil, ca fiind ”unul care se crede deștept”. Mi se pare că această categorie umple masiv cam tot ce se numește, autoemfatic, ”intelectual” pe la noi. Coana Lenuța, în decembrie 1989, la simulacrul de proces intentat de vechea-noua intelectualitate politico-juridică de rit sovietic, le atrăgea, dojenitor, atenția: ”poate vă aud colegii mei, intelectualii”. Scriitorii români actuali – peste 2600, adică mult prea mulți – , venerați în virtutea (de fapt în viciul) asocierii oricărui membru al Uniunii Scriitorilor cu un potențial Eminescu, Creangă, Caragiale au (îndeosebi cei care se fac foarte vizibili) acest nărav de a se crede deștepți, infailibili, greu de prins cu ocaua mică. Ei sunt colegii coanei Lenuța. Desigur, o diplomă de scriitor (carnet de membru USR) nu se obține chiar așa ușor, la fel cum nici doctoratele plagiate nu se obțin cu una cu două. Nici cărțile scrise în pușcării și girate ”științific” de ”oameni de știință” cu (puțină) frică de Dumnezeu nu sunt o bagatelă. Îmi imaginez ce lanț de șpăgari se întinde de la momentul începerii ”scrierii” cărții și până la eliberarea (nemeritată) pe bază de ”studiu științific scris în detenție”. Dacă amintești cumva asta unei persoane care a girat ”științific” o lucrare ”științifică” a unui pușcăriaș (întâmplător tot ”om de știință”) atunci supărarea este, inevitabil, uriașă. De unde și aerul de martiri pe care îl (i)au, de regulă, cei criticați. Ofuscarea și ura abia stăpânite îi îndeamnă să-și imagineze scenarii conspiraționiste legate de ”dușmanul scriitorilor”, ”criticul aflător în treabă” sau ”impostorul fără studii filologice”. Nu cred că un om de bună credință (nu neapărat credincios ortodoxist) poate accepta în continuare bătaia de joc și simularea actului literar-artistic de către veleitari bolnavi de ei înșiși, inși care își aureolează minciuna scriiturii lor ”oneste” cu afirmația fals modestă: ”tocmai mi-a mai apărut o carte…”. Da, cărțile sunt profesori tăcuți (Libri muti magistri sunt), căci dacă ar avea gură, câte adevăruri ar putea spune! Dar, simpla comparare a unor texte din reviste cu cele din cărți poate devoala minciuna, falsul, lipsa de onestitate. Mai afirm o dată: aproape tot ce se scrie în jurul ”eminiscianismului”, ”eminescologiei” sunt, în esență, eminescopatii și prezintă diverse forme de eminiscianită. Mai pe scurt, este vorba despre golănii intelectuale bolnăvicioase cu ștaif/ iz/ față de operă savantă. Esența acestui diagnostic este că scriitura provine dintr-o ”șmecherie” proastă, din convingerea că nimeni nu citește, iar dacă cumva citește, nu pricepe, și dacă, eventual, cineva pricepe atunci nu se mai obosește să scoată în băț impostura, zicând: ”La ce bun? Doar n-o să schimb eu cursul lumii!”. Remediul la eminescopatiile și eminescianita care tind să se endemizeze este cel sugerat de regretatul Andrei Gheorghe: citiți-l pe Eminescu! Doar citiți-l!

În numărul 1-2/ 2018 al revistei Scriptor am depistat plagiatul și autoplagiatul profesorului latinist Traian Diaconescu din articolul ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” (pp. 50-51). Articolul este publicat la rubrica ”Eminesciana” (care mai conține, pe lângă articolul semnat de Traian Diaconescu și cel semnat de Valentin Coșereanu, alte două articole semnate de Teresa Kortusova și Nicolae Mareș). Recunosc, având deja în minte corelația eminescolog – olog la capitolele demnitate și onestitate, mi-a trecut prin minte: oare nu cumva..?. Am citit atunci, cu atenție, articolul lui Valentin Coșereanu intitulat ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”. În afară de un ”din” în loc de ”dintre”, de senzația că este destulă (auto)laudă în aceste două zile (2 octombrie 1984 și 1 octombrie 1987) de Jurnal al lui V. Coșereanu,  că unele afirmații mi s-au părut de-a dreptul curajoase (știut fiind, acum, că Securitatea citea Jurnalele), că autorul a scris despre ”o veleitară botoșeneană”, dar fără să o numească – alte lucruri nu mi s-au părut în neordine… (Despre ”veleitara botoșeneană” aș putea doar presupune că este vorba despre Lucia Olaru Nenati, mare iubitoare de Eminescu, eminescolog la fel de mare ca și V.C., cea care și-a propus să facă o teză de doctorat pe Eminescu, dar a fost stopată de profesorul Ciopraga cu argumentul: ”lasă că despre Eminescu are cine să scrie...” cu sensul, probabil, că sunt suficienți alți veleitari care trăiesc și se împăuneasză cu titlul de eminescologi). Acum, constat o altă golănie scriitoricească. Titlul articolului este ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne…” urmat de un Motto semnat C. Noica. Evident, orice cititor înțelege că titlul aparține lui V.C., iar motto-ul lui Noica. Dar în carte apare altfel: ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne”. Semnat C. Noica. Las cititorii să judece atât autorul cât și editorii.

Din păcate, atât pentru V.C., cât și pentru revista ”Scriptor” care a publicat în numărul următor (3-4/ 2018) o recenzie a cărții (cu alt titlu decât cel anunțat în numărul anterior) din care fusese extras, lucrurile s-au clarificat și mă văd obligat să semnalez că recenzia/ prezentarea cărții lui V.C. de căre Bogdan Mihai Mandache (BMM) este una ”de serviciu”, cu ipoteza, deloc absurdă că BMM nu a citit nici textul din revista Scriptor nr 1-2/2018 și nici cartea. Nu aș exlude nici ipoteza că textul acestei prezentări îi aparține chiar lui V.C. și doar semnătura este a lui BMM. Mai multe inadvertențe și ciudățenii morale apar citind cartea lui V.C. – una care se dorește a fi crezută ca fiind un Jurnal scris chiar în anii 80 ai secolului trecut. Ca transcriptor de Jurnal (al meu) din anii de liceu (1963 – 1967) nu mi-a trecut deloc prin cap să modific textul, să adaug fraze inexistente sau să omit unele zile și întâmplări. Inițial am copiat chiar greșelile de ortografie, apoi am considerat că tinerii ar putea considera că așa este forma corectă, și, în consecință, am pus virgulele și literele (mâncate) la locul lor. Dar nu am adăugat texte care să mă facă mai curajos și mai deștept decât eram atunci. Din păcate, în cartea lui V.C. apărută la Editura Junimea, există modificări ale textului Jurnalului față de extrasul din Scriptor nr 1-2/ 2018, ceea ce îmi permite să avansez ipoteza că V.C. a operat modificări mult mai mari inclusiv față de manuscrisul său din anii 80, ba chiar îmi permite să cred că nici nu a existat un Jurnal, ci există doar amintiri datate ale unor evenimente care au fost redate, mai corect sau nu, și în presa vremii. Oare Lucian Vasiliu de la Scriptor și de la Junimea a văzut cu ochii proprii acest Jurnal? L-a confruntat cu ceea ce a prezentat V.C. drept extrase din Jurnal? Ar fi interesant de știut. În preambulul la cartea sa ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Valentin Coșereanu se simte dator să garanteze că cele notate atunci (anii 80) în Jurnalul său este 100% conform realităților trăite atunci, afirmație nu doar hazarda(n)tă, ci și imposibil de probat. Scrie Coșereanu: ”… n-am ”corectat” nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate…” (p. 8). Pun sub semnul întrebării această afirmație prin simpla comparare a textului din ”Scriptor” cu cel publicat în carte, la Junimea (în episodul viitor). Notez aici, en passant, ciudățenia anunțării cărții cu un titlu și apariția acesteia cu un totul alt titlu. Astfel, titlul inițial anunțat era ”Eminescu și Constantin Noica”, iar cel apărut în editură este ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (un titlu mai comercial și mai în acord cu conținutul diaristic al cărții).

În încheierea acestui (trist) episod aduc la cunoștința cititorilor mei că Editura Junimea se află într-un mare impas moral prin faptul că un autor (V.C.) își publică o cărțulie într-o colecție coordonată chiar de el însuși. Iată componența echipei care coordonează colecția Eminesciana a editurii Junimea: acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), acad Eugen Simion, Theodor Codreanu și (last but not least) Valentin Coșereanu. Îmi permit să afirm că niciunul dintre acești ”coordonatori” nu a citit vreo carte publicată în colecția Eminesciana (în afară de propriile cărți publicate în această colecție – serie nouă, mai exact seria a IV-a începută în 2014). Dintre membrii echipei coordonatoare, Valentin Coșereanu a publicat deja trei cărți (aceasta din urmă fiind a patra), iar Theodor Codreanu una (Fragmente despre Eminescu). Seniorii  Cimpoi și Simion nu mai au chef și putere de scris în edituri obscure, așa că ei au aura de membri foarte corecți ai acestei echipe coordonatoare… nemaipublicând nimic aici.

Despre conținutul propriu-zis al cărții lui V. Coșereanu – în episodul următor. Dar nu înainte de a atrage atenția cititorilor mei că sus amintita ”colecție” are și un redactor colaborator în persoana doamnei Simona Modreanu, membră a Colegiului editorial al revistei Scriptor, revistă care este un proiect al Editurii Junimea. Astfel, cercul este închis, sistemul integrat funcționează fără niciun fel de control extern, fără critică din partea ”criticilor”, cu alte cuvinte… trai neneacă!

Dat fiind că în aceste zile se alege noua conducere a USR (Uniunea Scriitorilor din România), iar meciul final se dă între actualul președinte Nicolae Manolescu și sociologul scriitor ieșean Dan Lungu (senator din partea Uniunii Salvați România) nu-mi rămâne decât să fiu sceptic în privința viitorului acestui sindicat scriitoricesc și a stării de lucruri din cultura română. În cazul în care iese Manolescu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece dacă era ceva de schimbat se putea schimba până acum; în cazul în care iese Lungu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece această stare de lucruri nu putea fi ignorată de scriitorul ieșean, dar nu am cunoștință de vreo atitudine critică față de confrații junimiști de la care așteaptă, nerăbdător, votul. Pentru delectare de week end recomand vizionarea acestui material despre scriitorimea română din ultimii 70 de ani: ba bolșevizată, ba libertinizată… https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri

Închei cu evocarea unei incredibile declarații făcute la Radio Iași în seara zilei de 13 aprilie 2018 la ora 19.25 de către Cristian Stanciu, un reprezentant al PSD Iași: ”Un popor fără cultură este un popor greu de manipulat”! Popor fără (prea multă) cultură avem (o dovedesc aleșii poporului!), de unde rezultă cât de ”greu” le vine celor de la PSD să-l manipuleze…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 468. Vineri 13 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (19)


Înainte de a plonja în mareea de cuvinte generate de marea admirație a idolatrilor față de un poet bun, genial chiar (cu care ne-am putea mândri și mai mult dacă n-ar fi tăvălit zi de zi în sosuri dulcege, compuneri fetide și elogii cvasitâmpe), atrag atenția asupra părții celei mai bune a revistei ”Scriptor”: rubrica ”ars amica nostra” (pp. 69-72). În numărul de față pictorul poet Traian Mocanu (64 ani) este reprezentat de șase tablouri și două comentarii critice semnate de Radu Negru și Valentin Ciucă. Și pentru că tot am amintit de lucruri bune, plăcute, o invoc aici pe doamna Genoveva Logan (cea cu confuzia de nume și cu pleonasmul!) care îl citează, în finalul ultimului său răspuns din dialogul deja comentat în episodul anterior, pe Giovanni Papini cu o opinie despre esența artei: ”Orice operă de artă este, pe lângă alte lucruri, și un ideal compensator pe care artistul îl oferă sufletului său nemulțumit”. Cu acest citat în gând cititorul se va bucura mai din plin de tablourile lui Traian Mocanu.

Rubrica următoare a revistei este intitulată (strâmb, incorect) ”muti magistri sunt libri” (proverb moștenit de la latinii antici, dar muti-lat de românii ieșeni contemporani). Forma clasică a proverbului este ”Libri muti magistri sunt” cu sensul: ”cărțile sunt profesori tăcuți”. Forma deformată a proverbului (”muti magistri sunt libri”) pare a sugera un adevăr greu de combătut și anume acela că ”mulți magiștri sunt încă liberi”. Am aproape convingerea că mutilările latinești (vezi și ”ars amica nostra” și avatarurile sale… provinciale din revista ”Scriptor”) ale denumirilor rubricilor se datorează ”magistrului” Traian Diaconescu, cel bolnav de eminescianită, plagiat și autoplagiat. Se pare că boala antilatinismului este epidemică pe la noi în aceste zile de dezmăț (in)cultural cvasigeneralizat. Aduc în atenție și cazul sintagmei ”Patria a priori” de pe sigla SRI, sintagmă inexistentă în limba latină. ”Patria înainte de toate” se traduce în latină prin ”Patria ante omnes” (vezi: http://inpolitics.ro/incredibil-sri-a-cheltuit-milioane-pentru-o-deviza-tradusa-gresit-in-latina_18439078.html) .  Dacă tot avem o democrație originală, de ce n-am avea și o limbă latină originală?

Promiteam în episodul trecut că voi încerca să descriu o boală gravă a culturii ieșene/ moldave/ române contemporane: eminiscianita. Se pare că termenul nu a mai fost folosit (Google nu indică vreun text în care să apară acest cuvânt), dar nu dorința de originalitate terminologică mă determină să fac tentative de anamneză, simptomatologie și terapie a eminiscianitei. A perora la infinit pe tema manuscriselor, a genialității poetului dar și a inventa mereu noi și noi ”calități” omului Eminescu (cum ar fi calitatea de întemeietor al protecționismului, în opinia lui Traian Diaconescu) – toate astea par a fi cel mai bine înțelese de fostul meu șef de catedră Petre Brânzei și de urmașii săi. Rubrici și reviste care se revendică de la numele poetului (Eminesciana, Studii eminesciene, Studii de eminescologie) odată apărute se cer mereu hrănite cu articole și cărți, indiferent de cantitatea de contribuție la cunoaștere lui Eminescu ar exista pe piața ideilor. Dacă cerere de asemenea articole/ cărți/ rubrici etc. există din plin (din păcate, o cerere născută și întreținută artificial) atunci și oferta (de proastă calitate) va exista din plin. Acest raport precar dintre cererea (artificială) și ofertă (supradimensionată) duce la apariția plagiatelor și autoplagiatelor, a prefabricatelor din care se poate construi aproape orice, la o literatură inflaționistă, adică una de valoare tot mai mică. O atitudine similară față de pseudoliteratura concrescută pe imaginea și amintirea poetului a fost mai bine exprimată de Andrei Gheorghe într-un excelent videoclip pe tema cunoașterii corecte/ reale/ utile/ adevărate a lui Eminescu: https://www.facebook.com/ProUnire/videos/1653956991325185/ . Mai mult decât atât, în preajma operei eminesciene s-au aciuat deopotrivă oameni pasionați de ideea de a ajuta la cunoașterea lui Eminescu așa cum a fost (Constantin Noica, Petru Creția, Eugen Simion etc.) dar și oameni certați cu deontologia (plagiatorii fiind în fruntea acestei liste). Dimensiunea financiară a proiectelor legate de acest ”restitutio in integrum” a operei eminesciene a atras ca un magnet oameni de joasă condiție care s-au ”înșurubat” în aceste proiecte fie în calitate de șefi/ manageri ai acestor proiecte, fie în calitate de ”parte tehnică”. Numele lui Eugen Simion a fost conexat la marea afacere a publicării în format electronic a Caietelor lui Eminescu. Cel al lui Valentin Coșereanu, de asemenea, pe teme de fonduri consumate incorect în calitate de manager al Muzeului de la Ipotești. Nu cunosc decât din media aceste conexări (reale sau presupuse) dar aș putea paria că ceva miere de bună calitate s-a cam scurs pe lângă numele amintite (precum și ale multor altora), fără a-i face din asta neapărat infractori demni de DNA. Semnalul meu este îndreptat îndeosebi înspre acei diriguitori/ influențatori/ comentatori/ creatori/ șefi de reviste sau de catedre de literatură care nu doar că permit gonflarea cantității de scriitură legată de numele lui Eminescu, ci chiar o stimulează, o motivează și o sprijină ca pe un demers cultural de primă mână. Aceștia par a acționa după zicerea (foarte originală, recunosc): ”dacă nu noi, atunci când?” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!