liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: OMS

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 733. Marți 1 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (43)


Ne gândim la sensul vieții doar când constrângerile din jurul nostru devin apăsătoare, chinuitoare chiar. Într-o epocă a prosperității materiale greu de imaginat cu un secol în urmă, ne gândim tot mai mult la sensul/ rostul nostru pe această planetă, dar și cel pe care-l pregătim pentru generațiile de peste un secol. Dacă existența noastră este din ce în ce mai bună sub raport material, nu același lucru se poate spune despre existența noastră sub raport spiritual. A sintetizat excelent C. Noica acest adevăr: ”Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”. Asta echivalează cu a spune că dacă Eminescu ar fi trăit într-o familie foarte bogată, altcineva ar fi avut onoarea să fie considerat cel mai cel din literatura română.

Profesorul Harari ne avertizează din chiar primul subtitlu al lecției ”Sensul” (pp. 269 – 306) că ”viața nu este o poveste”. OK, dar ce este? Răspunsul la această întrebare, la care se adaugă inevitabilele ”cine sunt eu?” și ”ce ar trebui să fac în viață?” diferă de la generație la generație deoarece, susține autorul, ”ceea ce știm și ceea ce nu știm se schimbă încontinuu” (p. 269). Printre poveștile posibile date ca răspuns(uri) poate fi sintetizată, în câteva cuvinte, următoarea: ”facem cu toții parte dintr-un ciclu etern care cuprinde și conectează toate ființele. Fiecare ființă are de îndeplinit o funcție anume în cadrul ciclului. Să înțelegi sensul vieții înseamnă să-ți înțelegi funcția unică, iar să duci o viață bună înseamnă să îndeplinești funcția respectivă” (p. 269). Cu alte cuvinte, toți suntem la fel: unici, în felul nostru! Poate și această unicitate ne face să ne simțim ca fiind aleși pentru a îndeplini misiunea numită viață. Această explicație vine mai mult din filosofia hindusă care consideră că ”fiecare ființă are o dharma unică, aceasta reprezentând calea pe care trebuie să o urmezi și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit” (p. 270). Nefăcând astfel, strici echilibrul cosmic și nu-ți vei găsi liniștea niciodată. Intuitiv sau nu, unei ființe care a aderat mult la practici religioase pline de pietate i-am spus: ”urmează-ți calea!” Într-adevăr, a face ce nu-ți place, nu crezi, sau nu este pe măsura ta înseamnă a nu-ți urma calea și a fi nefericit, neîmplinit. ”Alte religii și ideologii cred într-o dramă cosmică liniară, care are un început cert și incontestabil, un mijloc nu tocmai lung și un sfârșit de tipul o dată pentru totdeauna” (p. 271). Pe aceeași linie se înscriu și toate ideologiile naționaliste care își proslăvesc națiunea sub convingerea că acestea sunt fapte de drept divin: Dumnezeu a făcut națiunile! Din păcate, oamenii nu pot aparține decât la o națiune – prin naștere, de regulă – iar  celelalte națiuni nu au calitățile deosebite pe care o are națiunea în care te-ai născut…  ”Comunismul ne spune o poveste asemănătoare, dar se axează mai mult pe clasă decât pe etnie. Lupta dintre burghezie și proletariat va anunța sfârșitul istoriei și instaurarea paradisului pe pământ, în care nimeni nu va deține nimic și toată lumea va fi pe deplin liberă și fericită” (p. 273). Din motive arhicunoscute, cei care au trăit în comunism au ajuns la concluzia că e mai bine să crezi în perfecțiunea absolută a unei societăți postmortem, numită Rai. Pentru a calma spiritele în legătură cu care dintre toate aceste povești ar putea fi mai credibilă și mai bună de aplicat, Harari ne amintește câteva cifre care țin de astronomie și biologie: ”universul (etern!) s-a născut cu 13, 8 miliarde de ani în urmă. Planeta Pământ s-a format acum 4,5 miliarde de ani, iar oamenii există de cel puțin două milioane de ani. … Cât despre viitor, fizica ne spune că planeta Pământ va fi absorbită de un soare în expansiune peste cca 7,5 miliarde de ani, iar universul nostru va mai exista încă 13 miliarde de ani” (pp. 273-274). Asta arată că suntem efemeri, suntem chiar efemeride cu un parcurs extrem de scurt în istoria universului și al planetei.

Totuși, nevoia de sens este permanentă, chiar dacă nu mereu conștientizată. ”Majoritatea poveștilor de succes rămân cu final deschis. Nu trebuie să explice niciodată de unde provine în ultimă instanță sensul, deoarece se pricep de minune să capteze atenția oamenilor și să o mențină într-o zonă sigură.” (p. 276) Această menținere în zona de siguranță face ca oamenii să nu-și mai pună problema sensului în mod acut. Spre exemplu, problema naționalismului este o poveste, adesea de succes, car gâdilă plăcut urechea omului mediu, de regulă orgolios că este implicat într-un proiect atât de grandios. Iată cum explică Harari, succesul ideologiei naționaliste (una care pare să aibă mult sens, dacă nu cumva chiar singurul sens al vieții indivizilor care o compun): ”naționalismul ne farmecă cu povești eroice, ne emoționează până la lacrimi relatând dezastre din trecut și ne stârnește furia insistând asupra nedreptăților pe care le-a suferit națiunea noastră. Ne confundăm atât de mult în această epopee națională încât începem să evaluăm tot ce se petrece în lume în funcție de impactul asupra națiunii noastre și nici prin cap nu ne trece să întrebăm ce face ca națiunea noastră să fie atât de importantă” (p. 276). Aș adăuga un bemol la descrierea modului în care funcționează naționalismul. Într-adevăr, naționalismul, ca ideologie extremistă demnă de dispreț și desconsiderare are la bază povești nemuritoare despre excepționalismul națiunii din care facem parte în raport cu celelalte națiuni ale lumii. Dar există și sentimentul firesc (identic cu cel de apartenență la o familie, trib, clan etc.) de apărare a națiunii din care faci parte și cu care te identifici. Aici apărarea națiunii se justifică prin calcul pragmatic pur, prin apărarea propriilor interese prin intermediul apărării intereselor generale ale națiunii. Este firesc să-ți aperi avutul/ proprietatea/ familia în cazul în care națiunea ta este atacată. Dar și reciproca este valabilă: nu este neapărat necesar să aparții unei anumite națiuni pentru ca viața ta să aibă sens: ”miliarde de oameni au crezut de-a lungul istoriei că, pentru ca viețile lor să aibă sens, nici măcar nu trebuie să fie integrați într-o națiune sau într-o mișcare ideologică importantă. Este suficient doar ”să lase ceva în urmă”, asigurându-se astfel că povestea lor personală continuă și după moartea lor. Acel ”ceva” pe care îl las în urmă este, la modul ideal, sufletul meu sau esența mea personală” (p. 277).

Altă poveste de succes este dragostea perfectă, iubirea absolută din care cineva poate să facă scopul vieții (cel puțin pentru o perioadă de timp). Translarea dinspre iubirea dintre o persoană pentru o altă persoană, către iubirea unei persoane către întreaga națiune se face rapid prin numitorul comun: iubirea. În dictaturile comuniste iubirea față de partid era forma supremă de iubire, urmată de iubirea de patrie, de familie, de semeni etc. Sigur, unii își extrăgeau sensul vieții din aceste ”iubiri”, dar se știe că iubirea este trecută, în categoriile de boli alcătuite de OMS drept o patologie. Dar sfârșitul nu-i aici… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame