liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Constantin Codreanu

Cristian Mureșanu susține că sunt posibile biotransformări sub influența psihicului


Invit persoanele interesate să-și expună opinii și să inițieze dialoguri pe marginea cărților citite să-mi trimită recenzii, comentarii și opinii pentru a fi publicate la categoria Recenzii cărți a acestui blog (liviusdrugus@yahoo.com) 

După publicarea recenziei de mai jos am intrat în posesia unor noi informații despre activitatea și rezultatele obținute de Cristian Mureșan, biolog și redactor la TVR Cluj. Cred că cele două linkuri să contureze mai bine ideile aflate în dezbatere în aceste materiale, precum și cele receptate de recenzor. Aș adăuga doar că cititorii interesați de Metodologia Scop Mijloc, de transdisciplinaritate și abordări holiste pot găsi idei noi și interesante. Dialogul este cheia la multe dintre neclaritățile, nedumeririle și idiosincraziile noastre.

http://www.youtube.com/watch?v=WFlyITPk0Kc&feature=youtu.be Emisiunea Stiinta si cunoastere la TVR Cluj

http://ijes.info/1/2/4254121.pdf Cristian Muresan articol de 17 p in jurnal intl http://ijes.info/1/2/4254121.pdf

 

BIOTRANSFORMĂRI SUB INFLUENŢA PSIHICULUI

Autor CRISTIAN MUREŞANU

Editura RISOPRINT

Cluj Napoca

2009

O recenzie de prof. dr. fiz.  Constantin Codreanu, Cluj Napoca

Precizez că evaluarea acestei cărţi este realizată ”după” apariţia cărţii, astfel încât voi „atinge” şi textele unor opinenţi inserate în paginile cărţii, adică opinii elaborate înaintea apariţiei cărţii.

Astfel, în afara prefeţei-dialog, semnată de acad. C.Dumitru Dulcan şi a postfeţei-dialog, semnată de prof.dr Adrian Pătruţ, specialist în parapsihologie, mai există încă zece „aprecieri” scrise de şapte medici (inclusiv veterinari), doi biologi universitari, doi fizicieni cercetători şi un inginer electro, profesor universitar.

Poate că sunt în eroare, dar mă întreb, cred că justificat: sub ce formă au lecturat această decadă de „referenţi” textul viitoarei cărţi? Sunt tentat să cred că pre-opinenţii au avut în faţă doar tabla de materii a cărţii şi, eventual, o succintă prezentare oferită de autor. Nu consider că acest procedeu este conform cu deontologia specifică domeniului în cauză. Totuşi, pentru frumuseţea  textului elaborat de profesorul universitar R.M., probabil  fost profesor al autorului,  îmi permit să citez ultimele două paragrafe, cu adevărat apoteotice, care însă ar putea fi valabile pentru orice altă carte: ”Ceea ce impune gândirea autorului este explorarea topografiei propriei culturi din domenii surprinzătoare, prin intermediul competenţei. Cartea depăşeşte modelul efemer al unui om obişnuit, iar în domeniul psihomental cedează locul căutării adevărului ştiinţific argumentat cu înţelepciune. Poate vor apărea şi voci critice la adresa acestei lucrări, dar probabil că ele vor fi mai mult o raţiune a pasiunii, decât o pasiune a raţiunii, fiindcă cel care critică este un om ce diluează cerneala până şi cu lacrimile noastre, aşa după cum Nicolae Iorga ne avertiza că el este uneori un grădinar care se îngrijeşte ca arborii săi să nu crească prea sus”.

Din cele ce urmează se va vedea că eu sunt o voce critică, atunci când cred că aşa trebuie să fiu, fără să mă fac a nu vedea ceea ce cred că nu merită a fi criticat.

Autorul cărţii este inginer electronist dar cu multiplă vocaţie spre domenii ce nu par a avea nici o tangenţă cu electronica: climatologie (autor de carte), muzicologie (posedă o importantă discotecă, riguros sistematizată), meloterapie, biologie (neobiologie), ezoterism, medicină (neomedicină), ancorîndu-se finalmente în jurnalism de ştiinţă,  diplomat al Comisiei Naţionale a României, pentru UNESCO.

Când un autor de carte se pronunţă în domenii ce nu au făcut parte dintr-un curriculum universitar el nu este altceva decât un autodidact – fără conotaţii peiorative – oricât de important este arsenalul cunoştinţelor sale acumulate în acest tip de pregătire. Ca în orice iniţiativă cu o  anumită doză de hazard, autorul trebuie să-şi asume şi riscurile probabile şi posibile, fără supărare!

Cu autorul am iniţiat un dialog, via e-mail, care a eşuat însă după câteva secvenţe, din iniţiativa sa, considerând că acel dialog nu era constructiv.

Ca fizician (octogenar), obişnuit a raţiona şi vorbi în termeni precişi şi  cantitativ exacţi, am pus întrebări lămuritoare, am emis observaţii critice, mi-am arătat nedumeriri şi rezerve. Am crezut că un dialog onest poate îmbrăca şi haina unei polemici colegiale, vorba lui O. Paler. Dar n-a fost să fie aşa! Răspunsurile sale au căpătat treptat nuanţe de iritare, astfel încât, la un moment dat şi în mod unilateral, a declarat că se retrage din acel dialog.

Analiza pe care o încerc acum este motivată de un amor al artei, sine ira et studio. Orice carte editată nu mai aparţine autorului, pentru că el nu o scrie pentru sine, ci pentru alţii. Eu sunt unul dintre acei alţii. Nu ştiu în ce categorie de critici voi fi încadrat, conform normativului profesorului R.M., dar asta mă preocupă mai puţin. Încă nu ştiu dacă voi aduce evaluarea mea la cunoştinţa autorului. Aşa cum am spus mai sus, voi aloca timpul necesar lucrării mele… de dragul artei.

Cartea, în format A4, are 290 de pagini, ceea ce înseamnă 580 de pagini de carte în format normal.. Este o carte care nu-i nici manual didactic, nici tratat academic, nici monografie, nici compendiu. Atunci, ce este ? Cred că poate fi definită ca un lung şi sinuos periplu intelectual în care întâlnim pagini de jurnal, file de dosar medical, incursiuni în domenii ezoterice, informaţii documentare din medicina alopată, din biologie, din fizica cuantică, interviuri, via e-mail, obţinute de la specialişti cu notorietate sau de la adepţi, relatări despre experimente paramedicale (vindecări neobişnuite). Cred că este vorba de un vast eseu (deşi genul presupune o lucrare cu suflu scurt).

Autorul a simţit nevoia de a ordona materialul  într-un „cuprins” sistemetaizat pe 20 capitole (indice x), inclusiv prefaţa, postfaţa, bibliografia selectivă cu 333 trimiteri. Urmează apoi 112 subcapitole (x,y), 96  subdiviziuni (x,y,z) şi încă 30 de sub-subdiviziuni (x, y,z,w). Ordonarea secvenţelor nu numai că este de ajutor cititorului, dar vădeşte şi o structură de gândire inginerească. Cititorul, care reuşeşte performanţa de a citi cartea cu atenţie şi din scoarţă în scoarţă se dovedeşte a fi un cititor de cursă lungă.

Prima copertă a cărţii este fastuoasă, barocă, însuşi autorul simţind nevoia de a o explica. Pe copertă este o duzină de figuri ale căror semnificaţii  sunt divulgate de autor (p.10), chiar înaintea prefeţei! Cititorul răsuflă uşurat, fiind astfel avertizat asupra ceea ce va urma.

Aş vrea să fac câteva precizări asupra poziţiei mele faţă de mesajul complex al cărţii. Când spun „mesaj al cărţii” şi nu al autorului, înţeleg să cuprind în acest mesaj şi ideile, concepţiile „coautorilor”, fie vorba de persoanele intervievate sau cele care sunt subînţelese prin citatele prezentate.

Viaţa, ca fenomen găzduit de planeta noastră, este încă departe de a fi înţeleasă în toate aspectele ei. În epoca pre-ştiinţifică întrebările şi răspunsurile asupra vieţii au evoluat de la mentalitatea omului primitiv, până la cea a omului modern, trecând prin diferite nuanţe ale gândirii filozofice, metafizice, mistice  şi ezoterice. Gândirea ştiinţifică are o istorie mult mai scurtă, începuturile ei fiind aşezate abia prin secolele 18, 19. Adevărul ştiinţific nu are o mare viteză de înaintare,  el se constituie pas cu pas, pe un drum adesea sinuos, dar, odată validat prin criterii specifice, el devine definitiv. În acest moment apare conflictul dintre acest adevăr şi cele ale epocii preştiinţifice. Acestea din urmă, mistice, ezoterice, religioase neavând potenţial de evoluţie încearcă fie să se folosească de adevărul ştiinţific pentru a-şi valida valabilitatea, fie a se combina cu adevărul ştiinţific. Cred că, în cazul  cărţii în discuţie, este vorba de o ilustrare a ultimei variante. Însă, dat fiind faptul că ar fi vorba de o combinaţie între cantitate şi non-cantitate, între măsură şi non-măsură, între legitate şi presupunere, combinarea celor două componente nu poate da un aliaj, ci doar un amestec hibrid.

Cititorul avizat este surprins nu numai de abundenţa referirilor la fizica cuantică dar şi, mai ales, este surprins de conţinutul acestor referiri. Cea mai şocantă dintre acestea mi se pare a fi aceea precum că fizica cuantică este, de fapt, o metafizică! În privinţa modelului dualist , undă-corpuscul, al microparticulelor,  dintre trei variante posibile: şi/şi, sau/sau, nici/nici – se optează pentru ultima. Adica microparticula nu este nici corpuscul, nici undă! Atunci, ce este?! Mutatis mutandis: ce este omul, din perspectiva corpului şi a sufletului: şi/şi, sau/sau, ori nici/nici? Adoptând, analog, a treia variantă, omul nu este nici corp, nici suflet. Atunci, ce este? Răspunsul îl găsim în carte: omul este şi corp şi suflet şi trebuie înţeles ca atare. De ce în cazul microparticulei nu a fost aleasă varianta şi/şi? Pur şi simplu pentru că nu este înţeleasă corect esenţa şi viziunea fizicii cuantice.

Faptul că măsurătoarea unei mărimi fizice la nivel microscopic oferă un rezultat influenţat de aparatul de măsură este considerat ca o dovadă că „observatorul” , adică „experimentatorul”, modifică realitatea. Cu alte cuvinte,  psihicul omului poate modifica realitatea!

Faptul că determinismul newtonian nu se poate aplica fenomenelor din microlume nu pare a fi înţeles că în această lume funcţionează un alt fel de determinism, cel probabilistic-statistic, pentru că fizica cuantică nu este altceva decât tocmai o astfel de descriere/ înţelegere a fenomenelor din domeniu. Se uită  că ecuaţia lui Schrodinger  exprimă tocmai determinismul probabilistic, aplicat stărilor posibile ale particulei. Această ecuaţie din mecanica cuantică este echivalentul legii mişcării mecanice din fizica newtoniană. Rezultatul obţinut este exprimat strict matematic, este obiectiv, deşi limbajul pare uneori paradoxal, mai ales atunci când se fac transferuri de noţiuni şi modele din fizica newtoniană în cea cuantică. Asta însă nu trebuie să conducă la ideea că fizica cuantică este o metafizică, eventual negociabilă! Fizica cuantică o include pe cea newtoniană, după cum fizica post cuantică o va include pe cea de acum. În mesajul complex al cărţii este conţinută ideea că unii dintre întemeietorii/ părinţii mecanicii cuantice ar fi fost influenţaţi de Mahatma Gandhi şi Rabindranath Tagore, corifei ai gândirii orientale, îmbibată, după cum se ştie, de misticism şi ezoterism, contemporani cu revoluţia în fizică, de la începutul secolului 20. Cred că această referire este un fel de diversiune. Este adevărat că întemeietorii fizicii cuantice s-au întîlnit cu                                              mulţi gânditori/filozofi ai vremii, dar asta nu înseamnă că modelul dualist undă-corpuscul, precum şi ideea de undă asociată s-a inspirat din filozofia ezoterică a meditaţiei yoghine!

Simt nevoia să acord o atenţie deosebită şi termenului ”energie” care, după cum este cunoscut, a născut dezbateri şi controverse nu numai în plan filozofic, ci şi ştiinţific. Radicalizarea atitudinii în raport cu acest concept te plasează fie în tabăra materialismului

fie în cea a idealismului filozofic. Aş menţiona aici, în treacăt, că în viziunea energetismului lui Ostwald, energia nu ar avea bază materială, deşi este esenţă a lumii. Acesta este idealism. Pe de altă parte, în  viziune materialistă, energia este o măsură comună a diferitelor forme de mişcare a materiei. Opoziţia dintre cele două definiri este irencociliabilă. Conceptul de energie ocupă un loc esenţial în carte, diferitele ei interpretări fiind sintetizate în miraculosul kundalini, cu sediul în osul sacru, o forţă care trebuie trezită, care dublează energia tuturor celulelor noastre, printr-o neexplicată biotransformare. Kundalini este efectul sublimării unui potenţial material, transformându-se finalmente în energii mentale superioare. Kundalini este decretată ca fiind cea mai puternică energie din Univers şi ascunde în ea un potenţial excepţional. Acest potenţial excepţional ar fi consumat, risipit în activitatea sexuală excesivă! Controlul consumului acestui potenţial revine mentalului, adică psihicului, ceea ce explică titlul cărţii. Dacă energia fizică, sub toate formele ei de exprimare – mecanică, termică, electromagnetică, nucleră – ascultă legi exacte de transformări reciproce  inclusiv legi de conservare, fiind măsurabile cantitativ, despre kundalini nu putem spune absolut nimic în acest sens. Ea nu poate fi măsurată, nu ştim cum se transportă, nu ştim cum se conservă, nu ştim cum interacţionează cu mediul. Dar, dacă fizica cuantică este o metafizică,  ce rost ar avea o critică adresată conceptului de kundalini, adevărată piatră fundamentală în diferitele variante ale ezoterismului oriental cum ar fi yoghinismul şi tantrismul?

Kundalini este un termen sanscrit esenţial în doctrina yoga, fiind reprezentat printr-un şarpe încolăcit de trei ori şi jumătate (cel de pe coperta cărţii?). Această energie vitală, divină, specială preexistă sub formă de potenţial, dar prin meditaţie se trezeşte sub formă de energie şi apoi urcă, pe un anumit, traseu spre creier. Trecând, din shakră în shakră, anihilează noxele cumulate, purifică, vindecă, pentru ca în final să aducă iluminarea, conştientizarea SINELUI. Istoria ezoterismului plasează primele lui începuturi prin secolul al cincilea, în Asia: China, Tibet, Mongolia şi India. Este epoca în care Occidentul european era invadat de hoardele barbare ce veneau tocmai din acele locuri. Occidentul nu avea timp pentru meditaţie cu scopul de a performa spre Conştiinţa de Sine. În schimb, acolo, în fundul Asiei, practicile meditative, cum este Yoga, s-au perfecţionat şi răspândit, dând naştere la veritabile şcoli, curente, variante. Se ştie că meditaţia yoga  cere ca subiectul să se aşeze în poziţia „lotus”, pentru ca timp de ore şi zile să stea nemişcat în această poziţie, fără să mânânce, fără să vorbească. Poziţia lotus face ca întreaga greutate a corpului să se sprijine, prin coloana vertebrală, pe                                         osul sacru, de la baza coloanei. Nemişcarea şi apăsarea pe acest os conduce, inevitabil, la o stare de tensiune locală, amorţire, furnicături şi încălziri. Aceste simptome ne sunt bine

cunoscute atunci când dormim pe o mână, sau când stăm mai mult timp în poziţia „pe vine”. Revenirea la starea normală este însoţită de furnicături, de senzaţii de cald, efecte ce se estompează treptat pentru ca în final să simţim o plăcută normalizare: reluarea circulaţiei sângelui, detensionarea muşchilor şi a nervilor! Iată modele de kundalini! Aşa am putea explica de ce, în secolul cinci, când nu se ştia nimic despre aceste fenomene, altă idee nu a fost la îndemână decât aceea de a plasa sediul lui kundalini …în osul sacru!

Şi iată-ne astăzi, când s-ar părea că zicala: un prost poate pune o întrebare căreia nici o sută de învăţaţi nu-i pot da un răspuns, exprimă o realitate foarte posibilă!                    Prin 1968, chimistul Louis Kervran comunică descoperirea fenomenului de „biotransmutaţie” adică transformarea unei specii atomice în alta (schimbarea locurilor în tabelul periodic al elementelor) în condiţiile materiei vii, atât la om cât şi la animale. Deosebirea este că la om această transmutaţie poate fi influenţată psihic, în timp ce la animale psihicul nu are cum să participe. Rezultatele lui Kervran au fost aspru criticate de specialişti. Dar acesta a fost începutul unui nou capital al cunoaşterii – bioalchimia, care studiază biotransformările sub influenţa psihicului.

Iată ce spune autorul postfeţei: ”Ar fi interesant ca fenomenele denumite bioalchimice, care sunt discutate în carte, să fie investigate şi validate printr-o cercetare ştiinţifică. Nu sunt sigur că investigaţiile ştiinţifice ar putea spune ce se întâmplă în mod concret în procesele bioalchimice, dar ele ar putea măcar constata ce nu se întâmplă. Personal, nu cred că mecanismele propuse în carte sunt neapărat cele mai corecte, dar ele reprezintă măcar un punct de plecare. Consider că  stadiul actual al cunoştinţelor noastre nu permite formularea unei teorii viabile referitoare la procesele bioalchimice”. Pe de altă parte, în interviul luat biologului Bruce Lipton acesta îi explică autorului cărţii că ştiinţa nu se ocupă şi nu se va ocupa cu cercetarea  fenomenelor în  care nu se poate măsura nimic! Aşa cum se poate constata, încă din lectura cuprinsului său, cartea este un prodigios studiu al mai multor probleme, pe care autorul s-a străduit să le asambleze sub un anumit titlu.  Aşa cum o spune profesorul parapsiholog în postfaţă, un titlu mai adecvat ar fi fost: Biotransformări sub influenţa psihicului şi altele. Eu aş mai adăuga ceva…şi multe altele.

Pentru a înţelege cartea trebuie să conturăm, pe  cât se poate, şi profilul, personalitatea autorului. Cristian Mureșanu (C.M.) deţine un dosar medical personal în care sunt consemnate informaţii încă de la vârsta de 4 ani şi jumătate! Probabil că după ce a învăţat să scrie el a continuat să adune informaţii despre boli şi sănătate. Printre altele, aflăm că în cei 42 de ani ai vieţii (născut în 1964) autorul a suferit 69 de viroze severe, cu durata medie de 14 zile fiecare, ceea ce, prin însumare, ne dă 2,64 ani de viaţă! Autorul notează, cu precizie de ceasornicar, ziua şi ora (26 decembrie 2006) când recidivează o bronşită asmatiformă prin care trecuse la vârsta de 12 ani! În alte locuri, autorul ne spune câte kilograme de alimente diferite consumase în viaţă până la acel moment al calculului. Este firesc să acceptăm că autorul a avut şi poate că mai are încă o preocupare obsesivă faţă de problema personală a sănătăţii sau bolii sale. În această ambianţă obsesivă autorul „conştientizează” incapacitatea  medicinii alopate (newtoniene!) de a-l vindeca de o serie de afecţiuni: o rinită cronică hipertrofică, o migrenă veche de 25 de ani, o hipercolesteronemie din sânge, veche de 20 de ani, o discopatie lombară bilaterală, o slăbire a vederii. Iată însă că, după o pregătire laborioasă, ce durează 14 ani, timp în care se documentează despre boli, practică yoga şi meditaţia de sorginte MISA, se informează cu asiduitate despre diferitele mentalităti şi curente ezoterice, îmbinând teoria cu practica, se bucură văzând că bolile sale sunt învinse, una câte una. Ba mai mult chiar, autorul constată, cu oarecare surprindere, că a dobândit şi o oarecare influenţă asupra altor persoane, pe acest drum.

Un personaj central, expus în carte, este aşa numitul „dr.Y”, a cărui venire la Cluj (el trăind în Anglia), este anunţată prin două persoane „medium”, sugerând rolul jucat de profeţii vechiului testament în anunţarea venirii unui Mesia! Sosind în Cluj ,”dr.Y” nu-şi anunţă discipolii, aşteptănd ca aceştia să se prezinte la şedinţă prin simţire telepatică! În şedinţele cu discipolii are comportamente imprevizibile, dojenind, ironizând, acuzând în aşa măsură încât unii discipoli, incapabili de a suporta tensiunea nervoasă creată, părăsesc sala. Citind acele relatări, involuntar mă gândeam la scenele petrecute pe treptele templului lui David de la Ierusalim, când Isus, în plin acces de furie, i-a alungat pe neguţători şi speculanţi. Atacul principal al acestui „dr.Y” a fost îndreptat asupra medicinii alopate (secvenţială, neintegrată) şi a medicilor practicanţi, manipulaţi de fabricanţii de medicamente. Acest doctor demonstrează puterile sale de vindecare, prin simplă palpare manuală, în cazul unei paciente, martori fiind unii dintre discipolii săi, inclusiv autorul C.M. La plecarea sa din Cluj, „dr.Y” lansează un apel, adresat medicilor, apel care, citit de pacienţi, ar avea ca efect pierderea încrederii acestora în medicina ştiinţifică şi în medicii care o slujesc. În aceste împrejurări ataşamentul tenace al autorului cărţii manifestat faţă de atuurile unei medicini cvasiezoterice, mai mult intuitive decât ştiinţifice, este justificabil şi de înţeles.

Trebuie să remarcăm faptul că, încă din primele pagini, dar şi pe parcurs, autorul îşi avertizează cititorul că experienţa sa personală, oricât de atrăgătoare ar putea fi, nu trebuie preluată fără discernământ şi, în nici un caz, fără consultarea unui medic…alopat. În acest fel, autorul îşi declină orice responsabilitate faţă de eventualele faze periculoase ale experimentului, dificultăţi şi alerte prin care el însuşi a trecut în cei 14 ani de pregătire teoretică şi practică.

Miezul central al demersului constă în aceea că în fiinţa umană există energii latente nebănuit de mari, în stare de potenţiale vitale. Aceste potenţiale pot fi activate conştient, dar  şi mai important este faptul că, de îndată ce ele sunt trezite omul trebuie să le gestioneze (cheltuiască) cu parcimonie. Am întâlnit, altundeva, aserţiunea că energia vitală poate fi calculată cu ajutorul relaţiei lui Einstein, în care ordinul de mărime este dat de pătratul vitezei luminii în vid! Fluidele seminale (sperma masculului şi fluidele seminale ale femeii) conţin mari cantităţi de energie vitală. Prin practicarea continenţei sexuale, în săvârşirea actelor sexuale de cuplu, această nobilă energie poate fi salvată de la pierdere. Despre modul în care se realizează această continenţă, despre amănuntele tehnice ce trebuiesc aplicate în actul sexual, autorul se abţine să spună. Se pot obţine amănunte complete din site-uri Internet (click pe ”continenţa sexuală”).

În cartea discutată, autorul nu intră în aceste amănunte, mulţumindu-se doar cu generalităţi. În fond, este vorba de mobilizarea conştient (psihică) a unor muşchi, sfinctere şi nervi, astfel încât evacuarea în exterior a acestor scumpe fluide să fie conturnată spre interior (anularea ejaculării exterioare, redirijarea fluidelor menstruale şi de orgasm sexual). Aceste tehnici sunt specifice aşa numitei sexualităţi tantrice (taoism), cale spre atingerea celui mai înalt grad de împlinire a dragostei dintre bărbat şi femeie. După ce manevra continenţei a reuşit, fluidele seminale intră într-un complicat proces de prelucrare bioalchimică, cu eliberare de energie vitală (kundalini). Această energie se înscrie pe un traseu ascendent, bilateral, în lungul coloanei vertebrale, curăţind, purificând, stimulând procese benefice pentru sănătatea omului.

În afara unor intuiţii prezentate în formule matematice, în termeni calitativi energetici, (p.71 și 72) nimic nu se poate măsura cantitativ. Singura „dovadă” adusă în sprijinul acestei viziuni este „vindecarea” suferinţelor, cucerirea unei păci interioare şi alte efecte considerate benefice, ceea ce este foarte posibil să fie chiar aşa.

Atent şi meticulos self-observator, autorul cărţii notează în jurnalul său personal, pe zile, ore şi minute, simptomele, efectele termice, diferitele senzaţii pe care le simte pe traseul acestei energii din zonele pubiene până în creştetul capului.

Pe o tramă de logică intuitiv-subiectivă, autorul  schiţează explicaţii, inventează termeni noi, mecanisme şi interacţiuni care, aşa cum spunea profesorul Pătruţ, nu pot fi verificate şi validate ştiinţific. De altfel, mai mult sau mai puţin voalat, autorul cărţii mărturiseşte că nu-l interesează ce scriu oamenii de ştiinţă în tratatele lor savante. Ruptura cu ştiinţa este astfel recunoscută.

Aşa că, dacă ştiinţă nu este, iar de ştiinţă nici nu este nevoie pentru a explica bioalchimia, inclusiv biotransformrea transmutaţională sub influenţa psihicului, ne mai rămâne varianta magiei!: „…nimeni nu se îndoieşte că la origine magia a izvorît din medicină şi s-a strecurat sub aparenţa că promovează sănătatea în chip de medicină mai înaltă şi mai sfântă” (Plinius cel Bătrân). „…Roger Bacon putea să considere atingerea unor rezultate magice ca fiind marele ţel al ştiinţei experimentale… Francis Bacon putea să aşeze magia în aceeaşi categorie cu metafizica şi fizica (Cf. Lynn Thorndike, Magia în istoria intelectuală a Europei, p.38).

În ce priveşte biotransformarea alchimică mă întreb: este aceasta o transformare magică? „Orice transformare ale cărei caracteristici şi rezultate sunt neaşteptate şi nu le observăm deobicei la transformări, este o transformare magică” (idem, p. 28). Francis Bacon considera că ”în toate corpurile tangibile se găsesc spirite foarte fine, rarefiate, subtile şi invizibile, care nu sunt căldură sau vid, aer sau foc, ci diferă între ele tot atât de  mult cât diferă între ele corpurile tangibile! Aceste spirite nu se află aproape niciodată în repaus şi se disipează, se evaporă, se infiltrează şi se evaporă cu uşurinţă”. (p.151).

Dacă despre kundalini, despre prana sau despre biotransformarea alchimică nu pot spune nimic, în schimb, din punct de vedere ştiinţific, nu sunt foarte aproape de a zice că toată această nouă viziune, despre care se vorbeşte în carte, este un fel de magie în care sunt introduse şi câteva „ingrediente ştiinţifice” cum ar fi: fizica cuantică, transmutaţia biologică, microimpulsuri cerebrale de 0,5 secunde etc. Iată o spirală a evoluţiei magiei!

În final, câteva observaţii punctuale: 1) nu aflăm unde anume se produce devierea lichidului seminal (sperma) la bărbat şi nici unde/ cum se întâmplă transsublimarea bioalchimică a acestuia; 2) golirea vezicii seminale se poate obţine nu numai într-un act hetero-sexual, ci şi prin alte procedee; 3) se încurajează aceste devieri pentru a se obţine cât mai multă energie bioalchimică, atât de benefică, chiar şi la vârsta pubertăţii? 4) dacă bioalchimia se instalează definitiv, cum se poate reveni la normal, atunci când doreşti, pentru procreare, o ejaculare exterioară? 5) biotransformarea alchimică la femeie este tratată confuz. De altfel, despre asta aflăm doar de la două persoane practicante. Una dintre acestea reuşeşte  performanţa de a comuta „arhetipul” menstruaţie pe varianta „vreau” sau „ nu vreau”! Un fenomen natural biologic este tratat ca un arhetip, concept ce semnifică un ”model originar”! 6) cred că se confundă secreţia menstruală, care constă din mucus uterin, şi care nu are nimic comun cu orgasmul sexual, dintr-un act sexual normal, cu secreţia propriu zisă eliberată în actul sexual normal. Unde, când şi cum se produce biotransformarea alchimică? A trata efectul unor disfuncţionalităţi hormonale care dereglează desfăşurarea unui proces biologic natural, ca un rezultat de virtuozitate „arhetipală”, pare a fi o foarte riscantă soluţie! 7) deşi autorul face o analiză cazuistică teoretică a particularităţilor ce pot surveni în comportamentul unui cuplu familial, nu găsim nici o informaţie privitoare la propriul său caz: or nu este cazul, or nu a avut permisiunea partenerei; 8) în secvenţa 4.9.6 se apreciază că răspândirea reacţiilor bioalchimice în creier se face prin microreacţii cu durata de cca. 0,5 secunde! Cum este posibilă o asemenea evaluare, prin senzaţie? 9) cum este admisibil să foloseşti conceptul „prana” fără  ca nimeni să ştie ce este prana şi cum se manifestă,  studierea acesteia fiind imposibilă? De fapt, sunt mai multe noţiuni şi concepte folosite în cuprinsul cărţii fără ca acestea să poată fi explicitate: transsublimare, transfizic, bioplasmă, energie specială, energie vitală, iluminare şi altele. Pe o asemenea bază este foarte hazardant şi riscant să edifici o teorie ştiinţifică  plauzibilă.

În continuare voi prezenta câteva evaluări selectate din opiniile celor zece pre-cititori, despe care am vorbit mai înainte: lucrarea este provocatoare; nu este o lucrare ştiinţifică; materia se generează prin puterea gândului; incursiune în adâncul  fiinţei; disecţie cuantică a adevăratei noastre naturi, cea de creatori; fascinantă călătorie în mecanica fină a corpurilor noastre; premise ale unei revoluţii în gândirea şi percepţia ştiinţifică; carte care demolează graniţele interdisciplinare a ştiinţelor moderne; Einstein şi Bohr şi-au înţeles propriile rezultate numai cu ajutorul tradiţiei orientale; bioalchimia este o scânteie divină; bioalchimia este un perpetuum mobile în care dizolvăm spaţiul şi timpul; observând un experiment participăm la acesta şi suntem creatori ai realităţii înconjurătoare, bunăstării şi sănătăţii colective; funcţia instinctuală a reproducerii este vulgarizată, ceea ce duce la declinul umanităţii prin epuizarea potenţialului creator şi al suflului vital; o lecţie de altruism, jurnal conceptual ce remodelează tiparele clasice ale gândirii umane cu o pregărire adevărată a acesteia pentru intrarea în noul mileniu; această carte e greu de citit şi metabolizat, dar o recomand cu mare entuziasm… pentru a înţelege cât de armonios este integrată cunoaşterea ştiinţifică şi para-ştiinţifică; cartea poate fi savurată îndelung sau poate fi citită printre rânduri; poate fi privită cu scepticism, chiar cu condescendenţă; este o carte de-a dreptul uimitoare; cult al amănuntului şi detaliului (sic!), referitor la autor; cartea este îndrăzneaţă în sensul unei argumentări foarte logice care urmează modelul de naraţiune al unui cercetător ştiinţific; excelentă sinteză de cunoştinţe interdisciplinare ale autorului; carte de excepţie; cartea crează punţi de legătură între disciplinele ştiinţifice, religii şi practicile ezoterice; autorul ne prezintă, în premieră, acele înţelegeri şi mecanisme biologice care pun în evidenţă bioalchimia; lucrare de interdisciplinaritate şi totodată de vizionarism.

Cred că este destul! Pot acum să-mi spun şi eu părerea de ansamblu asupra cărţii.

 

Este o carte „puzzle” în care informaţia culeasă din literatură, sau consemnată în jurnalul personal şi în dosarul de sănătate este prelucrată, ordonată şi expusă numai şi numai cu scopul de a încerca o explicaţie a performanţelor personale ale autorului, pe mai multe componente: comportament social, stare de confort cultural/ spiritual şi, mai ales, vindecări ale unor boli cvasicronice. Prea puţine dovezi obiective sunt prezentate pentru a confirma performanţele. Evaluările autorului sunt tributare, în mare măsură, subiectivităţii sale. Nu pot fi excluse ingerinţe de autosugestionare, închipuire sau ipochondrie. Nucleul dur al cărţii constă în problematica  sexualităţii tantrice, la care se apelează pentru a fi opusă practicii sexualităţii dezordonate şi abuzive ce caracterizează societatea modernă, occidentală. Este vorba de practicarea continenţei sexuale, tratată ca o comutare „interarhetipală” prin intermediul psihicului. Prin generalizare la întreaga omenire, ar însemna că ceea ce este natural şi spontan trebuie transformat în ne-natural şi forţat. Este greu de evaluat consecinţele acestui „swich” la dimensiunea speciei  şi  societăţii umane din punct de vedere biologic și comportamental (etico-moral). Dacă fenomenul rămâne însă relativ restrâns, avem de-a face cu un experiment, eventual cu „victime colaterale” în plan moral, etic, social, şi psihic. Altfel spus, suntem deja în posesia unei arme cu mai multe tăişuri, ceea ce reclamă prudenţă, aşa cum însuşi autorul cărţii o spune, în repetate rânduri.

Dacă autorul intenţionează să mai zăbovească asupra problemei, i-aş sugera să scrie o carte „mai mică”, mai simplă, mai pragmatică, ca un fel de îndreptar de a ajunge la „iluminarea de Sine” pe calea Golgotei „biotransformării alchimice sub influenţa psihicului”, dacă altă cale, mai firească şi mai simplă nu există. Înainte însă de orice, ar trebui să ţinem seama că „istoria se repetă”, evident nu identic, ci pe spirală.

Fizica şi Chimia încă nu şi-au spus ultimul cuvânt cu privire la realitatea microscopică şi cuantică/ subcuantică. Structurile fizice, chimice şi apoi biologice încă mai au secrete ce trebuie să fie descoperite. A suplini aceste lipsuri relative cu „arhetipuri” religioase, mistice şi magice, numai de dragul de a spune că „problema este rezolvată” este un comportament aventuros. Ar fi de luat aminte reacţia noastră zâmbitoare şi condescendentă când vorbim despre soluţiile propuse pentru înţelegerea unor realităţi fizice, naturale şi de altă natură de acei minunaţi oameni din Antichitate sau Ev Mediu care, în lipsa unor adevăruri ştiinţifice au formulat şi propus, ca adevăruri ştiinţifice, concepte, modele, teorii care astăzi ne fac să zâmbim. Este posibil să o păţim şi noi…la fel. „Festina lente” nu ne-ar strica de fel!

Prof .dr. fiz. C. Codreanu                                                         Cluj Napoca, mai 2011

 

 

 

Reclame

Recenzie IANUARIE 2011 Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,


Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,
ISBN 973-686-545-2, 165 pagini
Pesimistul-optimist (la cei 74 de ani pe care îi avea în anul apariţiei cărţii, şi la cei 81 de ani pe
care autorul îi are acum, în 2011), Constantin Codreanu, după ce aşează pe copertă un tablou trist cu o
lume (industrială) în prăbuşire, dedică efortul său intelectual ţintit spre viitor cui altcuiva decât copiilor şi
nepoţilor. O asemenea dedicaţie este firească atunci când preocuparea antropologului de ocazie – l-am
numit pe C.C. – ieşean prin naştere şi studii, clujean prin adopţie şi profesor de mecanică prin activitatea
academică, este una la scară cosmică şi planetară. Domnia sa a deschis discuţia cu mine, pe internet,
una dintre teme fiind: „se poate o democraţie fără partide politice?”. Aceasta este şi tema ultimelor 12
pagini ale cărţii, respectiv a capitolului intitulat „Un proiect: societatea fără partide politice”. Practic,
primele 150 de pagini sunt o pregătire şi o motivare a cititorului pentru a-l determina/ influenţa/
îndrepta spre o reflecţie activă şi favorabilă proiectului de transformare politică radicală. Câteva
elemente structurale ale cărţii m-au determinat să dau prioritate lecturii şi comentării acestei cărţi, chiar
dacă au trecut şapte ani de la apariţie: a) cartea are trei părţi (triadicitatea este o transpunere a ideii
creştine de divinitate); b) începe cu discuţia (neacademică, adică fără pretenţii de manual şi de carte de
referinţă) despre „Informaţie şi comunicare” (eu fiind preocupat de „Managementul Informaţiei şi
comunicării”); c) abordează tema perenă a utopiilor mereu neîmplinite, dar care generează alte şi alte
utopii (inclusiv cea avansată în carte de C.C.).
Definirea termenilor este pasul numărul unu pe care ar trebui să-l facă absolut toţi autorii de
scrieri pe teme socio-umane, pas pe care C.C. îl face clar şi apăsat. „Comunicarea este un schimb de
informaţie” iar „Informaţia este acel ceva care transformă necunoscutul în cunoscut”. M-a bucurat
sintagma „acel ceva” pentru că C.C. nu a căzut în capcana/ tentaţia definirii unui element primordial al
cosmosului, nedefinibil „prin definiţie” cum se spune… Concluzia celor care au studiat temeinic acest
concept („informaţie”) este că el nu este definibil. Capacitatea structurantă a informaţiei generează
infinite construcţii mentale cu reverberaţii asupra realităţii înconjurătoare şi reciproc, iar noile realităţi
exterioare omului generează noi construcţii şi percepţii mentale… Poate tocmai din această infinitate de
combinaţii structurante şi generatoare de nesfârşite închipuiri ale lumilor posibile apar şi utopiile, marile
ideologii şi alte motoare informaţionale care conduc lumea spre un „ceva care transformă necunoscutul
în cunoscut”. Autorul punctează şi subliniază că „şi conştiinţa omului şi a societăţii1 sunt, în definitiv, tot
1
Am o rezervă faţă de sintagma „conştiinţa societăţii” – care este un rod al studiilor de
psihologie socială, disciplină definită de Serge Moscovici (Moscovici, 2010, 1984, p. 6) drept „studiul
conflictului dintre individ şi societate”. Interacţiunile dintre indivizi cu privire la o realitate exterioară lor
pot fi mult mai bine înţelese, cred, dacă sunt studiate nu doar de două discipline: psihologie şi sociologie
(respectiv la indivizi şi colectivităţi) ci sunt abordate din perspectivă multidisciplinară şi transdisciplinară.
Rezerva mea provine din faptul că sintagma „conştiinţă a societăţii” sugerează ideea unui mental
colectiv la modul real şi nu la modul metaforic, ca şi cum ar exista un organism social real, cu un creier
social şi o gândire socială, similară cu creierul individual şi cu gândirea individului. Preluarea metaforelor
ca fiind realităţi palpabile mi se pare a fi o eroare a gândirii moderne, disciplinare şi interdisciplinare, dar
care a pregătit terenul spre transdisciplinarizare – ca o soluţie a amintitului transfer excesiv de la
nişte structuri care se dezvoltă prin înglobarea şi prelucrarea informaţiilor ce vin din exterior” (p. 8).
Ideea autorului de a corela informaţia şi comunicarea – chei ale descifrării enigmelor şi deschiderii spre
necunoscut – este excelent concentrată în descrierea etimologică a informaţiei drept „ceea ce poate fi
pus in formă comunicabilă”, latinescul „in formeo” însemnând „a pune în formă”, „a forma”, „a educa”,
„a transmite”, respectiv „a informa”, „a comunica”. Dar informaţia (I) este parte definitorie a
Cosmosului sau cel puţin a Universului nostru, alături de energie (E) şi substanţă (S), aşa cum sugerase
Ilya Prigogine. Eu unul agreez această structură a tot ceea ce există şi o consider ca fiind consonantă cu
conceptul de Sfântă Treime. Pentru C.C. însă, componentele promordiale ale modelului divin sunt alte
trei: energia, informaţia şi spaţiul-timp (p. 10). Curioasă dispariţie a substanţei, şi considerarea spaţiului-
timp ca dimensiune structurală a Creatorului şi a creaţiei Sale2, deşi la p. 11 se vorbeşte despre schimb
de substanţă între viu şi neviu.
În calitate de adept şi practicant al postmodernismului nu pot decât să apreciez constatarea
autorului că „este o trăsătură pozitivă a postmodernităţii, epocă pe care o traversează acum omenirea”
faptul că există o reglare cantitativă şi calitativă a dialogului: „Ieşirea din astfel de crize nu se poate
realiza paşnic decât prin intensificarea comunicării” (p. 12). Dialog, da!, Uniformizare, nu! Aceasta este
reacţia mea la o afirmaţie a dlui C.C. care se regăseşte şi în proiectul său (utopic, zic eu…): „trebuie să
fim de acord că mulţimea de indivizi de pe Terra ar trebui să aibă o singură religie în raport cu Cosmosul”
(p.12). Desigur, ar fi fost o situaţie ideală ca de la apariţia oamenilor pe Pământ aceştia ar fi avut o
singură modalitate de a percepe divinitatea, (ceva de genul: n-ar fi rău ca toţi indivizii să fie puternici şi
sănătoşi, să fie frumoşi şi longevivi etc.), dar dialogul civilizat este preferabil oricărei încercări
(raţionale?) de a con-topi toate religiile într-una singură. Mai mult, autorul deplânge faptul că
„ecumensimul … nu netezeşte deosebirile doctrinare” (p. 12), dar cred că nu netezirea/ nivelarea/
omogenizarea ideologiilor şi doctrinelor religioase este finalitatea atitudinii ecumenice, ci doar
cultivarea respectului faţă de alte religii şi confesiuni.
Ajungând la concluzia că „omenirea este înscrisă pe un sens greşit, din rău în mai rău” (p. 20),
autorul aminteşte câteva mari probleme ale lumii de azi: energia, hrana, sănătatea, ştiinţa şi tehnologia,
şi conchide că „Starea actuală a societăţii noastre este una conflictuală, la scară globală, generată de
metaforă la realitatea (un fel de wishful thinking, adică „ce-ar fi dacă am avea un creier comun
conducător, un gând comun şi unic care să înlăture conflictul individ-societate, descris de S. Moscovici
ca fiind rostul de a fi al psihologiei sociale ca „ştiinţă”. Am, astfel, încă un argument pentru a limita
efuziunea incotinentă a „oamenilor de ştiinţă” de a-şi proslăvi domeniul („ştiinţa”!) pe care l-au inventat
şi pe care îl slujesc cu ardoare. Cred că ideea existenţei unei „gândiri sociale” a ajutat mult la crearea
convingerii că partidul unic conducător este soluţia ideală pentru rezolvarea (deplină şi definitivă, nu…?)
a conflictului imaginat şi dezvoltat de unii indivizi. Un partid unic va avea un CONDUCĂTOR al maselor,
eventual acesta va fi supraOmul care gândeşte „social” pentru toţi şi rezolvă toate conflictele, reale sau
imaginate. Cred că „psihologia socială” are de dat multe explicaţii în apărarea existenţei sale ca
disciplină de strudiu…
2
Amintesc aici că Basarab Nicolescu vorbeşte de patru elemente: S, E, I şi spaţiu-timp.
acumularea şi diversificarea intereselor particulare concentrate în domeniul proprietăţii individuale, de
grup, de state şi de uniuni de state”. (p.27 – 28). Iar idealismul răbufneşte imediat: „Iată cât de departe
suntem de idealurile unei societăţi în care toţi indivizii muncesc, toţi indivizii se bucură, în aceeaşi măsură
de patrimoniul natural al planetei noastre, de sistemele de instrucţie şi educaţie, de realizările ştiinţei şi
tehnologiei, de informaţie şi de comunicare liberă de orice restricţii” (p. 31). Unul dintre leit-motivele
acestei descrieri este ideea de control, mai exact deplângerea lipsei controlului, fapt care a permis, în
opinia autorului, apariţia şi dezvoltarea tuturor aspectelor criticate. Acum se observă mai bine
dezideratul ca o „gândire socială avansată” să controleze bietele gândiri individuale, stricăcioase şi
muritoare (în timp ce gândirea comună, corectă prin definiţie şi prin riguroasă selecţie, este şi va rămâne
eternă, nemuritoare, ca umanitatea însăşi…). Cred că ideea de control poate fi păstrată şi discutată.
Controlul este partea finală şi inevitabilă a orcărui act managerial, deci nu se pune problema să cădem în
extrema opusă, adică a înlăturării oricăror forme de control. Dar, a prelua – democratic, ar zice unii, prin
delegare de autoritate – conducerea doar ca o funcţie socială, indivizii fiind în fapt executanţi, chipurile a
unor acţiuni comandate şi delegate de ei înşişi autorităţii centrale, înseamnă a exonera indivizii de
responsabilitate şi de exercitarea de către ei îşişi a controlului asupra acţiunilor lor şi ale semenilor lor.
Aici, adică asupra corelaţiei control – responsabilitate cred că se impune să ne concentrăm atunci când
elaborăm strategii de reformă. Spun asta pentru că alunecarea – lină, fină şi adesea deplină – de la
democraţie la dictatură constă tocmai în atenuarea capacităţii de control a individului şi transferul
acesteia spre instituţii greu controlabile („servicii”, „protecţii informative”, „prezervarea secretelor de
stat”, „ a secretului bancar” etc.). Un exemplu recent îl constituie recenta intrare în vigoare (de la 1 ian
2011) a Legii presei în Ungaria, considerată de unii un atentat la dreptul fundamental al omului de a fi
informat şi de către alţii ca fiind o protejare a dreptului omului de a nu mai fi prost informat (manipulat).
O lege similară nu a reuşit să fie adoptată de parlamentarii români, cu cca un an în urmă.
Înspre finalul primei părţi a cărţii, Constantin Codreanu formulează o reflecţie asupra modului
concret de „a ieşi din această fundătură”, a opririi declinului omenirii. Spre bucuria mea schema
generală de elaborare a unui proiect este perfect consonantă cu Metodologia Scop Mijloc (MSM)
elaborată de mine, în linii mari dar esenţiale, în anii 80 şi conturată din ce în ce mai elaborat la începutul
anilor 90. Voi reţine esenţa modului de elaborare a unui proiect în formularea autorului cărţii „Încotro,
omenire?”: „Întotdeauna când se elaborează un proiect, … se începe cu definirea scopului. … Evaluăm,
apoi datele iniţiale, costurile şi mijloacele materiale şi financiare, eficienţa scontată şi cine va realiza
proiectul. Apreciem posibilele piedici în realizarea proiectului şi modul în care ele vor fi depăşite.” (p. 47).
Acesta este, de fapt, conţinutul masivelor sau mai micilor manuale de managementul proiectelor. Eu
unul l-am redus la trei componente: Scopul (alegera sa dintre mai multe posibile, definirea şi motivarea
acestuia, evaluarea şanselor atingerii scopurilor prin raportare permanentă a scopului la mijloacele
concrete de realizare), Mijlocul (definirea mijloacelor apte să ducă la scop, colectarea mijloacelor şi
costurile acestui proces, combinarea mijloacelor şi costurile combinării – oamenii fiind adesea uitaţi să
fie incluşi în lista mijloacelor…. şi consumarea productivă şi creativă a mijloacelor în vederea atingerii
unor scopuri), Adecvarea Scop – Mijloc (compararea permanentă a scopurilor propuse cu mijloacele
induse, elaborarea tacticilor de echilibrare a balanţei scop- mijloc, fie prin reducerea sau creşterea
nivelului de aspiraţii ale scopurilor, eventual prin modificarea integrală a scopului, fie prin reducerea sau
creşterea mijloacelor atrase, eventual prin renunţarea la unele şi înlocuirea cu altele. Partea de adecvare
este la fel de importantă ca celelalte două, dar îi subliniez mereu importanţa tocmai pentru că tinde să
fie ignorată, accentul fiind pus mai întâi pe scop, apoi pe mijloc – acesta fiind perceput ca fiind ceva
subordonat scopului. Acest mod de gândire nu a fost contestat de nimeni până acum (după câte cunosc
eu), dovadă el se regăseşte mereu, sub diverse forme la diverşi gânditori (Aristotel, Kant, Mahatma
Ghandi etc.). Aşadar, cele trei componente sunt echivalente, identice în esenţa lor şi consubstanţiale,
ceea ce m-a detrerminat să fac o analogie cu conceptul de Sfântă Treime unde cele trei Persoane sunt
echivalente şi inseparabile, formând un tot omogen şi armonios, structură şi model ce ar merita a fi
urmat de omenire prin cele trei componente ale oricărei acţiuni umane: scop, mijloc şi adecvarea scop-
mijloc. La analogia cu Sfânta Treime am primit reticenţe din partea filosofilor catolici, dar cred că
dialogul poate fi continuat şi nu rupt de dogme sau de educaţia formală. Mai multe critici am primit
atunci când am sugerat că problemele legate de atingerea scopului sunt studiate de Politică, problemele
legate de mijloace sunt studiate de Economică, iar problemele legate de adecvarea scop-mijloc sunt
studiate de Etică. Şi tot aşa cum Sfânta Treime nu este studiată pe cele trei Persoane componente, tot
astfel cele trei discursuri fundamentale despre om şi acţiunea umană nu pot fi separate sub nicio formă.
De aici şi propunerea cât se poate de concretă, aceea ca studiul politicului, economicului şi eticului să se
facă concomitent şi deloc separat. Am convingerea că o asemenea abordare transdiscipliară, teologică şi
pragmatică va fi o parte a strategiilor de reformare a existentului prin reformarea educaţiei. Cele trei
dimensiuni ale acţiunii umane sunt deopotrivă prezente în ceea ce numim „afaceri” dar şi în
„management”. Unii reduc „afacerile „doar la cele aducătoare de profit şi „managementul” doar la
managementul/ conducerea activităţilor profitabile, în timp ce în realitate afacerea este acţiunea de a
face, profitul putând fi unul dintre scopuri sau nu. Teoria acţiunii umane este identică (structural şi
esenţial) cu Teoria afacerilor şi cu Managementul şi toate trei se regăsesc în Metodologia Scop Mijloc
ca o teorie a acţiunii umane bine făcute. Pentru unii afacerea înseamna a face bani, pentru alţii afacerea
înseamnă să facă o carte, un proiect sau o strategie, să propună o ideologie indiferent dacă asta aduce
sau nu bani. Robia la curtea regelui Ban este o robie autoasumată şi nu necesită forţe eliberatoare şi
pacificatoare… Robii banilor vor crea însă şi teorii care să ajute la înrobirea altora, la perpetuarea
înrobirii adică. Parafrazându-l pe Caragiale: „de ce să nu avem şi noi robii noştri?”. Aceste teorii sunt,
actualmente, oficializate, incluse în curriculum, promovate şi propovăduite ca fiind esenţe ale fiinţei
umane, un sine qua non al fericirii şi împlinirii umane. Evident, atât MSM cât şi proiectele radicale de
reformă propuse de profesorul Codreanu sunt alternative la modul existent de înţelegere şi cunoaştere
a lucrurilor. Probabil că defectul lor cel mai mare este că ele dau tuturor indivizilor o şansă de a se
împlini în viaţă, de a se auto coordona şi de a urmări alte scopuri decât cele care au dus la repetatele
crize. Singurul argument care ar fi favorabil acestei teorii care generează crize, crahuri şi cicluri
economice este acela că progresele existente sunt legate de marile afaceri profitabile şi generatoare de
imperii financiare (vezi John Law, Enron, etc.) care au creat locuri de muncă, bunăstare şi fericire pentru
un număr semnificativ de oameni. Numărul nenorocirilor şi valoarea dezastrelor care au urmat sunt
„efecte colaterale”, „sunk costs” sau „plăţi întârziate” ale „exuberanţelor iraţionale” anterioare. Am
amintit toate astea, inclusiv modelul meu metodologic, pentru a sublinia că sunt alături de profesorul
Codreanu în diagnosticele puse, dar mă (în)depărtez de el în mijloacele utilizate atât pentru
sensibilizarea cititorilor pentru a adera la proictul propus cât şi de proiectul ca atare. Voi face referi
concrete la proiect la finalul acestei recenzii-comentariu. Spre exemplu, reabilitarea sau redefinirea unor
termeni ca „proletariat”, „dictatură” etc. nu sunt de nature să apropie şi să convingă cititorul. Ideea că
neoliberalismul actual este o formă de dictatură nu poate fi uşor acceptată atât timp cât „susţinătorii”
acestui sistem reprezintă imensa majoritate a omenirii. Chiar comunista Chină s-a integrat în speculaţiile
financiare şi monetare pentru a-şi promova idealul comunist. Într-adevăr nu ideea de piaţă
concurenţială este vinovată de creşterea preţurilor, adevărul fiind că tocmai mimarea concurenţialităţii,
falsificarea premiselor liberliste au generat speculaţii usturătoare pentru consumatorii lipsiţi de apărare.
Profesorul Codreanu se întreabă: „Este omul societăţii liberale cu adevăart liber, în raport cu legile pieţei
libere care dictează fără milă, prin intermediul comerciantului, politica preţurilor? A spus cineva, cândva,
că o dictatură bună este mai folositoare pentru cei mulţi, decât o libertate prost înţeleasă. S-ar putea să
fie chiar aşa! Să începem a vorbi despre o ‚dictatură neoliberală’?” (p. 50). Sub aparenţa interogaţiei şi a
unei opinii exprimate de „cineva, cândva” autorul sugerează necesitatea de a abandona modelul
neoliberal şi de a trece la … altceva. Tocmai acest altceva este problema. Putem fi de acord cu orice idee
de schimbare, dar se impune o evaluare atentă a proiectelor propuse şi a şanselor acestora de a schimba
ceva, cândva… Încercarea de a da soluţii în problem conflictului israelo-palestinian sau americano-
irakian nu face parte din soluţionarea problemei omenirii şi trecerea la un alt model, drept pentru care
le-am citind ca fiind parte din alt scenariu şi din alt film.
Partea a doua a cărţii (intitulată „Utopii şi moartea lor”3) cuprinde o descriere şi o demolare
conceptuală a unor utopii petrecute deja (revoluţia franceză şi cea bolşevică, asemănătoare prin scopuri
şi prin mijloace, fiind cele mai luate în vizor). Orice utopie sau chiar proiect perfect fezabil este lansat în
numele (mai) binelui şi al înlăturării sau măcar diminuării răului. Profesorul Codreanu declară clar că se
alătură „celor care susţin că raportul bine/ rău se poate analiza prin raportul altruism egoism. Răul
surclasează binele în aceeaşi măsură în care egoismul surclasează altruismul; verificarea adevărului
acestei afirmaţii stă la îndemâna oricărui om, cu condiţia să aibă capacitatea de discernământ şi de
judecată normale.” (p. 61). Ideea că altruistul acţionează spre binele omenirii iar egoismul doar în
propriul său bine este falsă, după părerea mea (evident, anormală). Altruiştii au o mare plăcere
personală de a acţiona în beneficiul altora, plăcere pe care şi-o oferă chiar cu costuri mari. Altruistul
este, aşadar, un egoist mediat şi dependent de ceilalţi, în timp de egoistul este un egoist pur şi simplu,
nemediat vizibil de alţii. Cei care oferă bani cerşetorilor (în afară de faptul că sunt fraieri absoluţi) nu
sunt altruişti, aşa cum ar vrea să pară, ci egolatri (iubitori de sine) sau chiar egoişti, ei fiind cei ce se simt
bine oferind. În ce mă priveşte, cred că conceptul de „bine” (respectiv acela de „rău”) este unul relativ,
adică rezultatul unui raport, al unei comparaţii. Comparaţia supremă în privinţa acţiunii umane este
aceea între scopuri şi mijloace, ideea de bine apărând atunci când există convingerea adecvării
scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, convingere (a)probată de un număr cît mai mare de
indivizi. De aceea am spus că atât timp cât marea majoritate a omenirii consideră capitalismul,
democraţia şi concurenţa ca fiind adecvate scopurilor lor de fericire, de speranţă, şi de autorealizare
atunci acest sistem este considerat BUN. Mai mult, el permite schimbarea, permite libera gândire în
legătură cu ce este mai bine pentru majoritatea dintre noi. O critică la adresa sistemului democratic nu
poate avea drept rezultate decât îmbunătăţirea democraţiei. Evident, scopurile contrare binelui public
(vezi Enron) sunt aspru sancţionate, chiar dacă daunele produse nu mai pot fi recuperate. Ideea de
3
Este interesant de imaginat modul de gândire al autorului atunci când s-a hotărât să nu folosească pluralul
articulat şi opţiunea de a folosi pluralul nearticulat. Bănuiesc că articularea ar fi sugerat automat că şi utopia
propusă de autor este stricăcioasă şi muritoare…. chiar înainte de a prinde viaţă.
perfecţiune, de bine absolut nu pot fi asociate cu niciun sistem social, cu nicio formă de organizare.
Ideea că răul este în noi (Arthur Schopenhauer) o accept doar ca o metaforă ce sugerează că suntem
mereu perfectibili, că avem spirit critic (mai ales cu privire la alţii) şi că adecvarea este o problemă în
primul rând personală. Aşa zisele „valori sociale” sunt, de fapt, valori individuale validate social, evident
pe un interval spaţio-temporal dat. Aşa ziul „om de tip nou” este un ideal perpetuu izvorât din nevoia
de perfecţionare continuă. În pofida conotaţiei sale negative (chiar „repulsive” cum spune C. Codreanu)
ideea poate să rămână indefinit. Nu ideea de „om nou” trebuie respinsă, ci ideea de opresare, de
presiune fizică şi morală asupra individului până când acesta devine „adecvat” unui standard imaginat de
cineva ca fiind „bun” (evident, pentru un interval spaţio-temporal dat). Sugestia propusă de autor,
aceea de „liberalizare generală a binelui, bazat pe conştientizarea intereselor de specie” (p. 65) poate
face obiectul unor programe educaţionale (şi chiar este promovată de ecologişti). Inerent se ajunge la
Marx şi Engels, deşi autorul nu-i invocă: „Libertate absolută nu poate exista, dar o libertate concepută ca
‚necesitate înţeleasă’ poate fi pusă la temelia unei morale globale: să înţelegi că perpetuarea speciei, în
durabilitate şi solidaritate, este o necesitate absolută!” (p. 65). Concluzia autorului este una pesimistă:
„forţa răului, asociată vechiului sistem, este mai mare decât forţa binelui” (p. 67) ceea ce duce la
moartea utopiilor. Uşor mecanicistă ca formulare, concluzia pare logică, deşi răul constă tocmai în lipsa
forţei noilor proiecte pentru a fi împlementate. Nu este rău un adversar doar pentru că nu-l pot învinge,
răul constă în incapacitatea mea de a-l depăşi… Dar neacceptarea necesităţii schimbării (chiar dacă ea
poate fi şi înţeleasă) duce la acceptarea statu quo ului. „Am ajuns astfel la marea dramă a opoziţiei
dintre ‚libertate’ şi ‚constrângere’. Prin însăşi firea şi natura lui, omul vrea să fie liber şi respinge
constrângerea. Omul vrea să trăiască într-o societate liberă şi respinge dictatura” (p. 113). Corect! De
unde şi marea dificultate de a face schimbări majore în mod brusc şi, eventual, forţat. Imediat, autorul
găseşte şi cauza tuturor relelor: educaţia defectuoasă. Iar sunt de acord, cu un amendament: ea este
defectuasă din punctul de vedere al doritorilor de schimbare, dar din punctul de vedere al
establishement ului ea este perfect adecvată. Un sistem dictatorial educă viitori roboţi şi yes-meni, o
societate democratică educă oameni creativi şi pregătiţi să schimbe lucrurile în funcţie de contexte,
restricţii şi idealuri. Noua Lege a Educaţiei Naţionale este abia un mugur în democratizarea educaţiei de
la noi. Cîteva flori vor apărea doar dacă vom construi un curriculum adecvat, atunci când vom avea
pedagogii care să stimuleze creativitatea şi adaptarea. Cât despre roadele viitorului sistem, vor vorbi
alţii, peste decenii. Interesant este că acum se fac echipele pentru alcătuirea noului curriculum.
Intenţionam să vin şi eu cu propunerile mele de predare comasată a celor trei discipline fundamentale
(continuumul politic-economic-etic) şi, eventual a unei alte discipline intim conexate care să cuprindă tot
ceea ce se referă la om, fără definiţii savante sau texte lungi şi greoaie. Dar, prima clauză de acceptare în
aceste echipe: să ai experienţă îndelungată în probleme de curriculum…. Neavând asemenea calităţi, nu
sunt eligibil… Lucrurile se vor limpezi curând, probabil vor fi făcute mici cosmetizări, schimbări de
denumiri, mici ajustări ale numărului de ore astfel ca „sistemul” să nu sufere.
Partea a treia, „Filoterismul” (iubitorul planetei) se vrea o lansare a unei noi ideologii de stânga,
adică distributivistă, dar, în acelaşi timp ecologistă şi anticonsumistă, ceea ce nu ţine de vreo doctrină de
dreapta, ci de o gândire de centru, cu şanse de acceptare, mai ales în condiţiile în care criza va trena mai
mulţi ani. Filoterismul este ecologism (geo)politic. Nu voi comenta cele opt teme ale filoterismului, dar
la tema 4, aceea de realizare a Uniunii Mondiale după modelul Uniunii Europene (de ce nu, şi după
modelul Uniunii Sovietice sau acela al Statelor Unite ale Americii) reamintesc „predicţia” mea din 1990,
reluată în diverse articole (deci fiind publică de multă vreme). UE, devenită Europa se va uni cu Americile
şi cu Australia şi Oceania. Va fi o federaţie. Cealaltă federaţie va fi alcătuită de Asia care va cuprinde şi
Rusia (sau cel puţin partea asiatică), credeam eu la 1990. Ideal era ca Rusia să facă parte din grupul
euroatlantic, dar în 1990 comunismul rus era încă viu şi asocierea cu China mi se părea a fi pedeapsa
Rusiei faţă de Occident pentru trădarea înţelegerilor de la Malta (care, după ştiinţa mea, trebuiau să
construiască un sistem terţiar, nicidecum unul capitalist atât în Occident cât şi în Rusia). Lucrul bun care
se întâmplă acum este atragerea Rusiei în zona alianţei creştine, alianţă ce se va confrunta – probabil –
cu alianţa necreştină (musulmană, budistă). La ora actuală, cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei sunt
astfel distribuiţi: 57% asiatici, 21% europeni, 14% americani din ambele Americi şi 8% africani. Strict
cantitativ vorbind, asiaticii au ponderea majoritară şi este posibil ca ei să impună o parte dintre regulile
viitorului stat mondial. Poate atunci, după Marea Confruntare se va împlini şi visul scris de C. Codreanu
în tema 7, acela de a avea un singur Dumnezeu Creator, respectiv o religie unică. Ideea de o singură
turmă şi un singur păstor este intimă creştinismului). Tema 8 este dedicată „mijloacelor”, respectiv, „Să
se ‚inventeze’ acel mecanism de piaţă … care să oglindească fidel şi constant valoarea intrinsecă şi
compusă a produsului, eliminîndu-se astfel fluctuaţia conjuncturală, arbitrară şi speculativă a preţurilor”
(p. 143). Interesele divergente ale statelor vor împiedica o asemenea aducere la „adevăr” a preţurilor. O
soluţie a fost propusă de Anghel Rugină prin introducerea banilor de metal cu valoare intrinsecă, soluţie
masiv respinsă de toate structurile academice şi bancare ale lumii. La un congres din Mexic (1997) am
prezentat o lucrare prin care arătam că şansele teoriei ruginiene sunt minime tocmai datrorită
radicalismului lor. Poate că soluţia se află în tema 4, propusă de C.C. , aceea care sprijină ideea unui stat
planetar. Evident, speranţa este ca acestr stat să fie unul democratic.
În fine, proiectul de la finalul lucrării este intitulat „Societatea fără partide politice” (p. 151 –
163). Cred că impulsul iniţial al autorului, acela de a defini cu claritate termenii, de a le stabili etimologia
şi care dintre sensuri a fost utilizat – în cazul cuvintelor polisemantice, ar fi trebuit continuat şi în cazul
acestui proiect. Confuziile terminologice sunt moartea oricăror mesaje, îndeosebi ale celor cu înaltă
încărcătură ideologică (adică acelea care privesc interesele majore ale unei mulţimi de oameni).
Conceptul de „politic” este unul mult deformat de uzul neglijent al celor care ar fi trebuit să fie exemple
de urmat: profesori, parlamentari, jurnalişti. Adesea auzim: „Eu nu fac politică, eu fac doar politica
educaţiei”. Adjectivul „politic” este un sinonim al ideii de societate, de locuitori ai unui stat, de
organizare umană cu scopul pozitiv de a se asigura perpetuarea acelei comunităţi, apărarea de atacatori
străini şi siguranţa vieţii în interiorul statului respectiv. Un partid este, de fapt „o parte” a socialului, o
secţiune din acesta, dar care pretinde a vorbi în numele întregului. A face politică este ceea ce fac toţi
cetăţenii, adică se interesează de ei înşişi, de familiile lor şi de comunitatea în care trăiesc. Personal fac
politică, sunt interesat de politică, dar nu sunt interesat să fac politică de partid, respectiv să mă
autoînregimentez sub stindardul de o anumită culoare şi care îşi propune nişte scopuri sociale. În acelaşi
timp sunt interesat să observ viaţa partidelor politice pentru a avea criterii pentru opţiunea din
campania electorală. Din păcate, poate la noi mai mult decât în alte părţi, a face politică de partid este o
luptă pentru a ajunge la putere, pentru a obţine avantaje personale şi de grup din acest travaliu, iar
scopurile declarate vor fi şi ele în atenţie, dacă mai rămâne timp şi dacă asta poate ajuta la realegere.
După o critică mai mult decât îndreptăţită a situaţie partidelor politice şi a clasei politice, a
oamenilor politici de la noi autorul se întreabă: „Şi ce ar fi dacă în loc de partide politice am avea partide
nepolitice, un fel de partide corporatiste pentru economie, pentru învăţământ şi educaţie, pentru
sănătate, pentru agricultură, finanţe, administraţie publică etc. Nucleul tare al fiecărui partid corporatist
ar fi alcătuit din specialişti sau lucrători ai domeniului. … Am avea stfel, un partid al industriei, un partid
al învăţământului, ş.a.md.” (p. 158). Imaginaţia merge şi mai departe: „Ce se întâmplă cu politica4?
Dispar doctrinele, ideologiile? Ele nu pot dispărea5 dintr-o dată, ci cu timpul. Se pot elabora programe,
strategii şi teorii din care partidele corporatiste s-ar putea inspira, dar numai atât! Clubul politic nu poate
aspirea la putere în stat. Clubul politic este o supapă de refulare a aspiraţiei la putere, este un fel de
laborator de idei în care se pot fabrica orice fel de modele teoretice, eventual cu drept de proprietate
intelectuală apărată de lege, dar numai atât şi nimic mai mult.” (p. 159). Utopismul acestui proiect
provine, în primul rând, din neprecizarea mijloacelor prin care se poate ajunge la acest scop. Putem să
ne imaginăm că partidele ar renunţa de bună voie la avantajele pe care le au şi pentru care au „investit”
mult? Nicidecum. Pe de altă parte, partidele breslaşilor vor avea propriile ideologii, propriile interese.
Deci, ajungem tot de unde am plecat… Autorul prezintă un decalog de „avantaje exceţionale” generate
de lipsa partidelor politice. Le voi esenţializa ăn cele ce urmează: înlăturarea politicianismului,
simplificare structurilor puterii, atenuarea corupţiei, introducerea profesionalismului în decizia politică,
înlocuirea carierismului, profesionalizarea managementului, mai mult timp liber prin eliminarea
disputelor politiciuaniste, atenuarea tensiunilor sociale şi nervoase, creşterea responsabilităţii actului
decizional. Se poate observa că aceste deziderate sunt demult atinse în unele societăţi chiar de cître
partidele politice! Problema mare la noi este aceea a educaţiei, a mentalităţilor şi a respectului
principiilor anunţate.
În concluzie, efortul autorului de a propune un proiect nou este de apreciat, dar eu unul îi văd în
primul rând utopismul. Mai degrabă să ne concentrăm asupra modului în care activează aleşii, să
impulsionăm opinia publică să fie mai critică şi aspră cu aleşii, sau să acceptăm schimbările propuse de
partide şi care sunt consonante cu unele dintre idealurile deja formulate. Lupta pentru atenuarea
corupţiei trebuie să înceapă cu noi înşine, acolo unde nu se respectă legea. Cred că pledoaria mea
pentru dictatură, făcută de la începutul anilor ’90 să devină cât mai curând realitate. Este vorba, desigur,
despre dictatura legii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi
liviusdrugus@yahoo.com
http://www.liviudrugus.ro

20 ianuarie 2011
4
Aici se vede lipsa precizărilor conceptuale atât de necesare. Când se referă la „politică” autorul are în vedere doar
relaţiile de putere şi decizie şi nu polisul în ansamblul său.
5
Dispariţia ideologiilor este o altă utopie. Ideologia este expresia unui set de interese. Atunci cum pot dispărea
interesele, scopurile?