liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: decembrie 2018

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 724. Duminică 23 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (34)


În continuarea lecției despre secularism, autorul nu ezită în a-i arăta petele negre. Una dintre acestea ar fi că secularismul ridică prea sus ștacheta, idealizând și propunând rezolvarea unor probleme adesea insurmontabile. Mai ales atunci când este vorba despre societăți mari, acestea nu pot fi conduse pe baza căutării neîncetate a adevărului, a soluției care să împace cât mai multă lume și care să reducă cât mai mult suferința umană. În situații limită (invazii, războaie, calamități) nu poți aduce alinare asigurând oamenii că vei căuta adevăratele cauze și responsabilități și le vei comunica poporului… Nici vorbă! Sunt situații limită care cer decizii rapide și asumarea unor responsabilități nu întotdeauna bazate pe certitudini, ci, cel mult, pe probabilități. Oamenii așteaptă de la conducători instrucțiuni clare și rapide, sloganuri memorabile care să însuflețească oamenii și să se angajeze ei înșiși în căutarea de soluții. Altfel, dogmatismul pândește după colț și transformarea secularismului într-o ideologie osificată, necredibilă și chiar foarte dăunătoare este posibilă. Dar să dau cuvântul autorului:

Karl Marx susținea la început că toate religiile sunt niște escrocherii opresive și își încuraja discipolii să investigheze ei înșiși adevărata natură a ordinii globale. În deceniile următoare, presiunile revoluției și ale războiului au înăsprit marxismul, iar în epoca lui Stalin linia oficială a Partidului Comunist Sovietic afirma că ordinea globală era prea complicată, iar oamenii de rând nu o puteau înțelege, motiv pentru care era bine să aibă întotdeauna încredere în înțelepciunea partidului și să facă orice li s-ar fi cerut, chiar și atunci când orchestra încarcerarea și exterminarea a zeci de milioane de oameni nevinovați” (p. 211). Făcând o comparație între Marx și Stalin, autorul conchide că Marx era o eminență laică, în timp ce Stalin era profetul religiei lipsite de Dumnezeu, extrem de dogmatică (stalinism).

Nici mantra piețelor libere nu este lipsită de pericolul căderii în dogmatism, uitând de realitățile concrete care, adesea, cer alte intervenții decât mâna invizibilă a pieței. De asemenea, dogma alegerilor libere într-o populație derutată și manipulată pe fondul unei analfabetizări deliberate are riscul aducerii la conducere a unor odioși criminali. Pentru a nu lăsa lucrurile la nivel de generalizare, profesorul Harari vine cu un exemplu recent: ”… până și în locurile cu o tradiție consacrată a alegerilor generale aceste ritualuri aduc uneori la putere populiști autoritariști și nu instituie nimic mai măreț decât niște dictaturi majoritare.” (p. 212) Autorul vizează realități concrete în care dictatura majorității funcționează pe post de democrație de cel mai înalt calibru! (orice asemănare cu situația din România acestor zile nu este nici neavenită, nici întâmplătoare). Deși doctrina drepturilor omului a ajuns chiar să se dogmatizeze și să se aplice nediferențiat, totuși, crede autorul, acest lucru este mai bun decât înlăturarea amintitei doctrine/ dogme. La fel și cu doctrinele religioase: aplicarea lor dogmatică este, uneori, dăunătoare, dar lipsa acestora ar duce unele societăți la pierderea busolei. Astfel, arată Harari, ”creștinismul a fost responsabil de crime de proporții, dacă ne gândim la Inchiziție, cruciade, oprimarea culturilor indigene pretutindeni pe glob și lipsirea femeilor de putere.  … În mod similar, învățăturile lui Marx au deschis calea spre gulag… iar geneticienii ar trebui să ia aminte la felul în care naziștii au deturnat teoriile lui Darwin” (p. 214).

Ca o concluzie: ”fiecare religie, fiecare ideologie și fiecare crez are propria sa umbră; și orice credință ați îmbrățișa, ar trebui să vă recunoașteți umbra și să evitați asigurarea naivă că ”nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva”. Știința laică are cel puțin un mare avantaj în fața majorității religiilor tradiționale: nu este îngrozită de umbra sa și este în principiu dispusă să-și recunoască greșelile și punctele slabe” (p. 215). Cititorul sceptic va spune, spășit: eh, fiecare cu adevărul lui. Drept pentru care autorul începe un ciclu de lecții sub un titlu comun: ”Adevărul”. Iar prima lecție din acest ciclu se intitulează ”Ignoranța”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 723. Sâmbătă 22 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (33)



Pe parcursul citirii și (pseudo)recenzării acestei bine scrise cărți mă gândeam că titlul acesteia ar fi putut fi ”21 de lecții de viață pentru secolul 21”, cu rezerva că doar o lecție pe secol pentru o umanitate în căutarea propriei identități timp de (mult) peste 2100 de ani încoace este mult prea puțin. Dar și iluzia autorului că cele 21 de lecții ar putea fi însușite în 21 sau 31 de zile este, și ea, pe măsură!

Succesiunea logică a temelor/ subiectelor lecțiilor este rodul unei gândiri bine structurate și al unei clarități deosebite a scopului urmărit de autor: problematizarea și punerea pe gânduri a cititorului doritor să judece cu mintea proprie. A alătura teme ca ”Religia”, ”Dumnezeu” și ”Secularismul” poate avea darul de a fi respins/ criticat/ admonestat de fiecare dintre adepții sau simpatizanții fiecăreia dintre cele trei subiecte/ teme. Deși societatea occidentală este secularizată în proporții crescânde – urmare a faptului că bunăstarea terestră nu mai impune speranța (deșartă) într-o bunăstare postmortem – religiile încă își mai fac adepți, mai ales dacă au înțelepciunea de a le adapta la noile condiții (pentru comparație: costumația preoților ortodocși, una strălucitoare, impresionantă, făcută să-ți ia ochii și să cazi în admirație versus costumația pastorilor (neo)protestanți, una obișnuită, business style; sau muzica vocală a ortodocșilor versus muzica la orgă a catolicilor și cea în ritmuri moderne a protestanților). Curajul de a discuta ce este secularismul înseamnă și riscul de fi acceptat mai puțin în Est decât în Vest. Dar și cititorii din Est au dreptul să fie informați despre alternative și să judece singuri viețile lor și să ia decizii în consecință. Dacă ar fi să vorbim despre un ideal în acest domeniu al viziunii despre viață și moarte, acesta ar consta în dialogul calm și (eventual) argumentat despre rostul/ sensul vieții (acesta va fi, de fapt, tema unei alte lecții: ”Sensul”).

Lecția care prezintă ce este secularismul și ce vrea ”dânsul” este una foarte densă și cu argumente din ambele tabere. Astfel, credincioșii îi consideră pe laici că sunt niște ”anti” (anti-religie, anti-biserică, anti-credință, anti-îngeri etc.), în timp ce laicii se autodefinesc drept promotorii unei perspective ”pozitive și active asupra lumii, definită printr-un cod coerent de valori, și nu prin opoziție față de o religie sau alta. De fapt, multe dintre valorile laice sunt împărtășite de diverse tradiții religioase.” (p. 205) Secularismul este o formă de umanism care promovează valori concrete pentru actualitatea imediată și nu posibile rezolvări cerești viitoare. Totuși, și religiile au partea lor de pozitivitate și de moralitate pentru actualitate, formulând decaloguri și precepte morale imperative, din păcate foarte rar respectate. La rândul său, ca și codurile religioase, ”codul laic este mai curând un ideal la care să aspirăm decât o realitate socială” (p. 206).

Dar în ce constă idealul laic (ca să critici ceva, trebuie să cunoști acel ceva, nu?). Iată o expunere în șase puncte a acestui ideal uman: 1. Cel mai important angajament laic este față de adevăr, care se bazează pe observație și dovezi, nu doar pe credință. Laicii se străduiesc să nu confunde adevărul cu credința (de multe ori ai nevoie de o credință puternică tocmai atunci când povestea nu este adevărată). Nu există deținători/ monopoluri ai/ ale adevărului, ci doar probe științific dovedite. 2. Celălalt angajament puternic al laicilor este față de compasiune. Etica seculară nu se sprijină pe respectarea edictelor vreunui zeu, ci mai curând pe o profundă înțelegere a suferinței. Un laic se abține de la crimă nu pentru că e interzis de lege sau de religie, ci pentru că procedând astfel provoacă foarte multă suferință (inclusiv sieși). Față de dilemele inerente ale vieții (cum ar fi: dacă ne apărăm de dușmani nu provocăm suferință? Sau: este moral să-i impozitezi mai mult pe bogați pentru a-i ajuta pe săraci? Etc.). De regulă, laicii nu apelează la scheme pre-fabricate, ci analizează fiecare situație și caută calea de mijloc, urmărind diminuarea suferințelor. 3. Respectarea angajamentelor față de compasiune și față de adevăr au ca rezultat angajamentul față de egalitate. De exemplu, laicii consideră că națiunile sunt egale între ele în definirea propriei lor identități și orientări politice, caracterul unic al fiecărei națiuni negenerând vreo superioritate asupra altora; 4. Nu putem căuta adevărul și un mod de a scăpa de suferință fără libertatea de a gândi, investiga și experimenta. Laicii sunt preponderent sceptici înainte de a verifica sau accepta un adevăr. 5. În lupta cu prejudecățile oamenilor ai nevoie de mult curaj, adesea acestea fiind susținute de regimuri opresive și nedemocratice. Laicii își recunosc cu ușurință ignoranța într-un domeniu sau altul, dar imediat caută să se informeze și să caute dovezi în(tru) cunoașterea adevărului. ”Întrebările la care nu poți răspunde sunt mult mai bune pentru tine decât răspunsurile pe care nu le poți pune sub semnul întrebării”. Probabil autorul face trimitere la cunoscuta legitate a falsificabilității teoriilor (este suficientă o singură abatere pentru a invalida o ipoteză). 6. Laicii prețuiesc responsabilitatea. Fiecare om este responsabil pentru faptele sale și nu trebuie să așteptăm instanțe supreme (divine) pentru a pedepsi sau răsplăti o faptă umană. Laicul își ajută semenii nu pentru a-i face plăcere lui Dumnezeu, ci pentru a diminua suferința semenilor.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 722. Vineri 21 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (32)



Motto:   ”De vreme ce Dumnezeu este perfect, el nu ne poate înşela”. (Blaise Pascal)

Oamenii se simt bine în preajma unui protector și încă a unuia atotputernic, căruia îi mai adresează, din când în când, câte o rugăminte/ rugăciune și îi mulțumesc fierbinte dacă au reușit în viață. ”Dumnezeu e mare și vede!” spun credincioșii în speranța ca relele lumii, injustiția și imoralitatea de care au fost loviți să fie îndreptate și pedepsite prin voință divină. După care continuă să nu facă doar lucruri bune, ba chiar destule lucruri imorale și nejuste, pentru că, nu-i așa?, omul e supus greșelii… Dacă întreaga populație a globului care se declară încrezătoare în puterile benefice și protectoare ale DumneZeului Unic ar respecta măcar cele două precepte cel mai des încălcate, ”să nu furi” și ”să nu ucizi”, atunci cu siguranță am trăi într-o lume aproape perfectă. Din păcate, nu este așa. În consecință, conchide și profesorul Harari,misterul cosmic nu ne ajută câtuși de puțin să menținem ordinea socială” (p. 201) și, de asemenea, ”credința religioasă nu este o condiție necesară a comportamentului moral” (p. 202). Totuși, ”credința în zei a fost vitală pentru diferite ordini sociale și uneori a avut consecințe benefice” (p. 201). Poate că numărul crimelor, furturilor, violurilor și altor rele ar fi chiar insuportabil de mare dacă nu ar fi această teamă de pedeapsă (în viața curentă sau în cea recurentă…). Majoritatea oamenilor preferă să-l desfidă pe Eminescu pentru blasfemica formulare: ”atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă” și speră, până în ultima clipă că în viața viitoare… va fi mai bune.

Dar cum să fie bine nu doar ”dincolo”, ci și ”dincoace” de finalul vieții? Ca ființă individuală, dacă ar trăi pe o insulă, omul nu are nevoie de constrângeri morale, de coduri etice și de precepte divine care să-i sporească bunăstarea și să-i reducă suferințele. Într-o asemenea ”societate” formată dintr-un singur individ, omul își este sieși zeu și sprijin moral. În colectivități din ce în ce mai mari, libertățile de acțiune se restrâng și trebuie să te întinzi doar până atingi libertatea semenului tău. Dar, subliniază Harari, ”ca să te comporți moral, nu trebuie să crezi în cine știe ce mit sau poveste. Trebuie doar să ajungi la o înțelegere profundă a suferinței. Dacă înțelegi cu adevărat felul în care o faptă îți provoacă ție sau altora o suferință inutilă, te vei abține în mod natural să o comiți. Cu toate acestea, oamenii ucid, violează și fură întrucât înțeleg doar superficial suferința pe care o produc. Sunt obsedați să dea curs poftelor sau lăcomiei lor nemijlocite, fără să le mai pese de impactul asupra altora – sau măcar de impactul pe termen lung asupra lor înșiși” (pp. 202 – 203). Această lipsă de empatie și de (re)simțire a durerii asupra altora ar face viața socială imposibilă în lipsa unei mâni invizibile care să le ordoneze pedepse și beneficii pentru ceea ce fac. Această mână poate fi propria conștiință empatică sau un Zeu care monitorizează și sancționează tot ce mișcă. Și cum este mult mai ușor să lași lucrurile pe seama altcuiva, nu mai apelezi la propria conștiință și mergi ”cu Dumnezeu înainte”, producând – voit sau nevoit – suferințe altora și ție însuți. ”Așadar, ca să fii fericit, trebuie să-ți pese cel puțin de familia ta, de prietenii tăi și de membrii comunității tale” (p. 203). Cred că din această aserțiune se deduce, simplu, că iubirea de patrie/ țară/ națiune începe cu cei mai apropiați și dragi ție, cu comunitatea în care locuiești și abia la urmă te poți declara patriot dacă aceste etape sunt parcurse și dovedite. În consecință, cum poți să crezi declarațiile ipocrite ale unui politician care este campion la divorțuri, conflicte cu vecinii, cu colegii, cu rudele, cu semenii săi întru limbă și credință, care disprețuiește limba română dar care depune jurământul pe Biblie, la fel cum a jurat credință, rând pe rând, foarte ”sincer”, la cinci neveste, la vreo trei partide și poate și altor ”patrii”… Dacă ar exista cu adevărat credința într-o entitate supremă, un deputat condamnat pentru fapte penale nici nu ar trebui să aibă curajul să se apropie de Biblie pentru a jura credință țării pe care tocmai a spurcat-o prin faptele sale.  

Evident, mult mai onest ar fi din partea celor certați cu legea și care sunt prieteni cu hoții și cu hoția să se declare ca fiind în afara oricărei relații de credință cu o divinitate sau alta. Adică să înceteze să mai fie bigoți și ipocriți și să încerce să empatizeze în primul rând cu semenii. Cu alte cuvinte, cineva ar putea fi o persoană cu o excelentă conduită morală, chiar fiind laic, adică înlocuind prozelitismul (cel mai adesea fals și ipocrit) cu secularismul. Despre această posibilitate și consecințele sale, profesorul Harari a ales să discute într-o lecție aparte, cea cu numărul 14. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 721. Joi 20 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (31)



Motto: ”Pariaţi că Dumnezeu există. Dacă veți câştiga, câştigaţi tot; de pierdeţi, nu pierdeţi nimic.” (Blaise Pascal)

O lecție despre ”Dumnezeu” (pp. 199 – 204) poate fi văzută fie ca o blasfemie (cum poți prezenta măreția, atotputernicia și atotcunoașterea într-o singură lecție?), fie ca o neserioasă aflare în treabă (pe Dumnezeu îl iubești, îl crezi, îl promovezi, dar nu-l pui în discuție!). Apoi, dacă ești religios, iar Dumnezeul religiei tale nu se potrivește cu Dumnezeul văzut de alte religii, respingerea este deplină și imediată. Dacă ești ateu și negi existența divinității, vei fi cu siguranță admonestat de o majoritate credincioasă, la care se adaugă și pragmaticii atei sau agnostici: dar dacă totuși există? Oricum ar fi, autorul dă de înțeles că ideea de Dumnezeu este una utilă, benefică oamenilor și statelor devreme ce pune ca subtitlu o povață: ”Nu lua numele Domnului în deșert”. Întrebat, recent, în cadrul unei emisiuni a unui post de televiziune cu profil religios de la noi din țară, ce carte iubește cel mai mult, președintele Iohannis a răspuns pe loc: Biblia!

Profesorul Harari nu intră brusc și brutal în temă, dând verdicte și anatemizând pe cei care au alte opinii sau convingeri. Într-un stil specific, învăluitor și răspunzând la întrebarea fundamentală (”Dumnezeu există?”) cu un șuvoi de alte întrebări, autorul chiar invită cititorii – prin întrebările sugerate – să-și ofere ei înșiși niște răspunsuri și explicații care să-i mulțumească. În ultimă instanță puțini ar putea răspunde coerent la întrebările sugerate: ”De ce există ceva, și nu nimic?”; ”Ce a stat la baza legilor fundamentale ale fizicii?”; ”Ce este conștiința și de unde provine?”. Cum este de așteptat, tocmai lipsa răspunsurilor la niște întrebări firești a dat naștere ideii și numelui de Dumnezeu: ”Nu cunoaștem răspunsurile la aceste întrebări și dăm ignoranței noastre mărețul nume de Dumnezeu” (p. 199). Un răspuns posibil la întrebările fără răspuns ar fi și cel dat de ardelean (pater nostrum) la întrebarea muierii de ce nu răspunde la întrebările copilului: ”Lasă să întrebe, că din asta învață!”. În fond, profesorul nu vine cu propriul răspuns și cu propriile explicații pe această temă, ci se face ecoul realelor întrebări pe care și le pun, mereu, oamenii, iar răspunsul comun este, de regulă: Dumnezeu. ”Trăsătura fundamentală a acestui Dumnezeu misterios este aceea că nu putem spune nimic concret despre El. Acesta este Dumnezeul filosofilor. … Alteori oamenii îl văd pe Dumnezeu ca pe un judecător sever al lumii noastre, despre care știm chiar foarte multe. Știm exact ce părere are El despre modă, mâncare, sex și politică și îl invocăm pe acest Bărbat Mânios din Cer ca să justificăm un milion de reguli, decrete și conflicte. … Acesta este Dumnezeul cruciaților și al jihadiștilor, al inchizitorilor, misoginilor și homofobilor.” (pp. 199-200). Las la o parte faptul că Dumnezeul imaginat de autor este unul de genul masculin (pe ce te bazezi?) și rezum cele spuse mai sus: există două moduri de a-l ”vedea” pe Dumnezeu: acceptându-l pur și simplu sau impunându-l cu de-a sila.

Sigur, oamenii studioși nu cred orice cu una cu două: lor le trebuie dovezi, argumente, fapte chiar. ”Dacă privim lucrurile prin prisma datelor noastre științifice, toate aceste texte sfinte au fost scrise de niște Homo Sapiens cu o imaginație bogată. Ele sunt doar povești inventate de strămoșii noștri cu scopul de a legitima diverse norme sociale și structuri politice” (p. 200). Așa cum bănuiam de la început, ideea de Dumnezeu este una cât se poate de pragmatică și utilă, drept pentru care nu trebuie să-i luăm numele în deșert, pentru că – în acest caz – ne facem nouă un rău. Trimiterea este făcută direct la politicieni, negustori sau pătimași, cei care folosesc numele Lui doar ca să-și justifice mizeriile făcute. Până la inventarea altor mecanisme care să tempereze (cât de cât!) animalitatea agresivă din oameni, aceste povești au (încă) rostul lor. În ultimă instanță, omenirea are nevoie de reguli, de norme, de obiceiuri care să ajute oamenii în totalitatea lor să trăiască mai bine. Cum și-ar putea cineva explica o scenă în care un conducător de oști, cu crucea într-o mână și cu sabia în cealaltă, este unul care face voia Domnului. Cum? Omorând creația Domnului? Într-adevăr, esența textelor cunoscute ca fiind emanații ale lui Dumnezeu (adică au putere de lege supremă) este una de natură morală. Drept pentru care vom discuta despre dimensiunea etică în episodul următor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 720. Miercuri 19 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (30)



Continuând stilul incisiv-provocator, autorul își intitulează ultima parte a lecției despre smerenie ”Fizică evreiască, biologie creștină”. După autocritici cu privire la trecut, profesorul Harari devine mai laudativ la adresa civilizației evreiești moderne și contemporane. ”Abia în secolele al XIX-lea și XX îi vedem pe evrei aducându-și o contribuție la progresul omenirii în ansamblul ei, prin intermediul rolului lor impresionant în știința modernă”. (p. 195). Diplomat, autorul nu îl menționează pe Marx printre contributorii la progresul omenirii, dar nici nu-l dă ca exemplu negativ. Consider această precauție inutilă. Vrând nevrând, Marx a contribuit masiv la schimbările epocale din secolul trecut. Și se pare că va mai fi invocat, chiar dacă nu va fi și citit (așa cum s-a întâmplat și în secolul trecut). Cu alte cuvinte, smerenie – smerenie, dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: ”Pe lângă nume binecunoscute precum Einstein și Freud, circa 20% dintre laureații Premiului Nobel pentru știință au fost evrei, deși evreii reprezintă mai puțin de 0,2% din populația lumii” (ibidem). Dar, nu comunitățile evreiești se pot mândri cu aceste realizări, ci acestea sunt ”mai curând o contribuție a evreilor individuali decât a iudaismului ca religie sau cultură. Majoritatea oamenilor de știință evrei importanți din ultimii 200 de ani au activat în afara sferei religioase evreiești”. (ibidem). Cu alte cuvinte, e greu să fii profet în religia ta! Mai mult, scrie smeritul Harari, ”iudaismul nu a contribuit câtuși de puțin la declanșarea Revoluției Științifice. Cu excepția lui Spinoza (excomunicat de comunitatea evreiască din cauza concepțiilor sale), cu greu puteți menționa măcar un evreu care să fi fost esențial pentru nașterea fizicii, chimiei, biologiei sau a științelor sociale moderne” (pp. 195-196). Interesant de știut (și rar de aflat din alte cărți) este faptul că rezultatele deosebite obținute de evrei în știință au început să apară îndeosebi după ce aceștia ”au adoptat stilul de viață și viziunea asupra lumii ale vecinilor lor nonevrei.” (p. 196)  Dar, și acesta este cel mai important lucru, succesul evreilor în cercetare și inovare nu se datorează vreunei gene aparte sau a unei înzestrări speciale, ci pur și simplu așezării EDUCAȚIEI la temelia pregătirii pentru viață: ”Valoarea centrală a educației în cultura evreiască era unul dintre principalele motive din spatele succesului extraordinar al oamenilor de știință evrei. Alți factori includeau dorința unei minorități persecutate de a-și dovedi meritele, precum și barierele care îi împiedicau pe evreii talentați să avanseze în instituții mai antisemite, precum armata și administrația de stat” (ibidem). De reținut, valoarea supremă acordată educației timpurii ca factor de succes. Este adevărat că educația presupune bani mai mulți investiți, dar câte țări bogate își fură singure viitorul neinvestind unde și cât trebuie! Autorul desfide orice legătură cauzală directă între etnie, religie și succes: fizica lui Einstein nu este nici evreiască, nici talmudică, după cum teoria lui Darwin nu este nici creștină, nici britanică.

Imposibil de evitat – problema antisemitismului. Cred că ar fi fost de datoria autorului să sublinieze că termenul ”antisemitism” nu înseamnă, stricto sensu, ură față de evrei, ci ură față de rasa/ limba semită din care fac parte deopotrivă evreii și arabii. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Semi%C8%9Bi) Într-adevăr, sensul comun dat termenului de antisemitism este acela de ură față de evrei. ”Antisemiții consideră că evreii sunt deosebit de importanți; își închipuie că evreii controlează lumea ori sistemul bancar, sau cel puțin mass-media, și că sunt de vină pentru absolut tot, de la încălzirea globală la atacurile din 11 septembrie. Această paranoia antisemită este la fel de ridicolă cu megalomania evreiască. Evreii poate că sunt un popor foarte interesant, dar, când privești imaginea de ansamblu, nu se poate să nu-ți dai seama că au avut un impact cu totul limitat asupra lumii.” (p. 197). Aici este doza de smerenie pe care autorul și-o revendică: ”personal, îmi place ideea că nu sunt urmașul unor cuceritori brutali ai lumii, ci al unor oameni neînsemnați care rareori își băgau nasul în treburile altora. Multe religii prețuiesc smerenia – după care își închipuie că sunt cel mai important lucru din univers. Îmbină îndemnurile la modestie personală cu o aroganță colectivă flagrantă. Oamenii de toate credințele din lume ar trebui să ia smerenia mai în serios” (p. 198).  Acestea fiind citite și (tran)scrise de mine, nu pot să nu reamintesc că și românii se mândresc (iar asta este chiar un motiv de mândrie) cu faptul că nu sunt ”cuceritori brutali ai lumii”, că nu au oprimat popoare de pe alte meleaguri. Cât despre antisemitismul românesc acesta s-a născut, probabil, în veacurile XVIII – XIX, când populația târgurilor și orașelor românești era preponderent alogenă, iar dintre aceștia evreii erau majoritari. (Vezi și recenta carte (pe care n-am citit-o încă) https://scontent.fotp1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/48337181_1123903224437816_4687246003676381184_o.jpg?_nc_cat=104&_nc_ht=scontent.fotp1-2.fna&oh=7ea84417288f347c22a94f56928dd604&oe=5C98977C) Mixajul etnic a fost, de asemenea, frecvent, date și pozițiile sociale și economice deținute de bărbații evrei, astfel încât orice teorie rasistă despre puritate rasială este o inepție savantă. Moldova a excelat prin preponderența evreiască în comerțul local. Adaug acestor considerații un banc care circula pe vremea dictaturii ceaușiste. Un bărbat este arestat pe stradă pentru că înjura mereu și spunea că ”numai unu-i vinovat”. Bănuit că bărbatul îl acuza pe dictator de lipsurile din comerț acesta a declarat că: ”numai Hitler e vinovat pentru că a omorât evreii și astfel a distrus comerțul”.

Închei cu concluzia autorului despre smerenie: ”Iar dintre toate formele de smerenie, poate cea mai importantă este aceea față de Dumnezeu. Când vorbesc despre Dumnezeu, oamenii afișează deseori o modestie servilă, însă se folosesc ulterior de numele lui Dumnezeu pentru a-și privi semenii de sus” (ibidem). Aproape nici nu mai trebuie să precizez că tema lecției următoare este chiar despre ”Dumnezeu”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 719. Marți 18 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (29)



Oamenii sunt egocentrici, adesea egocentriști, fie că este vorba despre ego-ul individual sau cel colectiv. Dovadă? Tesla a fost român, România este ”Grădina Maicii Domnului” (un fel de teritoriu ales), Turnul Eiffel este construit din bare de metal făcute la Reșița, românii aveau în 1968 un laser puternic cu care au topit primele tancuri rusești/ sovietice care au îndrăznit să treacă Prutul etc. Peste toate astea planează formula magică, deși goală de conținut, ”mândru că sunt român”. ”Dovezile” de mai sus țin de pura imaginație a românilor, dar chiar dacă nu sunt adevărate sporesc gonflarea eului etnic/ național la cote greu de atins cu alte metode. Dar există și dovezi care chiar ne-ar face mândri că aparținem unui popor creativ: stiloul descoperit de Poenaru, medicamentul lui Paulescu, avionul lui Vuia, supersonicul lui Coandă etc., dar acestea din urmă sunt mai rar aduse în discuție pentru hrănirea orgoliilor personale și naționale. Oare de ce? Pentru că minciuna convinge mai bine decât adevărul. Minciuna este dulce, rotundă, galeșă, mângâietoare, plastică în timp ce adevărul este sec, frust, fix, imposibil de înflorit și de augmentat după nevoie.

Am început lecția despre ”Smerenie” (pp. 184 – 198) cu exemplificări din spațiul autohton, dar acestea sunt echivalente cu cele oferite de profesor cu privire la grecii antici, nativiștii hinduși, musulmanii pioși plus națiunile moderne puternice care cred că omenirea le este datoare pentru ceea ce au făcut aceste comunități pentru omenire. Pentru HarariToate aceste afirmații sunt false. Ele îmbină o necunoaștere voită și îndărătnică a istoriei cu ceva mai mult decât un iz de rasism.” (p. 185). Ca să nu fie acuzat de parti-pris și de subiectivism, autorul devine tranșant: ”Personal, cunosc mult prea bine acest egocentrism cras, deoarece și evreii, poporul meu, cred că sunt cei mai importanți oameni din lume” (ibidem). Aș adăuga, cu un emoticon zâmbăreț, că nu doar evreii cred că ei sunt cei mai cei din lume, ci și mulți alți oameni care descriu cu lux de amănunte cum conduc evreii întreaga lume, cum tot ei fac pacea și războaiele lumii, boom- urile și crizele economice, bunele și relele. Și ca să spargă și cel mai umflat balon naționalist posibil autorul vine cu un argument greu de combătut: ”Deși poporul meu este redus numeric și lipsit de influență reală, compensează cu asupră de măsură prin neobrăzare. Întrucât e mai politicos să-ți critici propriul popor decât să-i critici pe străini, voi folosi exemplul iudaismului pentru a arăta cât de ridicole sunt asemenea povești arogante și-i voi lăsa pe cititorii din întreaga lume să spargă baloanele umflate de propriile triburi” (p. 186). A-ți vedea propriile limite și neajunsuri, iată primul pas spre a porni ferm spre un bine general dorit pentru neamul tău și implicit pentru tine. Și pentru a nu lăsa să sune ca o vorbă goală, autorul învârte și mai vârtos cuțitul ascuțit al criticii adresat propriului neam: ”adevărul este că iudaismul a jucat doar un rol modest în analele speciei noastre. Spre deosebire de religiile universale, precum creștinismul, islamul și budismul, iudaismul a fost întotdeauna un crez tribal. Se concentrează asupra destinului unei singure națiuni mici și al unui singur teritoriu minuscul, fiind prea puțin interesat de soarta celorlalte popoare și a celorlalte țări. Este –nu uită să sublinieze profesorul Harari adevărat că iudaismul a dat naștere creștinismului și că a influențat apariția islamului – două dintre cele mai importante religii din istorie…. fără iudaism nu am fi avut creștinismul, însă asta nu înseamnă să acordăm foarte multă importanță iudaismului” (pp. 187-188). Nici faptul că Vechiul Testament evreiesc a fost incorporat în Biblie nu trebuie să fie un motiv de mândrie patriotică, dar nici faptul că Talmudul evreiesc  este respins de creștinism (deși este mai profund și mai empatic decât Vechiul Testament)  nu trebuie să fie motiv de supărare. Pentru a fi și mai împăciuitor, autorul nu pretinde că Vechiul Testament (adoptat de creștini) ar fi un motiv pentru care creștinii să le fie datori evreilor. Ca argument se subliniază că preceptele etice (”Să nu furi” și ”Să nu ucizi”) ale Vechiului și Noului Testament nu sunt deloc originale, ci erau precepte binecunoscute în codurile juridice și etice ale orașelor-state sumeriene, ale Egiptului faraonic și Imperiului Babilonian. De asemenea, subliniază Harari, zilele periodice de odihnă au precedat cu mult sabatul evreiesc. Mai mult, nu civilizația iudaică a inventat monoteismul, ci faraonul Akhenaton cu 1350 de ani înainte de Hristos, iar religia Israelului biblic era foarte asemănătoare cu cea a unor regate învecinate. În plus de asta, nu doar că evreii nu au motive de mândrie pentru că ar fi ei autorii monoteismului, ci chiar de rușine devreme ce ”monoteismul a fost fără îndoială una dintre cele mai proaste idei din istoria omenirii” (p.193). Hindușii cred în mai mulți zei, dar nu sunt mai puțin etici decât musulmanii monoteiști.

 Monoteismul are marele păcat că se consideră SINGURA religie valabilă și toată omenirea ar face bine să se convertească la aceasta. Politeiștii se respectau, în trecut, mai mult decât o fac azi monoteiștii care vor supunere universală și de aici riscul conflictelor între religiile monoteiste.  Demn de reținut edictul imperial al împăratului Așoka al Indiei, care proclama toleranța între religii, recomandând cumpătarea și neridicarea în slăvi a propriei religii, ba chiar cunoașterea temeinică a conținutului celorlalte religii. La cca 2268 ani distanță, acest ultim sfat ar merita preluat și aplicat de Ministerul Educației care să permită ca în orele de Religie să se facă cunoscute TOATE marile doctrine religioase ale lumii, promovând astfel iubirea de semeni oriunde s-ar afla aceștia. ”Dictatul” creștinismului a început cu Imperiul Roman care (ce altceva să facă un imperiu decât să impună?!) a impus demolarea templelor noncreștine, oferind urmașilor de azi un prost model de a convinge prin forță (modelul stalinist și maoist de aici s-au inspirat, cred). Consecința a fost tendința de a se încuraja bigotismul.

 Monoteismul are, ca orice idee de conducere unică, pornită de la un centru mondial sau regional, și dezavantajul de a se plia pe idealurile imperiilor și a visurilor imperiale. Noul țar rus s-a folosit masiv de faptul că Biserica din Ucraina era, sub raport administrativ și ideologic, subordonată Moscovei. Raptul teritorial și starea de beligeranță dintre aceste țări nu putea să nu reverbereze în planul subordonării religioase, ucrainenii declarând independența religioasă față de Moscova (autocefalie), fapt care complică foarte mult încercarea Moscovei de a demonstra că poporul rus și ucrainean una sunt. Așadar, politică fără religie și religie fără politică nu se poate. Iată ce a declarat, recent, președintele Ucrainei după ce actul separării religios-administrative față de Moscova, cu referire la noua biserică ucraineană independentă: ”Ce este această biserică? Este o biserică fără Putin. Ucraina nu va mai bea otrava moscovită din potirul Moscovei”. Cu alte cuvinte, smerenia este bună,doar dacă este practicată și de cei mari și tari.

Desigur, invitația la smerenie este deocamdată – una doar implicită. În episodul următor se va discuta mai mult despre smerenie ca speranță de supraviețuire a lumii. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 718. Luni 17 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (28)



Finalul lecției despre război vizează ”Arta pierdută a câștigării războaielor” și, inevitabil, ”Marșul nebuniei”. Războaiele premoderne și moderne au urmărit câștiguri materiale (oameni, bogății naturale, resursele subsolului), dar războaiele postmoderne vizează altfel de câștiguri, cum ar fi cunoștințe tehnice (know how) și instituționale. Bogăția țărilor, în Era informației, este chiar informația și modul de utilizare a acesteia. Deci, la un conflict SUA – China, chinezii vor sta acasă și vor încerca să distrugă Apple, Facebook și Google și să le preia sub alte nume, valoarea acestora fiind de sute de miliarde de dolari. Așadar armele informațional-economice sunt mai tari decât armele clasice și nucleare. Mai mult, susține Harari, a fi victorios într-o confruntare nucleară înseamnă a fi autorul unei sinucideri colective. Deci, luptele se vor duce pe ”teritoriul” comunicațiilor și nu pe fronturi care să vizeze cucerirea de teritorii: ”… dacă SUA atacă acum o țară cu capacități chiar și modeste de război cibernetic, războiul ar ajunge în California sau în Illinois în doar câteva minute. Programele virusate și bombele logice ar putea să oprească traficul aerian din Dallas, să facă să se ciocnească trenuri în Philadelphia și să dezactiveze rețeaua electrică din Michigan. … armele nucleare și războiul cibernetic sunt tehnologii ce implică pagube însemnate și profituri reduse. Ai putea folosi asemenea instrumente ca să distrugi țări întregi, dar nu și ca să construiești imperii profitabile” (p. 181). În consecință, ”… liderii naționaliști de astăzi, precum Erdogan, Mody și Netanyahu… au mare grijă să nu stârnească niciun război. Desigur, dacă cineva va găsi o formulă pentru a câștiga războaie în condițiile secolului XXI, porțile iadului s-ar putea deschide brusc. De asta succesul Rusiei din Crimeea pare să fie un semn cu totul înspăimântător. Să sperăm că va rămâne o excepție.” (p. 182).  Să sperăm!

Dar, arta pierdută de a câștiga vreun război este oare garanția deplină a unei păci durabile în lume? De la optimism, autorul trece la un pesimism temperat: ”Nu ar trebui să subestimăm nicicând prostia omenească. Atât la nivel personal, cât și la nivel colectiv, oamenii sunt predispuși să se implice în activități autodistructive. … Prostia omenească este una dintre cele mai importante forțe din istorie și, cu toate acestea, avem deseori tendința de a nu o lua în seamă. …. Puțini lideri din istorie au fost nebuni în sensul restrâns al cuvântului… Problema e că lumea este mai complicată decât o tablă de șah, iar judecata umană nu este în măsură să o înțeleagă cu adevărat. De aceea, până și liderii raționali ajung deseori să facă lucruri de-a dreptul stupide.” (p. 193). Așadar, două lucruri sunt, deocamdată sigure: războiul poate fi evitat, dacă este suficientă dorință, înțelegere și înțelepciune în acest sens. Pe de altă parte, atrage atenția autorul ”este extrem de periculos să pornim de la premisa că un nou război mondial este inevitabil. Aceasta ar fi o profeție care se autoîmplinește.” (ibidem).

După o baie de optimism și una de pesimism, autorul își autoadministrează un duș rece de realism: ”Pe de altă parte, ar fi o naivitate să credem că războiul este imposibil. Chiar dacă războiul este dezastruos pentru toată lumea, niciun zeu și nicio lege a naturii nu ne protejează de prostia omenească. … Tensiunile naționale, religioase și culturale sunt acutizate de sentimentul măreț că națiunea mea, religia mea și cultura mea sunt cele mai importante din lume – și că, de aceea, interesele mele ar trebui să primeze în fața intereselor oricui altcuiva sau ale omenirii în ansamblu”. (p. 183). Mereu oamenii s-au întrebat dacă prostia omenească are leac. Răspunsul, cvasi – general, este că nu, nu are. Dar Harari mai speră, totuși: ”Un posibil remediu pentru prostia omenească este o doză de smerenie”. (ibidem). Smerenia este tema lecției următoare! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 717. Duminică 16 decembrie2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (27)



În mod inevitabil, Rusia lui Putin primește o atenție distinctă (în cadrul lecției despre război) sub titlul ”Perspectiva Kremlinului”. ”Până în prezent, singura invazie de succes organizată de o mare putere în secolul XXI a fost cucerirea Crimeii de către Rusia. În februarie 2014 forțele ruse au invadat Ucraina vecină și au ocupat peninsula Crimeea, care a fost ulterior anexată Rusiei. Aproape fără luptă, Rusia a dobândit un teritoriu vital din punct de vedere strategic, a băgat spaima în vecini și și-a reconfirmat poziția de putere mondială.” (p. 177). Consecința? ”… războiul a zgândărit sentimentele antiruse în Ucraina și a transformat această țară dintr-un aliat într-un dușman de moarte” (ibidem). În termeni economici, inițiativa lui Putin de a cuceri și alte părți din Ucraina s-a dovedit una necâștigătoare. Capitalul pleacă din zonă, iar sancțiunile internaționale lasă, oricât ar nega Rusia acest lucru, urme în plan economic. Inspirat, autorul face o bună comparație între ”progresul economic uriaș al Chinei pașnice din ultimii 20 de ani și stagnarea economică a Rusiei ”victorioase” din aceeași perioadă”. (ibidem).

Interesant este modul în care este descris modus ul operandi al Rusiei, unul costisitor și credibil doar prin propagandă (costisitoare și aceasta). Rusia a urmat principiul bătăușului din curtea școlii: ”Ia-te de puștiul cel mai slab și nu-l bate prea rău, ca nu cumva să intervină profesorul”. Totuși, ”Putin știe că a purta un război eficient înseamnă a purta un război limitat”. (p.178). Este deja cunoscută tactica sa numită ”a conflictelor înghețate”: ocupă o zonă limitată, de interes major pentru ea, dar nu merge mai departe, ci îngheață conflictul pe termen nedefinit. De la atâtea conflicte înghețate (în Georgia, în R. Moldova -Transnistria, în Ucraina) Estul Europei se află într-un Război Rece cu Rusia. După părerea autorului, Rusia vrea, în primul rând să-și consolideze liniile de apărare expuse: ”Rușii pot sublinia pe bună dreptate faptul că după retragerile lor pașnice de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 au fost tratați ca un dușman învins. SUA și NATO au profitat de slăbiciunea rușilor și, în ciuda promisiunilor că nu vor face acest lucru, au extins NATO în Europa de Est și chiar în unele foste republici sovietice. Occidentul a ignorat apoi interesele Rusiei că poate conta doar pe propria putere militară ca să-și protejeze sfera de influență în incursiunile occidentale” (p. 178).

Citatul de mai sus trebuie discutat pentru că mulți analiști consideră punctul de vedere de mai sus ca fiind unul emis doar de ruși în apărarea propriilor lor interese, nefiind conform cu realitatea. Acest punct de vedere, realist, după părerea mea, a fost susținut, nu de mult de un senator american aflat în vizită la Facultatea de Istorie de la București. Un cunoscut analist militar român, prezent în sală, a criticat acest punct de vedere acuzându-l pe senator că a venit în România ca să prezinte și să apere punctul de vedere al Rusiei, cea care asta reclamă mereu: că a fost trădată de Occident în promisiunea acestuia de a nu se apropia militar de granițele Rusiei. Este adevărat că înțelegerea era între SUA și URSS, dar Rusia este moștenitoarea cu bune și cu rele a fostului imperiu sovietic în dimensiunile rămase după ce mai multe republici sovietice s-au declarat independente. Dar nu ar fi prima dată când tratatele sau înțelegerile secrete sunt interpretate diferit. Ceea ce surprinde pe mulți este că punctul de vedere exprimat de Harari mai sus este descris aidoma și de reprezentanții Rusiei și de către cei ai SUA. Cu o nuanță: americanii subliniază că acesta este punctul de vedere al Rusiei și ei îl respectă ca atare (adică drept o opinie a Rusiei).

În ce mă privește, imediat după prăbușirea Imperiului Răului, am folosit mereu cazul  relației SUA – URSS (Rusia) din timpul și după Războiul Rece ca pe o aplicație a jocului managerial Dilema deținuților (Prisoners Dilemma) într-un joc de doi actori/ actanți și în care câștigă maximum cel care trădează primul. Morala jocului era: da, într-adevăr, cel care nu se ține de cuvânt, care nu respectă o înțelegere câștigă consistent, dar… nu pentru mult timp. Întotdeauna, păcălitul își încordează, ulterior, toate resorturile/ mijloacele de care dispune și solicită reluarea jocului (refacerea cărților) pentru ca să poată să se răzbune și să trădeze cu o dublă motivație: răzbunarea și câștigul consistent. Bazându-mă pe faptul că acest joc s-a reluat de mii de ori în viața persoanelor/ firmelor/ statelor am emis ipoteza, puțin credibilă atunci, în preajma anilor 2000, că Rusia va fi foarte motivată în a relua jocul și a aplica ceea ce ea însăși a primit. Chiar de la venirea lui Putin la putere, acesta nu obosea să repete că Rusia este o putere nucleară și că trebuie să se țină cont de părerea ei. În linii mari, la ora actuală, planul răzbunării este aproape atins, dar potul cel mare obținut în urma vreunei trădări nu a apărut încă. Pentru unii anexarea Crimeei ar fi acest pot, dar după părerea mea acest act va acționa, pe termen lung, împotriva intereselor Rusiei. 

Sigur, în probleme majore și serioase cum ar fi războiul nu se pot face predicții cu grad mare de credibilitate și veridicitate. Totuși, Harari se hazardează și face o asemenea predicție: ”… Rusia lui Putin este mult mai slabă decât Uniunea Sovietică a lui Stalin și, dacă nu i se alătură alte țări, precum China, nu poate susține un nou Război Rece și cu atât mai puțin unul mondial.” (ibidem). Calculul autorului se bazează pe faptul că ”împreună, SUA și UE au de cinci ori mai mulți locuitori și de zece ori mai mulți dolari” (p. 179). Probabil, la vremea scrierii cărții, Trump nu declarase încă despre NATO că este o organizație vetustă, iar despre Uniunea Europeană nu a avut cuvinte foarte prietenești. (Evenimentele ulterioare au conturat mai clar poziția SUA în NATO: una clar de contracarare a acțiunilor agresive ale Rusiei. Vezi recenta declarație a ambasadorului SUA la NATO: https://www.ft.com/content/1fd4fa8e-fd36-11e8-b03f-bc62050f3c4e?fbclid=IwAR2IXgnof7DOf-n7Vg1w5Cqydm1nIcmyJXfhGN83gGLZ5hw8RRoM8dSTHsA). Mai mult, războiul comercial dus de SUA împotriva Chinei ar putea consolida parteneriatul chino-rus la care se adaugă Iranul și alte țări. Pe scurt, avem de-a face cu o amestecare a cărților și cu preocuparea instaurării… unei noi ordini internaționale… Nu înainte de a primi, din partea autorului îndemnul ”stați liniștiți la locurile voastre” (citat din 22 decembrie 1989): ”Astăzi, tehnologia informației și biotehnologia sunt mult mai importante decât industria grea, dar Rusia nu excelează la niciuna dintre ele, …. îi lipsește un sector IT civil, iar economia se sprijină într-o măsură covârșitoare pe resursele naturale, îndeosebi pe petrol și gaz.” (p. 179).

De regulă, în marile războaie se motivează mulțimile combatante cu ideologii bine construite, promițătoare de viitor luminos și bogat. Ideologia socialismului național (nazism) promovată de Hitler chiar a avut fani dedicați trup și suflet pentru crearea lumii noi și a omului nou. De partea cealaltă (de fapt, de aceeași parte a stângii extremiste), ideologia socialismului internațional (globalism comunist) promovată de Stalin a prostit multă lume idealistă și credulă gata să-și dea viața pentru crearea lumii noi și a omului nou. În alte războaie, ideologiile religioase și limbajul de lemn al religiilor (cam același, indiferent de numele zeului la care se închină) vorbesc apăsat despre ”pământul sfânt al patriei”, despre ”datoria sacră de a muri în luptă”, ”despre setea de jertfă cerută de înaintași”, despre recompensele care îi așteaptă în ceruri (asta e foarte valabilă și la teroriștii islamiști) etc. Dar care ar fi ideologiile care ar putea, astăzi, mâna masele largi populare și doritoare dea-și da viața pentru o cauză măreață? La americani e mai simplu: armata este compusă din oameni plătiți să lupte, nu din cetățeni luați de la slujbele lor și trimiși pe câmpul de luptă. Probabil multe armate fac la fel. Dar care ar fi modul de stimulare al soldaților lui Putin? Profesorul Harari încearcă un răspuns, dar, după părerea mea unul incomplet: ”Rusiei lui Putin îi lipsește o ideologie universală. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică miza deopotrivă pe atracția globală a comunismului și pe impactul global al Armatei Roșii. În schimb, putinismul nu are mare lucru de oferit cubanezilor, vietnamezilor sau intelectualilor francezi. Poate că naționalismul autoritarist se răspândește într-adevăr în lume, dar prin însăși natura sa nu este favorabil întemeierii unor blocuri internaționale coerente. … naționalismul polonez și naționalismul rus servesc, prin definiție) interese contrare.” (ibidem). Autorul ignoră nemotivat scheletul de gândire al ideologiei dughinist-putiniste: un melanj postmodern de credințe marxist-leniniste, ortodoxiste, naționaliste și salvaționist-populiste care – prin tocmai această eterogenitate – prinde segmente de doritori de povești: nostalgicii comuniști, credincioșii creștini, patrioții de toate felurile și idealiștii automotivați. Acest cocktail ideologic a prins câte puțin în zonele de interes ale Rusiei, pregătind terenul în caz de război/ invazie. La noi dughinismul a pătruns deocamdată în …librării, în dezbateri ideologice și în platformele pro-ruse sau pro-dughiniste de pe internet. (Subiectul ar merita o analiză aparte).

 Dar să închei acest episod (lecția despre război nu s-a încheiat însă) cu concluzia optimistă a autorului (deja contrazisă de mișcările militare recente ale Rusiei din Marea Neagră, Marea Azov și Crimeea): ”Iată de ce, cu toate că Rusia s-a lansat într-o campanie globală de dezinformare și subversiune menită să destrame NATO și UE, pare puțin probabil că e pe cale să se lanseze într-o campanie globală de cucerire fizică. Putem spera – pe baza unor premise destul de întemeiate – că anexarea Crimeei și incursiunile rușilor în Georgia și estul Ucrainei vor rămâne mai curând niște exemple izolate și că nu vor anunța o nouă epocă a războiului” (p. 180). În aceste zile, Rusia se pregătește să înființeze o bază militară aeriană în Venezuela, țară aflată în conflict cu Columbia și SUA. Un alt exemplu izolat… Care va fi următorul? Îmi permit, în încheiere, să emit o ipoteză explicativă a modului de gândire, simțire și acțiune a conducerii Rusiei: este, deocamdată, un comportament în oglindă cu cel al SUA, unul eminamente imitativ și cu valoare de contra exemplu. La care se adaugă chiar un plus de îndrăzneală și provocare, sperând că SUA va reacționa disproporționat și foarte agresiv. Îmi doresc să mă înșel, desigur.  Vezi și: https://adevarul.ro/international/europa/razboiul-federatiei-ruse-feliereaucrainei-1_5c137f84df52022f7576aa7f/index.html?fbclid=IwAR1v8J7WGFH4_ICq2ST1Sdh69j9tGWNDZ7n3pHegqdI62NLs1oC3aKww5Xo  Evident, dacă Ucraina ar fi fost membră a NATO toate acestea nu ar fi putut avea loc.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 716. Sâmbătă 15 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (26)



 Trebuie să recunosc că am început să citesc cartea scrisă de Y.N.Harari chiar cu acest capitol (intitulat ”Războiul”) deoarece are un subtitlu care încadrează întreaga sa carte la tema mare a acestui serial despre inteligență și prostie, pe de o parte, și pentru că am găsit în autorul cărții un prim și unic (deocamdată) aliat în considerarea războiului ca o manifestare a impotenței mentale a conducătorilor unor țări, pe de altă parte. Acest subtitlu sună astfel: ”Nu subestima niciodată prostia omenească”. Cu alte cuvinte, echilibrul prin teroarea armelor nucleare  este o formă de pace acceptabilă și, deocamdată, suportabilă. Întrebarea e: până când? Pentru că prostia omenească nu are nici limite și nici culoare etnică, politică, religioasă, zonală sau spirituală. Ea are drept una dintre caracteristici apariția intempestivă, fără preaviz sau pregătire a terenului. Am definit, la începuturile serialului, prostia ca fiind definibilă, printre altele, drept lipsa adecvării/ potrivirii dintre scopurile urmărite și mijloacele folosite. Discutarea temei războiului pare ușor ciudată într-o perioadă în care, aparent, pacea domină omenirea de cel puțin șapte decenii, ceea ce în sine este realmente o mare performanță. Chiar dacă perioada de pace s-a numit Război rece, ea tot perioadă de pace va rămâne în istorie, datorită neutilizării armatelor regulate în rezolvarea posibilelor diferende între țări. Oricum, să recunoaștem, cele cca.șapte decenii de pace sunt valabile îndeosebi pentru Europa; în alte zone războaiele fierbinți au continuat să facă victime umane. Asta înseamnă că agresivitatea umană nu s-a diminuat vizibil; ea este doar estompată și adormită sub preocupările de a construi bunăstarea prin forțe proprii mai degrabă decât prin cuceriri de teritorii și de resurse.

Un observator atent al omenirii, cum este profesorul Harari, nu poate să nu sesizeze că omenirea este din ce în ce mai puțin pacifică și din ce în ce mai temătoare de războaie. ”…de la criza financiară globală din 2008, situația internațională se deteriorează rapid, propaganda în favoarea războiului este din nou la modă, iar cheltuielile militare cresc” (p. 174). Dar, deși există suficiente motive de îngrijorare, autorul observă că nu mai putem vorbi, în zilele noastre, de războaie câștigate. Poate tocmai aceasta să fie șansa omenirii: neexistând decalaje mari de putere prin care un stat sau un grup de state să poată subjuga rapid alt stat sau grup de state, tentația apăsării pe trăgaci este mult temperată. Practic, toată lumea ar pierde în urma unui conflict deschis și cu mobilizări serioase de resurse (oameni, bani, materiale). Sunt de domeniul trecutului situațiile în care o țară să-și multiplice teritoriul și potențialul economic în urma unor războaie (cum s-a întâmplat cu Imperiul britanic, și cu Statele Unite în secolul XIX). Totuși, relativul echilibru între puteri s-a frânt în 1989 – 1991, prin dispariția URSS și consolidarea NATO, fără a avea loc confruntări militare pe teren. Ulterior, SUA au fost ispitite să folosească forța (cu succes) în Primul Război din Golf, dar, în continuare, aceeași ispită le-a făcut ”să irosească trilioane de dolari pe eșecuri militare umilitoare în Irak și Afghanistan” (p. 175). După eșecul militar din Vietnam (1979), China și-a datorat ascensiunea strict factorilor economici (imitând modelul japonez). Iranul și Israelul nu au invadat nicio țară, ambele evitând aventuri militare, dar îmbunătățindu-și situația geopolitică fără a câștiga războaie. Caracterizând succint opțiunile unor țări ale lumii, autorul conchide: ”La fel ca SUA, China, Germania, Japonia și Iran, Israelul pare să înțeleagă că în secolul XXI strategia cea mai de succes este să stai deoparte și să-i lași pe alții să lupte în locul tău” (p. 176). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 715. Vineri 14 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (25)



Întrebare de baraj: ce se întâmplă dacă o organizație minusculă, fanatică în credința ei (politică, religioasă,spiritualistă etc.), necunoscută și tăcută pune mâna pe o armă nucleară (în general o armă de distrugere în masă, inclusiv biochimică, cibernetică etc.) și are posibilitatea să ucidă milioane de oameni? Care ar putea fi reacția statelor față de acest pericol real? Deși pericolul este real și cu posibile consecințe uriașe, autorul invită, de asemenea, la calm și moderație. Riscul reacției disproporționate există și aici. De aceea autorul sugerează că ”Statele ar trebui să aibă și mai multă grijă să nu înceapă să persecute toate grupurile de disidenți sub pretextul că aceștia ar putea încerca într-o bună zi să facă rost de arme nucleare sau să preia controlul asupra mașinilor noastre autonome și să le transforme într-o flotă de roboți ucigași.” (p. 171).

 Autorul vine cu exemple de modul în care s-a acționat până acum (neinspirat) în privința combaterii terorismului: ”Statele Unite au irosit în ultimele două decenii trilioane de dolari și un capital politic imens în războiul împotriva terorismului. …Putem fi siguri că, declanșând războiul împotriva terorismului, americanii și aliații lor au provocat distrugeri imense pe tot globul și, în același timp, au suportat ceea ce economiștii numesc ”costuri de oportunitate”. Banii, timpul și capitalul politic investite în combaterea terorismului nu au fost investite în combaterea încălzirii globale, a bolii SIDA și a sărăciei, în instaurarea păcii și prosperității în Africa Subsahariană sau în îmbunătățirea relațiilor cu Rusia și China. Dacă New York ul sau Londra vor fi înghițite în cele din urmă de apele în creștere ale Oceanului Atlantic sau dacă tensiunile din relațiile cu Rusia vor irumpe într-un război deschis, e posibil ca oamenii să-i acuze pe Bush, pe Blair și pe Obama că s-au concentrat asupra frontului greșit” (p.172).

 Autorul nu intră în analiza celei mai clare și mai remanente forme de terorism: terorismul de stat. Dictaturile își terorizează cetățenii întru propășirea nomenklaturii sau a oligarhiei care a reușit – adesea prin vot popular – să pună mâna pe putere. Frica de serviciile secrete este încă remanentă în multe minți mai greu adaptabile. Dar frica popoarelor mici în fața dictaturilor mari este pe deplin justificată. Deocamdată, sistemul de alianțe echilibrează forțele politice ale planetei Pământ. Pacea prin teroarea nucleară este o altă formă de terorism pe care o resimt cel mai direct cancelariile și ministerele de externe și mai puțin omul de rând. Dar asta nu înseamnă că toți conducătorii lumii sunt sănătoși la cap (de fapt, fără o doză de nebunie nu te înhami la construirea unei dictaturi unipersonale). Ca și cum ar fi scris deja despre aceste riscuri, autorul conchide: ”Desigur, senzația noastră actuală de pericol nu este alimentată doar de terorism. La fel ca în 1914, în 2018 tensiunile în creștere dintre marile puteri împreună cu problemele globale insolubile par să ne împingă către un război mondial. Este această anxietate mai justificată decât teama noastră exagerată de terorism?” (p. 173).  Răspunsul este, cred, unul afirmativ adică pericolul de război este mai mare decât pericolul ca o grupare de teroriști să pună mâna pe arme de distrugere în masă. Nu întâmplător, lecția următoarea este intitulată ”Războiul”, fenomenul social numit război fiind, în opinia mea, forma superlativă a prostiei omenești. Sper ca militarii să nu se supere pentru această afirmație tranșantă. În ultimă instanță, nu militarii pornesc războaiele, ci politicienii cu vise de preamărire și preaîmbogățire. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!