liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Basarab Nicolescu

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea IV-a)


 Motto 1:

Pro captu lectoris, habent sua fata verba!

(Cuvintele au soarta lor, după mintea fiecărui cititor)

 Motto 2:

Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei, două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu

Singura ură care mi se pare justificată – aceea faţă de singularul absolutizat şi faţă de pluralul absolutizat. Altfel spus – ura faţă de prostie.”

Basarab Nicolescu

 Motto  3

Din pricina melancoliei mele, vreme de ani de\zile am fost incapabil să-mi spun TU mie însumi. Între melancolie și acest TU rezidă un întreg univers fantastic. Parțial, l-am epuizat prin pseudonimele mele”   (S. Kierkegaard, Punct de vedere explicativ asupra operei mele)

  Înainte de orice, o mică explicitare asupra demersului pseudocritic/ pseudorecenzator de mai jos. Să ”interpretezi”/ ”descifrezi”/ ”analizezi” un text de câteva pagini superconcentrate ideatic și semantic seamănă, în bună măsură, cu preocuparea unui ascultător de a explica poanta unui banc bun… Și totuși, există o bună motivație (o sumă de motivații) a(le) pseudorecenzării la care voi ”supune” bijuteriile stilistice vișnieciene: a) compararea unor idei cu cele ale altor autori, ambele completându-se și potențându-se reciproc; b) apariția unor idei noi, posibil utile (mie, autorului pseudorecenzat, cititorilor); c) aruncarea pe piața ideilor a unor sugestii de cercetări/ scrieri viitoare; d) aducerea unor informații în raza de interes și de acțiune a cititorilor/ autorului pe care mulți le consideră (încă) nesecante cu domeniul textului pseudorecenzat: e) nu în ultimul rând, pseudorecenzarea ORICĂRUI text (indiferent de lungimea/ scurtimea acestuia) este, pentru pseudorecenzent, o terapie și un proces de sondare și mai profundă a unor sensuri care, la lecturi grăbite, sau fără o viziune specială, scapă atenției. Așadar, demersul nu este unul gratuit, o aflare în treabă, ci își dorește să facă o mai bună interconectivitate între idei, între oameni și idei, și, de ce nu, între oameni (un ideal al majorității scriitorilor, de altfel).

 

Prima ”balerină” invitată pe scena cabaretului cuvintelor este Eu. Nu, nu eu, (nici măcar El, adică autorul), ci cuvântul Eu și rudele sale apropiate cărora maestrul de ceremonii Matei Vișniec le adresează dojene (sau laude, după caz) pe teme comportamentale (etice, deci simultan/ concomitent politice și economice). De fapt, cuvântului Eu nici nu i se oferă cuvântul, el fiind adus pe scenă doar pentru a fi făcut de râs, de a fi arătat lumii în toată goliciunea sa interioară și exterioară. Alegerea de către Matei Vișniec a acestui cuvânt pentru deschiderea ”Cabaretului cuvintelor” (un ”Dicționar subiectiv Vișniec”) poate fi interpretată în mai multe moduri, cu argumente mai mult sau mai puțin credibile. O primă justificare a acestei alegeri este, probabil, aceea că, fiind un text cu o destinație precisă (la adresa egoismelor care ne cam năpădesc), cititorul este invitat să înceapă lectura cu un text critic și ”moralizator” cât încă este odihnit, atent, dispus să absoarbă idei și sensuri noi. Departe de a fi un autoomagiu, o preamărire a însuși autorului, Eu este o pledoarie pentru echilibru, pentru recunoașterea importanței relative a fiecăruia dintre noi, concomitent cu atenționarea egolatrilor, egoiștilor și egocentricilor că prea multă prezență a Sinelui omoară alteritatea, complementaritatea și solidaritatea. Or, o umanitate plină de indivizi separați și ultraorgolioși în a-și preamări doar propria lor existență este o umanitate care nu ne trebuie, nu ne ajută și nu face plăcere nimănui. ”Umanitatea este jumătatea eului meu” (p. 12) conchide autorul, după ce, de la bun început ceartă ”eu-rile” pentru faptul că sunt greu de suportat (chiar de către ei înșiși), pentru că că nu se cunosc decât pe ei înșiși, ignorându-i cu falsă superioaritate pe ceilalți, fiind – la rându-le – ignorați/ ignorate de celelalte eu-ri autocentrate. Cearta/ dojana adresată eu-rilor este una părintească, constructivă, stimulativă, dar foarte fermă. Cu toții putem observa, adesea, unii interlocutori (de fapt, falși interlocutori) care încep mereu cu eu, eu, eu…. Pe bună dreptate, Basarab Nicolescu include această categorie de persoane în categoria proștilor, lăsând înțelepții (care arareori se referă doar la ei înșiși) să strălucească cu adevărat: ”Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu”.  De fapt, chiar cu această devoalare începe autorul (M.V.) textul său despre cuvântul Eu: ”Sunt zile când cuvântul eu devine insuportabil. Problema e că el nu vorbește nicio limbă. De fapt, nu știe să spună decât atît: eu, eu, eu” (p. 9).  Orice critică trebuie urmată – pentru a fi credibilă – de propuneri, de înlocuire a ceea ce este considerat  a fi rău, inoportun, neadecvat cu ceva mai bun, mai oportun și mai adecvat unei vieți demne de a fi trăite. Așadar, ne sugerează autorul, mai puțin ”eu, eu, eu…”, dar mai mult ”tu”, mai mult ”voi” și chiar cel mai mult ”noi” ar fi opțiuni dezirabile, fezabile și mult mai umane! Pentru M.V., ”tu” este mai politicos, fiind calea către dialoguri inteligente. Dar cea mai bună opțiune, care le include pe toate variantele anterioare (eu, tu) este ”noi”. Și totuși, există libertate! Libertatea de a prefera situarea eului propriu pe prim plan (preferând, în consecință, psihologia sociologiei), dar și aceea de a prefera colectivitatea, munca de echipă, comunitatea, agregatele umane în detrimentul individualităților sectare. Iată un exemplu în care ”noi” primează asupra lui ”eu”, dar cele mai căutate probe sportive sunt cele de simplu! (Balet pe gheață – sincron:  https://youtu.be/Gt4x0GZjfcU Se poate spune că personalitatea colectivului este formată din individualități interconectate).

 

Înainte de a veni și eu cu o argumentare în favoarea echilibrului dintre pronumele personale, sugerez că acest prim capitol al cărții ”Cabaretul cuvintelor” este un manifest de credință (ceva de genul Manifestului Dadaist). Este un strigăt de alarmă împotriva individualismului dominant la scară planetară și este o invitație (politicoasă) la coexistența pluralității de interese ale oamenilor, oriunde s-ar afla aceștia. Este perfect rațional, logic și uman să pledezi în favoarea formelor de conviețuire umană care sunt – și aici înșir atributele conferite de M.V. cuvântului ”noi” – : deschise, dar fără a fi expansive, primitoare, care să ofere un acoperiș comun îndoielilor noastre, învăluitoare și securizante, reconfortante, consolante, vindecătoare, comunicative fără exuberanță și abundente fără a fi invadatoare, decente, fără podoabe excentrice provocatoare, corecte politic (?!), generoase, antidemoniace și antiiraționale.  (pp 9-10). Desigur, toate aceste deziderabilități pot figura în orice manifest (de partid, de artă, de generație, de crez politic etc.) ele fiind ușor de agreat/ acceptat de orice ființă umană echilibrată. Mă văd obligat să-i adresez Domnului ”noi” o mică atenționare: ultimele dezastre umanitare mondiale au fost generate de idealuri comune/ fasciste/ socialiste/ comuniste ale căror excrescențe și consecințe dezastruoase n-au întârziat să apară. O face și autorul cărții/ manifestului, dar în termeni (cred eu) prea eleganți pentru a nu fi trecuți ușor cu vederea de grăbitul și nerăbdătorul cititor al vremurilor noastre postmoderne. Dorind să atenueze atât critica individualismului  (cu excrescențele sale demoniaco-iraționale), dar și să nu lase loc interpretării că pledoaria pentru  cuvântul ”noi” ar fi una mascată pentru vreo formă de totalitarism/ colectivism/ comunism, M.V. atrage atenția asupra căii de mijloc, echilibratoare și calmante (aurea mediocritas!), cea exprimată de cuvântul ”voi” (pluralul de la acel politicos ”tu” care punea întrebări inteligente cum ar fi: de ce? ei și? pardon?. ”Voi” este media dintre egocentricul ”eu” și presupus altruistul ”noi”. ”Voi” este educat, serviabil, sensibil la ideea de rost, deschis către ”noi”. Pe scurt, toate pronumele (eu, tu, voi, noi) au drept de cetate, dar secretul fericirii omenirii constă în stăpânirea artei de a le echilibra, de a le combina și de a da sens existenței noastre trecătoare… Totuși, literatura și manifestele avangardiste sunt una, iar realitatea dură este, de regulă, alta. În numele unei ”corectitudini politice” ireproșabile (sintagmă invocată, în text, și de M.V.) s-a ajuns deja la deformări grave ale ideilor (pozitive) de multiculturalitate, de libertate (trans)sexuală și de asociere, avansând chiar proiecte educaționale etatiste (vezi Norvegia) care frizează totalitarismul/ etatismul/ colectivismul etc. În rest, libertarianul din mine spune DA (DA!) oricărei forme de manifestare decentă a eu-rilor individuale, a interactivității interumane conștiente de consecințele fiecărei acțiuni, precum și grijii tuturor pentru ca ”noi” să fim acea umanitate care completează cealaltă jumătatea a individualităților noastre. Religia creștină se opune și ea individului în favoarea persoanei, singura dimensiune care permite omului să intre în comuniune, respectiv să se topească în umanitatea largă descrisă de cuvântul ”noi”. (Vezi: http://ziarullumina.ro/persoana-si-individ-27517.html Persoană şi individ, Ziarul Lumina. 14 iunie 2010).

 

Dincolo de textul (scurt) al acestui prim ”capitol” dedicat criticării comportamentului egoist și egocentrist, gândurile m-au dus la aplicații și explicații ale rostului unor sintagme străvechi care conțin în ele tocmai criticatul cuvânt ”eu”, cu sensuri nu întotdeauna la îndemâna publicului. Astfel sintagma biblică ”Eu sunt cel ce sunt” – analizată și aprofundată – mi-a revelat câteva aspecte pe care le ofer aici spre eventuală dezbatere/ discutare. Sintagma de mai sus este nu doar esențială pentru religia/ filosofia iudeo-creștină, ci sugerează că ideea de Dumnezeu trimite la existența însăși a tot ceea ce cunoaștem și nu cunoaștem încă. A reitera ”eu, eu, eu” frizează o atitudine similară cu cea a lui Dumnezeu însuși, adică este o îngâmfare fără margini, o încercare de substituire de către om persoanei divine. Matei Vișniec este mai concesiv când afirmă că jumătatea din noi este umanitatea, în timp ce egolatrii dau de înțeles că cel puțin jumătate din ei este divinitatea însăși. Cred că merită amintit aici că sintagma ”Cel ce este” (o variantă a sintagmei ”Eu sunt Cel ce sunt”) se numește, în ebraică YAHWE (și nu Iehova cum scria Eminescu) adică însuși numele lui Dumnezeu, nume care are ca sinonime ideile de ”esență” și de ”existență”, respectiv de ”natură”. De aici și gravitatea autoconsiderării de către oameni ca fiind ”cei ce sunt”, adică mici (dumne)zei pe Pământ. Poate părea o discuție deplasată, dar poate fi și o pistă de cercetare pentru iubitorii de esențe, existențe și origini prime, faptul că în majoritatea limbilor lumii cuvântul ”eu” începe cu o vocală, ca în ebraicul Yahve (Eu sunt cel ce sunt). Astfel, avem ”Ja” (ia) în rusă, bielorusă, bosniacă, slovacă, ucraineană, cehă, croată, daneză, poloneză, sârbă; ”Jeg” (ie) în norvegiană, ”Jac” (ias) în macedoneană,  ”az” în bulgară, ”I” (ai) în engleză, bască, slovenă și malteză; ”Io” (italiană), ”Eu” în română, galiciană și portugheză, ”Yo” în spaniolă, ”Une” în albaneză, ”Ana” în arabă, ”Yes” în armeană. Chiar latina și greaca veche au ”ego”. O excepție notabilă face franceza  cu ”Je” și catalana cu ”Jo” (citit ca ardelenrescul io), dar și germana (”Ich”), olandeza (”Ik”) și idiș (”Ikh”). Nu cunosc existența unor lucrări pe această temă, dar orice informație conexă mă interesează. Pentru a conchide: ”Eu” este criticabil nu pentru că persoana umană, respectiv individul este o entitate de cea mai mare importanță pentru existența speciei umane, ci pentru că reducerea umanității la ”eu” comportă riscuri comportamentale și atitudinale majore. Ca un mic exemplu (edificator pentru decăderea învățământului în România, dar și de probare  a faptului că autocentrarea exclusivistă pe propria persoană echivalează cu o formă acută de prostie umană, redau mai jos o amintire din mediul academic românesc. Nu precizez locul și universitatea pentru că forme similare de incultură se găsesc cam peste tot…

 

Îmi aduc aminte de o aproape absolventă de master care dorea să ceară o schimbare de dată a unui examen (adică să se prezinte cu o altă grupă). Formal, pentru asta trebuia o cerere expresă. I-am sugerat să facă o cerere. Mi-a răspuns, ușor aferată, că nu știe cum se scrie o cerere… ”Nu-i nimic, ți-o dictez eu”, zic, ca să scurtez suferințele ambilor. Încep: ”Subsemnata… (fac o pauză în care persoana/ individa să-și înscrie numele propriu, presupunând că știe cum se numește), vă rog să…. bla bla bla”. Aproape absolventa termină de scris cererea și mi-o întinde spre aprobare/ semnare. Intuiția m-a făcut să-mi arunc, preventiv, ochii peste text: ”Subsemnata, vă rog să…. bla bla bla”. Nu era nici urmă de nume și alte date de identificare. Întreb: ”bine-bine, dar cine-i subsemnata”? Răspunsul a fost antologic și cu profunde semnificații și explicații pentru tot ce se mai întâmplă în această țară: ”Cum cine? EU! EU!” Curat caragialesc!

 

Spuneam/ scriam mai sus că îmi voi contura și eu punctul de vedere pe tema importanței și a modului de utilizare a pronumelor personale, ca mod de autodefinire (dincolo de exemplul de mai sus…). Am afirmat la începutul acestui episod, că eticul, politicul și economicul una sunt (”Tres unum sunt” este și definirea Sfintei Treimi, un concept ontologic și gnoseologic de o forță covârșitoare, drept pentru care am pus la baza modului meu de gândire și analiză triadicitatea, treimea și triunitatea). În teza mea de doctorat, finalizată în 1984 (fatidică cifră!), dar aprobată spre susținere chiar în primele zile ale lunii ianuarie 1990, am propus un mod de raportare, explicare și înțelegere a ființei umane după un model triadic. Una dintre triade (triada acțională) a dat numele constructului meu: Metodologia Scop-Mijloc-Raportul Scop/ Mijloc. (prescurtat Metodologia Scop Mijloc, respectiv MSM). (Pentru cititorii interesați de acest demers sunt invitați să citească articole și pseudorecenzii cu acest titlu pe blogul meu de pe wordpres:  www.liviudrugus.wordpress.com).  Exact ca în ”Cabaretul cuvintelor”, primul element din prima triadă se referă la ”Eu”. Triada se numește ”triada spațială”, iar componentele acesteia sunt ”micro”, ”macro” și ”mondo”. Se numește spațială pentru că am în vedere atât oamenii, cât și suprafața pe care aceștia locuiesc. Primul element, ”micro” se referă deopotrivă la oameni și lucruri. Când ne referim la oameni, ”micro” înseamnă persoana umană, adică… Eu!. Apoi ”macro” face trimitere la ”noi”/ ”voi”, respectiv la o colectivitate umană oarecare (familie, firmă, societate, țară, uniune de țări etc.), în timp ce ”mondo” face trimitere clară la întreaga umanitate, adică la populația globului în ansamblul ei. Ei bine, în această construcție, totul pornește de la eu, dar nu se reduce la acest ”micro” univers uman, ci se continuă cu ”voi” (macro) și ”noi” (mondo).  Rostul acesti clasificări pe trei niveluri de agregare este acela de a sublinia că întotdeauna între cele trei dimensiuni există interferențe și interdependențe a căror ignorare poate împiedica/ compromite atingerea scopului acțiunii umane. Dar, întotdeauna, totul începe cu ”eu”, cu actorul principal, cel care proiectează acțiunea, o monitorizează, eventual o și execută, pentru ca în final tot eul-actor/ actant să facă evaluarea acțiunii și să decidă dacă între scopul propus și mijloacele utilizate există adecvare/ potrivire/ echilibru/ compatibilitate etc. Atenție! Triada ”micro-macro-mondo”, respectiv ”eu-voi-noi” trebuie imaginată și aplicată într-un mod aparte: simultan și continuu. (Cu alte cuvinte trebuie gândite toate trei deodată și apoi, mereu-mereu, fără a segmenta procesul triadic). Când întrebi pe cineva: ”ce mijloace îți sunt necesare pentru a atige scopul S?”, oamenii răspund: bani, timp, materiale, energie, informații etc. Dar aproape întotdeauna lipsește cuvântul ”eu”, de care se leagă atât definirea sau acceptarea unui scop, cât și monitorizarea acțiunii. Fără eu-l prim, nimic nu se poate întâmpla. Apoi, tot de regulă, oamenii își fac socotelile referitoare la proiectele lor centrându-se majoritar pe ei înșiși, în timp ce normalitatea pe care o sugerez este să avem mereu în minte toate cele trei dimensiuni SIMULTAN și CONTINUU.

 

Cred că toată lumea este de acord cu faptul că totul pornește de la individ/ persoană/ ființă umană, dar exacerbarea rolului ”eu”-lui echivalează cu compromiterea scopului, acțiunii și chiar a actantului/ decidentului însuși. În consecință, în elaborarea oricărui proiect (de către un ”eu”, sau de mai multe ”eu-ri” care formează o echipă) trebuie avut mereu (și simultan!) în vedere triada  micro-macro-mondo (”eu-noi-toți”). Se poate discuta mult despre procesul acțiunii umane, dar scopul meu a fost doar să subliniez că agreez pe deplin pledoaria vișnieciană pentru echilibru între pronumele personale care desemnează individualitatea, colectivitatea și umanitatea. În ultimă instanță, MSM este echivalentă cu discipline ca Management, Etică, Economică, Politică, Praxeologie, Pragmatică, Teoria generală a acțiunii umane etc. Contopirea tuturor cunoștințelor despre om este, așadar, perfect posibilă. Mai mult, ea este imperios necesară. Drept pentru care susțin, de câteva decenii bune ca tot ceea ce este legat de om să fie compactat într-o abordare integrată și unitară, transdisciplinară și profund umană, iar aceste cunoștințe despre om să fie predate (nesegmentat pe discipline) elevilor de gimnaziu și liceu, și chiar la primul ciclu universitar: studiile de licență. Dacă această propunere ar fi fost luată în calcul acum un sfert de secol, acum aveam deja o generație care să fie educată într-o modalitate mai aproape de modul cum este construită ființa umană: ca un tot armonios.

 

Grație microeseului ”Eu” din cartea ”Cabaretul cuvintelor” de Matei Vișniec am găsit un nou prilej/ mijloc de a mă apropia de scopul propus în anii 80, acela de a avea un sistem de educație performant. N-aș putea spune că propunerile mele de acum 30-40 de ani nu au avut ecouri… Ba, chiar au avut: primul a fost acela că mi s-a blocat susținerea tezei de doctorat și respectiv avansarea la gradul de lector (în plan intern) și al doilea ecou a fost că articolele mele publicate în revista ”Cronica” din Iași erau traduse integral în sinteze realizate de CIA pentru guvernul american.

(va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, România

12 februarie 2016

ANEXA

https://www.youtube.com/watch?v=HQBmUHxn_1s Man Ray and Tristan Tzara poetry (sunete fără cuvinte!) 6 minute. Excelent: muzică de cabaret, poezie DADA și mișcare …. avangardistă

https://www.youtube.com/watch?v=1SU50Wxhaho Tristan Tzara unul dintre marii nonconformiști ai sec XX     5 minute

http://convorbiri-literare.ro/?p=5510 Basarab Nicolescu despre prostie, în: Convorbiri literare din 17 dec 2015   Pentru capitolul ”Eu” (pp 9-12):

https://pressone.ro/contributori/compunere-cu-paralele-inegale/ Mihaela Ursa despre Ghe. Crăciun, dar și despre rolul criticii în (de)formarea autorilor, rspectiv a percepției noastre despre ei

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/visniec–116649.html  Ziarul de Iași – VIȘNIEC 20 ianuarie 2016

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/doua-seri-visniec–117558.html Două seri Visniec, de Nicolae Crețu, în Ziarul de Iași, 29 ian 2016

http://semnebune.ro/2016/matei-visniec-viata-cuvintele-si-parisul/#axzz3xoGehBS4  Corina Gologoț: ”Matei Vișniec, viața, cuvintele și Parisul”, în: Semnebune.ro

Reclame

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

În urma lui Cosmin Perța nu va rămâne nimic altceva decât cărți din ce în ce mai bune și urmași care vor scrie cărți


 

Cosmin Perța – postmodernul ludic, transcendentalul transrațional, aventurierul iconoclast, hermeneutul fantast – fantasmagoric – fantezist, nonconformistul metaforic, alegoristul existențialist, canonistul anticanonic, avangardistul clasicizat,  fantastul cvasiabsurd,  retorul romanțios și romancierul poematic

 

 Motto-uri explicative ale temeiurilor pe care s-a zidit acest roman poematic postmodern:

 

”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

În fiecare om zace un călău… Omul este un despot din fire; de aceea se complace în a chinui pe alţii.Feodor Dostoievski

 

Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”. Feodor Dostoievski

 

”Suferința? Dar este singura cauză a conștiinței”    Feodor Dostoievski

 

Literatura este înțelegere de sine și a celorlalțiMariana Codruț

 

Da rezistent mai este omul! Este singura fiinţă care se poate adapta la orice şi aceasta-i fără doar şi poate cea mai bună definiţie a lui.”    Feodor Dostoievski, Amintiri din casa morților

 

Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captivUmberto Eco

 

Realitatea este una dintre posibilitățile pe care nu le pot ignoraLeonard Cohen

Cei mai buni oameni sunt toţi nebuni. O duc bine numai mediocrii şi cei lipsiţi de talent…”   Dostoievski, în ”Adolescentul” (1875)

Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările”.    F Dostoievski

 

Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea.F. Dostoievski

 

Scopul existenţei noastre nu este acela de a rămâne vii, ci de a ne găsi o raţiune în a trăi

  1. Dostoievski

 

Nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă”.

Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Visătorul nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de fiinţă hibridă. În general, el se aciuează undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo şi de lumina zilei, iar odată instalat astfel, e tot aşa de nedezlipit de bârlogul său ca şi un melc, sau semănând cel puţin în această privinţă cu acel interesant soi de vietate care este şi făptură, şi casă la un loc, şi care se numeşte broască ţestoasă.   Feodor Dostoievski în: Nopți albe, A doua noapte (1848)

 

”Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt euFeodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

Cea mai mare măiestrie a scriitorului este disponibilitatea lui de a scurta. Cine ştie şi cine este în stare să scurteze ceea ce a scris va ajunge departe. Scriitorii cei mari, fără excepţie, au o densitate superioară a scrisului. Şi principalul este să nu repeţi ce a fost deja spus sau ceea ce şi aşa este clar”.    Feodor Dostoievski

Citate extrase din Citatepedia  (vezi: http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=8&a=Dostoievski )

 

L’oubli est un puissant instrument d’adaptation à la réalité parce qu’il détruit peu à peu en nous le passé survivant qui est en constante contradiction avec elle.Marcel Proust, A la recherche du temps perdu

Uitarea este un puternic instrument de adaptare la realitate, fiindcă ea distruge, încet-încet, în noi trecutul supravieţuitor care este mereu în contradicție cu realitatea.Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut

 

Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitateaCezar Petrescu

 

 

O, adevăr sublime

Scrisori din Cordun

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrânețe
S-a întins pe criticale?

Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță ­
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuță.

Pisicuță criticoasă,
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă!

Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei putea spune
Tot ce vrei ­ căci ș-așa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte ­
Pune-te de-nvață, dragă:
Nu știi carte, nu știi carte.

 

(Mihai Eminescu, 1877)

 

Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (George Călinescu).

 

Ma intrebati daca sunt ateu, dar problema este mult prea vasta pentru mintile noastre limitate. Ne aflam in pozitia unui copil care intra intr-o biblioteca plina de carti scrise in mai multe limbi. Copilul stie ca au fost scrise de cineva, dar nu stie cum. El nu intelege nici macar ce scrie in ele si banuieste ca ordinea in care sunt asezate nu este intamplatoare. Dar nu are o explicatie pentru asa ceva. Asta mi se pare mie atitudinea celui mai inteligent om de pe Pamant vis-a-vis de Dumnezeu. Noi vedem astazi Universul in splendoarea sa, observam legile care il guverneaza, dar intelegem extrem de putin din aceste legi” (Albert Einstein) .

 

 

Narațiunea Povestea cărții este o fericită și, deopotrivă, o fatidică împletire de real, pe de o parte și de ireal/ suprareal/ fantastic, pe de altă parte. Ca în toate scrierile care apelează la fantastic pentru a transmite mesaje către lumea reală, și în scrierea fantastă a lui Cosmin Perța debutul cărții începe cu descrieri ale realității ce nu pot fi nicicum contestate. Rețeta este oarecum simplă și, aparent, ușor de aplicat: în continuarea unor descrieri cvasibanale/ reale/ mundane scriitorul introduce același personaj în situații extraordinare/ ireale/ lumi inexistente, fapt pasager motivat de o visare coșmarescă, de un acces de nebunie sau de o pătrundere specială în lumi paralele cu ale noastre. Finalul este un mixtum compositum de real și ireal, dată fiind continuarea povestirii din ambele planuri anterioare (cel real și cel fantastic). În cartea de față, cele trei părți ale povestirii sunt: I – copilăria viitorului Teofil până la sfârșitul clasei a V-a; partea a II-a este fuga de-acasă și peregrinarea prin varii locuri perfect reale și credibile ca existând ca atare; este perioada în finalul căreia are loc botezul; între ultimele două părți există un Interludiu, dedicat pregătirii eroului nostru pentru intrarea în viața monahală dusă, apoi, în Instituție; partea a III-a este descrierea existenței (onirice) a lui Teofil într-o suprarealitate numită Instituție, pentru ca Epilogul să sugereze că ”visul” coșmaresc a fost de fapt o criză de nebunie petrecută într-un spital de specialitate, eroul fugind apoi (din nou!) în lumea reală, dar… vindecat de semeni, de traiul în comun, de societate. Solitudinea și simplitatea duse la extrem, esențe ale isihasmului/ sihăstriei reprezintă opțiunea finală a tânărului pustnic (22 ani) Teofil.  De fapt solitudinea totală este imposibilă.

 

Date/ jaloane temporale despre eroul cărții: pe la 4 ani, copilul începe studiul literelor cu bunicul și cu Biblia; învățătura durează exact 2300 de zile adică 6 ani, trei luni și trei săptămâni; la 11 ani moare bunicul, la 14 ani fuge de-acasă, la 22 de ani revine la ”normalitatea” căutată și găsită de adolescentul fără nume (botezat Teofil, la 14 ani). În carte sunt oferite doar două date referitoare direct la vîrsta personajului: 11 ani când moare bunicul său și 14 ani vârsta la care este botezat.  Micul nostru erou are, așadar, parte de două etape care se numesc, de regulă, ”cei șapte ani de-acasă”: șapte ani până la intrarea oficială în viața de școlar, și șapte ani de studiu la ”litere” pe Biblie, împreună cu bunicul său care moare la 74 de ani, atunci când viitorul Teofil avea 11 ani. Celelalte date pe care le-am amintit mai sus sunt propriile mele deducții/ speculații. Pornind de la ”fantastic” de precisa notare a eroului nostru – cum că a studiat cu bunicul său 2300 zile – am calculat durata celor șapte ani de studiu biblic cu bunicul său. Datele concordă, drept pentru care am emis ipoteza că și numărul capitolelor ar putea avea vreao semnificație conferită, tacit, de autor. Astfel, cartea are 135 de capitole (le-aș numi mai degrabă ”segmente”, devreme ce lungima acestora este de cca o pagină, o pagină și jumătate. Am presupus că fiecare capitol/ ”segment” corespunde unei perioade de cca 30 de zile (o lună) din viața personajului. Surpriză: ipoteza se verifică, astfel încât capitolul 12, corespunde vârstei de 12 ani (11 ani plus 12 luni/ un an = 12 ani). Iată cum începe capitolul 12: ”Trecuse aproape un an și….” (p. 21). Deci, într-adevăr un capitol = o lună de viață a personajului. Ipoteza se verifică și mai departe: Capitolul 24 începe astfel: ”Eu chiar nu sunt botezat? am întrebat-o pe mama.” (p. 39). Conform calculului meu copilul avea atunci 13 ani (11 ani plus 24 luni/ doi ani = 13), adică exact vârsta de dinaintea botezului. Începând cu capitolul 36 (adică după împlinirea a 14 ani) începe pregătirea biblică pentru botez, pentru ca la capitolul 46 (cu două luni înainte de a împlini 15 ani) autorul/ personajul nostru principal/ Teofil scrie ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat…” (p. 67). Este și vârsta la care apare ideea rupturii totale cu trecutul necreștin: ”în urmă nu mai e nimic și speram ca șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine” (p. 67). În capitolul 56 se menționează (ca un fel de încurajare: hai că ești pe drumul cel bun…) că ”A mai trecut un an….” (p. 78), ceea ce face ca vârsta tânărului să fie de 15 ani și opt luni. Este ușor de dedus că partea a III-a, dedicată vieții la Instituție (care începe cu căderea în transa hipnotică ce a durat șase ani) să înceapă la vârsta de 16 ani. De reținut că pe întreg parcursul acestei părți (a treia) nu se mai fac niciun fel de referiri la vârsta personajului, ca și cum totul se desfășoară în afara timpului terestru. Finalul, adică Epilogul și capitolul 135 îmi oferă posibilitatea extrapolării celor observate până acum cu privire la vârstele personajului: așadar, reintrarea lui Teofil în lume, dar totodată și în pustnicie, are loc la vârsta de 22 ani. (Notă: am găsit, ulterior, pe internet, un text despre calendarul adventist, unde o lună = un an. Deci, confirmare deplină a ipotezei mele. Acum, mai avansez o ipoteză: dacă familia autorului era formată tot din adventiști (ca și viitorul Teofil) atunci alegerea de către autor a unui număr de 135 de capitole ar putea reprezenta un omagiu adus părinților, mai ales dacă acceptăm și ipoteza că Teofil era, în mare parte, chiar autorul).

 

Titlul romanului. În interviul acordat Elenei Vlădăreanu de Cosmin Perța, în oct. 2015, acesta pare a descifra semnificația titlului romanului său ”În urmă nu mai e nimic”: ”...alergăm după un tren pe care l-am pierdut și el pufăie în fața noastră și noi tot alergăm după el încercând să îl prindem, trecând prin stații după stații, dar nu în tren, ci în urma lui. Și nici nu ne putem opri în vreo stație pentru că suntem prea preocupați să prindem trenul. Iar când va ajunge la destinație și ceilalți călători vor coborî pentru a începe o nouă zi vom ajunge și noi, gâfâind, din urmă, dar pentru noi nu va mai începe nimic pentru că vom muri din cauza efortului”.

 

În opinia mea, aceasta este o viziune (ușor) nihilistă asupra existenței umane mundane, a cărei esență – efortul de supraviețuire și de obținere a bunăstării – nu se (prea) justifică/ merită. Revenind la semnificația titlului cărții, acesta ar vrea să spună că, pentru unii dintre noi, viața este o reluare repetitivă de eforturi inutile întru găunoasă preamărire și iluzie de putere și faimă: ”Deșertăciune! Totul este deșărtăciune! După noi/ voi nu va rămâne, oricum, nimic”, pare a gândi micuțul Teofil, proaspăt botezat și convertit la creștinismul practicant. Pe parcursul romanului, în visul trăirii la Instituție, foamea de (alt) sens al vieții pare a stimula efortul de a face ceva mai mult decât să exiști vegetând. Ai putea lăsa, totuși, ceva în urmă doar dacă produci/ creezi ceva util semenilor, fie și cu prețul vieții. Acest ”ceva util” este, pentru eroul romanului lui Cosmin Perța, creația, aptitudinea de a crea, de a scrie, de a face o scrijelire remanentă pe scoarța pămânului, spre posibila sa salvare și, eventual, a viitoarelor generații. Ar fi o transpunere în fapt a idealului adventist al Creației de ziua a 8-a, adică a creației umane, postdivine). Dacă această oportunitate de a crea nu este valorificată, atunci apare ratarea, eșecul, respectiv neantul existențial atât în timpul vieții cât și postmortem. Persistența ideii că extincția/ nimicul prevalează asupra perenității plenare face din Cosmin Perța un postmodern de tip apocaliptic, un nihilist nuanțat de  puținele irizări de optimism pasager care sunt presărate în carte. Desigur, mesajul cărții este unul biblic (Nihil sine Deo) fiind, totodată, un elogiu adus simplității, obișnuitului, banalului. Sintagma ”în urmă nu mai e nimic” definește o ruptură majoră, dar una care înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu, trecerea de la complicațiile vieții (post)moderne la simplitatea vieții în singurătate sau cel puțin în solitudine.

 

Singurul sens al vieții apare ca fiind mântuirea prin credință și suferință, eventual cât mai departe de semenii care au alte viziuni despre viață. Moartea este izbăvirea supremă, ea fiind singurul absolut dorit de tânărul care se autorebotează în apa Dunării (un Iordan românesc). ”…vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  În formula mai lungă, mai completă și mai explicită, titlul cărții ar putea fi ”În urma morții nu mai e nimic din lumea aceasta”. De fapt, murim în fiecare zi, imediat după naștere, iar trecerea prin timp înseamnă aneantizare, anularea timpului trăit și speranța/ dorința/ credința că ceea ce va urma va fi altfel. Explicația titlului este dată, repetitiv, la finalul fiecăreia dintre macrostructurile romanului: trei părți, un interludiu și un epilog. Viața mundană este extraordinară, dar obositoare, ucigătoare prin ea însăși tocmai prin timpul la care suntem condamnați să-l trăim, cel care ”ne sfărâmă în milioane de particule de inexistență” (p. 194). Fiind ”viețași” (condamnați pe viață să trăim) nu ne rămâne decât să alegem CUM să trăim, eventual CUM să murim.  Finalul părții I este conturat de fuga de-acasă a eroului cărții, după terminarea clasei a V-a (deci, pe la 11-12 ani): ”…am ieșit pe ușă eliberat…. aveam nevoie de libertate. Și dacă acesta era șirul de oameni excepționali ai familiei noastre, ei bine el trebuia să se oprească aici” (p. 46). Plecarea din sânul familiei s-a dorit (și chiar a fost!) una definitivă, fără să mai lase nimic în urmă din punctul de vedere al atașamentului față de relativul confort casnic. De asemenea, finalul părții a II-a reia refrenul plecării definitive, fără a lăsa nimic în urmă: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, în urmă nu mai era nimic și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar, măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67).  Finalul ”Interludiului” subliniază încă o ruptură: cea de lumea mundană și intrarea în monahie sub numele de Teofil (cel iubit de Dumnezeu). Viața monahală este descrisă ca un nou început, unul care nu mai lasă nimic în urmă: ”M-am scufundat pe de-a-ntregul într-o apă ruginie ca borcutul de pe Vale, care nu ia setea, nu spală, de care nu te poți lepăda. Începeam o viață despre care nu știam nimic” (p. p. 81). Acea apă era viețuirea în rugăciune continuă. Teofil avea deja 16 ani. Finalul părții a III-a înseamnă o nouă ruptură: cea cu trecutul monahal și intrarea într-o etapă nouă – pustnicia: ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat” (p. 186). Finalul cărții (respectiv al Epilog-ului) reprezintă o nouă confirmare a titlului, respectiv a constatării nimicniciei umane (care este perenă), atotstăpânitoare și care se instalează, uneori, chiar în timpul vieților noastre. Doar rugăciunea mai alina chinul existențial: ”Am început să mă rog și știam că asta va face totul să se sfârșească. Am rezistat, am rezistat, îmi spuneam în gând printre cuvintele rugăciunii, până ce am adormit din nou” (p. 192). Și pentru ca pledoaria pentru simplitatea primordială să fie completă și rotundă, finalul Epilog-ului reia tema rupturii definitive de presupusa normalitate a construirii de oameni de excepție în serie, generație după generație, îmbogățind doar ”blazonul familiei noastre înrămat și agățat de peretele mucegăit al garsonierei și de toate destinele oamenilor extraordinari care au descins din ea. Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195). ”Banalitatea istovitoare” este acceptarea vieții simple, isihaste, ca dat divin și acceptarea/ cultivarea suferinței lumești ca fiind inevitabilă alternativă la moartea nimicitoare: ”Venea toamna. Trebuia să-mi clădesc o vatră mai bună și să mă apuc să-mi tai rezerve de lemne de foc. În jurul meu fojgăiau insectele și aerul era încărcat de mirosuri sălbatice” (p. 195). În fond, nu doar lucrurile extraordinare fac o viață, ci suma bucuriilor simple, banale, trecătoare și amăgitoare, cele care nu (mai) lasă nimic în urmă decât o tăcere totală. Tânărul bărbat, Teofil, avea 22 de ani și era pregătit pentru o con-topire cu Natura, adică cu Divinitatea: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

 

 

Dacă în discursul postmodern, îndeosebi cel care poartă marca Baudrillard, hiperrealitatea joacă un rol definitoriu, putem observa că de la hiperrealitate la irealitate nu este decât un pas. Realitatea care se autoneagă și se autodesființează permanent generează nonstop spații largi pentru fantazare, pentru o ficționalizare vecină cu o imaginație scăpată de sub control (visare, nebunie sau pur și simplu inspirație bolnăvicioasă). Autorul maramureșean-ardelean-muntean apelează la toate acestea probând nu doar încadrarea sa fără riscuri în categoria literaților postmoderni români, ci și tentativa de a face o notă cât de cât originală, alegând teme delicate cu impact social imediat. Faptul că romanul ”În urmă nu mai e nimic” nu este unitar, liniar, consecvent și subsecvent unei idei care să străbată vizibil narațiunea eroului cărții, face și mai clară includerea acestui roman în scriitura postmodernă fantastă și larg deschisă hermeneutizării.

 

În ultimă instanță, acest roman (scris pe parcursul a trei ani de chin creator și încheiat când auturul avea 33 de ani) este o simplă aplicație a tezei sale de doctorat intitulate ”Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană” realizată sub îndrumarea profesorului Mircea Martin de la Universitatea din București (rezumatul tezei la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc). Teza a fost apoi publicată sub titlul ”Introducere în fantasticul de interpretare” la Editura Tracus Arte în anul 2011. Aș îndrăzni să afirm că citirea acestei cărți, dar și a cărții ”Teofil și cânele de lemn” sunt mai mult decât necesare bunei receptări a romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Scrierea romanului a început în 2012, fapt care întărește această supoziție a mea că romanul ”În urmă nu mai e nimic” se dorește a fi proba cea mai elocventă a faptului că autorul a făcut masteratul și doctoratul nu doar pentru a mai adăuga niște diplome în CV, ci pentru a învăța temeinic tehnici de scriere a unor cărți de succes și de seducere a publicului cititor prin găsirea de combinații inedite ale acestor tehnici. După părerea mea de simplu cititor (dar unul demult declarat postmodern) strategia autorului a reușit, lectura romanelor sale deschizând larg ușa unor evantaie întregi de interpretări posibile.

 

Dintre prezentările/ recenzările/ cronicile publicate până acum, cea publicată în Timpul (Iași) este cea mai reușită, trecând dincolo de generalizările de complezență sau de laudele colegilor de catedră sau ale foștilor profesori, mândri că un produs al lor a ieșit cu curaj și cu succes în lume. Ar merita instituit un ”modus operandi”/ canon voluntar al criticilor/ (pseudo)recenzorilor prin care să se ”oblige”/ recomande  ca fiecare dintre recenzii/ cronici/ prezentări să le amintească (fie și în spirit critic) pe cele anterioare. Lipsa posibilităților de informare pe tema cronicilor deja apărute ar putea fi compensată de o altă ”obligație”, aceea a autorilor de a crea o pagină web a cărții apărute, unde să fie publicate toate aceste feed back uri din partea criticilor de specialitate, sau din partea simplilor cititori (cum este cazul meu). Întâmplător am norocul de a fi ”prieten FB” cu autorul, fapt care mi-a permis să urmăresc unele dintre cronici, postate de autorii acestora pe pagina de Facebook a lui Cosmin Perța. Fac aici o paralelă cu canonul din cercetare, acolo unde abordarea unei teme obligă cercetătorul să expună (cvasiexhaustiv) critic punctele de vedere ale celorlalți autori care au abordat acea temă. Aceasta nu doar că descurajează plagiatul sau preluarea necritică a unor idei, dar ajută cititorul mai puțin avizat să-și formeze o opinie, un gust, o preferință. Și dacă tot sunt la momentul propunerilor, cred că ar fi utilă publicarea multor alte informații legate de biografia autorului, de publicațiile online ale acestuia, dar și informații din partea editurii care ar putea oferi interesante și utile date despre tiraj, rețelele de distribuție, rata de absorbție a cărții pe piață (stocuri din total tiraj), reduceri de preț etc. etc. Constat cu o oarecare iritare că dialogul autor-cititor este chiar mai slab acum, în Era Informației, ca în perioadele de debut ale Erei Gutenberg… (vezi și https://www.academia.edu/11801608/The_Beginnings_of_Printing_in_the_Ottoman_Capital_Book_Production_and_Circulation_in_Early_Modern_Istanbul_Studies_in_Ottoman_Science_16.2_2015_3-32)

 

Structura și conținutul romanului

 

Dacă ar fi să cad în hermeneutici numerologice aș exclama și aș scrie: ”Extraordinar! Avem de-a face cu o carte plină de semnificații numerologice ce se cer imediat traduse/ explicate pentru a reuși să înțelegem mesajul ascuns al cărții/ autorului”. Nu cred că numerele au ceva magic și ascuns în ele, dar cred că anumite modele culturale care s-au conturat în decursul timpului au impus/ generat – treptat-treptat – preocuparea oamenilor de a înțelege rostul cifrelor ce desemnează cantități, calități, mulțimi etc. și a de a le folosi în varii situații din viață. Aș porni de la constatarea elementară (de bun simț) că oamenii percep, în mod natural, realitatea înconjurătoare ca fiind tridimensională (lungime, lățime, înălțime). De aici și până a conferi cifrei 3 o importanță aparte nu este decât un pas. Natura nu face risipă de resurse (însă oamenii o fac, adesea!). Și tot oamenii au capacitatea de a respecta  modelele naturale care le sunt favorabile. Dante a construit Divina Comedie după modelul ternar (vezi o excelentă sinteză/ analiză/ prezentare a operei dantești la https://lecturaluidante.wordpress.com/inf-i/ și la  https://lecturaluidante.wordpress.com/2015/11/08/despre-purgatoriul-lui-dante-1/ ). Germanii au zicala populară larg utilizată ”Aller guten Dinge sind drei” (”Toate lucrurile bune sunt trei”). Exemple pot fi multe. Totuși, creștinismul a preluat în ideologia sa structurile ternare: Sfânta Treime, în primul rând, apoi semnul crucii cu trei brațe pe care a fost răstignit Iisus la vîrsta de 33 de ani, apoi cele trei ”camere” ce pot găzdui sufletele morților – Infern, Purgatoriu și Paradis (cea mediană neacceptată de ortodoxie). Nu voi lungi această discuție. Am precizat doar aceste exemple de triade/ trinități/ terțe din creștinism deoarece substanța/ miezul cărții pe care mi-am propus să o discut/ analizez o constituie dilema unui adolescent de a alege între ratio și revelatio (între rațiune și credință). Opțiunea, aparent liberă, voluntară a  este, pentru adolescentul de 14 ani, credința. Și nu doar credința în Dumnezeul atotputernic și omniscient, ci credința, consolidată în următorii șapte ani, că abia după moarte omul poate cunoaște absolutul: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

În Maramureș există un fel de cult al tradițiilor nobiliare, astfel încât aproape în fiecare gospodărie, după icoane există diplome și atestate ale originilor strămoșilor. Meritele înaintașilor erau certificate prin diplome parafate și datate. Astfel, Baruțiu vorbea despre ”baroni de șapte pruni”, o ironie la adresa faptului că tot maramureșanul era un baron de ceva. Această baroniadă de esență feudală este ritos și ferm combătută/ repudiată/ dezavuată de eroul Teofil care desfide această preocupare lăudăroasă de autopreamărire cu un trecut cât se poate de glorios, dar al altora, nu al celor în viață. Postmodernul Teofil nu putea accepta o asemenea mentalitate feudală, premodernă și deloc postmodernă.

 

 

Esența cărții: Un copil de 4 ani (de fapt, autorul cărții la acea vârstă, așa cum am dedus eu abia după citirea în întregime a romanului și a unui interviu acordat de autor după apariția acestei cărți) învață să citească, la țară, cu ajutorul bunicului său, folosind doar Biblia. La 11 ani, bunicul moare, fapt care stârnește deja unele întrebări existențiale copilului foarte atașat de bunic. Apoi, părinții copilului se mută la oraș, un mediu mult diferit față de mediul rural de unde venise copilul, un bun prilej de a-și testa capacitatea de adaptare. La 14 ani fuge de-acasă (familia nu l-a botezat la naștere, oferindu-i libertatea de a opta, în cunoștință de cauză – în adolescență – pentru o religie sau alta, dar, ulterior, copilul a dezvoltat această libertate în forme extreme, neașteptate).  La 14 ani primește botezul creștin într-o mănăstire ortodoxă. De remarcat faptul că cuvântul ortodox nu apare nicăieri pe întreg parcursul cărții, ci doar acela de creștin/ creștinătate/ creștinism. De asemenea, cuvântul isihasm nu apare în carte, ci doar termenul generic de creștin și cel subsumat – adventism, la care aderaseră bunicii și părinții personajului cărții (și, posibil, ai autorului). Privită în plan spiritual, cartea este și povestea desprinderii unui copil/ tânăr/ om de credința celor care s-a desprins anterior de mainstream ul gândirii primilor părinți bisericești. Copilul nu are nume deoarece, spunea Adrian Păunescu în poezia ”Orfani”: ”A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,/ Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?”. Povestea vieții copilului fără nume (Teofil devine abia după botezul primit în adolescență. Nu știm cum era strigat la catalog și cum îl numeau colegii, părinții etc.) este una real-fantastică, viața sa pendulând între vis și realitate. Un episod principal al cărții este un delir sau un vis real-fantastic-absurd conține viața eroului nostru (din nou fără nume) în ceea ce autorul numește ”Instituția” – structură exemplară a religiei/ birocrației/ administrației/ tehnocrației instituționalizate. Aceasta este fantasma cea mai densă a cărții, irealul frizând adesea absurdul (ilogicitatea), deși autorul a declarat (în interviul acordat Elenei Vlădăreanu), că acest spațiu (concentraționar-benevol) construit de către oameni și numit Instituția este de o logicitate totală, perfectă, totul decurgând logic și firesc din premise, conform misiunii asumate. Finalul cărții îl găsește pe Teofil (nume care înseamnă ”iubitor de Dumnezeu”) pe patul unui spital de psihiatrie, trezit din coșmarul instituțional anterior. Concluzia cărții este dată de declarația aceluiași Teofil că dorește cel mai mult să trăiască în simplitate, fără diplome și blazoane ipocrite, în modul cel mai banal cu putință. Contopirea cu natura, în pustnicie, poate însemna și o rupere definitivă și totală de canoanele sociale ipocrite, dar și o acceptare a unui canon unic, cel cunoscut în creștinismul ortodox drept ”isihasm” (cuvânt care în greacă înseamnă ”liniște”, ”tăcere”). Isihasmul nu este doar creștinism, ci este creștinism ortodox practicant la modul radical. Contopirea cu Iisus poate însemna și acceptarea/ chemarea morții, văzută ca o izbăvire, dar și ca un nou început, purificat de păcatele lumești acumulate. Prin această dublă posibilă interpretare autorul asigură starea de ambiguitate și incertitudine specifice fantasticului de interpretare. Romanul începe cu moartea bunicului (dispariția în neant a trecutului), iar finalul este unul deschis spre viitor, una dintre posibilități (cea mai probabilă!) fiind ca Teofil să devină călugăr pustnic, viața de anahoret fiind văzută ca o ”simplitate istovitoare”. Avem de-a face cu un roman psihologic, format din detalii care sugerează întreguri posibile, un roman spiritual, mistic în esența sa, postmodern, perfect integrat în categoria fantasticului de interpretare (termen lansat de Matei Călinescu) pe care autorul o dezvoltă teoretic (vezi Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, vol I –  dar vol. II nu a mai apărut – Ed. Tracus Arte, București, 2011) și… scriptic (Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic). Pentru a vedea că acest roman este scris conform rețetarului teoretic (de)scris de însuși Cosmin Perța, voi cita câteva pasaje din cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”: ”Două elemente sunt esențiale: ambiguitatea, care poate să fie lingvistică, compozițională, de situație, terminologică, scenică etc., și atmosefera pe care această ambiguitate o propagă în cadrul textului. …. catalizatoricul fantasticului (de interpretare – nota LD) [este], mai degrabă incertitudinea, sentimentul aproape abstract al unei prezențe sau al unei întâmplări fantastice nedovedite pe deplin.   …. Visul, nebunia (chiar cea mimată uneori), mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic pot induce fantasticul de interpretare” (p. 17). La toate astea se mai adugă ”inserția și uzitarea unor noi topoi în acest context, spațiul oniric, nebunia, meandrele memoriei sau universul complex al sexualității fiind câțiva dintre aceștia. Jocurile spațiale temporale, jocurile cu amintirile, nedisocierea realității de vis, traumele sexuale refulate în imaginație etc. sunt procedee care favorizează producerea fantasticului de interpretare” (p. 18).  Fantasticul de interpretare postmodern presupune cu necesitate melanjul de tehnici și proceduri, cu precizarea că acest melanj ”nu pare ieșit din comun. Dar nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. … Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban combinate sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului. … Miza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei alte realități magice, mitice sau fanteziste. ” (p. 19).  ”... fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (p. 20).

 

Analiza capitolelor cărții (135 de capitole)

 

Notă:  Niciuna dintre recenziile publicate la cărțile recent apărute nu intră în amănuntele ”story”-ului și adesea m-am întrebat de ce. Un posibil răspuns este că majoritatea recenziilor sunt făcute de către cunoscuți, mai mult sau mai puțin apropiați, adesea cu titlu de promo și cu rol uneori comercial. Tocmai de aceea, (a)rareori am găsit recenzii (foarte) critice la cărțile nou apărute. Dimpotrivă. A intra în amănunte (tehnico-narative, lexicale, semiotice, hermeneutice, psihologice, estetice, istorice, filosofice, mistice etc.) presupune un efort susținut, consumator de timp. Or, vremurile actuale se bazează pe scurtime, concentrare, viteză, economie de timp, superficialitate și responsabilitate limitată. Cei care investesc timp în analize vaste, amănunțite, de profunzime și de natură să ajute la înțelegerea deopotrivă a operei și a autorului, o fac fie instituțional (teze de licență, masterat, doctorat) și profesional (monografii de autor), sau strict de amorul artei, din pasiune adică și nu din motive financiare, publicistice sau de vizibilitate publică (așa cum o fac eu, de amorul artei, pe acest blog). În fine, un al treilea motiv – cel mai important – pentru care criticii și analiștii literari nu intră în bucătăria cărților/ romanelor pe care le prezintă publicului este riscul de a face judecăți de valoare, interpretări și explicitări ale unor texte. Acest risc este cu atât mai mare în cazul literaturii de graniță, cea care îmbină realul cu irealul/ fantasticul, raționalul cu iraționalul, tonul serios cu cel ludic, metaforele directe cu cele foarte alambicate și greu de pătruns etc. În ultimă instanță, dacă un autor este foarte greu de descifrat este deopotrivă un merit al său, dar și o slăbiciune a mijloacelor analitice ale criticului. Mai mult, uneori, atragerea în zona fabulosului este atât de bine realizată încât și imaginația analistului este puternic stimulată, trecerea la interpretări fantastice, ireale fiind un fel de continuare a ideilor autorului cărții. Dar este suficient să aluneci puțin la stabilirea unor ipoteze interpretative pentru a devia cu mult față de ceea ce intenționa autorul să surprindă/ arate/ ascundă/ sugereze/ estompeze etc. De aici și riscul căderii în ridicol, atunci când imaginația hermeneutică a cititorului critic o ia razna spre zone niciodată gândite de autor. Aici ar putea consta și frumusețea, puterea de seducție și de inducție a făuritorilor de romane cu mesaje subliminale sau chiar fără mesaje, ci doar cu invitații la joacă hermeneutică. Am lăsat intenționat (în această psudorecenzie a mea) două interpretări posibile, dar foarte diferite, ale unei fraze din cap. 31, cel puțin una nefiind deloc valabilă, dar este perfect posibil ca autorul să nu le fi gândit deloc pe niciuna dintre cele două ipostaze propuse de mine. Puține sunt cazurile în care autorii își devoalează intențiile lor reale din momentul scriiturii, dar, în timp, dialogurile cu criticii și cele dintre critici ar putea devoala dedesubturile actului creator care a generat romanul în discuție. Personal am decis să-mi asum riscurile de a face publice analiticile de amănunt, desigur și în speranța că timpul le va confirma sau, cel puțin, îmi va oferi variantele gândite de autor. În fine, citind cronici de carte (majoritatea dintre ele fiind ultracondensate în 2-3 pagini) orice cititor este pus în fața unor șabloane generaloide, superabstracte, valabile pentru aproape orice carte din categoria la care este subsumată cartea recenzată. Nu intru în polemici cu autorii de recezii (eu fiind autor de pseudorecenzii), dar voi sugera acest tip de cronici/ recenzii reproducând un text dintr-o astfel de recenzie la o carte publicată de Editura Herg Benet, specializată pe carte de debuturi din categoria ”fantasy”: (http://revistatimpul.ro/view-article/2900) ”Pălăria albastră și alte povestiri este o carte despre acord și dezacord, conformism și nonconformism, detaliu și ansamblu, cu omul permanent în cleștele unor fapte aparent nesemnificative, care însă, în definitiv, îl influențează esențial. Apoi, mai mult decât orice, pare o carte despre rost. Zbaterea personajelor sale este privită cu detașare, fiindu‑le urmărite cu predilecție tușele groase, accentele esențiale ale destinelor. E ca și cum ai avea în față un profesor de anatomie cu arătătorul în mână, indicându‑ți pe un mulaj părțile componente ale abdomenului. După ce ți se dau datele și, prin urmare, ești informat cu privire la istoricul personajului respectiv, ți se livrează în numai câteva paragrafe o cheie uneori ironică, alteori cinică, pe alocuri critică la adresa societății, câteodată chiar amuzantă, în orice caz, o cheie în spatele căreia vezi clar lipsa de sens. Deșertăciunea.Ecleziastul.” Autorul acestei cronici este și autorul cronicii la cartea de față: http://revistatimpul.ro/view-article/2791  sub titlul ”În „ambuscadă” ” Publicat la: 05-10-2015. Am redat pasajul de mai sus cu scopul de a arăta că aprecierea făcută asupra romanului ”Pălăria albastră și alte povestiri” este valabilă, măcar 90% și romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Vezi, în acest sens, Cap. 31 din carte.

În cele ce urmează voi reda conțintul romanului pe capitole, astfel încât chiar cel care nu a citit romanul, sau cel care l-a citit superficial, să poate înțelege la ce anume mă refer atunci când voi face aprecieri critice. Intenționam să fac o prezentare seacă, factuală, fără comentarii, dar, se va vedea în continuare, acest lucru nu prea va  fi posibil, comentarea, implicarea, contopirea cititorului/ criticului cu autorul și cu personajul cărții fiind una dintre esențele fantasticului postmodern, numit fantastic de interpretare de Matei Călinescu și preluat, ulterior, de Cosmin Perța.

 

 

Cap. 1.

 

Copilul povestitor avea 11 ani, vîrstă la care bunicul de 74 ani moare. ”…atunci mi-a trecut prima oară prin minte că trebuie să plec” (p. 7), afirmație pe care eu o interpretez ca o dorință a nepotului foarte atașat de bunic de a pleca (și el, ca și bunicul său) din această lume (fie prin moarte, fie prin contopirea cu Dumnezeu în natură, în pustnicie, cu acel Dumnezeu care avea grijă și de bunicul său). Cu alte cuvinte, debutul cărții stă ferm sub semnul lui Thanatos, dar și al credinței în Dumnezeu. Moartea bunicului (respectiv înmormântarea) nu l-a supărat prea tare pe copilul de 11 ani, acesta fiind convins că bunicul ”îl are pe Dumnezeu cu el” (p. 8). Din start se observă că educația religioasă a copilului i-a insuflat acestuia ideea că moartea nu e rea, fiind doar o urcare în ceruri (la Dumnezeu). Al doilea subcapitol al Cap. 1 descrie o altă etapă marcantă a vieții copilului: mutarea la oraș, însoțită de dificultățile adaptării, respectiv ale obținerii protecției din partea celor mai mari ”încât să scap cu viață” (p. 8), la fel cum bunicul său îl proteja (cu toporul!) față de colegii care îl (mai) băteau la școala din sat. Furtul ceasului din casa părinților și oferirea acestuia băieților contra ”cinci cornete și o bucățică de țeavă” (p. 8) a însemnat și prima mare încălcare a poruncilor biblice (”Să nu furi!”). Următoarea încălcare a acestei porunci biblice (evocată în capitole ulterioare) a fost luarea inelului de aur din casa părinților în ziua fugii de-acasă. Încălcarea altor porunci (îndeosebi ”Să nu minți!”) s-a repetat de mai multe ori, pe parcursul cărții (ex., cu ocazia primirii botezului, peste trei ani, în privința vârstei reale…), dar evocarea acestor abateri ne ajută să înțelegem motivația deciziei viitorului adolescent Teofil de a se lepăda de viața de obște și de a alege pustnicia. ”Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările” spunea/ scria F. Dostoievski, și tocmai de această ticăloșie vroia să scape adolescentul nostru atunci când s-a hotărât să opteze pentru călugărie și pustnicie, locuri unde nu mai avea cum să mintă.

 

 

Cap.2

 

Aproape fiecare capitol are (cel puțin) câte o trimitere la divinitate și la ”reprezentanții” acesteia pe pământ. Nici diabolicitatea nu lipsește – cel puțin din două în două capitole apare fata dracului. Avem de-a face cu o carte despre misticismul creștin-ortodox, o carte despre aderarea la un ideal și despre aplicarea idealului în real. Acest capitol secund, pe lângă fapul că reprezintă/ conține prima epifanie din roman, înseamnă și o primă contrapunere a ideii de divinitate, în sens foarte larg (”Locuiam lângă biserică” – p. 9) celei de diabolicitate, de asemenea în sens foarte larg (”... aseară m-am nimerit cu dracul la masă” – p. 9). Tot aici, eroul nostru prepuber face cunoștință cu ”fata dracului” (”era sfioasă fata dracului și a naibii de frumoasă” – p. 9).

 

(Comentariu:  ”fata dracului” este – sau poate fi – pentru băieți ceea ce este – sau poate fi – ”îngerașul” protector pentru fete. Departe de a deschide o inutilă discuție despre sexul îngerilor, sau cel al lui Dumnezeu Tatăl, cred că acest comentariu ajută cititorul să sesizeze că divinitatea (Binele) și diabolicitatea (Răul) – în esența lor comună și în dependența lor lor reciprocă și atractivă  – au firești asocieri cu un gen sau altul în funcție de dimensiunea culturală a mediului în care au loc evenimentele. Astfel, cel puțin la noi, fiecare gen are un ”protector”/ ”sfătuitor” de gen opus. Probabil acest raționament (sau unul similar) au stat la baza alegerii de către autor al acestui ”țap ispășitor” pentru copilul și adolescentul Teofil). Fata dracului este, deopotrivă voce interioară, fantasmă mentală, imaginație pură sau conștiință vinovată.

 

Dușmanii dracului erau cât pe ce să-l dovedească, dar grație eroului nostru  (”am ieșit eu în fața casei cu paloșu-n mână” – p. 9) fata și dracul de taică-su sunt salvați. Capitolul se încheie circular/ rotund cu o trimitere tot la divinitate/ biserică. Ieșiți toți trei la plimbare, din goana Daciei ”fata dracului” și ”tatăl ei” văd biserica și cred că acolo locuia băiatul, fapt sesizat, cu plăcere, de copil. Se impune, chiar de la acest capitol să ”divulg” interpretarea pe care o dau eu conceptelor deja amintite (dracul și fata dracului). Aceste două ”personaje” reprezintă glasul vieții de obște, a vieții în general, a instinctului (animalic) de supraviețuire, a traiului în afara Bisericii, în afara comuniunii cu Dumnezeu. Din două în două capitole (în afară de câteva excepții) va apărea această voce interioară a instinctului vital brut. Adesea, în popor se spune că ”omul e dracu gol”… De aceea, pentru a contrabalansa maleficitatea părții diabolice din noi, religia a ales să vorbească și să educe în numele divinității. Nu întâmplător ”fata dracului” își face auzită vocea imediat după capitolul în care nu apare. Evident, capitolul 1 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de divinitate, iar capitolul 2 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de diabolicitate (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Diavol , http://www.crestinortodox.ro/religie/diavolul-conceptia-populara-97493.html, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cu-diavolul-este-glumit-119903.html). Pentru Satan vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Satan. Așadar, diavol = ”dia” (prin/ printre/ între) și ”ballo” (despicare) = prin dezbinare/ despicare/ despărțire/ segmentare/ dividere. Adică diavolul desparte și învrăjbește lumea. Divide et impera este un mesaj diavolesc de cinic și de pământean. Nu întâmplător se spune că diavolul se ascunde în detalii/ amănunte/ fragmente. (curios, unii spun că Dumnezeu se ascunde în amănunte…). Orice analiză și orice deconstrucție este, din start, drăcească/ draconică/ diabolică. Deci și critica literară se încadrează în această categorie de analiză deconstructivă. Ceea ce justifică antipatia de care se ”bucură” criticii care chiar fac critică adevărată (necesarmente diabolică) și nu doar un dulceag laudatio (necesarmente divin). Asemănarea dintre ”diavol” și ”dialectică” este/ pare evidentă. Aici ”dia” înseamnă ”cu” și ”legein” înseamnă vorbire. De unde și ideea că dialectica este doar ”arta conversației”. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dialectic%C4%83 și http://etimologias.dechile.net/?diale.ctica și http://cibernous.com/glosario/alaz/dialectica.html și http://etimologias.dechile.net/?diablo. Autorul – avid de integralitate/ holism/ echilibru – alternează și echilibrează contrariile, dar nu le opune în mod radical. Divinitatea și diabolicitatea sunt reprezentate metaforic de  Cer și Pământ. (Divaghez. Întrebare: ce unește Cerul și Pământul? Răspuns: Gravitatea!; și: ”Pentru oamenii cărora Pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat Cerul” – Heinrich Heine). Așadar, prin modul de aranjare a evenimentelor care fac povestea, se inserează preocuparea de a desăvârși melanjul postmodernist prin apropierea până la contrapunere a unor contrarii ca: Cerul cu Pământul, e(zo)tericul cu mundanul, divinitatea (Dumnezeu) cu diabolicitatea (dracul, fata dracului), Binele cu Răul, Lumina cu Întunericul, Adevărul cu Minciuna, Frumosul cu Urâtul etc. Cartea de față este, în lumina celor afirmate mai sus, un fals tratat de dialectică divino-diabolică. La fel cum realul nu poate fi conceput în afara fantasticului (și fantasticul în afara realului), la fel viața în dumnezeire nu poate fi înțeleasă fără viața în diabolesc/ diavolesc. Unirea contrariilor nu poate avea loc dacă nu a existat, anterior, o dezunire. Ambele concepte aparent opuse se presupun reciproc, chiar dacă nu se urmărește refacerea opuselor. Diavolul/ dracul ține tot de dumnezeire. La vechii evrei diavolul era trimisul Domnului pentru a testa nivelul și tăria credinței, iar în Noul Testament Satan este un înger de care se folosește Dumnezeu pentru a încerca și a căli oamenii întru credință. Ulterior, creștinismul a dezvoltat ideea că diavolul/ satana/ prințul întunericului/ Lucifer/ Mefistofel/ Scaraoțchi/ Iuda/ Tartor/ Talpa Iadului este un înger căzut care își merită soarta pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezu. Interesantă observația conform căreia diavolul/ dracul/ satana nu este dușmanul lui Dumnezeu, exact în aceeași măsură în care un procuror nu este dușmanul statului de drept, ba chiar dimpotrivă. Așadar, dacă diavol nu e, nici Dumnezeu nu puteam avea, la fel cum Binele nu poate exista în afara Răului, Adevărul fără Minciună, sau Frumosul fără Urât.  (Divagație: este interesantă etimologia cuvântului Scaraoțchi, denumire care face trimitere directă la Iuda. Iată legătura: Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți,  în limba bulgară și rusă are forma Iuda ISCARIOTSKI, de unde și românescul Scaraoțchi).

 

Oximoronia face, în postmodernitate, legea! Fata dracului este ubicuă; ea a existat în mintea eroului și înainte de botez și după și, probabil, va exista și în pustnicie, ca o ispită/ iscoadă eternă, de esență divină. ”Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” scria Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov. Trecerea de la coabitarea cu fata dracului (cu ideea de viață de obște) înspre dedicarea întregii vieți slujirii Domnului (adică ideii de viață anahoretă, pustnică) este, în mod firesc o CRIZĂ (gr. crisis = adaptare, adecvare, punct de cotitură, cumpănă decizională, moment al judecății cu privire la noua direcție de urmat). Această stare de criză (diabolicitate-divinitate) este sau poate fi asemuită crizelor de personalitate, crizelor adolescentine sau chiar crizelor de schizofrenie (unde indecizia de a urma o cale sau alta înebunește omul). Așa cum povestea lui Nastratin Hogea este ”conflictul metaistoric dintre lumesc și mistic” (Dan Alexe), la fel stau lucrurile și în cazul eroului nostru. De fapt, o bună parte a literaturii lumii atinge, inevitabil, această… eternă poveste.

 

Suntem, în acest capitol secund deja în plin fantastic/ ireal, ba am servit deja și o porție de absurd (lupta puștiului cu paloșul, carcase uriașe de găini pe câmp etc.). În ”traducerea” mea, după ce băiatul avea ca primă credință ideea că Dumnezeu îi apără pe cei buni care mor (Cap. 1), urmează pactul/ prietenia cu diavolul (cu lumea obișnuită, necizelată și needucată), motivația fiind una estetico-sexuală, eroul nostru fiind cucerit de frumusețea vieții lumești întruchipată de diavolița de fată care ”era al naibii de frumoasă” (Cap. 2, p. 9). Supralicitarea autorului (un drac al naibii.., adică un drac al dracului) poate fi văzută și ca o notă ironică. Pe parcurs și spre final, tânărul realizează că viața lumească (fata dracului) este frumoasă, plăcută și ispititoare, dar și că există frumusețe superioară și în afara lumii/ obștii și a ispitelor acesteia. Cuvântul ”epifanie” (apariție, arătare) înseamnă, în plan livresc, irumperea sacrului în spațiul mundan. Dar, aici, în roman, epifania nu mai ține de sacralitate, ci de opusul acesteia – lumescul ireal/ al naibii de plăcut, frumos și tentant. Adică fata dracului este epifania cea mai frecventă, tânărul fiind nevoit să aleagă între aparențele acestei lumi și certitudinile vieții simple, banale, chiar dacă istovitoare, din pustnicie. În ultimul capitol al cărții se vorbește de Sfântul Epifanie al Salaminei, dar și de re-apariția fetei dracului: ”Era totuși a naibii de frumoasă fata dracului” (p. 194). Am anticipat finalul cărții pentru a atrage atenția că ispita lumească este permanentă și, în pofida experiențelor religioase (botez, monahie, pustnicie), viața mundană continuă să fie, pentru muritorii de rând, a dracului/ naibii de frumoasă și de atractivă. Așadar, ”fata dracului”, cea atotprezentă pe parcursul narațiunii, este viața însăși, principiul vital, conștiința existenței omului în lume (conștiință vinovată sau nu), instinctul vital, rațional și uman care se pune mereu în valoare, antitetic, prin comparație cu lumea cvasimortificată a retragerii din lume a creștinilor practicanți, adică anahoreți/ isihaști/ (i)sihastri.  Sihăstria este forma concretă, palpabilă, practică a isihasmului teoretic.

 

Cap. 3

 

Creștinismul (ca și islamul) se autodeclară a fi o religie a iubirii. Iubirea sacră (față de divinitatea supremă) este (in)comparabilă cu iubirea carnală, terestră, animalică. Iubirea sacră apare doar dacă este cultivată intens, în timp ce cea carnală, instinctuală este rodul curiozității, al tentației fructului oprit și al instinctului vital de reproducere. Iubirea sacră ține de imaginar/ fantastic/ ireal, în timp ce iubirea umană ține de palpabil/ vizual/ real. Pe parcursul romanului cele două forme cvasiantitetice de iubire se împletesc în mod constant, asigurând acel melanj cvasitotal/ cvasiperfect dintre real și imaginar, specific fantasticului de interpretare, specific postmodernității (concept lansat de Matei Călinescu și promovat de Cosmin Perța). În al treilea capitol al cărții, suntem aruncați în viața cvasisexuală/ hormonală a eroului nostru de 11 ani, foarte îndrăgostit de Anca, fata din vecini, sora lui Adi – prietenul eroului nostru. Glasul curiozității se împletește cu vocea hormonilor astfel încât cele câteva experiențe inițiatice se încheie doar în plan teoretic, practica fiind (și aici!) partea deficitară a educației de pe la noi. ”Eram deja mare, știam cum arată o păsărică, deși nu văzusem încă pe viu vreuna, iar Anca și păsărica ei magică plecaseră în America” (p. 11). Zeul iubirii, Cupidon, țintește cu săgețile sale la (aproape) orice vârstă. Avem aici un nou melanj cvasindistinct, specific fantasticului (postmodern) de interpretare, acela dintre eros și magie.

 

Cap. 4

 

Principiul melanjului cvasiperfect obligă și la utilizarea unei tehnici asemănătoare de amestec/ melanj și în ce privește structurarea capitolelor cărții. Aș numi această tehnică ”tehnica sandviciului”, capitole mustind de real(itate) alternând cu cele despre ireal(itate). Cu nuanța foarte importantă că cele două fațete ale existenței sunt substituibile și mereu comparabile și alternabile ca formă de manifestare. Adică ceea ce unora li se pare fantastic vizează, de fapt, realul, iar ceea ce altora li se pare a fi realul firesc și logic, de fapt este doar o dulce iluzie, o fantasmă, o epifanie. Prin urmare, după foarte lumescul capitol anterior (3) dedicat păsăricii magice intangibile a Ancăi, vine un capitol (4) dedicat realității imaginate/ imaginare/ magice: eroul nostru adună un echipaj de francezi pentru corabia sa de pirați. Evident, în călătoria pe mare, spre America, eroul nostru nu-l poate refuza pe dracu care i-a sugerat să o ia și pe fiică-sa cu el în expediție. Teoreticianul fantasticului de interpretare care este Cosmin Perța aplică strict (și cu succes) teoria în practică forțând contopirea/ melanjul realului cu imaginarul, dar de o manieră acceptabilă. Astfel, dacă în realitatea mundană, Anca și păsărica ei magică pleacă cu soțul ei în America, atunci contopirea cu realitatea imaginată trebuie să aibă un element comun/ de contopire. Acest element – care face irealul verosimil – este, în acest capitol, America.

 

Cap. 5

 

Conform principiului deja sesizat (”al sandviciului”) urmează un capitol din zona mundană. Tema: una care are tot iubirea carnală în centrul său. Eroul nostru era în clasa V-a la școala din oraș și aici/ acum primește botezul focului pe două planuri (aparent) diferite: șapte băieței din clasa II-a, ajutați de o fată de-a V-a, îi administrează eroului nostru o bătaie… de poveste (Albă ca zăpada și cei șapte pitici). Echilibrul și apoi avantajul de forțe este cumpărat cu mere pe care eroul nostru i le dădea unui elev de-a VIII-a, folosit pe post de bodyguard. Are loc a doua îndrăgostire a eroului nostru de clasa IV-a de o fată din clasa VII-a. Practic, aici, eroul nostru este supus unui semiviol: ”…m-a lipit de perete și m-a sărutat cu ardoare. Avea sânii mari pentru o fată de-a VII-a și mă împingea cu ei în perete. Sărutul ei era umed și lipicios și îmi trăgea mâinile spre coapsele și sânii ei” (p. 13). Eroul nostru, deja într-o etapă superioară de inițiere sexuală (după cea vizuală, a urmat aceasta, carnală) se simte vinovat pentru că fetei de-a VII-a îi venise ciclul. Episodul din pădure era prima experiență inițiatică, moment când mai mulți băieți i-au dat jos chiloțeii unei colege pentru a vedea cum arată o păsărică, fapt pentru care a luat, acasă, o bătaie cruntă de la părinți.

 

Addendum. Am mai scris despre asta într-o pseudorecenzie la cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu: în economia relațiilor dintre femei și bărbați, deși cererea și oferta este prezentă mereu la ambii, din motive de ordin structural-genetic și cultural-demografic cererea aparține, majoritar, părții feminine, dar această cere este mereu bine mascată și generează o situație inversată (astfel ca partea masculină să creadă că inițiativa i-a aparținut, iar consecințele sunt conștientizate ca aparținându-i: ”…eram convins că ce i se întâmplase era din vina mea, ca atunci, în pădure, și că voi fi pedepsit” (p. 13). De aceea, marketingul este apanajul femeilor în timp ce managementul este apanajul preponderent al bărbaților, acestora complăcându-se în iluzia că ei chiar conduc ”ostilitățile”. Sintagma, ”bărbatul este capul familiei, iar femeia este gâtul”, sugerează plastic acest lucru. Pentru că tot am amintit de cartea Doinei Popescu, acolo am găsit forma cea mai concentrată și veridică a marketingului feminin: ”Dai ce n-ai și obții ce-ți lipsește”.

 

Cap. 6

 

Reintrăm în plin imaginar: Eroul nostru intenționa să facă un film. Recuzita era din crăci de copaci, ciubote și pălării, iar tema filmului era (cum altfel?) o bătălie a rezistenței din munți împotriva armatei naziste cuceritoare. Nu avea cine să filmeze și atunci apare fata dracului care se oferă ea să facă acest lucru. Eroul nostru refuză pe motiv că nu era suficientă lumină…

 

Cap 7

 

Revenind în lumea obișnuită, suntem puși în temă în legătură cu un fapt cu care ne vom întâlni până în ultimul capitol al cărții: ”Amintește-ți mereu că familia noastră este alcătuită din oameni excepționali, îmi spunea mama. Istoria familiei noastre se ducea hăt până în secolul al XVI-lea, istoria cunoscută adică. … Blazonul familiei tatei, recuperat cu greu din negurile istoriei, atârna deasupra canapelei din garsonieră…” (pp. 14 – 15). Conturarea în exces a dimensiunii istorice are darul de a genera efectul contrar: copilul nu mai suportă această povară acumulată de sute de ani și își propune ca scop suprem în viață să nu mai țină cont de trecut (deoarece, ”în urmă nu mai e nimic”) și să trăiască din plin prezentul în modul cel mai simplu cu putință, cu ideea că, în viitor, se va uni cu Dumnezeu, la fel ca bunicul său drag. Ieri îți pregătești viitorul de azi; azi îți construiești trecutul de mâine, mâine care va fi, inerent, prezentul de ieri. Inadecvații la realitatea de azi provin din iubitorii de istorie, de realități trecute.

 

Addendum. Aici văd eu un atac al autorului la adresa paseismului și a trăirii din amintirile și meritele strămoșilor noștri, omorând tinerilor pasiunea de a crea ceva nou și valoros. ”Oamenii de cultură” români excelează în preamărirea reprezentanților trecutului, ignorându-i sau minimalizându-i pe cei ai prezentului. Un exemplu concret: inițial, intelectuali ieșeni au ales să argumenteze meritele Iașului pentru câștigarea titlului de capitală europeană a culturii (doar) prin invocarea umbrelor trecutului – ”Eminescu, Creangă, Palatul Culturii, Universitatea etc.”. De aceea, am hotărât, cu câțiva ani în urmă, să susțin candidatura Clujului la această poziție culturală (și nu numai), dată fiind ancorarea mai clară în prezent și în viitor. Chiar dacă am făcut destule recenzii negative și unor persoane/ instituții de la Cluj, rămân la ideea că Clujul – raportat la numărul de locuitori – are foarte multe argumente și merite reale/ actuale/ convingătoare pentru obținerea râvnitului titlu. Iașul a făcut abia recent un site și o strategie cât de cât coerentă în vederea îndeplinirii exigențelor și obținerii punctelor necesare pentru atingerea acestui scop, în timp ce Clujul are câțiva ani buni în față și la acest capitol. În consecință, mesajul cărții excelent intitulate ”În urmă nu mai e nimic” poate fi tradus/ interpretat și prin: ”Lăsați dracului iluziile legate de măreția și blazoanele trecutului înaintașilor și trăiți simplu și convingător prezentul de zi cu zi! Nefăcând nimic valoros în prezent, în urma voastră nu mai e nimic care să mai intereseze/ ajute/ favorizeze pe cei din prezent și viitor. Carpe diem!”. Însuși autorul acestei cărți este un produs al Clujului (refugiat momentan la București…). Desigur, mesajul cărții lui Cosmin Perța este unul mistico-religios, dar și religiile au dimensiuni cultural-comportamentale-estetice demne de a fi cunoscute și, uneori, chiar aplicate.

 

Capitolul 7 este – conform regulii strict respectate până acum: un capitol cu un conținut preponderent de real urmat de unul cu un conținut preponderent de ireal – capitolul preponderent real(ist): critica excesului de paseism este corelată cu timpii de mare schimbare pe care îi trăia/ respira copilul: țara era deja la ce de-al doilea mandat (1992-1996) al lui Iliescu!

 

(Invocarea numelui președintelui țării și a perioadei istorice în care a condus țara are un rol clar în economia cărții, transmițând un mesaj referitor la identificarea deplină a autorului cu personajul cărții prin cheia oferită cititorului pentru aflarea vârstei băiatului. De reținut anul de naștere a autorului: 1982, și se va observa suprapunerea perfectă a vârstelor eroului și a autorului cărții. După cum se va vedea în continuare, va fi invocat și președintele Emil Constantinescu (1996-2000). Dacă tot am amintit aici structurile temporale ale cărții și ale vieții autorului, anticipez puțin și precizez că finalul cărții îl descrie pe Teofil la 22 de ani, adică anul în care urma să câștige alegerile prezidențiale Traian Băsescu (2004 – 2009). (Vârsta de 22 de ani se află luând în calcul faptul – verificat! – că fiecare capitol concentrează o lună de zile). În interviul acordat Elenei Vlădăreanu, autorul cărții precizează că a fost botezat târziu și că a ales în deplină cunoștință de cauză creștinismul ortodox (isihast) ca urmare a citirii unor convingătoare texte scrise de duhovnici ruși. Se simt în carte și atitudini ale scriitorilor ruși față de religie/ divinitate/ sacru: Dostoievski, Gogol, Pasternak).

 

Tot de realitate ține și faptul că din bătut permanent eroul nostru devine bătăuș, fapt intens susținut și de fata dracului/ instinctul vital de autoconservare (îmi revine în minte acest vers ori de câte ori este vorba despre bătălii/ bătăi/ bătute: ”O luptă-i viața, deci te luptă! Cu dragoste de ea, cu dor” – G. Coșbuc). Victoria în luptă îi face pe câștigători să se simtă excepționali, dar problema e: putem câștiga toți tot timpul? În mod cert nu! Viața e un joc cu sumă nulă. Cea mai grea luptă este, desigur, cea cu tine însuți, dar este singura bătălie în care poți deveni câștigător tot timpul vieții, dar asta abia după ce iei decizii majore în acest sens, de regulă, după expriențe traumatizante.

 

Cap. 8

 

Suntem din nou în irealitate: toată clasa (30 de elevi) merge cu autobuzul la ora de sport la o piscină. Eroul nostru nu știe să înoate, dar vâră capul sub apă și vede ciuperci pe fundul piscinei, provocând panică și admonestări de la profesori. Așa cum îi stă bine unui capitol(aș) dominat de ireal, la finalul excursiei fata dracului îl îmbunează pe erou după chelfăneala primită și se apucă amândoi să învețe la franceză. După ce a avut un echipaj de pirați format din francezi, era firesc ca eroul nostru să se apuce să învețe franceza. Francofilii existe atât în realitate cât și (mai ales) în idealitate.

 

Cap. 9

 

Din nou în realitate: ideea este că istoria se repetă, de unde și eventuala concluzie referitoare la inutilitatea cunoașterii istoriei. Cel mult, istoria ajută să cunoști faptul că existența este repetitivă… Unchiul băiatului, în urma conflictului cu părinții (bunicii băiatului) a plecat de acasă la 14 ani, la Constanța. Exact la fel a făcut și eroul nostru: la 14 ani va fugi de-acasă și va pleca spre Constanța (apoi la Vama Veche). Traseul urmat de unchiul său și cel urmat de eroul nostru sunt însă diferite: unchiul  ajunge în nomenklatura ceaușistă, trădează, fuge de pedeapsă, se realizează financiar, prosperă, revine acasă pentru a afla că… este la fel de dorit ca la vârsta de 14 ani când a plecat de-acasă…

 

Cap 10

 

Din nou în ireal(itate), deși – aparent! – este vorba de realitate. Sacrificarea vițelului de lapte de către bunicul băiatului nu a putut fi nicicum împiedicată, deși băiatul s-a zbătut, a telefonat părinților să vină repede acasă, dar inevitabilul s-a produs. Vițelul a fost tăiat de față cu copilul și împotriva vrerii lui. Părinții au ajuns abia după trei zile, băiatul simțindu-se trădat. Au mâncat cu toții din carnea vițelului: ”când au ajuns părinții, deja totul era normal, dar cumva altfel” (p. 19). Acel ”altfel” va face ca viața eroului nostru să fie, și ea, ”altfel”. Episodul traumatizant poate fi o explicație a fugii ulterioare a copilului de acasă.

 

Cap. 11

 

Realitate: după povestirea bunicului, mama băiatului – pe vremea când avea doar cinci ani – s-a luat după un alai de nuntă, vrăjită de frumusețea muzicii. Părinții au găsit-o dansând încontinuu, ore în șir. Copilul se uită, apoi, la fotografiile mamei din liceu și nu găsește explicații la transformarea drastică a unei ființe suave într-o femeie puternică și încăpățânată. După terminarea liceului, viitoarea mamă a băiatului devine învățătoare (cea mai frumoasă din tot Nordul, cum spunea tatăl băiatului, dar și virgină în noaptea nunții) și colegă de serviciu cu viitorul tată al copilului, profesor la aceași școală. Învățătoarea l-a ales pe profesor cu un scop bine definit: să facă un copil deștept. Scopul a fost atins, dar contextul s-a deteriorat: tatăl (gelos!) devine alcoolic, iar mama devine capul familiei. Tatălui nu-i plăcea dansul, iar mama era înebunită după dans. După 28 de ani n-a mai dansat niciodată. Doar a condus familia. Sciziunea dintre părinți s-a reflectat imediat în comportamentul schzoid al băiatului.

 

Cap. 12

 

Ireal (bine amestecat cu real/ credibil). A trecut deja un an de ”urbanitate” pentru viitorul botezat Teofil și acomodarea/ adaptarea a avut loc deja. Supraviețuirea (inclusiv în liceu) avea un cost cât se poate de real: taxa de protecție. Samson (nume predestinat) era forțosul care asigura pacea prin declararea războiului către cei neascultători sau neplătitori. Elevii erau trimiși de profesori să adune lemne pentru centrala școlii, prilej bun pentru experimentarea tentațiilor lucrurilor interzise. La 12 ani, puștiul nostru a testat pe el însuși fumul de ”țigări din foi de caiet umplute cu frunze uscate de arin” (p. 22). Fata dracului era acolo: ”Ia și fumează. Și am fumat” (p. 22).

 

Cap. 13

 

Real (bine amestecat cu fantastic). Viață de familie. Tatăl alcoolic, blând, inspiră frică fiului, scrie la mașină (era și scriitor). Fiul își testează și el talentul de povestitor în scris. Deloc surprinzător, temele alese erau de domeniul fantasy (animale vorbitoare etc). Puștiul de 12 ani spune: ”Cred că am scris sute de pagini împreună, o carte a noastră, doi autori în aceeași garsonieră, dar în lumi diferite” (p. 23). (În realitatea noastră românească tatăl scriitorului Cosmin Perța este scriitorul maramureșean Lucian Perța).

 

Cap 14.

 

Ireal. Sfârșitul clasei a V-a: ”atunci am văzut prima oară cu adevărat o păsărică, pe viu…” (pp. 23-24). De fapt, puștiul văzuse un act sexual complet. ”Uită-te, uită-te bine, mi-a spus fata dracului, și m-am uitat” (p. 24).

 

Cap. 15.

 

Real (amestecat cu cvasireal). Pe când bunica băiatului era însărcinată cu vitoarea mamă a băiatului, aceasta a fost împușcată în cap de un jandarm hortist, dar a supraviețuit până la 86 de ani. De bucurie că nevasta i-a supraviețuit, bunicul s-a pocăit, a trecut la adventism, a devenit predicator bun, dar l-a omorât pe jandarm. Bunicul mult iubit de nepot a fost, succesiv miner, zidar, vânător, tâmplar, apoi a murit. Pe când avea 4 ani bunicul și-a învățat nepotul să citească ”literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie” (p. 26). Per total, ucenicia în litere făcută cu bunicul a durat peste șase ani jumate: ”Am adunat așa aproape 2300 de zile în care am stat cu bunicu și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu” (p. 26). De aici a urmat traseul religios al tânărului Teofil.

 

Cap. 16

 

Fantastic. Elevii clasei a V-a (vreo 50) merg în Elveția (schimb interșcolar). Bagaje. ”Pune și niște prezervative, mi-a spus fata dracului, și eu am pus” (p. 27). În Elveția puștiul învață să meargă cu bicicleta, să înoate, să-și compare puța cu cele ale colegilor de cameră, să sărute o fată (de fapt, el a fost cel sărutat).

 

Cap. 17

 

Real. Bunicul din partea tatei a murit pe când puștiul nostru avea 7 ani. Fusese trubadur (poet, orator) care fascina oamenii. Fusese un om puternic și bețiv. A murit de ciroză.

 

Cap. 18

 

Fantastic. Băieții au descoperit băutura. Au adus și la școală. Cine a adus băutură? Călin a trădat, iar puștiul nostru a primit o palmă dureroasă de la profa de mate. Răzbunarea se impunea: ”… l-am prins de gât. Strânge-l, strânge-l tare, mi-a spus fata dracului, și l-am strâns până a căzut lat” (p. 31).

 

Cap. 19

 

Real. (cu mult fantastic absurd). Două legende despre tinerețea tatălui său. Prima: a mâncat 13 farfurii de supă la logodnă, fiind alungat de viitoarea soacră. A doua: a ținut câteva secunde pe penisul în erecție o stinghie de care erau atârnate patru haine de blană. Mare farseur: a pus un penis luat de la morgă în locul cârnatului colegului de cameră zgârcit, stabilea false întâlniri ale studentelor cu profesori etc.

 

Cap 20

 

Fantastic (cu mult real). Bunicul l-a învățat cum să deosebească spurcatul de sfânt (adică răul de bine). Scuipatul și vorbele nu trebuie ținute în om. ”Dacă nu le spui tare, diavolul nu te aude” (p. 32). Fata dracului este de acord cu bunicul adeventist: ”Nu ține nimic în tine, e o prostie, refulează, spune tot, te vei elibera, mi-a șoptit repede fata dracului” (p. 32). Apoi a învățat să se masturbeze, ajutat de reviste porno plus Povestea poveștilor a lui Creangă și un manual de ginecologie.

 

Cap. 21

 

Real (cu bizarerii).  Mama băiatului s-a apucat de băut ca să poată să-l suporte pe soțul alcoolic. Urmează depresii, un amantlâc cu un politician care ar fi trebuit să-i protejeze soțul în fața riscului de a fi dat afară de la serviciu. Toți trei stăteau de vorbă despre viață: ”Nu, nu ceva specific, ci despre viață în general, despre viața orașului, despre viața sentimentală, despre viața mafioților pe care îi cunoșteam, chiar și despre viața interioară și alte tipuri de viață” (p. 34). La o întâlnire a celor trei vine și o vrăjitoare/ ghicitoare care îi prezice puștiului că va deveni ofițer de marină, cu un grad foarte mare…

 

Cap. 22

 

Ireal. Fata dracului îi spune puștiului că, fiind un tip excepțional, nu a fost botezat la naștere. Calificativul de excepțional nu i-a plăcut puștiului pentru că îi amintea de enervantul blazon de familie cu oameni excepționali.

 

Cap 23

 

Fantastic de ireal. Despre viața interlopă urbană. Găștile și mafioții se răfuiau între ei în fiecare weekend. Puștiul a ucenicit pe lângă Fane șmenarul și Samson (un uriaș ca cel din Biblie). Samson era trup și suflet pentru puști. Simpla veste că puștiul era prieten cu Samson l-a scutit să mai plătească taxă de protecție la școlarii din clasele mari. Dar s-a pus rău cu un găligan care alerga fetele prin curtea școlii. Aici prietenia cu Samson n-a mai contat. L-a obligat să îngenuncheze în fața lui. A făcut-o, dar l-a pârât lui Samson care l-a obligat pe găligan să îngenuncheze în fața puștiului. Fata dracului îi șoptește: ”arde-i una!”. Și i-a tras o palmă puternică. Dar mafioții au legi stricte. ”De ce-ai dat? A întrebat blând Samsonul pe urmă. Acum ți-ai făcut un dușman pe viață. Ce-i corect îi corect și numai atât.” (p. 38)  Apoi au mers la femei (stripteuze). ”Culcă-te cu bulgăroaica, îmi zicea fata dracului, nu te teme, nu mă pierzi pe mine din cauza asta” (p. 38).  Samson i-a dat o hârtie de 10 000 să i-o ofere bulgăroaicei, să i-o bage în chiloți. ”I-am băgat-o atât de adânc, încât am simțit pentru prima oară senzația unui deget strecurat în interiorul cald, umed și lipicios al vulvei” (p. 39).   Acest capitol este primul în care fata dracului apare de două ori, ba chiar imediat după un alt capitol (de ireal) în care apăruse. Mai sunt doar câteva capitole din această parte a I-a și partea de fantastic devine tot mai prezentă, ca un preludiu pentru cele majoritar sau chiar total fantastice.

 

Cap 24

 

Real. Mama puștiului îi confirmă că nu a fost botezat. ”Dar de ce ești așa de mirat? Ți-am făcut un bine. De ce să te înregimentez eu fără voia ta unei religii despre care nu știi nimic și pe care poate nu o dorești? Familiile de intelectuali trebui să le ofere libertate copiilor lor, în primul rând libertatea de a-și alege propria religie și propriul drum în deplină cunoștință de cauză” (p. 39). O discuție de acest nivel cu un copil de nici 13 ani ține de fantastic, deși are o perfectă logică internă. Bunicul din partea mamei era adventist. Foarte probabil că și mama băiatului era adventistă. După crize de alcoolism și tatăl băiatului se pocăiește. Adventismul este o desprindere din baptism (curent creștin protestant care practică botezarea doar la vârstă adultă). (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Adventism și https://ro.wikipedia.org/wiki/Baptism). Episodul cu discuția mamă-fiu pe tema botezului vine chiar din realitatea biografică a autorului: ”m-am botezat târziu, părinții mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, în caz că doream una, așa că încă din liceu am început să studiez creștinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la început timid, apoi tot mai aplicat. A durat câțiva ani în care am tot bâjbâit, apoi au urmat niște crize existențiale destul de dure din care am ieșit cu ajutorul unor cărticele ale unor duhovnici ruși. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani”. (Cf interviului acordat de Cosmin Perța ziaristei Elena Vlădăreanu  vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015). Capitolul se încheie cu uciderea nemiloasă a lui Samson de către bandele de mafioți rivale. Reamintesc faptul că romanul se încheie în momentul când Teofil avea 22-23 de ani.

 

Cap. 25

 

Tot real.  (ca de altfel și următoarelele trei capitole: 26, 27 și 28, pentru ca finalul acestei prime Părți a romanului să fie marcat de două capitole de ”fantasy”). Capitol de o pagină dedicat fazei critice din familia eroului nostru: părinții se băteau ca chiorii, se înjurau și jigneau, atrăgându-l și pe puști în acest iad existențial. Divorțul era o soluție, dar… mereu apărea împăcarea, respectiv acceptarea situației ca pe o pedeapsă divină, imposibil de ocolit.

 

Cap. 26

 

Real (cu sublinierea lipsei fantasticului drac de fată). ”Primul jurnal l-am ținut pe la 7 ani”.  (p. 41). Certurile erau substanța consemnărilor din acea vreme, sau alte situații neplăcute suferite de puști în contexte familiale. ”Bine că pe vremea aia nu exista fata dracului, pentru că mi-ar fi șoptit cu siguranță: omoară-i cîinele” (p. 42).

 

Cap. 27

 

Realism crud. Ce fac elevii de clasa V-a, la intrarea în vacanță? Fac un chef cu bere în parcul central, pe banca unde o colegă de-a lor fusese violată nu de mult de cei din clanul care finanțau deopotrivă poliția, procuratura și judecătoria și care își permiteau, în consecință, să omoare rivalii de afaceri în baruri sau chiar în salvarea/ ambulanța care preluase un supraviețuitor… Beția s-a terminat în cimitir, iar puștiul nostru, în dimineața următoare, murdar de noroi și cu hainele ferfeniță are chef de sex, drept pentru care ”m-am dus direct acasă la fata de care îmi plăcea, să-i spun că o iubesc” (p. 44).

 

Cap. 28

 

Revenirea în fantastic. Dulăpiorul secret al bunicului este violat de prea-curiosul puști căruia îi plăcea să se joace cu imaginea lui Marlyn Monroe (fixată pe un pix, dar care prin răsturnare, genera ridicarea fustei celebrei actrițe) sub pat. Fata dracului își face simțită prezența: ”Sunt eu, îmi tot spunea fata dracului” (p. 44) ca răspuns la interogarea elevului nostru în legătură cu un fior care-i flutura prin stomac… Deci, fata dracului era însuși instinctul vital, impulsul animalic de nereprimat.

 

Cap. 29

 

Veridic, dar marcat de finalul care aparține fantasticei fete de drac. Părinții se lăsaseră de băutură, atmosfera de iad a devenit una de cavou: prea multă liniște. Toți sunt loviți de astenie, depresie și apatie. Trecuseră doi ani și trei luni de la moartea bunicului căruia nepotul îi promisese să plece și el… Și chiar pleacă. De acasă. Însoțit, evident, de fata dracului adică de instinctul vital al omului doritor să trăiască o viață cât mai liberă. Liberă de apăsătoarea obligație sugerată de blazonul familiei. Liberă de haosul unei familii pe muchia destrămării. Liber de școala unde un găligan l-a îngenunchiat și umilit. Liber de amintirea apăsătoare a bunicului iubit. Liber de obligații. Liber să supraviețuiască și să testeze viața pe viu, nu virtual – din cărți. Liber să urmeze instinctul vital numit ”fata dracului”. ”Aveam nevoie de libertate” (p. 46) notează puștiul. De libertatea de a te supune vieții și de a începe o nouă viață. Direcția: gară! Sentimentul dominant: emoție. Motivația impulsului de plecare din acea lume mică: energia pe care ți-o dă noul, începuturile. ”Începem! Mi-a șoptit bucuroasă în ureche fata dracului. Și da, într-adevăr începeam”. (p. 46).  De unde? De la gară, desigur! Și un ultim comentariu la acest ultim capitol al părții întâi: în timp ce Pasternak a lansat metafora ”viața ca o soră” (vezi: ”Sora mea – viața”, Pasternak, 1922), Cosmin Perța a lansat, indirect, metafora viața ca fata dracului  (sau invers, fata dracului ca fapt de viață).

 

Ca supliment, acest omagiu adus gării, ca simbol al evadării, în viziunea lui Boris Pasternak (laureat Nobel pentru literatură în 1958, când împlinea 68 de ani):

 

Gara,

de Boris Pasternak (1890 – 1960),

 

Gara, rezistentă, ignifugă ladă

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele”.

 

(Gara, 1913, 1928)

(vezi: http://leo-butnaru.blogspot.md/2015/11/din-noua-revista-literara.html)

 

Și pentru că tot l-am invocat pe Pasternak în rândurile de mai sus, avansez aici ideea că ”Doctor Jivago” a fost un posibil model de inspirație în scrierea romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Chiar structurarea romanului în Părți și capitole (scurte), cu un Epilog final este o asemănare, dar mai importantă este tema comună a celor două cărți comparate (continuumul mistic-lumesc), apoi chiar debutul povestirii se axează pe înmormântarea unei persoane dragi copilului de 10 ani care primea un șoc existențial cu privire la viață și nemurire. Contextul este tot unul cărturăresc, oscilând între pledoarii pentru slujirea Domnului și slujba la un proprietar de ziar etc. Dacă aderarea lui Cosmin Perța la ortodoxia creștină s-a făcut sub influența ”unor duhovnici ruși”, modelul inspirațional al scriiturii sale se conturează tot mai mult a fi datorat, în principal, unor scriitori clasici ruși.

 

Partea a II-a

 

Cap. 30

 

  1. (din motive de brevitate/ economie de spațiu/ timp voi nota cu F capitolele preponderent ”fantastice” și cu R capitolele preponderent ”ficțional-realiste”, deși melanjul F/R este tot mai consistent și mai vizibil începând cu această parte). Noul început despre care vorbea puștiul (și) fata dracului înseamnă, ca localizare, Gara din Cluj. Cumpărat de-ale gurii, făcut schimb cu votcă de la studenți. Rămas întins pe bancă la soare. ”Nu-ți fie frică” (p. 49) i-a spus fata dracului. Copilul își făcea singur curaj…

 

Cap. 31

 

R-F. Două pagini de reflecții existențiale pe tema sensului vieții și importanței alegerii priorității: eu sau ceilalți? Pledoaria este în favoarea cultivării sinelui, indiferent de mijloace. Dar scopul suprem (final end) al vieții este moartea (”Ne naștem spre-a muri/ Murim spre a ne naște” – Eminescu), deci stă în puterea fiecăruia de a spune stop vieții și a alege liniștea absolută a neantului. Doar cei puternici pot face asta. Iată textul lui Cosmin Perța și interpretarea mea: ”Pe Wasser, râul din spatele orașului tău, din interiorul memoriei, curg trupurile celor înecați, Tu ești un băiat puternic, tu vrei o liniște absolută în urma ta. I-a-ți inima-n dinți!” (p. 50).

 

Interpretarea primă este următoarea: Wasser (germ. = apă) este, de fapt ”apa Sâmbetei” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Apa_S%C3%A2mbetei), adică cea care duce pe cei pieriți sau care duce la pieire. Expresia ”în spatele orașului tău”  înseamnă dincolo de lumea mundană,  obștească, obișnuită, reală, palpabilă. Este ”tărâmul celălalt”, locul cu verdeață unde nu este nici durere, nici suspin. Expresia ”din interiorul memoriei” înseamnă că Apa/ Waser vine din trecut, de la Facere până în prezent. Expresia ”curg trupurile celor înecați” înseamnă că ”apa Sâmbetei” (Moartea) duce în Iad stârvurile tuturor păcătoșilor acestei lumi. Expresia ”tu vrei o liniște absolută în urma ta” înseamnă, cred, ”tu vrei să dispari din această lume”. Desigur, pentru asta îți trebuie curaj. Deci, ”Ia-ți inima-n dinți!”. Rescris, pasajul de mai sus ar suna astfel: ”Dincolo de această lume, dincolo de acest timp în care trăim, există o altă lume posibilă. Tu ești băiat puternic și îți dorești moartea. Hai, curaj!” După acest text declarativ, urmează argumentarea. Textul cu pricina (pp 50-51) este extrem de dens și ar putea fi ”tradus”/ interpretat pe zeci de pagini.

 

A doua interpretare: Râul Wasser, din spatele orașului este, în realitate râul Vaser (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Vaser) care trece prin Vișeul de Sus, orașul natal al autorului. De fapt, Vaser se varsă în râul Vișeu în dreptul localității Vișeul de Sus. Folosirea denumirii germane a râului, dincolo de exotismul pe care-l sugerează, face trimitere la o zonă fabuloasă, sălbatică și … primordială (vezi: http://www.ecotours.ro/ro/vaser.html). Râul Vaser mai este cunoscut și cu denumirea românească de Apa.

 

Pe scurt, ultradensul text (ca o explicație la cel de mai sus) îmi sugerează mie următoarele îndemnuri pe care le parafrazez după cum urmează: Frica (de sinucidere) este firească, dar n-o arăta nimănui. Ca să-ți faci ceva curaj încearcă să te urăști, să te disprețuiești pentru tot ce faci, detestă bucuriile date de libertate și iubire, disprețuiește-ți familia, arată lumii cât ești de nemernic și de trădător, leapădă-te te toți și de tine, urăște oamenii, îndeosebi pe cei care au succes, nu ierta nimic, fii trufaș, ucide, folosește idei ca dreptatea și adevărul pe post de gloanțe, dreptatea este o nebunie, nu crede în nimic și vei reuși (să pleci în altă lume/ să mori)!  Dată fiind educația biblică primită de puștiul fugar, se poate spune că textul acestui capitol este o interpretare sui generis a Decalogului și a moralei creștine, în sensul că dacă religia consideră moartea ca pe o izbăvire, pe o înălțare în brațele lui Dumnezeu, ca pe o binecuvântare, atunci acest moment trebuie grăbit în virtutea liberului arbitru. Cum? Inversând poruncile divine și aplicând contrariul lor. Atunci, în mod sigur ”liniștea absolută” va veni, iar sufletul băiatului va ajunge lângă cel al bunicului iubit deopotrivă de nepot și de Dumnezeu, așa cum i-a promis nepotul atunci, chiar pe prima pagină a primului capitol, că va pleca după el…   În aparență, acest capitol ține de partea fantastică. Eu îl consider ca fiind de partea realității umane, a descrierii potențialurilor cvasiinfinite de a alege cum să ieși din această viață, fără să lași în urmă nmic. Nici măcar amintirea, nici măcar un nume pe blazonul familiei. Cui ar (mai) folosi? Dar există și posibilitatea unei interpretări alternative: plecarea din lumea obștească poate fi alegerea vieții în pustie, o viață întru Domnul, dar viață vie, nu moarte. Personal optez pentru interpretarea secundă, dar la o primă lectură starea de dubitație este cvasipermanentă, dubitația fiind specifică fantasticului de interpretare, deci exact domeniului în care s-a specializat (prin doctorat) autorul cărții. Consider foarte utilă citirea, la acest moment al interpretărilor mele, textul lui Cosmin Perța, intitulat ”Dragostea nu poate fi separată de credință”, publicat în PressOne: http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/ : ”Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis? Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.”.

 

Cap. 32

 

  1. Deși pare o descriere a ceea ce se poate întâmpla oricui, fantasticul primează, iar veridicitatea este dată de nume și situații concrete. La un cămin studențesc puștiul întâlnește o fată din Turda, o chema Anda (rebotezată, în final, la pagina 195, Andra, dar cred că este vorba mai degrabă de o eroare de corectură/ tehnoredactare), deși ar putea fi și o chestiune de schimbare de acent asupra genului persoanei, numele de Andra făcând trimitere la masculinitate. Fata pierduse o sarcină, prietenul o bătea. Ea l-a chemat în cameră și puștiul s-a dus. ”Du-te, mi-a spus fata dracului, du-te. Și m-am dus” (p. 53)

 

Cap. 33

 

  1. Monologul fetei către puști (stând spate-n spate). Ea își descrie boala psiho-somatică ca pe normalitate acceptată și care îi va aduce izbăvirea. Sătulă de mizeriile și duhorile vieții care nici măcar în mormânt nu dispar, poate prin incinerare… O critică la adresa iluziei că ar exista sfinți cu adevărat. Incinerarea n-ar mai genera sfinți. De aici, probabil, neacceptarea incinerării de către creștini. ”… dar dintr-o putoare incinerată nu a ieșit niciodată un sfânt, nu că dintr-una îngropată ar fi ieșit, însă măcar așa, la Înviere, să iasă ceva, o putoare cum a fost ea la vremea ei” (p. 54).

 

Cap. 34

 

  1. Au trecut trei săptămâni de la fuga de-acasă, banii erau pe terminate. Descoperă un anticariat, citește cărți la întâmplare. Antrenamentul din casa părintească (unde citise SF uri rusești și fantasy) îi prinde bine. (După faza cu botezatul la maturizare, citirea scriitorilor ruși este o altă componentă autobiografică topită în acest roman. După declarațiile sale din interviul acordat Elenei Vlădăreanu, Cosmin Perța s-a lămurit în privința opțiunii sale religioase citind duhovnici ruși. De asemenea, în lista autorilor ruși de SF intră cu siguranță Gogol și Dostoievski, autori care l-au influențat în alegerea tezei de doctorat pe zona scriitorilor de fantasy din Europa de Est). Este angajat, la negru, la anticariat. Tot pe-atunci Anda i-a arătat ce înseamnă sex oral. ”Stai liniștit, mi-a șoptit fata dracului” (p. 55)

 

Cap. 35

 

  1. Puștiul a avut un șoc existențial când a văzut cum se zbate un pește scos din apă, apoi cum își revine când i s-a creat un mediu propice în cada de baie și apoi cum a dispărut după două săptămâni, când cada a trebuit să reintre în circuitul normal. Moartea peștilor este asociată cu moartea lui Samson, dar și cu moartea tuturor celor 20 care l-au omorât cu bâte de baseball. Pentru toate astea puștiul a conchis: ”Eu vin dintr-un astfel de oraș ucigaș. Știu să ucid, dar nu pot” (p. 56).

 

Cap 36

 

  1. Puștiul citește Filocalia la anticariat. (Despre ce este Filocalia, citiți aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filocalia) și http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/filocalie-85310.html). Este, de fapt, pentru puștiul de 14 ani, primul pas al (auto)convertirii la ortodoxie. Filocalia, tradusă în românește de Dumitru Stăniloae, este o introducere/ inițiere în isihasm, adică în ortodoxia primă, fundamentală, întemeietoare, radicală. Scopurile promovate prin Filocalie erau: purificare, iluminare, desăvârșire. Începând cu acest capitol, aventura puștiului de 14 ani (fugar și nebotezat) înspre ortodoxie (în anul de grație 1996) este o permanență, încheiată, în roman, cu decizia definitivă a acestuia de a opta pentru ideologia creștină ortodoxă isihastă. Puștiul nostru era (la ora acelei decizii) deja un bărbat de 22-23 de ani, adică exact vârsta la care a optat și Cosmin Perța pentru ortodoxie (încă un argument în favoarea catalogării acestui roman ca fiind unul puternic autobiografic, fapt subliniat indirect, în mai multe rânduri, de autor, prin stabilirea temporală a acțiunii în cadrul mandatelor unor președinți ai României). Mihaela Ursa cataloghează acest roman ca făcând parte din proza autofictivă, adică una care se axează pe fapte reale trăite de autor, împodobite ficțional în scopul clarificării și sublinierii mesajului narațiunii (vezi http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/). Deoarece capitolele următoare fac referiri permanente la Rugăciunea inimii (isihasm) consider că nu strică să ofer aici și acum câteva informații despre acest mod de practicare a ortodoxiei la noi în țară. ”Isihia a fost practicata de parintii desertului care au avut ca sursa de inspiratie Filocalia si care si-au insusit, ca disciplina de dezvoltare a vietii interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. „Rugaciunea inimii”, numita si „Rugaciunea lui Iisus” sau „Rugaciunea pura. …. Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult pe oameni, s-au rugat neincetat pentru ei…… Se spune ca „fiecare dintre sihastri pastrau legatura cu manastirea din care faceau parte. In fiecare sambata coborau din munte, isi primeau tainul acordat de egumen, se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus”.”” (cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html). Vezi și https://amortek.wordpress.com/2012/08/22/ce-este-isihasmul/ și https://www.youtube.com/watch?v=qVIKB5-IG6A  https://www.youtube.com/watch?v=ENLSfeM_dDM Vasile Andru a scris despre înțeleptul teolog Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus.  Vasile Andru (www.vasileandru.ro) a scrise o carte pe această temă, Viață și semn,  scriitorul aavând și funcții de conducere în USR (Uniunea Scriitorilor din România). Despre duhovnicul orb Teofil (Părăian) (1929 – 2009, Cluj) – posibil inspirator al cărții lui Cosmin Perța – vezi la:  http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_(P%C4%83r%C4%83ian) și la: https://parinteleteofil.wordpress.com/  La moartea lui Teofil Părăian, autorul cărții, Cosmin Perța avea 27 de ani. Trecuseră trei ani de la opțiunea sa clară perntru ortodoxie. I-au mai trebuit trei ani pentru a se apuca de scrierea acestei cărți și alți trei pentru terminarea ei. Toate își au izvorul, mi se pare mie, în cunoașterea scrierilor duhovnicilor ruși și îndeosebi a părintelui Părăian. Ca o completare, Teofil Părăian, considerat primul înțelept al României, a deprins Rugăciunea inimii (Oratio mentis) de la Arsenie Boca. Credința ortodoxă, adesea acuzată că induce pasivitate și resemnare, în comparație cu alte ramuri ale creștinismului care asigură dinamism economic și afirmare politică activă în lume, are ca scop final mântuirea omului, dar mântuirea se face doar prin credință, nu prin fapte. Cu alte cuvinte, stai și te rogi, nu muncești și apoi te (mai)  rogi. Această constatare ar putea fi considerată ca o invitație la abandonarea ortodoxiei și trecerea la catolicism și (neo)protestantism. În realitate, este evident că isihasmul ortodox nu este și nu poate fi o religie de masă: doar un număr mic de călugări pot atinge nivelul de înțelepciune al părintelui Părăian. Întrebare: avem nevoie de oameni înțelepți? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, deci nu se pune problema de a renunța la isihasm. În schimb, o viziune ecumenică ar da o libertate mai mare de opțiuni credincioșilor, păstrând și promovând isihasmul și în afara ortodoxiei. Închei aici această paranteză pe tema ortodoxiei și a creștinismului în general.

 

Apoi ”...fata dracului îmi răsuna în cap, îmi cânta în limbi necunoscute” (p. 57. Vorbirea în limbi (glosolalie – vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Glosolalie) este specifică credincioșilor penticostali/ adventiști/ pocăiți, dar și bolnavilor de isterie și schizofrenie. Tatăl Andei moare de cancer, iar Anda îi oferă adolescentului o  nouă partidă de sex oral puștiului nostru care făcea deja 14 ani (”Iartă-mă, mi-a spus. Mă relaxează” p. 57). Moartea tatălui o afectează mult pe Anda care este internată la psihiatrie, iar puștiul nu mai are unde dormi.

 

Cap. 37

 

  1. Un capitol greu de descifrat. Înțeleg, de aici, că lumea se împarte (cf. autorului/ personajului) în două: cei care (se) așteaptă să le moară părinții, și ceilalți, care nu așteaptă. ”Noi nu așteptăm, noi știm că ea vine fără așteptare. Noi știm că ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem, noi nu știm, noi nu credem, noi nu așteptăm. Distrugerea unui om, întărirea altuia, noi nu așteptăm, noi știm: nu știm cum. Prea complicat.” (p. 58). Lipsesc niște rânduri, niște verbe… Cuvânul ”moarte” nu este scris deloc, deși, cred, despre asta este vorba… Ciudată construcția: ”ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem” (p. 58). ”Câmp liliachiu de ferigi”… oare ce poate însemna? Deci… mă dau bătut. Sper ca cineva, cândva să mă deslușească… O variantă ar fi ca textul destul de incoerent să aparțină Andei, bolnavă deja și internată la un spital de psihiatrie. Oricum este un text care invită la gândire/ interpretare/ înțelegere.

 

Cap. 38

 

  1. Anticariatul clujean – spațiu inițiatic mistico-sexual. Corp comun cu anticariatul era casa anticarului care îi oferă un pat, rezolvând astfel dispariția Andei. Dialoguri anticar – adolescent pe teme literare. Puștiul citea Filocalia. Anticarul era pedofil și după adormire ”l-a cotrobăit prin chiloți” (p. 59). ”Stai cuminte, mi-a zis fata dracului, nu-ți face nimic, dar dacă te dă afară, nu mai ai unde sta.” (p. 59). La o altă tentativă a anticarului beat, băiatul fuge, nu înainte de a lua cu el Filocalia. (Vorba lui Sadoveanu, pe care o țin minte din copilărie: ”să furi o carte nu e un păcat”). Fata dracului îi reproșează nesăbuința de a rămâne fără adăpost. ”Emil Constantinescu devenea primul președinte intelectual al României”. (p. 59). Amintirea numelui președintelui fixează anul evenimentului: 1996, deci puștiul împlinise 14 ani.  În schimb, precizarea că E.C. ar fi fost primul președinte intelectual al țării ridică un semn de întrebare: prin ce era mai intelectual geologul Constantinescu care studia pietrele în comparație cu hidrologul Iliescu care studia apele? (comparație care a generat un inspirat vers, cântat excepțional de minunata Ada Milea: ”Apa trece, pietrele rămân”). Sau, cu ce era mai intelectual secretarul Organizației de bază PCR  de la Universitatea București (Emil Constantinescu) decât secretarul județean PCR Iași Ion Iliescu? Poate, pentru autorul cărții/ eroul romanului faptul că președintele Constantinescu avea un duhovnic (călugărul Vasile, ironizat de presă că ar fi fost duhovnic sub acoperire) era un semn de preocupare intelectuală. Faptul că noul președinte era profesor universitar nu-i aduce automat titlul de intelectual… În fine, discuția poate fi prelungită indefinit…

 

Cap. 39

 

Din nou un capitol (fantastic) greu de descifrat: ”Stau ca Rapunzel în turn și-mi place să beau vin roșu sec sau single malt whiskey cu vrăjitoarea.” (p. 60). Despre Rapunzel știu (și) copiii: https://en.wikipedia.org/wiki/Rapunzel . În partea a doua a acestui f. scurt capitol, adolescentul nostru își amintește de orele de meditații la română și matematică luate în particular. Unii spuneau că profesorul de română era pedofil.

 

Cap 40

 

  1. + F. Puștiul nostru vagabondează intens și trăiește din mila studenților. Îndeosebi a celor de la Litere (facultate pe care o va urma și autorul). Unul dintre ei lucra la Radio Cluj, loc unde au făcut un chef în 5, chef continuat în alte pub uri și baruri, apoi la Sergiu acasă unde s-a devoalat tema homosexuală a întâlnirii. Fata dracului îi amintește că povestea cu anticarul ar fi fost mai acceptabilă, dar acum… Puștiul fuge pe geamul de la baie.

 

Cap. 41

 

  1. Poveste ”adevărată”: un iepure trist ar vrea să muște un trandafir galben în ianuarie… Amintire din ziua în care a murit Samson. Faptul că a rămas fără protecție l-a îmbărbătat: s-a bătut cu cei de la bar care n-au mai vrut să-l servească cu băutură și ajunge, în final, însângerat în stradă.

 

Cap. 42

 

Filocalia rămăsese la Cluj, dar băiatul este hotărât să apuce calea mânăstirii. ”Ce naiba crezi că faci? a zis fata dracului” (p. 65) (Se putea și invers: Ce dracu faci? a zis fata naibii…).

 

Cap. 43

 

  1. O amintire fulgurantă cu bunicul care sacrifica un taur, cu găini tăiate și cu iepuri care dispăreau brusc… Așadar, Thanatos dă (din nou) târcoale puștiului aflat la răscruce de drumuri în viață.

 

Cap. 44

 

  1. Începe viața de mânăstire a puștiului de 14 ani bine împliniți. Spovedania l-a liniștit, iar a doua zi dimineață a fost botezat de părintele Sofronie, care i-a devenit, astfel, naș. Sentimentul eliberării, liniștii și împăcării. Apoi părintele naș i-a dat ceva bani și merinde cu sfatul ferm de a se întoarce acasă la părinți. De plecat a plecat, dar nu spre casă.

 

Cap. 45

 

  1. Autoportret: sunt un copil bun la fel cum bun este soarele de ianuarie când sunt 8-10 grade afară… Este, cred, vorba despre relativitatea binelui, ca aparență/ apariție fulgurantă în noianul de fapte cotidiene.

 

Cap. 46  (ultimul capitol din Partea a II-a)

 

  1. Acest microcapitol merită notat integral, fiind esența/ miezul/ clou -ul cărții și a(l) titlului cărții: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, ÎN URMĂ NU MAI ERA NIMIC (sbl. mea) și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67). Toate speranțele enumerate mai sus sunt valori isihaste (simplitate, liniște, fericire, izolare de semeni, comuniune doar cu Iisus Hristos). Ruptura definitivă cu viața de obște (în lume, între oameni) este garantată de sintagma ”în urmă nu mai era nimic”. O altă viață începe pentru adolescentul nostru pribeag în căutarea mântuirii sale prin rugăciune continuă și doar prin rugăciune.

 

Interludiu

 

Cap. 47  Toate capitolele acestui interludiu se referă la Rugăciunea inimii, și cum practicarea acesteia în mod continuu l-a adus pe adolescentul nostru, din nou, la mânăstirea Schimbarea la Față unde îl botezase părintele Sofronie.  (o presupunere: pentru a nu da chiar o tentă jurnalier autobiografică presupun că mânăstirea cu pricina era în realitate Sâmbăta de Sus, acolo unde a slujit și părintele Teofil Părăian, de la care, foarte probabil, a fost împrumutat numele de Teofil pentru viitorul monah de 15 ani).  Rostul Interludiului este de a arăta/ explica esența și forța isihasmului în ortodoxie. Dacă nu s-ar fi dorit să se păstreze nota de romanesc fantastic postmodern, dubitație și ambiguitate, acest roman putea avea și o dedicație: ”Părintelui Teofil Părăian, orbul care a văzut lumina veșnică din noi”. Sau ceva asemănător….

 

Acest prim capitol al Interludiului este o esențializare a isihasmului, o invitație la practicarea unui mod de viață creștin total, permanent și pretudindeni (nu numai în pustnicie, co și în viața obișnuită, cotidiană: ”și în lume, și în afara ei” – p. 71). Zicea părintele Sofronie: ”… să spunem Rugăciunea inimii neîntrerupt, cât de mult putem, apoi ea se va culcuși în inima noastră și se va rosti singură, cantitatea se va transforma în calitate de la sine, prin puterea lui Dumnezeu, zicea. Și atunci va fi lumină veșnică în noi” (p. 71).

 

Cap. 48 și Cap. 50  și Cap. 54 și Cap. 56

 

Toate aceste capitole doar reproduc ad literam Rugăciunea inimii, scrisă de trei ori: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul” (paginile 72 și 73)

 

Cap. 49

 

Fugarul nostru ajunge la Constanța și la Vama Veche, descoperă voyerismul și – concomitent – spune Rugăciunea inimii.

 

Cap. 51

 

Adolescentul face fitness, visează păsăricile văzute la nudiști. (”Le vedeam toată ziua și le visam toată noaptea” – p. 74). Continuă rugăciunile, se teme ca nu cumva fata dracului să revină, dar aceasta nu s-a întâmplat (deocamdată).

 

 

Cap. 53

 

Stă la Vama Veche toată vara, reduce total alcoolul, iar fanteziile sexuale le consumă doar în somn (adică Rugăciunea inimii își face efectul). Îi este dor de bunicul mort, dar nu și de părinții vii. Face dragoste pe plajă cu o fată nostalgică.

 

Cap. 55.

 

M-am întors la mânăstirea Schimbarea la Față și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mint” (p. 77). În fond, de ce nu, devreme ce Dumnezeu ieste iertător cu păcătoșii care se smeresc… Îl minte pe părintele Sofronie că a fost acasă și că părinții i-au dat binecuvântarea pentru a reveni la mânăstire.  Se spovedește, primește o chilie, este repartizat să se ocupe de grădina de legume. Le scrie părinților o scrisoare explicativă, dar nu primește răspuns…

 

Cap. 57

 

După un an de viață la mânăstire are loc o nouă ”schimbare la față”: trecerea oficială la călugărie/ monahism, nivelul de bază (rasofor) are loc într-o zi de sâmbătă (aluzie la Sâmbăta de Sus?). De-acum înainte, adolescentul nostru de 15 ani are un nume: Teofil. (vezi  comentariile și completărilșe mele legate de acest nume, la cap. 36).

 

Cap. 59

 

Gândindu-se la cele lumești (la părinți, la faptul că l-a mințit și pe părintele Sofronie) seara, între trezie și somn, vocea (fata dracului) reapare: ”Ce faci, dormi?” (p. 80)

 

Cap. 60

 

Cu acest capitol dedicat – ca și celelalte – Rugăciunii inimii, se încheie Interludiul. Părintele Sofronie, adevărat dascăl/ profesor/ hermeneut îi explică lui Teofil semnificațiile cuvintelor din Rugăciune.  Deja Teofil are 16 ani (60:12=5, deci adăugăm 5 ani la cei 11 pe care îi avea copilul la moartea bunicului iubitor de Dumnezeu și profesor de Litere și Biblie pentru fostul copil de 4-11 ani).

 

 

Partea a III-a  Este partea cea mai consistentă a cărții (101 pagini din totalul de 195, deci majoritatea textului cărții). Este dedicată în întregime unei fantasme visate într-un delir oniric neexplicat decât de lupta dintre fata dracului (apărută brusc cu întrebarea: Ce faci, dormi?, dar venită cu forțe crescute ”fata dracului se întorsese dar nu singură” p. 85) și hotărârea adolescentului Teofil de a-și dedica întreaga viață Domnului.

 

Cap. 61

 

  1. Acest prim capitol al Părții a III-a este cheia pentru posibile interpretări (hermeneutică) legate de viața lui Teofil în Instituție. Toată ”realitatea” Instituției este, aparent, una onirică. Construcția, ingenioasă, a primului paragraf din acest capitol sugerează că visul a fost unul continuu (”și noaptea și ziua visam” p. 85), iar între o trezire din somn și o re-adormire tot vis era. În această fază se întâmplă toate evenimentele încadrate în perimetrul Instituției. Autorul însuși precizează că Instituția nu ține strict de absurd, sau de vreo boală a eroului nostru, constructul numit Instituție fiind unul perfect logic și bazat pe reguli stricte conforme scopului pentru care a fost creată. Intrarea lui Teofil în Instituție are loc în urma unei amnezii totale: ”Apoi am uitat totul, am ajuns în fața unei Instituții căreia m-am devotat” (p. 85). Intrarea în structuri organizatorice extrem de rigide și de reglementate poate fi acceptată (de structură) și suportată (de noul membru al organizației) doar prin ruptura deplină și definitivă cu trecutul. În fosta URSS, îndeosebi în statele asiatice era cunoscut procesul de mancurtizare, un procedeu fizic de mutilare a psihicului prin ștergerea forțată a memoriei individuale și sociale (vezi, cu folos, articolul lui Alexandru Ciolan din 2009: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-mancurt-a-mancurtiza-mancurtizare-4744548/ . Procedeul prin care eroul nostru ”uită totul” poate fi unul autoasumat și autoadministrat, ca o reacție față de cultul excesiv al blazoanelor și genealogiilor – adesea false sau goale de sens pentru contemporani (Augustin Buzura povestea, într-o emisiune la Radio România Cultural despre ”Baronul de doi pruni” cu referire directă la pasiunea maramureșenilor pentru afișarea unor descendențe cât mai nobile, îndelungate și deosebite. Pe de altă parte, poetul Leo Butnaru deplângea, în anul 2003, la TVM, faptul că ”Nu avem cultul arhivei de familie!”). Dar uitarea poate fi și rezultatul unui proces de mancurtizare, de ideologizare sau de impunere subtilă a unei credințe fără ca noul ”credincios” să știe cum a fost (pre)lucrat. În fond, chiar folosirea Bibliei pe post de Abecedar, plus textele biblice nu reprezintă oare un proces de îndoctrinare, făcând inutilă și inoperabilă libertatea de a-și mai alege credința, la adolescență, în deplină cunoștință dec cauză? Să presupunem că bunicul drag al lui Teofil nu ar fi fost habotnicul adventist care a practicat îndoctrinarea religioasă pe unicul nepot, ci ar fi fost un habotnic marxist, fost secretar cu propaganda, cu liceul făcut după facultate, dar cu credință neabătută în adevărurile socialismului și comunismului științific. Ce Che Guevara ”a la Ponta” ar fi ieșit din bietul copil! Așadar, textul romanesc al lui Cosmin Perța despre Instituție  poate fi un semnal de alarmă adresat oricărei instituționalizări forțate unde victimele își iubesc călăii sau chiar realizează, în final, că tocmai ei înșiși erau șefii Instituției.  Dar să vedem ce fel de instituție a vizualizat oniric conștient proaspătul botezat. În primul rând, era o construcție omenească, dar îmbătrânită, expirată și mizerabilă (aș zice chiar: ca toate instituțiile). Era o instituție de tip balcanic: șeful instituției avea biroul la cantină, unde mânca mici (simbolul balcanismului). Mesajul autorului mi se pare cât se poate de clar: instituțiile sunt organizații cu scopuri deturnate de către unii care au instinctul și știința dominării. Deși orice organizație/ instituție vizează protejarea și propășirea membrilor săi, pe măsura maturizării/ îmbătrânirii instituției aceasta este acaparată de șefi venali și subalterni creduli/ naivi care ”fac totul” pentru supraviețuirea în sine a instituției, finalitățile inițiale ale acesteia fiind uitate demult…  Oamenii erau cenușii, îmbătrâniți, plictisiți, ratați dar care petreceau mereu, vinul fiind un bun anestezic și excitant deopotrivă pentru ”bătrânii care se grăbesc să se fută” (p. 86). Pentru ca imaginea instituției să fie mai clară:  ”din toate toaletele răzbăteau gemete” (p. 86).

 

Cap. 62

 

  1. Inevitabil, la fel ca în, ca în Partea I-a și a II-a, fiecare al doilea capitol este dedicat unei relatări despre ”fata dracului”: ”Fă-ți rugăciunile și ieși odată, că astăzi avem treabă. Și mai lasă odată Rugăciunea aia a inimiii, că mă bruiezi” (p. 87). Traduc: vocea vieții îi cerea să renunțe la dogmele și preceptele isihaste care promiteau o fericire viitoare în schimbul respectării unui regim auster și strict. Și tot viața (fata dracului) îl învață pe Teofil ce este disperarea.

 

 

Cap.63

 

  1. O amintire din anii 90 referitoare la acumularea primitivă (și relativ cinstită) a capitalului în România: vânzînd ”hamburgheri” locali, un chioșcar devine patron de restaurant și hotel. Și pentru că pofta vine mâncând, patronul de tip nou a făcut o firmă de transport internațional, a dat o țeapă statului român, apoi s-a evaporat în Noua Zeelandă. Rostul acestui capitol(aș) este, probabil, să sublinieze antiteza dintre principiile fruste ale isihasmului și lipsa principiilor comercialismului, unul fără limite și fără de lege.

 

Cap. 64

 

  1. Se lămurește ce fel de instituție era: ”E o Instituție care se ocupă cu literatura” (p. 88). Pare a fi vorba despre o editură, dar autorul se grăbește să nu ne lase să ne grăbim cu ipotezele: ”Instituția sunt eu, dar numai într-o oarecare măsură, pentru că Instituția este și tot restul, tot ce există în jurul meu și tot ce există în general” (p. 88). Așadar, autorul vizează existența instituționalizată, fie că e vorba despre religie, cultură, administrație etc. Fiind supraocupați, dar având și timp pentru băutură și sex, funcționarii erau îndrituiți să afirme: ”Tare fericiți suntem noi în Instituție” (p. 89), deși toate descrierile duc la ideea că Instituția era un spațiu concentraționar care deforma personalități, omora inițiative și, în primul rând, asigura nelibertatea.

 

Cap. 65

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, nașul de botez: ”Îndoiala e bună, ne face să vedem păcatele noastre cele mari și grele și ne face să ne nevoim continuu și să ne smerim, dar deznădejdea e ucigașă, omul deznădăjduit l-a pierdut pe Dumnezeu. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată…” (p. 89). Așa spunea și Descartes: ”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum”.

 

Cap. 66

 

  1. Funcționarii Instituției sunt nemuritori (asta ne duce cu gândul că Instituția era o Academie…). Sunt funcționari de sute sau chiar de mii de ani! Așadar Instituția era eternă, dar și infinită, fiind o sumă fără sfârșit de biblioteci, birouri, funcționari. Un specific al Instituției: acolo domină ”un zgomot surd, infernal” (p. 90) – exact opusul isihasmului (liniște, tăcere). Consecința acestui specific: niciun străin nu rezistă mai mult de 30 minute în Instituție. Deci, zgomotul era o formă de protecție față de intruși.

 

Cap. 67

 

  1. + F. Un mesaj de la părinți prin intermediul părintelui Sofronie: a murit bunica, dar să nu vină la înmormântare. Părinții nu l-au iertat pentru fuga de-acasă. Sofronie: ”Mama ta nu mai e mama ta de acum. Iisus e acum mama și tatăl tău” (p. 91). Un fulgurant gând de sinucidere, sugerat de fata dracului.

 

Cap. 68

 

  1. Teofil ajunge în gâtul Instituției, un fel de punct terminus pentru funcționarii nedoriți. Toți ceilalți funcționari care ajunseseră acolo au dispărut și fizic și scriptic. Teofil era singurul supraviețuitor nedigerat de stomacul Instituției, dar asta nu l-a făcut erou, ci subiect de atentă supraveghere și analize atente. Dacă ar fi fost digerat și ejectat în viduus absurdus, revenirea se făcea după jumătate de oră… Cu alte cuvinte, Instituția era plină de propriile sale excremente.

 

Cap. 69

 

  1. Amintire despre bunica, decedată recent la 86 de ani: mereu s-a interesat de nepot, în timp ce nepotul nu s-a gândit deloc la ea. Bunica și bunicul lui Teofil erau adventiști, iar ortodoxia interzicea pomenirea morților din cultele deviaționiste. Teofil ignoră interdicția și gândește ecumenic, dar ”fata dracului” îi insuflă teama că Dumnezeu nu-l va ierta pentru asta.

 

Cap. 70

 

  1. Puterea Instituției stătea în nesfârșirea ei” (p. 94). Într-adevăr: cum să răpui pe cineva infinit de mare? Instituția apare (dincolo de editură sau academie) ca fiind o societate umană, o țară cu o economie hiperplanificată și rezultate pe măsură. Un alt specific al Instituției: nimic nu era clar. Toate fiind lunecoase și interpretabile, Instituția era puternică prin marea sa capacitate de a înșela.

 

Cap. 71

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Cea mai scurtă cale spre rai este să nu judeci pe nimeni” (p. 95). Teofil își amintește cum făcea antrenamente concomitent cu Rugăciunea inimii. ”Fata dracului” îi reamintește că nu e singur (o are pe ea).

 

Cap. 72

 

  1. Analiștii Instituției au scos din Teofil tot soiul de obiecte pentru a vedea cum a scăpat nedigerat. I-au înapoiat obiectele, dar intenția sa de a le arunca a fost blocată de ceva din interiorul său: ”poate celelalte obiecte rămase înăuntru” (p. 97)

 

Cap. 73

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: Păcatul suprem, mortal: mândria. Antidotul mândriei: smerenia. Cele două se exclud reciproc. Dar mândria îi poate atinge doar pe cei bogați și puternici, gândea Teofil. Dar și pe scriitori, pentru că ei se cred creatori ca și Dumnezeu. Asta chiar a înfuriat-o pe ”fata dracului”.

 

Cap. 74

 

  1. Teofil vede partea bună a Instituției: totul este descris, fișat, memorat. S-a scris chiar o carte despre primii săi ani în Instituție.

 

Cap. 75

 

  1. Amintire de la mânăstire. În biblioteca acesteia Teofil găsește cartea monahului Savatie Baștavoi, Nebunul. Era vorba despre Sfântul Simeon cel Nebun întru Hristos. (se conferă adjectivului ”nebun” o conotație pozitivă). De fapt, acei călugări, deveniți apoi sfinți, ”simulau nebunia, desfrâul, mizeria lăuntrică și treceau drept nebuni sau idioți” (p. 100). Pentru mine, acest capitol are o valoare filosofică deosebită: simularea este o formă de minciună, dar prin această cale ei urmăreau să ajungă la Adevăr. Relativizarea mijloacelor întru ajungerea la scopul dorit pare a fi recomandabilă. Un fel de ”fă-te frate cu dracu până treci puntea”. Interesante considerațiile despre adevăr ale lui Teofil: ”Aflarea adevărului nu se poate face prin mase, ci trebuie canalizată înspre o singură persoană, un ales. Primul ales a fost Iisus, dar cu adevărat important nu este alesul, ci mesajul pe care îl revelează, adevărul. Adevărul este însă dureros, frustrant. Mulțimile, după aflarea adevărului, s-au simțit vinovate, descumpănite, înfierate” (p. 100). La aceste considerații ”fata dracului” l-a declarat nebun pe Teofil.

 

Cap. 76

  1. Un specific al Instituției: turnătoria generalizată. Chiar anonimele laudative putea înfunda pe funcționari. Teofil nu face excepție. Nota sa informativă este deliciosă prin aparenta sa neutralitate, seriozitate și veridicitate. Concluzia lui Teofil: ”În Instituție nici măcar în notele informative nu mai poți avea încredere” (p. 104)

 

Cap. 77

 

  1. ”Fata dracului” reușește să-i inducă disperarea, dar Teofil o combate cu Rugăciunea inimii.

 

Cap. 78

 

  1. Plecarea din Instituție se poate face prin digerarea în stomacul acesteia, apoi prin apariția unor boli mentale care garantează uitarea definitivă a realităților din Instituție. Instituția alienează masiv și total. Memoria Instituției – bazată pe moartea funcționarilor necorespunzători – va face ca ea să funcționeze armonios ca un întreg unic. Abia atunci va fi ”liniște și pace și dragoste pe pământ” (p. 105)

 

Cap. 79

 

  1. Amintire de pe vremea când o vizita pe Anda la spital: toboșarul trupei Semnal M se reîntoarce în țară. De ce te-ai întors, l-a întrebat Teofil: ”nici eu nu vreau să fiu singur în clipa morții” (p. 106). Moartea este de mai multe feluri, a lămurit-o Teofil pe ”fata dracului”.

 

Cap. 80

 

  1. Un specific al Instituției: domină clarobscurul, semiîntunericul. Din cauza luminii artificiale majoritatea celor din Instituție sunt orbi. Ei văd doar interiorul colegilor lor. Buna funcționare a Instituției impune interzicere unor cuvinte (de ex. revoluție). Ele sunt permise doar dacă servesc Instituției. Regula era ca funcționarii să asculte și să execute fără crâcnire. Abaterile erau sancționate cu ”bătăi intelectuale” (umilirea în fața colectivului).

 

Cap. 81

 

  1. Amintire din copilărie. O traumă psihică gravă: o verișoară (Ilinca) a murit în timp ce – copil fiind pe când încă trăia bunicul său (deci, până la 10-11 ani) se jucau pe o schelă, după ce recitase poezii la adunarea cultului religios al bunicului. A fost pedepsit (închis în casă timp de o săptămână) iar Ilinca i-a apărut mereu în vis, acuzându-l de moartea sa. ”Fata dracului” l-a întrebat: ”ai iubit-o?” (p. 109). Discuție cu părintele Sofronie pe tema: cum e mai bine – să spui tot ce ai pe suflet sau să ții totul în tine? Răspuns: orice ai face, fă-o în numele Domnului care, oricum, le știe pe toate.

 

Cap. 82

 

  1. Relatări din Instituție: cocoșați orbi, bărbați și femei mergeau la director pentru a primi ca recompensă pentru povara ce o purtau în spate fericirea deplină. Dar și directorul avea un șef. Acesta era Instituția însăși. (o trimitere la faptul că Secretarul General al Partidului, șeful suprem adică, era supusul Partidului)

Cap. 83

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, care știa de la Avva Theodor că este bine să muncești cu mâinile pentru suflet, nu cu sufletul pentru mâini. Omul este propriul său ziditor, are libertatea de a alege mântuirea. ”Poți munci oricum, putrezesc toate, a spus fata dracului” (p. 112)

 

Cap. 84

 

  1. Întâmplare din Instituție: o femeie îmbrăcată în negru și cu accent maramureșean murmura pe holul Instituției: ”Or murit tăți oamenii” (p. 112). Apoi l-a atacat pe Teofil, spunându-i: ”La cimitir cu tine… vremea măritișului mi-a trecut, la cimitir!” (p. 112). A fost salvat de șeful lui, care era tare curios să știe cum era Dincolo…

 

Cap. 85

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: la spovedanie Teofil i-a mărturisește că aude voci. ”Nu le poți opri, dar trebuie să le stai împotrivă” (113) i-a spus nașul său de botez. Iar ”fata dracului” comenta: ”Cine stă împotriva grindinei își sparge capul” (p. 113). Teofil s-a apucat de scris psalmi. Reflecții despre păcat, moarte și iertare. ”Patetic!” (p. 113) comentează fata dracului.

 

Cap. 86

 

  1. Adevăruri despre Instituție. ”Instituția nu te va devora atâta vreme cât îi ești de folos” (p. 115), scria deasupra biroului șefului lui Teofil.. Cineva fugea după o pisică strigând ”Dați-mi copilul!”. Teofil are o viziune cu pisica, într-un fel de incubator, mâncând gândaci: ”Prin geamul incubatorului la ea se uita un iepure îmbrăcat într-un parpalac, care trăgea dintr-o țigară de foi…. Tu vrei să destabilizezi Instituția, ai? întrebă iepurele…” (p. 115). Apoi Teofil iese din transă și lucrurile revin la ”normal”. Întunericul este peste tot. (Notă: folosesc numele de Teofil pentru cel care intrase în Instituție, deși, acolo, exact ca în lumea reală, eroul nostru nu avusese nume. De reținut că numele de Teofil (iubitor de Dumnezeu) este folosit de autor strict în spațiul monahic și pustnic.)

 

Cap. 87

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie. Despre desîvârșire. Ești desăvârșit atunci când îl iubești pe celălalt mai mult decât pe tine. (Anularea instinctului de conservare? – LD). Avva Cleopa: numai în pustie diavolul se arată personal. În lume, ia absolut orice înfățișare dorește. ”Hai în pustie!” (p. 116) i-a spus ”fata dracului”. Capitolul se încheie cu un ”psalm de-al meu”, în fond un poem în proză, o amintire a faptului că autorul a debutat ca poet. În treacăt fie spus, tatăl poetului/ prozatorului/ scriitorului/ autorului este cunoscutul poet și parodist Lucian Perța.

 

Cap. 88

 

  1. În Instituție, raportul dintre bărbați și femei era unul echilibrat (ușor în favoarea bărbaților, invers decât în populația României). Femeile aveau o disponibilitate (ofertă) agresivă, mereu nemulțumite (aere de bocitoare). De aici și tristețea lor. Lui Teofil îi plăcea o femeie de o atractivitate aparte, cu o pisică în brațe: ”Mulți funcționari asudaseră între coapsele și sânii ei” (p. 118). Teofil era fericit în prezența ei.

 

Cap. 89

 

  1. Amintiri de la vârsta de peste 7 ani, vârstă la care mama lui l-a dus la un psihiatru (frisoane febrile ca niște crize de epilepsie). ”Aveam câțiva nebuni în familie, tot din categoria personajelor extraordinare” (p. 119). Testele arătau că puștiul era foarte inteligent, dar și extrem de sensibil. Cheia ludică a romanului prezentă în majoritatea capitolelor o regăsim și aici: ”eram suficient de echilibrat emoțional încât să pândesc la ușă” (p. 119). Dar himera (numită ”fata dracului”) se pare că a fost declanșată tocmai de multitudinea testelor psihologice la care era supus băiatul: ”Fata dracului își avea incipitul pe acolo pe undeva, boala asta care mă bântuia trebuia să aibă o explicație pe care eu o situam în acel moment precis” (p. 120). La care ”fata dracului” a replicat rapid: ”Ești cam reducționist și cam fixist, mi-a spus zâmbind fata dracului. Nu e deloc așa. Și dacă tot m-ai făcut himeră, măcar admite că sunt o himeră sexy” (p. 120. Boală, hipersensibilitate, imaginație bogată, instinct vital, pornire hermeneutică excesivă și prea timpurie, viața însăși (cu bune și cu rele), eul întunecat al omului – toate astea sunt posibile interpretări ale conceptului de ”fata dracului”.

 

Cap. 90

 

  1. Instituție. Șeful îi comunică eroului nostru că a fost avansat și el la rangul de șef al Instituției, cu șapte subordonați. Comunicarea veștii s-a făcut printr-un joc de întreprindere, unul de alegere/ decizie. Eroul nostru trebuia să aleagă una dintre trei uși, fără alt criteriu decât propria sa instuiție/ inspirație/ imaginație. Dacă ar fi ales ușa doua dădea de un câine turbat, iar ușa a treia dădea într-o groapă f. adâncă. Dar Instituția ȘTIA că el va alege prima ușă: ”În Instituție hazardul și absurdul nu își au locul, aici totul este predestinat” (p. 121). Așadar, adio liber arbitru, adio libertate!

 

Cap. 91

 

  1. Amintirea cu părintele Sofronie: ”A-l iubi pe cel care te iubește nu înseamnă mare lucru. Mare lucru este atunci când îl iubești pe cel care îți face rău, pe cel care vrea să te ucidă. Acelui care îți face rău trebuie să-i slujești, tu să-i faci lui bine pentru a te mântui. E nevoie de multă înțelepciune pentru a face acesta, dar trebuie să ne străduim. Și nu uita, poți accepta de la apropele tău încălcarea acesteia, dar tu să nu încalci legea, altfel nu ești mai bun decât el” (p. 121). Replica fetei dracului: scrierea unui psalm ”pe hârtia mea, cu pixul meu, cu mâna mea” (p. 122).

 

Cap. 92

 

  1. Instituție. El și iubita lui urmează un ceremonial ”de apropiere între funcționari” (p. 122). Ritualul (masonic?) este încălcat de Teofil tocmai în finalul acestuia.

 

Cap. 93

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: ”cel care se îndreptățește pe sine cuibărește în sânul lui mândria, cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului” (p. 124)

 

Cap. 94

 

  1. Instituție. Deviza din biroul noului șef (Teofil) (Obs.: în această a treia parte a cărții numele de Teofil nu apare deloc): ”Instituția nu este alienantă, instituția este alinătoare” (p. 124). Deviza din biroul șefului/ directorului Instituției: ”Eu sunt Instituția, tot ce vedeți este făcut de mâinile mele” (p. 124). Directorul nu fusese văzut niciodată pentru că Instituția se autoconducea, trăia și se conducea prin deciziile șefilor și funcționarilor săi, mai exact prin imaginile avute de aceștia despre Instituție. Astfel, Instituția este o proiecție, nu o realitate. Iubita eroului îi spune acestuia că ”Noi suntem aici o armată de morți, și fiecare dintre noi este îmbrăcat în spaimele lui….În urma noastră nu mai e nimic, dar nici înaintea noastră” (p. 125).  Titlul romanului ”În urmă nu mai e nimic” este întregit de acest pasaj în care Instituția este Iadul etern, fără de început și fără de sfârșit, Iad pe care îl construim fiecare dintre noi, din spaimele noastre. Moartea/ Somnul (o moarte mică!)/ Pierderea cunoștinței sunt forme ale existenței care presupun o ruptură completă cu lumea pământeană (deși, după cum se vede, legătura lui Teofil cu trecutul de la mânăstire nu s-a rupt definitiv).

 

Cap. 95

 

  1. Eroul nostru se gândește la pustnicie. O amintire dintr-o carte a lui Lev Șestov: ”trebuie să te lași în voia întâmplării, adică în voia lui Dumnezeu, și până la urmă reușești să treci peste toate fricile și peste toate impedimentele și să trăiești ca un om liber” (p. 126). În ultimă instanță, romanul de față este un poem adus libertății totale, absolute, nelimitate. Profit de spațiul infinit al Internetului pentru a include aici un poem al lui Edgar Alan Poe, Un vis într-un vis ca o posibilă sugestie că poetul American ar fi putut fi o sursă de inspirație pentru Cosmin Perța.

 

”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis…” (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/edgar-allan-poe-6zunncu/a-dream-within-a-dream-5zccduu.html#.VncYB7b5it8)

 

Un vis într-un vis

Te sărut pe frunte-acum
Şi plecând pe lungul drum,
Îngăduie-mi a-ţi spune cum
C-aveai dreptate când ai zis
Că zilele mi-au fost un vis;
Oricum nădejdea mea pieri-
De-ar fi-ntr-o noapte, ori într-o zi-
În năluciri ce sunt şi nu-s,
De dus, şi-aşa, ea tot s-a dus.
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Stau în viul freamăt al
Ţărmului bătut de val.
Ţin în mâna mea -tezaur-
Fire de nisip de aur.
Ce puţine! Se preling
Printre degete-n adânc.

Pe când plâng, pe când plâng.
Doamne, nu le pot ţinea
Mai vârtos în mâna mea?
Doamne, nu pot să le mântui?
Le ia marea în mormântu-i!
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

©Edgar Allan Poe

 

Despre SF ul practicat de EAP vezi http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

 

O altă posibilă influență asupra lui Cosmin Perța ar putea fi și T.S Elliot (T. S. Eliot) cu versul său filosofic ”In my beginning is my end”. Vezi textul de mai jos, explicativ pentru o parte a narațiunii din acest roman: https://uk.pinterest.com/pin/478226054160709728/  ”Home is where one starts from. As we grow older/ The world becomes stranger, the pattern more complicated/ Of dead and living.Not the intense moment/ Isolated, with no before and after,/  But a lifetime burning in every moment/  And not the lifetime of one man only/ But of old stones cannot be deciphered./ There is a time for the evening under starlight,/ And time for the evening under lamplight/ (The evening with the photograph album)./ Love is most nearly itself/  When here and now cease to matter./  Old men ought to be explorers/ We must be still and still moving/ Into another intensity/ For a further union, a deeper communion/ Through the dark cold and the empty desolation,/  The wave cry, the wind cry, the vast waters/ Of the petrel and the porpoise. In my end is my beginning./”   T.S. Elliot

 

What we call the beginning is often the end. And to make an end is to make a beginning. The end is where we start from”. ”Ceea ce numim început este adesea sfârșitul. Dar pentru a duce ceva la sfârșit/ capăt trebuie să începi. Sfârșitul este acolo unde începem” (trad LD).

Read more at http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/t/tseliot101421.html#yQir0PueHumX8uxt.99

 

Cap. 96

 

(Conform calculului meu, eroul nostru ar avea 19 ani: 96:12 + 11ani = 19 ani)/

 

  1. Instituție. Are loc o moarte suspectă a unui funcționar cu o proastă reputație printre colegi (crimă? execuție din ordinul directorului? sinucidere?)

 

Cap. 97

 

  1. Amintire de la fratele Pavel: ”Cel mai greu lucru în lume este să distingi minciuna de adevăr. Ca să vezi adevărul trebuie să treci niște teste, să treci prin foc și pară, numai așa te purifici și poți vedea adevărul cu ochi limpezi, neîntinați. E dureros adevărul dar și mai dureroasă e calea până la el… Viața în minciună nu-i viață, e numai o moarte fără de sfârșit” (p. 128). Distingerea între adevăr și minciună se face prin credință înaltă. Dacă asociem adevărul cu înțelepciunea, constatăm o similitudine între vorbele fratelui Pavel și cele ale unui personaj gogolian: „Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile.”.

 

De altfel, înclinațiile spre temele mistice ale lui Cosmin Perța se trag din clasici ruși (Dostoievski, Gogol, Pasternak), iar înclinațiile spre absurd, fabulos  în comportamentele umane morbide par a se trage din Edgar Alan Poe.

 

Cap. 98

 

  1. Instituție. Lucrurile celor care mureau în Instituție dispăreau odată cu mortul. Șeful îi dă spre îngrijire eroului nostru un acvariu-bol cu un pește portocaliu. Activitatea eroului nostru este similară cu a unui redactor dintr-o editură, doar că nu era vorba despre literatură, ci despre documentele Instituției. Instituția devine tot mai asemănătoare cu lumea obișnuită: ”Instituția se transformase într-un teritoriu. Avea sclavii ei, gardurile ei de sârmă ghimpată, râurile și fluviile ei, mormintele ei, casele ei de depravare, bodegile ei, căminele ei, secretele și bârfele ei, minciunile și adevărurile ei și din ea nu se putea evada” (p. 131).

 

Cap. 99

 

  1. Amintire din Sfântul Grigorie de Nyssa despre o apocalipsă iminentă în care diferența noapte-zi nu va mai fi făcută de soare, ci de dreptate. ”Cine va trece de ziua aceea nu va mai adormi niciodată” (p. 131). Iar ”fata dracului” îl ironizează: du-te și te culcă…

 

Cap. 100

 

  1. Instituție. Un vizitator ciudat i-a cerut peștele pe care l-a înghițit, spunând că de-acum secretul este în siguranță. Apoi a spus: ”Cenușiul acesta din jurul vostru este materie… care se veștejește, se scorojește, înăuntru e neagră. Tot aici a fost odată imperiul meu. În locul grădinii voi aveți un deșert” (p. 132). Apoi a dispărut în ceruri… Interpretarea mea la citatul de mai sus: Materia cenușie a universului (= Creatorul) este Inteligența supremă din care s-a născut lumea. Dar, ca orice lumină, și aceasta are un întuneric, o conștiință întunecată, un Iad, o Instituire a Răului ca mod de cunoaștere a Binelui Suprem (= Dumnezeu). Degradarea continuă a omenirii de la Facere până în prezent este evidentă: grădina (Edenul) se transformă în deșert (Iad). Apoi, se reia ciclul: ”Din moloz cresc flori minunate” (p. 132), fapt formulat de T. Arghezi într-un vers celebru:”Din bube, mucegaiuri și noroi/  Iscat-am frumuseți și vremuri noi”.

 

Cap. 101

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Numai smerindu-ne ne putem înălța. … Domnul ne-a spus: pentru a câștiga împărăția raiului trebuie să fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (p. 133). Cuviosul Siluan Athonitul zicea: ”Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” (p. 134). Logica acestui sfat consta în faptul că având mintea la cele rele/ negre/ diabolice ne cutremurăm și asta ne stimulează să ne smerim.

 

Cap. 102

 

  1. Instituție. Descrierea cantinei unde se mânca mereu aceeași mâncare pe bază de carne de porc. Perete-n perete cu cantina se afla biblioteca interzisă. Cine intra acolo, dispărea sau murea. Misterul bibliotecii secrete/ interzise era de nepătruns devreme ce nimeni nu a rămas viu după ce a pus piciorul pe acel tărâm al cunoașterii ezoterice.

 

Cap. 103

 

  1. Amintiri despre fratele Pavel: ”Nu mai citi fără rugăciune înainte” (p. 136). Efrem Sirul spunea că ”înainte de a deschide o carte să ne rugăm ca Dumnezeu să ne-o descopere în minte” (p. 137). Și Ioan Hrisostomul are o opinie pe tema hermeneuticii divine: ”să ne rugăm ca să ni se deschidă ochii când citim. Altfel citești degeaba, că tot nu înțelegi sau poți să cazi în ispită, să înțelegi altceva”. Iisus însuși este invocat de către fratele Pavel: ”darul înțelegerii nu este hărăzit oricui, ci doar celor aleși, iar sensul înțelegerii doar lor le este de folos, celor care pot suporta adevărul, restul sunt feriți de adevărul pe care nici nu l-ar putea suporta, și același text pe ei nu-i luminează, ci mai mult îi afundă și îi rătăcește” (p. 137).

 

Cap. 104

 

  1. Instituție. Aici sentimentele erau/ sunt interzise pentru că-i deranjau pe funcționari de la activitățile lor. Raționalismul/ luciditatea este opusul sentimentalismului. ”Luciditatea rezidă în subiectivitate. Ai văzut tu sentimental obiectiv?” (p. 138). De acord, dar, zic eu, a văzut cineva un subiect obiectiv? Cred că toți subiecții sunt subiectivi, iar toate obiectele sunt obiective.

 

Cap. 105

 

  1. Amintiri din monahie. Ioan Scărarul zicea: ”Unii spun că este cu neputință a se numi cineva curat (pur) după ce a gustat din păcat. Respingând această părere, eu spun că este cu putință și ușor celui ce voiește să altoiască măslin nobil pe măslin sălbatic” (p. 139). ”Fata dracului” îi șoptește: la mine vei găsi desăvârșirea.

 

Cap 106

 

  1. Instituție. Ziua Instituției se serba prin chefuri nenumărate făcute cu ceva timp în avans. Femeia care-l iubea îi atrage atenția că generozitatea Instituției de a da alcool cu nemiluita la funcționari are un scop macabru: sacrificarea celor beți (numiți ”naufragiați”) pentru un motiv clar: abuz de alcool. Instituția își devora astfel (o parte dintre) proprii funcționari.

 

Cap. 107

 

  1. Amintire cu părintele Cleopa: ”ispitele vin din opt părți” (p. 141-142). Le concentrez eu, astfel: spate (trecut), față (viitor), stânga (păcătuire conștientă), dreapta (păcătuitre în vis/ vedenii sau false fapte bune), sus (vrem să facem mai mult decât putem, răstălmăcirea sensurilor Bibliei), jos (refuzul faptelor bune pe motiv că ar fi inutile), din afară (simțurile carnale), din interior (preacurvia, crima, mândria, jignirile, ura răzbunarea, fățărnicia, viclenia și toate celelalte păcate provocate de instincte). ”Fata dracului”: ”Și ispită din Cosmos, călare pe mătură, în picaj, nu aveți?” (p. 142).

 

Cap. 108

 

  1. Instituție. Eroul începe să urască furibund Instituția, cu tot cu funcționarii ei care au perceput corect acest nou sentiment al eroului nostru, ocolindu-l. Ura îi dădea putere, iar noua energie obținută îl ajuta să-și atingă toate scopurile: nimeni nu i se împotrivea. A apărut lipsa fricii și dorința sa de a se opune Instituției, dar tânărul nostru nu avea și forța necesară de a se opune.: ”Inteligența ei era peste puterile mele” (p. 143). Interesantă subtilitatea categorisirii fricilor: ”Totuși, nu-mi mai era frică, dar nu era lipsa de frică a omului curajos, ci mai degrabă lipsa de frică a sinucigașului, a celui care nu mai are nimic de pierdut” (p. 143). Schimabarea sentimentului său față de Instituție generează o schimbare și față de funcționarii ei care, acum, îi păreau aroganți, ignoranți. S-a săturat și de sex, iar iubita sa îi apare (așa cum probabil era și mai înainte) ca fiind ”o baborniță, teribil de urâtă” (ibidem). Devine bun prieten cu alcoolul și i se pare că deține adevărul, fiind singurul deținător al acestuia. I se pare că a devenit unul dintre oamenii excepționali de pe blazonul familiei sale, unul mai excepțional decât toți funcționarii excepționali ai Instituției. O experiență unică i se întâmplă: mergând în biroul directorului constată că acesta nu există, dar descoperă că biroul avea un perete de sticlă, singurul loc de unde se putea vedea soarele și marea.

 

Cap. 109

 

  1. Amintiri din monahie. În Confesiunile Sfântului Augustin se vorbește despre rolul (nefast) al anturajului/ contextului social în săvârșirea păcatului de furt. Amintiri din copilărie (acum eroul nostru avea 20 de ani), primele iubiri și ”tot ce lăsasem în urmă” (p. 145). Obsesia trecutului este, așadar, încă vie, fapt sesizat și de ”fata dracului”: ”Încă nu e timpul pierdut, ne putem întoarce” (p. 145).

 

Cap. 110

 

  1. Instituție. Neînțelegând cum ajunsese în biroul directorului este cuprins de spaimă. Spaima de consecințele faptei. În Instituție era interzisă scrierea jurnalelor, memoriilor sau a textelor mistice. Dar era voie să scrii romane. Eroul nostru începe să scrie un roman (dar în esență era un jurnal). Trăiește furia scrisului, autoflagelându-se cu foame și sete. Așa-zisul roman era de fapt un denunț, o deconspirare a ceea ce era cu adevărat Instituția, cu speranța declanșării, în viitor, a unei mișcări împotriva ei. Scria pe ascuns și manuscrisul era dosit sub parchet. Șeful îi trimite un cozonac ars.

 

Cap. 111

 

  1. Amintiri din monahie. Un citat lung din Sf Augustin despre iertare, milostivire și uitare. ”Fata dracului” îi sugerează să se grăbească.

 

Cap. 112

 

  1. Instituție. Ascunde manuscrisul și întrerupe scrisul. Se spală, se schimbă de hainele ponosite, mănâncă din cozonac. Apoi bea apă și vin (aduse tot de femeia care adusese cozonacul). Se culcă și visează că Instituția luase foc. Tăietori de lemne loveau la temeliile Instituției, funcționarii se aruncau în gol de la etaj, ușa de la biblioteca interzisă se deschide datorită toiagului bătrânului Pavel. Din rafturi curg cărți cu coperți/ coperte albe amestecate cu sânge negru bolborosit. Din gura funcționarilor ieșeau mii de șoareci care s-au pus pe ros toată Instituția și totul se scufunda în nisip…

 

Cap. 113

 

  1. Amintiri din monahie. Rugăciuni și ascultare. Atât. Își petrecea timpul mai mult în Biblioteca mânăstirii. Părintele Sofronie și fratele Pavel erau îngăduitori cu el. Citea, în Jurnalul lui Miguel de Unamuno, despre credință și speranță, despre milă și înfrângerea omenescului din noi pentru salvarea spiritului. Iubirea de sine prin Dumnezeu este credința adevărată: doar astfel putem iubi și semenii. Nu egoism, ci iubirea tuturor oamenilor prin iubirea față de Dumnezeu. ”Mie îmi placi mai mult greu de cap” (p. 151) i-a șușotit ”fata dracului”.

 

Cap. 114

 

  1. Instituție. Participă la ședințele șefilor din Instituție. Șeful său ține un discurs (despre nocivitatea excesului de alcool), dar eroul nostru auzea doar cuvinte și nu percepea sensuri.

 

Caș. 115

 

  1. Amintiri din monahie. Părintele Sofronie: ”nu trebuie să ținem minte răul” (p. 153). Uitarea și iertarea – acestea erau cuvintele de ordine. Prin asta mintea era eliberată de rău, de amintiri urâte și de dorințe de răzbunare. Doar într-o minte curată poate intra lumina lui Dumnezeu. ”Nu o să poți uita tot niciodată” scrâșni din dinți fata dracului (p. 153)

 

Cap. 116

 

  1. Instituție. Noile preocupări antiinstituționale ale eroului nostru au consecințe: femeia lui din Instituție îl abandonează. Sentimente de tristețe și de solitudine. Soluție de avarie: băutura. Gândul răzbunării pe fosta parteneră apare și, până la alte măsuri represive, o invită pe grăsana care îi adusese cozonac: ”am posedat-o chiar acolo, pe podea” (p. 155).

 

Cap. 117

 

  1. Amintiri cu fratele Pavel. Discuție hermeneutică: cum trebuie să înțelegem un text? Cauza erorilor de interpretare (cf. Ioan Scăraraul): ”împietrirea inimii” (p. 155). Căutarea adevărului cu inima împietrită duce la pierzanie. (Probabil, de aici rezultă sintagma ”crede și nu cerceta!”). Dar împietrirea inimii poate fi vindecată prin rugăciune, pentru că Dumnezeu însuși se implică în vindecare. Interesante sunt indiciile/ simptomele inimii împietrite: lipsa empatiei, lipsa sentimentelor puternice, a impresionabilității, răceala atitudinii, nevoia de a avea mereu dreptate, de a-ți impune propriul punct de vedere asupra celorlalți, absența maleabilității, neatenția la nevoile celorlalți. Rațiunea și logica sunt inutile; doar credința și rugăciunea te mai poate salva. ”Fata dracului” ține însă cu Ratio, nu cu Revelatio: ”Inima împietrită e mai rezistentă, nu e o plângăcioasă, ci o învingătoare” (p. 156). Pentru prima oară eroul nostru are replică logică la îndemnurile ”fetei dracului”: ”Dar și când se sfarmă, nimic nu mai rămâne” (p. 156).

 

Cap. 118

 

  1. Instituție. Eroul nostru face un tablou cu femeia iubită pe care îl folosește pe post de înlocuitor (erzaț), dar rezultatul este sporirea dorinței. Aluzie la Zidul de la Ierusalim unde vizitatorii introduc în crăpături mesaje către Dumnezeu: eroul nostru caută crăpăturile din Instituție unde introducerea degetelor aducea împlinirea dorințelor. Degeaba! ”Vreau să am un copil cu tine” (p. 158) se adresa el fotografiei… După un timp, realizează și scrie pe spatele fotografiei sfâșiate: ”cei din Instituție nu pot avea copii, așa cum nici morții nu pot avea copii” (p. 158).

 

Cap. 119

 

  1. Amintire despre Ioan Scărarul: ”Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca și unul ce nu cunoaște limba printre cei de altă limbă. Noi ne retragem în singurătate nu pentru că ne urâm rudele și patriile – să nu fie! -, ci pentru că voim să fugim de răul ce ne vine din partea lor” (p. 159). Sarcastic, fata dracului îi spune: ”Stai liniștit, …, oricum ultimul pas pe lumea asta îl vom face împreună” (p. 159).

 

Cap. 120

 

  1. Instituție. Din gândirea șefului eroului: ”…frica înseamnă respect. Lasă-i să le fie frică, frica înseamnă și ascultare, ceea ce înseamnă eficiență” (p. 159). Din discursul eroului nostru în fața unei ședințe cu șefii din Instituție: ”Rolul Instituției noastre este unul ontologic și ordonator...” (p. 160).

 

Cap. 121

 

  1. Amintiri din monahie. La mânăstire era repartizat la munci agricole și la bucătărie. ”Nici nu simțeam că muncesc” (p. 161). Făcuse o pasiune pentru bucătărie, dar un frate îi atrage atenția că această pasiune ar trebui îndreptată către Dumnezeu, nu către legume…. ”Aici te-a prins, a zis fata dracului” (p. 162).

 

Cap. 122

 

  1. Instituție. Eroul-dizident scrie pe ascuns despre realitățile din Instituție și se gândește la evadare, dar o forță obscură îi împrăștia gândurile… Se gândește să-l cheme pe cel care a mâncat peștișorul portocaliu. Reușește, îl aduce în a 12-a zi de așteptare, îl întreabă cum funcționează: ”Păi, e simplu, a zis, eu sunt un receptor al marelui văzduh, un mesager. Tu încifrezi mesajul în peștișor, eu diger peștișorul și toată informația din peștișor ajunge în mine și prin mine, automat, în marele văzduh. … Marele văzduh nu răspunde niciodată, el doar acționează în consecință, mi-a spus receptorul. Și cum încifrez mesajul în peștișor, am întrebat. Asta nu pot să-ți spun, mi-a zis. Ori știi, ori nu știi” (p. 163). Îi încredințează ”receptorului” manuscrisul, dar imediat apare îndoiala: dacă era un om al Instituției? Se și vede arestat, omorât, cu sângele distribuit funcționarilor…

 

Cap. 123

 

  1. Amintiri din monahie. Citea și scria, în chilie, un soi de texte ciudate, premonitorii, mai mult logoreice, dar… :”Vor călca în picioare Germania, apoi va muri toată Europa și America se va sufoca în propria-i imensitate. Vor trage de Rusia cu dinții și sânge va țâșni din ea ca dintr-un gheizer și va muri lată, palidă, pustie cum a fost, și Francisc va trage după el cohorte de oameni și nu va veni când cred ei și nici noi, se va sfârși va începe.” (p. 165). La o primă vedere, ar fi vorba despre sfârșitul întregii civilizații creștine și va începe… (?).

 

Cap. 124

 

  1. Instituție. Frica de a fi desconspirat pentru dizidența sa se atenuează și chiar începe să se uite după femei. Mai exact, după o tinerică simpatică și aparent dispusă, măritată cu un cocoșat care avea o misiune specială în Instituție: studiază personajele mitologice și extraordinare din Instituție, cărora le făcea referate. Era un fel de poliție secretă.

 

Cap. 125

 

  1. Amintiri din monahie. Sfinții Părinți spuneau că demonii, chiar dacă se concurează între ei, au un scop comun: distrugerea omului. Teofil continuă să scrie ca un posedat. Oarecum, aparent, fără noimă, ca într-un poem modernist, dadaist, tzara-(n)ist. Un ”tânăr numit Câinele de lemn avea … talentul de a fi nevăzut, nu avea patimi inutile și exista unde voia el” (p. 169). Poemul în proză care urmează poate fi: un poem dadaist, o halucinație patologică, un delir ușor controlat. Cert este că tânărul numit Câinele de lemn este găsit mort (”era doar un copil care s-a pierdut” p. 170).  ”De ce l-ai ucis pe copilul nostru? m-a întrebat tânguindu-se fata dracului” (p. 170).

 

Observația mea: Cosmin Perța a publicat anterior o carte intitulată ”Teofil și Câinele de lemn”, carte pe care nu am găsit-o încă, dar care poate conține chei ale mesajelor și interpretărilor posibile din această carte. Pe de altă parte, ”câine de lemn” în limba franceză este ”dada”, fapt care poate însemna – din partea autorului – o trimitere directă la Tristan Tzara și fenomenul numit ”dada” (considerații pe tema numelui acestui curent avangardist am făcut în pseudorecenzia mea la cartea Doinei PopescuIluzoria vulpe a fericirii”. Vezi episodul 11, unde, la final, se găsesc și linkurile la celelalte 10 episoade: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/11/01/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-11/). Pentru iubitorii de avangardă, de Tristan Tzara și de fenomenul Dada recomand piesa de teatru a lui Matei Vișniec, ”Cabaretul Dada (piesă în vrac și în lucru permanent)”, publicată la Cartea Românească, în 2014).

 

Cap. 126

 

  1. Instituție. Aici, tot ce mirosea a supersiție era interzis, dar manifestările supranaturale erau considerate firești… În manieră ludică, autorul ne sugerează că folosirea unui sinonim poate ascunde o realitate care nu era agreată de Instituție. (În fond, superstiție și supranatural sunt sinonime, nu?). De altfel, în dictaturi, limitarea libertății era tot ceva firesc…). Întru perfecționarea Instituției s-au înființat două secții noi: ”secția experimentală” (experimente chimice, biologice cum ar fi știuca-cocoș) și ”moara instituțională” care producea făină instituțională (un drog ușor, administrat funcționarilor în vederea creșterii eficienței activității, dar și interacționarea cu personajele supranaturale).  Dar, orice inovație are și efecte adverse: s-au înmulțit furturile, violurile, jignirile. ”Instituția se transformase într-un bâlci” (p. 172). Eroul nostru este ales șeful comisiei de disciplină (Observație cu caracter personal, dar cu trimitere la fraza anterioară: asta îmi aduce aminte de clasa VIII-a de liceu, când, fiind cel mai obraznic din clasă, diriginta Ruscior m-a numit șeful clasei, având și grija/ misiunea de a a fi liniște în clasă, tehnică managerială/ pedagogică/ de manipulare plină de succes).  Eroul nostru este înlocuit destul de repede de către un neisprăvit notoriu (șantajist, curvar) , dar care moare de malarie în urma unui raport sexual cu un personaj supranatural (o zebră cu două cozi și corn de rinocer).

 

Cap. 127

 

  1. Amintiri din monahie. Continuă scrisul poematico-delirant. Câinele de lemn i-a dat un sfat: ”Amintește-ți limita ta” (p. 173). De ce scriu? se întreba Teofil. ”Ce mai sunt oare mesajul și adevărul? Reamintire a istoriei, noțiunea de urmă, atenție asupra semnificației. Scandalos.” (p. 175). Avem, din nou, o trimitere subtilă la titlul cărții (conceptul de ”urmă”). Postmodernul Cosmin Perța apelează la o tehnică larg utilizată în multe domenii: PiP – picture in picture, cu variantele sale carte în carte, film în film etc. Aici, în carte, este vorba despre un personaj, Teofil, care scria o carte. ”Fata dracului” îl îndeamnă să nu mai scrie ”rahaturile astea” (p. 175).

 

Cap. 128

 

  1. Instituție. Deși a încercat să nu consume făina, până la urmă nu doar că a făcut-o, dar a devenit și dependent. Trăgea pe nas, cu un pai, praful miraculos, până începea să leviteze (halucinație). ”…eram cu totul dezechilibrat și mizerabil și însăși esența Instituției părea a fi alcătuită doar de halucinații în tonuri sumbre” (p. 177).

 

Cap. 129

 

  1. Amintiri din monahie. Scrie neostoit. Un poem în proză cu iz de halucinații generate de supradoze… ”Fata dracului râdea de mine.” (p. 179). Chiar ea povestește cum în chiliile celor mai habotnici călugări sălăsluiește câte un drac… (Vezi discuția despre inerenta comuniune a concreptelor contrarii: bine-ră, adevăr-fals, frumos-urât etc.)

 

Cap. 130

 

  1. Instituție. Știuca-cocoș cucuriga în biroul eroului nostru. Halucinațiile devin tot mai puternice. Primește un plic prin care este anunțat că ”Romanul dumneavoastră a fost citit și, în măsura în care este posibil, vom încerca să transformăm Instituția într-un loc plăcut și numai al dumneavoastră. … Împreună, Instituția va reuși” (pp. 181-182). Așadar, bănuiala lui s-a confirmat: Instituția controla totul și nu se putea evada de acolo.

 

Cap. 131

 

  1. Amintiri din monahie. O pagină de carte de esență a creștinismului, mai exact a credinței puternice în Dumnezeu/ Iisus. ”…până la urmă, pe lumea aceasta sunt responsabil numai și numai pentru mine, pe mine trebuie să mă salvez prima dată, înainte de a încerca să- salvez pe alții, și asta o pot face numai în singurătate” (p. 182). ”Ai destulă credință, călugărașe, să te întâlnești cu mine? m-a întrebat fata dracului” (p. 183).

 

Cap. 132

 

  1. Instituție. Unde eroul nostru află că, de fapt, el era Directorul Instituției încă din prima zi când a venit. ”Vedeți dumneavoastră, Instituția este o societate egalitară, directorul nu e unic și nu e despot, numai Instituția este unică și e despot, directorul se rulează. Oricine poate fi director și pentru bunul mers al Instituției directorul trebuie să fie ascuns, nimeni nu trebuie să știe cine este directorul, nici măcar el însuși, pentru a nu fi influențat de puterea lui și penru a nu fi tentat să abuzeze de ea. … Dumneavoastră ați luat toate acele decizii, eu numai le semnam, dar dumneavoastră gândeați tot, erau dorințele și deciziile dumneavoastră” (p. 183-184). Dar, se aflase de atitudinea sa împotriva Instituției, iar Instituția a hotărât să-l recicleze/ lichideze, respectiv va fi ”reciclat, digerat de marele stomac al memoriei culturale a Instituției, spre binele nostru, al tuturor”. Printre deciziile luate de eroul nostru se afla și consolidarea securității interne, toate acestea au ”adus Instituția pe noi culmi ale progresului” (p. 184). Trimiterile spre modelul carceral al dictaturii comuniste mi se par evidente. După ce i-au fost aduse la cunoștință meritele și acuzațiile, sentința de reciclare a fost executată: ”doi haidamaci în parpalac, asistenții directorului, m-au luat de subsuori și unul dintre ei m-a lovit cu ceva în cap. Durere și negru. Și liniște. Durere cruntă și o liniște crudă. Apoi, dintr-odată, oarecum pe neașteptate, tot acest labirint respingător a luat sfârșit” (p. 185). În fond, interpretez eu, visul lui Teofil, internat într-un spital de psihiatrie luase sfârșit. Începea să se vindece, să se trezească, după o comă profundă și îndelungată. Acest capitol este ultimul referitor la Instituție. Eroul nostru avea deja peste 22 de ani.

 

Cap. 133

 

  1. Amintiri din monahie. Îi spune părintelui Sofronie că vrea să devină pustnic și că vrea o dezlegare pentru asta. Părintele nu-i dă dezlegare, fiind încă nepregătit pentru așa ceva, dar îl binecuvântează. ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat. ”În sfârșit! a spus fata dracului” (p. 186)

 

 EPILOG

 

Cap. 134

 

  1. Odată cu încheierea coșmarului instituțional, Teofil se îndreaptă, cu trenul, apoi cu autostopul, spre locurile din apropierea zonei natale. Ajunge pe lângă Prundul Bârgăului. ”Într-o zonă retrasă, neumblată, mi-am făcut o cociobă din crengi și bușteni pe jumătate îngropată în pământ în buza unui deal, lângă un pârâu, și m-am nevoit acolo trei luni și ceva” (p. 189). Reapare ”fata dracului”, zâmbitoare, radioasă. ”Mi-am făcut cruce și ea a izbucnit într-un râs sănătos. Orice aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189). Într-adevăr, viața este frumoasă, minunat de frumoasă, al naibii de frumoasă!

 

Întorsătura întregii povești (presupusa devoalare a miezului enigmei celor întâmplate) apare în faza următoare, când ”fata dracului” (eul ascuns al vieții) îi spune că, de fapt, totul se întâmplă numai în mintea sa, că nici botezat n-a fost și nici călugăr n-a devenit, că totul este doar rodul închipuirii sale, al fantasmelor lui. Așa numita fata dracului susține că nici măcar ea nu există, ci era vorba despre sentimentul de culpabilitate trăit de eroul nostru, sentiment echivalent cu partea întunecată a conștiinței sale forțate până la limite (pp. 189-190).  Această mauvais raison a răbufnit și s-a autodevoalat tocmai în condiții de relaxare, de aflare a liniștii în context natural și în deplină singurătate (doar el și credința sa). Încercând s-o alunge pe ”fata dracului”  (care s-a făcut nevăzută) eroul nostru adoarmne în culcușul său improvizat în pădure.

 

Cap. 135

 

  1. La trezire, fata dracului era din nou prezentă, de data asta însă sub chipul unei asistente medicale/ doctorițe care i-a explicat că, în realitate, a avut o cădere nervoasă și că a delirat săptămâni în șir (ceea ce în mintea eroului nostru au fost ani). Intră în salon părinții săi, iar mama își exprimă regretul pentru că nu l-a botezat la timp. Intervine și tatăl care îi explică, și el, că a avut o ”depresie urâtă” (p. 191). Pentru eroul nostru aceste explicații nu au contat, i-a considerat ca fiind din altă lume, dar acceptă – în final – să-i asculte și să audă povestea propriei sale vieți…. (Urmează, în carte cinci rânduri de puncte-puncte, sugerând că a fost o lungă și obositoare poveste). Eroul nostru se preface că și-a revenit, cere să fie dezlegat din cămașa de forță, ”fata dracului” fiind, evident, de față. Scăpat din strânsoare, eroul povestirii îi aleargă prin salon, renegându-i. Părinții săi aveau un singur nume: Iisus Hristos. Episodul ”de salon” se încheie cu reapariția haidamacilor (la fel ca cei de la Instituție), care l-au legat și închis. Nu avea cum să scape, continuă să se roage și adoarme.

 

Conform alternanțelor cu care ne-a obișnuit autorul (un capitol de realitate și unul de fantastic) ceea ce urmează ar fi fost un capitol de Realitate (R). Autorul a ales să se abată de la regulă și include o amintire din călugăria lui Teofil, posibil un nou vis în somnul de la izolare. Este invocat ”Epifanie al Salaminei care spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Citând un alt personaj biblic, nenumit, eroul nostră își reamintește că ”În această luptă sunt de găsit toate subtilitățile credinței” (p, 193). Elogiul făcut pustniciei și invocarea faptului că Petru a avut o experiență similară, alternând credința cu trădarea/ blestemul pentru ca în final să se atașeze definitiv de ”Domnul (Iisus) și că Acesta a fost om adevărat”. (p. 192). Densitatea simbolurilor atinge cote extraordinar de înalte, autorul reușind ca pe parcursul acestui Epilog să condenseze idei, mesaje și explicații foarte foarte puternice.

 

  1. Am mai scris (undeva) că meritul uriaș al doctrinarilor creștini a fost acela de a prezenta noțiunea de divinitate supremă (Dumnezeu) în tridimensionalitatea ei (exact ca mediul în care locuiesc oamenii pe Pământ), iar unul dintre cei trei piloni ai Sfintei Treimi să fie un Pământean conceput din Cer, născut pe Pământ și urcat apoi, din nou, la Cer. Includerea evreului Iisus Hristos în conceptul de divinitate la care se închină și azi milioane de creștini are o importanță simbolică deosebită și care ar trebui tratată, mai pe larg, în mod separat. Așadar, triadicidatea Dumnezeului suprem și dualitatea Om-Dumnezeu face o bună întemeiere a ideologiei iudeo-creștine, una care nu a rupt legăturile veterotestamentare în noua doctrină. Dimpotrivă. În calitatea mea de agnostic, dar și de preocupat de studiul teoriilor, doctrinelor și ideologiilor (istoria ideilor și a mentalităților) consider că o (re)apropiere doctrinară a doctrinei creștine cu doctrina mozaică ar fi oportună și chiar necesară (în actuala confruntare cu lumea islamică, dușman declarat al creștinismului și mozaismului deopotrivă).

 

Pasajul de mai sus, în care era evocat Petru și piatra, mi-a conexat mintea la o formulare a evreului Mihail Sebastian din cartea ”De două mii de ani”: ”gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.

 

Din nou, deși ar fi putut avea loc o separare pe capitole, finalul cărții este concentrat doar într-un unic paragraf, foarte complex, din nou cu o densitate neobișnuită, în care se vorbește/ scrie despre decizia de nezdruncinat  a eroului nostru care se trezește din visul din spitalul de psihiatrie și își continuă visul din cocioaba din pădure. Virtuozitatea auctorială se simte, aici, din plin, aplicându-se procedeul postmodern de care am mai amintit și care este folosit tot mai des de scriitorii români contemporani, acela numit PiP (picture în picture), dar la modul mai amplu. Avem, astfel, aici, nu doar un vis în vis, ci un vis în care eroul visa că visa. Și iată ce visa: că s-a trezit în cocioaba sa din Prund (prund înseamnă pietriș, o altă trimitere simbolică la singurătatea și tăria pietrelor) și că își împlinea visul isihast al solitudinii și rugăciunii. Pe o buturugă, în peisaj silvic ideal/ edenic, eroul îi scrie o lungă scrisoare de adio mamei sale. Și pentru ca procedeul PiP să atingă sublimul/ supremul, în visul său din Instituție, în care se făcea că a ajuns la un spital, spital în care visa că este în pădure, iar în acel vis îi scria o scrisoare mamei sale și în care îi spunea/ scria:”Visez, adeseori că sunt la Dunăre și că intru în ea încetișor până ce mă acoperă” (p. 193). Adică, în somn visează că se îneacă în apa Dunării (care seamănă cu apa Wasserului) pe care pluteau mii de maci plutind în derivă laolaltă cu un bărbat ”pe jumătate-necat” (p. 194).  În acest ultim vis, în care îi scrie mamei sale că visează, se autodescrie ca fiind un realist ce știe să facă distincția între vis și realitate: ”Bineînțeles că nu sunt un om puternic și nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea și curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta e vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care nr poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule de inexistență. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecați, însă tu nu te speria, tu ești o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  Absolut, perfecțiune – adică nimic din lumea aceasta. Doar lăsând în urmă relativitățile și imperfecțiunile lumii, adică murind, ratarea este evitată sau absolvită. Viața, este, în fond, un șir luuuung de ratări și al cărei capăt nu este o ratare (cum se crede), ci tocmai încheierea șirului de ratări, evitarea absolută a oricărei ratări. Pe scurt, mesajul cărții (pe care eu l-am receptat astfel) este: setea de absolut poate fi ostoită doar dacă ne ferim de posibilitatea de a rata raportată la idealuri și cutume stabilite/ impuse de alții. Singurătatea este o primă soluție. Ca și somnul (care este o moarte mică), solitudinea este – și ea! – o moarte mică, sau o pregătire pentru aceasta. Drept pentru care, eroul nostru nu optează pentru sinucidere, ci pentru nevoire, pentru omorârea socializării, pentru o asumare a izolării cu toate avantajele și dezavantajele acesteia. Unii oameni vor să schimbe lumea, să o facă după modelul lor mental, în timp ce alții doar nu vor să se mai lase schimbați de alții și optează, curajos și responsabil, pentru propria schimbare de statut. Este ceea ce sublinia și Tolstoi: ”Fiecare se gândește cum să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândește cum să se schimbe pe sine”. Cu privirea ațintită în sus, amintirile neplăcute ale vieții sale în lume îl năpădesc pe Teofil/ Copilul fără nume: Samson cel foarte puternic care a fost ucis de slăbiciunea de a fi onest/ corect/ moral într-o lume strâmbă prin definție, respectiv de a avea încredere în oameni; apoi planurile nebunești ale eroului însuși, Instituția, vrăjitoriile și predestinările inevitabile, dar și – cel mai dureros fapt amintit – îngenuncherea (umilirea) sa în curtea școlii,  aminterea Andrei/ (Andei? vezi pagina 58), așteptarea chinuitoare a bunicului, blazonul încărcat al familiei plin de oameni extraordinari.

 

Concluzia finală: ”Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195), adică o simplificare maximă a lucrurilor, o pustnicie deplină, fără ratări și idealuri nebunești generatoare de insatisfacții fără capăt. În fond, acesta este crezul creștin ortodox isihast, un crez care își propune să reducă nevoile/ trebuințele fundamentale ale oamenilor doar la trei. (Teoreticienii isihasmului susțin că oamenii obișnuiți au 18.000 de trebuințe, în timp ce cei extraordinari care acceptă să se nevoiască în pustie au doar trei trebuințe). Cezar Petrescu spunea că ”Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitatea”. Eliminarea dependențelor/ trebuințelor este calea spre înțelepciune (”Singurătatea hrănește gândurile mari” spunea Gogol.) și spre iluminare. Grijile sunt păcate, or oamenii extraordinari nu trebuie să trăiască în păcat. Pustnicii se leapădă de multele trebuințele dictate de simțuri și se înDUHovnicesc.  Ca să-l citez pe Nichita Stănescu, ”Totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles”.

 

Izolarea de lumea înconjurătoare nu este doar apanajul asceților religioși/ isihaști, ci și al scriitorilor care, pentru a nu-și rata talentul și vocația, trebuie să se izoleze cât mai mult în imaginar, în afara tentațiilor lumești, evident de frica ratării. O spunea și Alex Ștefănescu, în 2004, în articolul său despre un articol al lui Lucian Raicu (Bernard Leibovici) ”Reflecții asupra condiției de scriitor”: ”Pentru a-şi realiza opera” care uneori, după strădanii extenuante, se dovedeşte de nerealizat”, scriitorul plăteşte un preţ extrem de mare: el trebuie să se desprindă din fluxul vieţii, pe care o iubeşte ca nimeni altul, să se izoleze şi să devină un fel de spion al vieţii celorlaţi, iar în cele din urmă să se închidă în lumea lui imaginară. Desprinderea aceasta nu se săvârşeşte atât de simplu, ca prin întoarcerea unui comutator. După cum susţine Lucian Raicu „care are cunoştinţe sau, mai exact spus, intuiţii pătrunzătoare în materie de psihologie şi sociologie”, ea seamănă mai mult cu o smulgere dureroasă, însoţită de sentimentul unei pierderi ireparabile”  (cf. http://www.romlit.ro/lucian_raicu_-_reflecii_asupra_condiiei_de_scriitor ).

 

 

Considerații generale despre romanul ”În urmă nu mai e nimic”

 

Jurnalul-roman fantastic/ fabulos/ ficțional/ imaginar/ de basm scris de Cosmin Perța este unul cu multiple chei, deschis multor interpretări, inclusiv fantastice (poate unele chiar fantasmagorice), doar unele dintre ele fiind verosimile/ credibile/ aplicabile sau acceptate ca atare de către autor. ”Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic” susținea Feodor Dostoievski.  Este exact ca lumina și întunericul, binele și răul, sănătatea și boala etc. Una nu poate exista și nu poate fi definită în afara celeilalte. De aceea, fantasticul trebuie să irumpă, epifanic, din real, din cunoscut. Este rețeta pe care o aplică Cosmin Perța în ”În urmă nu mai e nimic”: după ce ne introduce în atmosfera copilului strămutat de la sat la oraș, șocat de moartea bunicului drag, deci o tamoseferă absolut veridică și verosimilă, treptat-treptat apare fantasticul/ irealul/ imaginarul, visul, halucinația. ”Fata dracului” ține, totuși, de real și nu de fantastic, cel puțin dacă se acceptă interpretarea că această sintagmă este tocmai vocea conștiinței interioare, a spiritului de conservare pe care îl are orice om viu sau a instinctului vital (viașa însăși).

 

Pentru cititorul care nu dă pagină după pagină doar să vadă cum și unde sfârșește povestea eroului romanului, cartea de față este un îndemn la relectură, la hermeneutizare detașată și liberă la maximum, la extragerea plăcerii nu doar din cunoașterea ficțiunii romanțate, ci din bucuria înțelegerii unor mesaje (semi)cifrate, mesaje pe care fiecare cititor este liber să le recepteze și să și le transmită. Chinul auctorial tocmai în asta cred că a constat: în oferirea de tablouri și situații nedefinite și nenumite care pot naște în mintea cititorului (doritor de esențe gustate ca atare sau diluate) imagini concrete, amintiri proprii, învățăminte autoadministrate și autoaplicate în viață. Sigur, plăcerea lecturii și admirarea construcțiilor lexicale ale autorului sunt și ele importante, dar eu unul – amator de basme fiind – nu pot rezista tentației de a vedea, ulterior lecturii, atât canavaua pe care a țesut și brodat scriitorul, dar și țesătura finală în splendoarea ei aparentă. Cum inspirat afirma Paul Gauguin, ”închid ochii ca să văd”. De reținut faptul deloc neglijabil și foarte rar întâlnit, acela în care scriitorul de fantasy este și teoretician de fantasy, creator de teorii explicative legate de crearea și înțelegerea/ receptarea/ interpretarea fantasticului. În cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”, Ed Tracus Arte, București, 2011, Cosmin Perța subliniază specificul noii (adică postmodernei) proze fantastice: melanjul cât se poate de intim al realului cu irealul, granița dintre acestea fiind nu doar trecută cu ușurință, ci mutată subtil și imprevizibil când într-o direcție, când într-alta, astfel încât dacă un cititor și-ar propune să deceleze cele două planuri s-ar afla în fața unei sarcini similare cu aceea a separării albușului de gălbenuș dintr-o omletă bine bătută… Cred că nu greșesc dacă sugerez cititorilor cărților lui Cosmin Perța să citească, înainte de a lectura proza sa de fantasy, cu multă atenție cartea sa de teoretizare a fantasticului postmodernist. (Din păcate, cartea nu se mai găsește în librării și anticariate – cel puțin în Iași – iar presupusul și promisul volum secund întârzie să apară…). Pentru cititorul nerăbdător să afle cheile de interpretare de la chiar teoreticianul hermeneuticii postmoderne a fantasticului redau pasajul în care ni se atrage atenția asupra faptului că melanjul real-ireal în proza postmodernă este unul deliberat, premeditat, căutat chiar. Dar, mai înainte, câteva precizări preliminare ale autorului: definitorii pentru fantasticul de interpretare (faboulousness) sunt ambiguitatea și atmosefera propagată de ambiguitate în textul romanului. Printre tehnicile de creare a sentimentului de fantastic se amintesc: visul, nebunia, mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic: Toate aceste tehnici sunt aplicate/ utilizate în povestea lui Teofil.  Pentru autorul teoriilor despre fantasticul de interpretare (postmodernist) ”acest melanj, de la distanță, nu pare a fi ieșit din comun. Da nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. Acesta este fantasticul de interpretare în accepția cea mai directă și simplistă” (”Introducere…., pp. 18-19).  Concret, ”Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului.”  (p. 19). Distanța dintre proza de ficțiune (cu accentul pe realism) și proza fantasy (cu accentul pe suprarealism) este, adesea, infimă și ține de dozaj. Spre exemplu, cartea lui Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar, Cartea Românească, 2015 (vezi o bună recenzie a lui Adrian G. Romila la http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/regele-gogosar-2257 ) este considerată o carte de ficțiune, în timp ce cartea ”În urmă nu mai e nimic” a lui Cosmin Perța  este clasificată ca o carte de fantasy. La o lectură paralelă și comporată observăm că rețetele sunt foarte asemănătoare (inclusiv tehnica – oarecum de marketing – aceea de a relua personaje din cărțile anterioare, ceea ce obligă, oarecum, la citirea întregii opere, nu doar a unei singure cărți….). Așadar, apropierea dintre real și ireal în cărțile de fantasy pot sugera un trend, acela al contopirii ficțiunii cu fantasticul. Deocamdată, fantasy – ul postmodern își consolidează dreptul de cetate, căutându-și identitatea de (sub)gen. În concepția lui Cosmin PerțaMiza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei realități magice, mitice sau fanteziste. De abia atunci este împlinit textul fantasticului de interpretare, acesta riscând în lipsa unei înțelegeri complete sau a unei comunicări afective să rămână opac, să pară incoerent sau fără referent. Dacă fantasticul modernist îți prezintă o lume stranie, finalizată, care la un moment dat te șochează, devine distinctă de realitate și te obligă să o respingi, fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (”Introducere…”, pp. 19-20).  Despre acapararea lectorului în descoperirea melanjului de fantastic cu realitate ne atenționează și Umberto Eco: ”Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captiv” (Umberto Eco). Observație: Cosmin Perța nu folosește termenul de „postmodern(ist)”, ca antitetic al celui de modernist. Probabil din dorința de a nu spori lunecoșenia discursului și supralicitarea unui termen controversat, teoreticianul român folosește termenul lui Matei Călinescu, acela de ”fantastic de interpretare”, incluzând în această categorie clasici ruși (F. Dostoievski și N. Gogol) care cu greu ar fi acceptați ca fiind postmoderniști (deși ei chiar sunt, în opinia mea).  (Despre dificultățile încadrărilor în curente/ canoane/ etichete etc. vezi, cu folos http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ ). Cosmin Perța îi include în categoria precursorilor literaturii fantastice de interpretare  pe Gogol, Dostoievski, Kafka, Caragiale și Urmuz. Interesant de reținut că – în opinia unor autori – Biblia însăși este inclusă de către unii analiști în rândul literaturii fantastice (Nodier, Fantastique en litterature, 1830 – vezi despre: http://www.rilune.org/dese/tesinepdf/Scanu/Scanu_Litt%E9raturefantastique.pdf )

 

Fantasticul de interpretare, dezvoltat de Cosmin Perța după conceptul lansat de Matei Călinescu, este și interpretare fantastică, atât din partea autorului, cât și din partea cititorului. Astfel, un basm/ o ficțiune nu este doar transpunerea fanteziei și fantasmelor cititorului într-un text ce respectă rigori estetice, ci și ocazia cu care cititorul este invitat să dea drumul la cele mai fantastice interpretări ale textului scris. Pentru mine, ”fata dracului” este chiar glasul vieții, al trăirii carnale și instinctuale a omului, în timp ce alți lectori (Mihaela Ursa) au văzut în ea simbolul ispitei (fatalmente feminină!) care vrea să-l abată pe Teofil de la traiul canonic creștin/ civilizat/ dogmatizat și să-l piardă. Dar dincolo de asta, cititorul este invitat să reflecteze el însuși asupra sensului vieții: căror reguli merită să te supui și cărora nu?

 

Până aici avem deja câteva teme majore ale cărții: a) libertatea credinței și avatarurile acesteia; b) libertatea de conștiință – fiecare face ce vrea și crede că e bine: bunicul reduce aria lecturilor la o singură carte, impunând deja o orientare spirituală, fapt ce face ca presupusa liberate (oferită de părinți) în alegerea religiei fiului lor să fie una ipocrită (exact ca în Edenul inițial când Dumnezeu i-a făcut o femeie lui Adam și apoi i-a dat libertatea să-și aleagă o soție…); c) libertatea de acțiune – copilul fuge de-acasă în căutarea unui sens superior al vieții.

 

Experiența primelor cinci clase de școală este una șocantă pe mai multe planuri: familial (alcoolismul părinților a transformat o familie normală într-una anormală, dar o oferit și un model de ieșire din criză: scrisul tatălui ca terapie de ieșire din crize; aceste amintiri ale alcoolismului din familie se regăsesc în viziunile onirico-deliranto-halucinogene din cadrul Instituției), sexual (tot ce era acoperit și interzis era firesc să fie căutat și cunoscut), relațional (prieteniile erau, adesea forme interesate de atingere a unor scopuri cum ar fi: protecția în fața celor puternici, dominarea celor mai mici, obținerea grațiilor unor colege etc), rațional, băiatul chinuindu-se să înțeleagă logic realitățile înconjurătoare, spiritual (lupta permanentă între educația biblică și vocea sângelui/ instinctul băiatului, voce numită, inspirat, ”fata dracului”).

 

Dialogul rațiune-credință este firul călăuzitor al cărții: rațiunea este o chestiune care ține de individualitate/ personalitate/ identitate; credința este o chestiune care vine de la și ține de colectivitate/ societate/ comunitate. Copilul (viitorul Teofil) se vede obligat să discearnă între raționalitatea primită la școală și spiritualitatea primită în familie (de la bunic): o atare competiție este un factor favorizant al apariției comportamentului schizoid. Ceea ce s-a și întâmplat în urma peregrinărilor lui Teofil prin țară: o criză de conștiință transpusă într-o criză de schizofrenie cu aspecte delirante. Credința apare ca liant social, ca mijloc prin care umanitatea se apără de propria sa disoluție (prin posibila apariție a lipsei de sens a vieții umane). În modernitate, raționalismul părea să înlocuiască religiile, dar în postmodernitate raționalitatea pălește în favoarea melanjului de credințe noi nu neapărat religii (transdisciplinaritatea fiind doar una dintre ele), postmodernitatea însăși apărând ca un fel de new age/ eră nouă. Gândirea postmodernă slăbește edificiul rațiunii prin acceptarea logicii inductive, a intuiției, imaginației și inspirației ca surse posibile ale descrierii realității prezente și viitoare. Postmodernul Cosmin Perța face dovada postmodernității sale prin melanjul de real-ireal în care plasează acțiunea fantastică a cărții. Irealul este abia întrezărit printre rândurile primelor două părți ale cărții pentru ca în partea a treia să ocupe aproape întregul spațiu al cărții. De aici și clasificarea acesteia în categoria fantasy cu elemente de absurd și delir patologic. Raportul ireal-real este unul care pornește de la subreal, trece prin real, terminând apoteotic în suprareal(ism). Sugestivă pentru această evoluție a irealului în defavoarea realului (din cartea ”În urmă nu mai e nimic”) este demonstrația ludică despre forma grafică a povestirilor făcută de către Kurt Vonegut: https://vimeo.com/53286941

 

Ratio et Revelatio

 

Rațiune și credință, (reason and faith: http://testosteronecivilization.com/the-singularity-and-the-tree-of-knowledge/ , http://testosteronecivilization.com/the-objective-bible-resolves-the-faith-reason-dichotomy/ , http://testosteronecivilization.com/the-postmodernist-attack-against-modernism-the-biblical-philosophy-of-the-age-of-reason/) pendulare ad infinitum, un perpetuum mobile al (ne)înțelegerii devenirii noastre existențiale spre inexorabila nonexistență. În dragostea trupească, rațiunea întărește pasiunea, dar poate slăbi credința. În dragostea față de divinitate, rațiunea slăbește pasiunea, dar poate întări credința. Acest ultim caz are loc sub forma raționalizării misticului/ revelatului care este mereu potențat (și) prin argumente logice, raționale, abil inserate în argumentația de ordin divin. Există mai multe încercări de a reuni sub același teritoriu explicativ rațiunea și credința sub forma contopirii celor două domenii considerate, din start și demult, ca fiind diametral și ireconciliabil opuse. Printre acestea se numără eforturile unor cercetători români din domeniul fizicii și astronomiei (Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi. vezi mai multe la   http://ciret-transdisciplinarity.org/index.php ). Printre adepții contopirii sau cel puțin ai eliminării conflictului religie-știință se află bisericile creștine (neo)protestante (religia Bahai de asemenea).  Simbolic vorbind, viața omului este un permanent conflict între bine și rău, între ”trimișii” îngerilor și cei ai dracilor, între scopuri și mijloace, între eu și celălalt, între dorință și putință etc. (”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov). În fiecare dintre noi există glasuri interioare care, uneori, pun stăpânire pe voința noastră generând acțiuni nebenefice nouă și/ sau semenilor.

 

Cartea lui Cosmin PerțaÎn urmă nu mai e nimic” este jurnalul de luptă al forțelor luminii și întunericului, exact ca în citatul din Dostoievski. ”Fata dracului” este mai mult vocea care însoțește, ca o epifanie, fiecare secundă a existenței umane, contopindu-se și confundându-se cu aceasta. (Apropos de epifanie: acest cuvânt grecesc care înseamnă arătare, apariție, irumpere a sacrului în profan este și numele unui mare prelat creștin – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Epifanie_de_Salamina –  al cărui nume este invocat de Teofil pentru a-și argumenta decizia sa de a se rupe total de lume și de a trăi izolat: ”Epifanie al Salaminei spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Interesant este că Sfântul Epifanie a fost un evreu convertit la creștinism la maturitate, fiind botezat devenind apoi călugăr. Evident, invocarea acestui sfânt sugerează dorința ardentă a lui Teofil de a urma calea marilor înaintași: Hristos, Petru, Epifanie etc. Propensiunea evreului convertit la creștinism pentru monahism este, de fapt, modelul cultural pe care tânărul Teofil dorește să-l urmeze. ”Gustul” pentru solitudine/ izolare în pustie este o caracteristică a evreilor, fapt consemnat de Mihail Sebastian în cartea ”De două mii de ani”: ”Gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.  Referindu-se la această carte, Paul Cornea în numărul 399/ 2007 al revistei Observator cultural atrăgea atenția asupra similitudinilor existente între M. Sebastian și Mircea Eliade. Redau această observație cu intenția de a-l include și pe Cosmin Perța în lista celor care au un model cultural asemănător lor: ”în modul de construcție a romanului și în modalitatea sa expozitivă, autorul se află pe o lungime de undă comună cu Mircea Eliade și ceilalți reprezentanți ai generației criterioniste. Literatura pe care o practică se definește prin trei trăsături pe care le regăsim, emblematic, la toți colegii săi: autenticismul – în speță scrisul la persoana întîi, din unghiul propriei experiențe de viață; existențialismul – focalizarea pe probleme-limită, în disprețul cititorului amator de stereotipuri comode și superficialități amuzante; în fine, jurnalul ca formă preferată de exprimare, prin atributele lui de directețe, sinceritate, documentarism, individualizare și, nu în ultimul rînd, de implicare în actualitate.” Rezum cele de mai sus și afirm că autenticismul, existențialismul și jurnalismul – așa cum sunt ele descrise de Paul Cornea – sunt perfect valabile și în ceea ce privește scriitura lui Cosmin Perța, cel puțin în cea din acest roman. În Epilog, fata dracului care, spune Teofil în mintea sa, ”Orice-aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189) se identifică cu viața însăși, cu experiența de viață a fiecăruia. Acestă experiență îi șoptește eroului nostru că ”de fapt totul se întâmplă numai în mintea mea, că nu m-am botezat și nu m-am călugărit, că totul este doar rodul închipuirii mele, al fantasmelor mele, chiar și ea nu era fata dracului, ci doar vinovăția mea, partea întunecată a conștiinței mele forțate până la limite” (pp. 189-190).

 

Ca o concluzie, cartea lui Cosmin Perța,În urmă nu mai e nimic” este o carte bine scrisă, care problematizează și invită la gândirea de soluții (raționale sau iraționale) la problemele vieții. Rețeta de scriere a cărții pare simplă, dar aplicarea acesteia a presupus, cred, eforturi consistente pentru echilibrarea frazelor, sensurilor, informațiilor și mesajelor într-un tot unitar și armonios. Cum am mai spus, autorul folosește ”tehnica sandviciului”, respectiv alternarea permanentă a realului cu irealul/ fantasticul, a amintirilor din trecut cu fapte din prezent, a visului cu trezia, a credinței în forța divină cu instinctele primare, diabolice (”fata dracului”). Și ca orice carte de fantasy postmodern, cartea se termină în coadă de pește, adică cu un evantai de  posibilități, atrăgând cititorul în reflecții postlectură și transformându-l, cum numeam eu în anii 80, în coautor.

 

 

Liviu Druguș

www.facebook.com/liviu.drugus

Miroslava, Iași

27 decembrie 2015

 

 

Recomandări webografice și bibliografice la temă: 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm Despre isihasm

http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html Despre isihasmul românesc

http://ub-filosofie.ro/~stefanov/work/Gheorghe%20Stefanov%20-%20Perspective%20asupra%20relatiei%20stiinta%20-%20religie.pdf  Relația știință-religie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bia_dintre_religie_%C8%99i_%C8%99tiin%C8%9B%C4%83

Ian G. BarbourQuand la science rencontre la religion, 2005; Thierry Magnin, Entre science et religion – Quête de sens dans le monde présent, 1998, préface de Basarab Nicolescu, postface d’Henri Manteau-Bonamy,

Basarab NicolescuFrom Modernity to Cosmodernity – Science, Culture, and Spirituality, State University of New York (SUNY) Press, New York, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.), Transdisciplinary Education, Philosophy and Applications, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.) TransdisciplinaryTheory and Practice, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2013.

Thierry Magnin, L’expérience de l’incomplétude – le scientifique et le théologien en quête d’Origine, Lethielleux/Desclée De Brouwer, Paris, 2011, préface de Basarab Nicolescu.

Pompiliu Craciunescu, Vintila Horia – Translittérature et réalité, Editions L’Homme Indivis, Veauche, France, 2008

Thiery Magnin, Devenir soi à la lumière de la science et de la Bible, Presses de la Renaissance, Paris, 2004.

Basarab Nicolescu et Magda Stavinschi, Science and Religion-Antagonism or Complemenarity ?, sous la direction de, XXI : Eonul Dogmatic, Bucarest, 2003.

Pompiliu Craciunescu, Eminescu-Paradisul infernal si transcosmologia, Junimea, Iasi, 2000.

Aux frontières de la science – Dictionnaire de l’ignorance, sous la direction de Michel Cazenave, Hachette Littératures, Collection „Pluriel”, Paris, 2000.

Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique ? Nouvelle Cité, Paris, 1993.

http://www.descopera.ro/stiinta/2663543-stiinta-vs-religie  O schisma istorica

http://www.crestinortodox.ro/tag/stiinta+si+religie/

 

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/stiinta-religie-complementaritate-opozitie-72658.html

 

Călinescu Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, traducere din limba engleză de Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, Mona Antohi, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2005. Postfață de Mircea Martin (coordonatorul tezei de doctorat al lui Cosmin Perța)

 

Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Editura Polirom, 2001 (cartea în care este lansat conceptul ”fantasticul de interpretare)

Perța Cosmin, Introducere în fantasticul de interpretare, Ed Tracus Arte, 2011, 194 pagini ”Originalitatea lucrării constă, … , în ipotezele personale lansate…. şi în demonstra­ţia de ansamblu care impune în câmpul nostru disciplinar un nou concept: fantasticul de interpretare” (Mircea Martin).  Vezi și:  http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1966  dar și http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf  și http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9

Perța Cosmin, În urmă nu mai e nimic, Ed Polirom, Iași, 2015, 195 pagini

Perța Cosmin, Teofil și câinele de lemn, Ed Hugo Benet, București, 2012

Bădărău George, Postmodernismul românesc, Editura Institutul european, Iași, 2007, 120 pagini

Grădinaru Camelia, Discursul filosofic postmodern: Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, 393 pagini

Glodeanu Gheorghe, Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini

Definiții/ descrieri ale conceptului de (literatură) fantastic(ă):

 

http://ingnios9.wikispaces.com/FANTASTICUL

Rodriguez Mariano Martin, http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ Alternative, nr 23, iulie 2012

Lucian Strochi, Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Editura Virtual, 2010, 20 p. http://books.corect.com/ro/books/preview/689/pdf

Ana Zăstroiu, Rolul narației și referențialitatea în discursul fantastic (Fantasticul între narație și reprezentare). Pdf (19 pagini) http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Rolul-nara%C5%A3iei-%C5%9Fi-referen%C5%A3ialitatea-%C3%AEn-discursul-fantastic.pdf

Descrieri al conceptului de fantastic:  http://eliade.uv.ro/nuvela_fantastica2.html

Nicoleta Doina Pop (Pocan), Univ. P. Maior, (Tg Mureș), Perspectives on the concept of fantastic literature, http://www.upm.ro/jrls/JRLS-05/Rls%2005%2046.pdf in: Journal of Romanian literary Studies, issue no 5/ 2014

Cosmin Perța, utopie și distopie http://www.srsff.ro/2012/06/colocviul-ion-hobana-2012-cosmin-perta-utopie-si-distopie-in-in-zahar-de-pepene-de-richard-brautigan/ (Colocviul Ion Hobana 2012)

Rareș Coman Literatura fantastică românească, http://www.scribd.com/doc/93408366/LITERATUR%C4%82-FANTASTIC%C4%82-ROMANEASC%C4%82#scribd

Oana Băluică, Revizitând proza fantastică românească (recenzie la cartea lui Ghe Glodeanu Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini http://www.contemporanul.ro/lecturi/oana-baluica-revizitand-proza-fantastica-romaneasca.html

http://www.literaturadeazi.ro/autorul-zilei/fenomenul-dostoievski    Fenomenul Dostoievski

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=988&editie=42&autor=de%20Ionel%20Bu%25BAe  Jean-Jacques Wunenburger şi o lucrare de sinteză – Imaginarul, (recenzie de Ionel Buşe)

 

Despre viața și activitatea literară a lui Cosmin Perța

 

COSMIN PERŢA, poet, prozator, eseist, s-a născut în 1982, în localitatea Vişeu de Sus, Maramureş. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Cluj. Masterat şi doctorat în literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat volumele de versuri: Zorovavel, Ed. Grinta, 2002, Santinela de lut, Ed. Vinea, 2006, Cântec pentru Maria, Ed. Vinea, 2007, Bătrânul, o divină comedie, Ed. Charmides, 2009, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011. De asemenea, a publicat romanul Întâmplări la marginea lumii, Ed. Cartea Românească, 2007, volumul de proză Două povestiri, Ed. Tracus Arte, 2010, eseul Introducere în fantasticul de interpretare, Ed. Tracus Arte, 2011 şi monografia Radu G. Ţeposu, rafinament şi intuiţie, Ed. MNLR, 2012.

La volumele sale există la ora actuală peste 200 de referinţe în presa culturală din ţară şi din străinătate. Vezi: http://www.hergbenet.ro/cosmin-perta.html

 

PhD. Cosmin PERŢA (Hyperion University, Bucharest)

Cosmin PERŢA is the Head of the Department of Letters and Foreign Languages, from the Faculty of Social, Humanistic and Natural Sciences. He teaches Universal and Comparative Literature, The History of Romanian Literature, Plurilingualism in Literature, Aesthetics and Rhetorics. He has a PhD in Philology with a thesis on the fantastic in Eastern European literature. His research interests are: Comparative Literature, Film Theory, Literary Criticism, Literary Approaches to Biblical Studies, Moderninist Literature, Postmodern Literary Theory and Popular Culture. He is also a poet, a prose writer and an essayist, and Deputy Editor at the “Tracus Arte” Publishing House, Bucharest. His most recent publications are: Introducere în fantasticul de interpretare (Introduction into the Faboulousness of Interpretation) (essay, Tracus Arte Publishing House, Bucharest, 2011); “Grigore Cugler, A Multi- and Transcultural Vanguardist”, HyperCultura, nr. 2(2012), Bucharest, Victor Publishing House”.

 

Conkan Marius, Teofil câinele de lemn și fantasticul, în: Steaua, nr. 3-4/ 2013 (reprodus integral în: http://ticuriverbale.blogspot.ro/2013/04/teofil-cainele-de-lemn-si-fantasticul.html ). Un fragment din acest articol (referitor la cartea lui Perța ”Teofil și câinele de lemn”) este reprodus de Editura Polirom pe coperta a treia a cărții ”În urmă nu mai e nimic”, ca și cum ar fi o trimitere la această din urmă carte…  De fapt este vorba despre o caracterizare la adresa autorului, valabilă, probabil, și la următoarele cărți ale autorului bucureștean de Cluj venit de la Vișeul de Sus. Iată citatul cu pricina (reluat și de Mihaela Ursa în prezentarea sa din Press One: ”Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin grațiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu întârzie prin fiecare carte să-și arate talentul”.

 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/baptiste/537-este-cultul-baptist-adunarea-sau-biserica-lui-dumnezeu  (”Sămânţa la care face aici referire Petru, este Spiritul Sfânt nu Cuvântul, deoarece noi am fost născuţi dintr-o sămânţă PRIN Cuvântul lui Dumnezeu, astfel Cuvântul este distinct de sămânţa divină, Cuvântul este mijlocul prin care pătrunde sămânţa în noi, dar nu el este sămânţa”, vezi şi: 1Ioan 3:9,1Ioan 3:24.).    În 1Corinteni 1:10, se spune: „Vă îndemn, fraţilor, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi pe deplin uniţi în gândire şi în scop”.   L.D.: Metodologia Scop Mijloc este mai ușor de înțeles/ acceptat de către baptiști, deoarece ei au interpretat mereu Biblia prin intermediul binomului scop-mijloc

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutic%C4%83 Hermeneutică = tălmăcire/ interpretare. Hermeneutica apare prin sec XV ca și protestantismul și baptismul (Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi – în special – interpretarea conținutului Bibliei.)   Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înțelegerea existențială, pe care o consideră o prezență directă în lume, nemijlocită de alte simboluri și – prin aceasta – dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaștere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa fundamentală „Wahrheit und Methode” („Adevăr și metodă”,1960).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Per%C8%9Ba    Lucian Perța tatăl lui Cosmin Perța (n. 1953) n. 23 noiembrie 1953  critic literar

https://adiparvu.wordpress.com/2014/04/17/repetabila-hilara-dedicata-lui-lucian-perta-si-fiului-sau-cosmin/ Lucian Perța și fiul său Cosmin

 

http://www.autorii.com/scriitori/cosmin-perta/ COSMIN PERTA – biografie – (opera si scrierile)

 

Cosmin Perta s-a nascut in 1982 la Viseul de Sus (Maramures)

.
Clujean de adoptie (literat cu acte-n regula, dupa studii la Universitatea „Babes-Bolyai”), a fost redactorul mai multor reviste literare napocane.
A publicat in 2002 „Zorovavel”, volum de versuri bine primit si premiat prin tot Ardealul. Prezent in antologia „Generatia 2000”, alcatuita deMarin Mincu, Perta scrie poezie si proza si este in prezent jurnalist cultural la ziarul „Clujeanul”
Cand a debutat, la 20 de ani, cu „Zorovavel”, Cosmin Perta a devenit dintr-o data una din vocile convingatoare ale unei generatii in plina afirmare. Dintre poetii Clujului, care constituie (continuand traditia echinoxista) un centru important al poeziei romanesti contemporane, Perta este, alaturi de Stefan Manasia si Rares Moldovan, unul dintre cei care dau substanta discursului echinoxist actual (desi fiecare din ei s-a desprins definitiv de matca) in paradigma noii sensibilitati milenariste si despre care se vorbeste (pana, hat, la Bucuresti), cel mai des.
Imbinand atat de fericit si de firesc tandretea cu forta, artificialul de sorginte baroca si vitalitatea provocatoare, violenta si suavitatea, Cosmin Perta arata ca si-a imblanzit, de la debutul de acum patru ani, imaginarul poetic, si a reusit sa scape de ultima stangacie care-l impiedica sa intre in randul poetilor maturi si valorosi: metaforizarea excesiva. Cu „Santinela de lut” (care cuprinde cateva superbe poeme de dragoste, si versuri memorabile in care fiorul mortii este surprins intr-o forma cizelata, pregnanta, tulburatoare, cum doar putini poeti de azi reusesc), Cosmin Perta da una din cartile cele mai puternice si mai generoase pe care douamiismul poetic le-a pus pana acum in circulatie.

 

http://boguselenush.blogspot.ro/2012/05/cosmin-perta-si-ioan-es-pop-la-chisinau.html  Dino Buzzati  (precursor al fantasticului postmodern)

 

http://www.okian.ro/introducere-in-fantasticul-de-interpretare-9786068126999.html   Introducere în fantasticul de interpretare (la origine teza de doctorat a lui Cosmin Perța)

Numele complet Adrian-Cosmin Perța (drd)  Îndrumător teză de doctorat prof Mircea Martin (UB)  Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană (rezumat teză la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc.Cosmin Perta 5 August · pe pagina sa de Facebook, anunță apariția iminentă a cărții sale ”În urmă nu mai e nimic”: ”In sfarsit e gata romanul care m-a secatuit de putere in ultimii trei ani. Miercuri merge la tipar, sa aiba cale batuta!”   PREZENTAREA EDITURII POLIROM   (LD: cartea a apărut la 19 august 2015)

Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, editia 2015
Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, in cadrul Salonului International de Carte de la Chisinau, editia 2015

 

Dupa ce asista la moartea bunicului sau intr-un accident de munca, un baiat de 11 ani traieste o puternica criza existentiala. S-a mutat la oras de curind si nu are prieteni carora sa le impartaseasca durerile si spaimele sale. Cu parintii nu poate vorbi, pentru ca sint prea ocupati sa se certe incontinuu. Iar in interiorul sau duce o lupta apriga cu fata dracului, de la care afla ca nu a fost botezat. Vrind sa scape de toate si sa inceapa o viata noua, la 14 ani pleaca de acasa. Ajunge la Cluj, lucreaza un timp intr-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o minastire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, insa nu pentru multa vreme…

 

„Marturia fictionala a lui Cosmin Perta incepe ca un roman al formarii si se incheie deocamdata ca roman al de-formarii. Deformare manierista, in linia Curtius-Hocke, cu o puternica nota de originalitate adusa de conflictul interior al unui personaj care vineaza revelatia si tinjeste dupa semnele divinitatii, desi nu renunta niciodata cu totul la razvratirea cea mai lumeasca. Traseul acesta conflictual trece si printr-o zona a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinatiei, dar si exterior – spatiu crestin-ortodox, al fugii de lume.” (Bogdan-Alexandru Stanescu)

 

„Privit ca excentric, adica aflat in afara centrului unei literaturi, Cosmin Perta nu mai poate fi raportat la nimic, desi e la fel de bun precum Stefan Manasia, din generatia sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub presul ironiei si al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu intirzie prin fiecare carte sa-si arate talentul.” (Marius Conkan)

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/urma-nu-mai-e-nimic   Un fragment înainte de apariție (teaser)   publicat la 7 august 2015

 

Fost journalist clujean Cosmin Perța   http://www.clujulcultural.ro/fost-jurnalist-clujean-lectura-publica-din-ultimul-sau-roman/

http://revistatimpul.ro/view-article/2791  În „ambuscadă”

De: Constantin PișteaPublicat la: 05-10-2015

Cosmin Perța, În urmă nu mai e nimic, Editura Polirom, Iași, 2015

Cel mai simplu ar fi să spun că e complexă și să trec mai departe. Este cuvântul cel mai cuprinzător pentru această carte, deschisă șocant, cu moartea violentă a bunicului naratorului, continuată lin, cu amintiri din copilărie, dar și accelerată, printr-un salt brusc, într-un șir de alegorii, ați ghicit, complexe.

Un băiat de 11 ani asistă la un accident de muncă: o bucată mare de lemn îi retează capul bunicului său. Teoretic, un început de roman cum nu se poate mai bun, în sensul că, încă de la primul rând, cititorul face ochii mari: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro”. Un început bun, dar și riscant. Cosmin Perța și-a asumat riscul de a fi apăsat prea tare pe accelerație și de a plictisi ulterior. E clar că e foarte dificil să păstrezi un ritm intens foarte mult timp, chiar și în cazul unui roman nu foarte întins, ca acesta. Nici nu se mai pune problema să presezi și mai puternic pedala. Ce loc mai e pentru așa ceva după o decapitare?

Ei bine, după această „avântare”, Cosmin Perța alege amintirile din copilărie. Cu bunici, unchi, părinți, tot felul de pățanii, chestiuni mai mult sau mai puțin amuzante, care, duse mai departe, ar fi dat un frumos și relaxant roman despre copilărie. Doar că, aproape din senin, apare o voce. Băiatul o numește „fata dracului”, iar vocea îl lovește, vorba ceea, „în plex, cu pumnul”. „Tu știi că nu ești botezat?”, îl întreabă fata dracului. Dacă la moartea bunicului său băiatului îi trecuse prin minte pentru prima dată gândul plecării, acum, această veste vine ca un bilet plătit către altă viață. Totul pe fondul inadaptării la oraș, la relațiile total anapoda pe care băiatul nu le poate accepta; ori, dacă încearcă să se acomodeze la ele, o face violent, în conflict cu învățăturile creștine pe care le primise de la bunic. „La 4 ani, bunicu’ m-a învățat să citesc literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie. Am adunat așa aproape 2 300 de zile în care am stat cu bunicu’ și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu’ meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu.”

La oraș, pe fondul unui trecut familial zbuciumat (cu un tată alcoolic, revenit la „sentimente” mai bune după pocăire – așadar din nou un fundal religios), cu certuri la care asistă neputincios, băiatul se transformă, fără să bage de seamă, într-un monstru. Se vede pentru prima dată deosebit, puternic numai atunci când altcineva este bătut: „devenisem ca ei, nu mi-a fost milă de cel de vârsta mea răsturnat în gunoi, mă simțeam, cum spunea mama, excepțional pentru prima dată de când mă mutasem la oraș”.

Se văd încă de aici semnele nevoii de control, peste care acea voce vine ca un revelator ori ca un simbol al potențării conflictului interior. Urmează fuga, încercarea de salvare. Pe traseu, Clujul, un anticariat în care lucrează și doarme, apoi Vama Veche și, în cele din urmă, o mănăstire.

Pe acest traseu, nu chiar treptat, ba chiar brusc, aș spune, amintirile lasă locul alegoriei. De la un punct încolo, copilul este abandonat și se scrie un alt roman, un soi de distopie, cu o Instituție în care naratorul este funcționar, însă bănuiești că acel funcționar este produsul imaginației băiatului. Aici, Cosmin Perța pare să fi păstrat mecanica din Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), în care, tot așa, povestea de început este numai un cartuș de semnalizare pentru adevărata bătălie. De fapt, miza lui este alegoria, în care se bazează pe aceleași elemente ca în prima parte a cărții: nevoia de conturare a individualității, puterea, raportarea la Divinitate ori limitele libertății.

Interesantă Instituția în sine, care amintește de universul orwellian din 1984, un loc în care multe lucruri sunt interzise, inclusiv sentimentele: „Nimeni nu avea voie să simtă mai mult decât i se permitea. Sentimentele erau văzute în Instituție ca niște fluturi de noapte lacomi care se lipeau de funcționar ca de o lampă, bâzâiau și îl zăpăceau, îl hipnotizau și îl îndobitoceau”. Însă parcă piesa cea mai importantă din roman este această fată a dracului. E ca un abur care se scurge printre pagini, un demon mereu acolo, indiferent de planul poveștii. O șoaptă. Vocea care contrabalansează nenumăratele rugăciuni și vorbe de duh ale romanului (sau ale romanului în roman, pentru că e loc și de așa ceva, în vârtejul imaginat de Cosmin Perța). „Hai, hai odată, că pierzi vremea aiurea și n-ai timp de asta, astăzi învățăm ușurel ce e disperarea”, zice la un moment dat fata dracului…

Înțelegi că se dă o luptă și aștepți să vezi cine câștigă. Trăiești cu liniștea scurtă și cu zbuciumurile băiatului, aspirant la viața de pustnic, precum și cu această voce vicleană, care știe să te convingă că disperarea poate fi un soi de îndulcire ori că „îndoiala și neîncrederea nu sunt chiar atât de teribile cum ar părea. Sunt dulcege, acrișoare, au ceva din voluptatea unei dureri ușoare pe care o poți controla”. Ești pe o punte foarte îngustă alături de acest băiat supus conflictelor interioare, cu vânt din toate părțile și cu o mare nevoie de eliberare, ca atunci când visezi un coșmar și nu te poți rupe de el, deși ți-e clar că numai grozăvii se pot petrece dacă stai acolo. Până la urmă, dacă e să mergem pe această logică a coșmarului, există și o trezire, în care ni se livrează o posibilă cheie de interpretare: „despre asta este vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență”.

Dacă n-ai mai citit nimic de Cosmin Perța, te poți păcăli, poți crede că e o lectură ușoară, mai ales după primele 45 de pagini. Mare grijă! Dincolo de acest prag, ți se pregătește o „ambuscadă”, în care supraviețuiește numai cel care iubește proza (și) pentru posibilitățile ei de interpretare. Pentru mine, a fost un roman românesc altfel, la care încă mă gândesc, mai ales după ce, în una din zilele dedicate lecturii, am trăit o coincidență frumoasă: sfătuit să văd filmul Ostrov (fără să știu nimic despre film, iar sfătuitorul fără să aibă habar ce anume citesc), i-am dat play în timp ce semnul de carte era pus în romanul lui Cosmin Perța chiar la Rugăciunea inimii, pe care o rostește repetat și personajul din film: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Recomand și cartea, și filmul.

http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/  Cosmin Perța scrie în Press One ”Dragostea nu poate fo separată de credință”    Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis?

Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.

La rândul meu am avut dimineți în care îmi doream să îmi părăsesc țara sau chiar și familia. De nenumărate ori am fantazat asupra extraordinarelor oportunități pe care o nouă țară, o nouă familie, o nouă realitate mi le-ar putea oferi. Și poate chiar și un nou nume. Ca și cum am putea șterge cu buretele zeci de ani de istorie personală și am putea reîncepe, curați ca niște bebeluși, o viață nou-nouță în care toate lucrurile se îndeplinesc și egou-ul nostru cuminte crește mare, atât de mare încât să ajungă să înghită lumea.

România are multe metehne și toate sunt cauzate de noi, de felul în care am fost crescuți sau am ales să trăim. Fugim de „mentalitatea de român”, uitând că și noi facem parte din ea. Poate că noi suntem partea „bună”, dar ce s-ar întâmpla dacă s-ar separa partea „bună” de partea „rea”?

Epurările – rasiale, culturale, religioase etc. – nu au avut niciodată sorți reali de izbândă deoarece viața și realitatea sunt dinamice, nu statice, iar binele nu poate fi separat de rău, așa cum dragostea nu este făcută doar din sentimente sublime și de maximă intensitate.

Dragostea este echilibru în dezordine, constanță, încredere, putere de a continua. Dragostea este tensiune, tensiune dementă care te îndepărtează și nu te lasă să pleci și, da, dragostea nu poate fi separată de credință. Dacă nu „crezi” nebunește în celălalt, nu vei putea merge mai departe pentru că ea/el, la un moment dat, te va înșela.

Eu cred că România își va aresta toți corupții, plagiatorii, șpăgarii, cred că mai există pe undeva, printr-un pod prăfuit al memoriei, un sistem de valori, și chiar termenul „valoare” va înceta să fie parte dintr-un refren de manea și să se refere doar la bani, mașini și vile.

Cred că învățământul poate fi reformat și cred că avem copii care pot atinge excelența în orice domenii. Cred că doctorii români sunt printre cei mai buni din Europa și cred că, într-o bună zi, vor fi plătiți în așa fel încât să nu mai fie nevoie să accepte bănuții văduvei, să nu-și mai blesteme zilele și să își facă meseria vocațională cu dragoste și dăruire.

Cred că oamenii au capacitatea de a se reinventa și de a deschide ochii larg la lume. Cred că politicienii aceștia își pierd pe zi ce trece puțina credibilitate și cred că o nouă rasă de politician, mai spălată, e în formare. Cred că încă mai avem oameni cu viziune și cred că sunt perseverenți, luptători, și într-o bună zi vor ieși în față (nu călcând pe cadavre și nu cu orice preț) și vor face diferența.

Nu, nu cred că lucrurile acestea se vor întâmpla peste noapte: e nevoie de timp și de multă, multă răbdare. Uneori chiar și de sacrificiu. Și poate nu pentru țară, dar pentru familia pe care nu ai abandonat-o, pentru numele pe care nu l-ai schimbat, pentru identitatea pe care nu o poți falsifica. De fapt, nu cred că lucrurile în care cred se vor întâmpla în timpul vieții mele, dar cred că sunt posibile pentru copiii mei și voi face tot ce-mi stă în putință să îi ajut să vadă că merită să crezi.*

Cosmin Perța este scriitor. Cea mai recentă carte, romanul „În urmă nu mai e nimic”.

*

Fragment din ”În urmă nu mai e nimic”  Fragment din „În urmă nu mai e nimic” de Cosmin Perţa:

”M-am trezit cu spaimă, o spaimă care părea că nu avea să mă părăsească vreodată. M-am dus la baie, m-am dat cu apă pe față și m-am uitat lung în oglindă la fața mea de om aproape matur. M-am gândit la femeile pe care le iubisem până să am fața asta. Iubisem câteva femei, se pare, pe unele mult de tot. Apoi am uitat totul, am ajuns în faţa unei Instituţii căreia m-am devotat. Și noaptea și ziua visam Instituția. Eram obosit, peste măsură de obosit. Fata dracului se întorsese, și nu singură, nu mai era singura voce pe care o auzeam, singura vedenie în care trăiam. Ceva se rupsese în mine, în capul meu, în nenorocitul meu de cap. Trebuia să mă adun, să recapitulez. M-am întins din nou în pat și am adormit.

Instituţia era din lemn şi cărămidă, gheboasă, prăfuită, mirosind a transpiraţie şi jeg. Aveam un şef care stătea la cantina Instituţiei şi mânca mici şi mă trimitea pe mine să rezolv diferite treburi prin Instituţie. Am urcat treptele Instituţiei şi am văzut o sumedenie de oameni gri, prăfuiţi şi murdari, de vârsta a doua, care făceau un fel de petrecere în Instituţie. De fapt în Instituţie mereu era câte o petrecere, petreceri continue pentru toţi funcţionarii rataţi ai Instituţiei. S-au oprit toţi pentru o clipă şi au spus: uite-l pe cel nou şi tânăr. Am dat din cap şi petrecerea a pornit din nou. Mi-am făcut loc cu greu până la Cantină unde şeful meu mânca mici în continuare. Dă-o dracului de treabă, mi-a zis, oricum nu avem bani, mai bine bea un pahar de vin. M-am dus să îmi pun un pahar de vin şi un cuplu constituit ad-hoc dintr-un tataie scund, chel, la vreo 60 de ani, cu costum ponosit, şi o femeie de vreo 65 de ani îmbrăcată într-o rochie din anii 80 a dat peste mine în cadrul uşii vărsându-mi vinul pe pulovăr şi admonestându-mă: ai naibii tineri în ziua de azi, nu mai au niciun respect pentru bătrânii care se grăbesc să se fută. M-am dus la baie să îmi spăl pulovărul de vin şi din toate toaletele răzbăteau gemete.    (Publicat pe pagina FB a lui Cosmin Perța la 15 oct. 2015”

 

http://m.deschide.md/ro/news/cultura/19147/DESCHIDE-CARTEA–Cosmin-Per%C8%9Ba-%C3%8En-urm%C4%83-nu-mai-e-nimic.htm Cosmin Perța este un tânăr scriitor român maramureșean, cu studii la Cluj și stabilit la București. Deși e născut în 1982, bibliografia e impresionantă: “A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa românească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa”. Cosmin Perța este cunoscut și îndrăgit și la Chișinău, unde a fost de câteva ori și unde a avut două lecturi la cenaclul Republica al Bibliotecii Naționale.

Cel mai recent roman al lui Cosmin Perța,  În urmă nu mai e nimic, apărut la prestigioasa editură Polirom, e construit din două planuri, ambele halucinante, deși începutul îți lasă impresia că ai în față un bildungsroman. Găsim sinopsisul primului plan chiar pe coperta a IV-a: „După ce asistă la moartea bunicului său într-un accident de muncă, un baiat de 11 ani trăiește o puternică criză existențială. S-a mutat la oraș de curând și nu are prieteni cărora să le împărtășească durerile și spaimele sale. Cu părinții nu poate vorbi, pentru că sunt prea ocupați să se certe încontinuu. Iar în interiorul său duce o luptă aprigă cu fata dracului, de la care află că nu a fost botezat. Vrând să scape de toate și să înceapă o viață nouă, la 14 ani pleacă de acasă. Ajunge la Cluj, lucrează un timp într-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o mănăstire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, însă nu pentru multa vreme”…  Al doilea plan al romanului, cel care n-a fost pomenit în sinopsisul de pe copertă, descrie viața în Instituție. Nu ni se spune despre ce fel de instituție e vorba, la un moment dat ni se pare un muzeu al cărții, în altul – o editură sau o arhivă, uneori pare literatura, în general. Instituția pare un fel de distopie a statului, care exploatează individul la maximum, iar sfârșitul glorios nu e nimic altceva decât starea embrionară sau de larvă. Sfârșitul romanului încheagă planurile, ca în filmele lui Guy Ritchie sau ale lui Tarantino, doar că mai profund. Supraviețuirea angajatului în Instituție se pliază pe lupta și competiția monahului cu fata dracului.

În urmă nu mai e nimic este un roman postmodernist bine închegat, foarte bine scris, fără un șablon existent, ceea ce e mare lucru. Cum observa Bogdan-Alexandru Stănescu: „Mărturia ficțională a lui Cosmin Perța începe ca un roman al formării și se încheie deocamdată ca roman al de-formării (…) Traseul acesta conflictual trece și printr-o zonă a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinației, dar și exterior – spațiu creștin-ortodox, al fugii de lume.” Romanul este plin de intertexte, în special cu trimiteri la Sfinții Părinți, dar și cu auto-intertexte, cu trimiteri la cărțile anterioare ale lui Cosmin Perța.

Romanul este foarte bine înfipt cu picioarele în realitate, dar ai tot timpul impresia că a luat-o razna. De aici se naște și absurdul, și poezia. Dacă ar vrea, de exemplu, Cosmin ar putea selecta lejer un volum de poezie care ar viza-o pe fata dracului. Dar nu are rost, atât timp cât romanul e foarte bun și noi ca lectori ne bucurăm de construcția echilibrată. Scriitura mi-a amintit de Sorokin, ba mai mult, pe undeva Cosmin a mers în aceeași direcție cu el, pentru că în Telluria, încă netradus în română, apar personaje mitice, cum se întâmplă și în romanul său. Poezia fetei dracului amintește de Beghemotul lui Bulgakov, dar și de Urmuz.

Deși e apărut de foarte puțin timp, În urmă nu mai e nimic a luat deja două premii. Citez de pe site-ul Polirom: „Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, ediția 2015. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în cadrul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău, ediția 2015”.

(Alexandru Vakulovski)

 

 

Mihaela Ursa, În urmă nu mai e nimic,   http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/   în:  Press One

 

O probă dificilă a autorului de roman este ipocrizia, și nu mă refer doar la observarea ei în lume, ci – mai ales – la recunoașterea ei în eul care simte, gândește și scrie.

Proza autofictivă, numită la noi autoficțională, în care un eu-narator se construiește pe măsură ce povestește despre sine, este întâia vizată de această observație.

E foarte greu pentru naratorul care scrie la persoana I să nu își plângă de milă, să nu se autoeroizeze, să nu verse lacrimi sentimentale sau, dimpotrivă, să nu scuipe și să nu înjure la cea mai mică frustrare sau patimă.

Modelul a venit la noi mai ales din proza franceză și o serie întreagă de scriitori de după 2000 l-au testat și îl testează încă, cu mai mult sau mai puțin succes, majoritatea pariind pe cartea cinic-mizerabilistă.

De departe, romanul recent publicat de Cosmin Perța la Editura Polirom (2015), În urmă nu mai e nimic, seamănă cu mai multe cărți ale generației sale. O scriitură albă, neutră, fără culori afective, redă un exercițiu de memorie: de la memoria îndepărtată a morții bunicului, până la memoria senzorială a unui moment recent.

Privit de aproape însă, romanul iese din plutonul generaționist, iar autorul trece admirabil câteva probe de foc la care mulți dintre congenerii lui nu rezistă.

Prima este celebra încercare a frazelor de început și de final, care la Cosmin Perța sună așa: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuși destul de cald pentru începutul lui mai.”

Iar la final: „Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare.”

Între aceste puncte memorabile se întinde, ca un arc, parcursul unei evoluții jalonate de lucruri pe care le-am numi traume dacă romanul ne-ar permite să psihologizăm, dar pe care autorul le gândește ca pe tot atâtea trepte către un punct zero – enigmaticul punct de unde „în urmă nu mai e nimic”.

Putând să fie citit pe mai multe trasee de interpretare (calea către sine, calea către credință, ieșirea din dependența afectivă de dragul bucuriei complet autonome de a scrie, la care se mai pot adăuga alte câteva), romanul lui Perța îmi apare în primul rând ca o poveste despre chinurile depășirii acelei forme de ipocrizie pe care o acceptăm cu cea mai mare greutate: cea de care ne facem chiar noi vinovați.

Prezența cea mai consecventă în roman este „fata dracului”, care apare în toate momentele în care naratorul se confruntă cu o alegere: alegerea de a-l lovi sau nu pe altul, de a îngenunchea sau nu în fața altuia, de a profita sau nu de altul, de a renunța la ceva pentru a câștiga altceva.

Chiar și în scurta perioadă în care, proaspăt botezat la o mănăstire ortodoxă și trecut la rugăciunea continuă a inimii, Teofil scapă pentru o vreme de vocea fetei, absența ei este mai vie și mai zgomotoasă decât întâmplările care o suplinesc.

Inventarea acestui personaj are și ea mai multe chei de lectură: în perspectivă psihologică, s-ar numi mecanism de deculpabilizare; în perspectivă religioasă, ar semnala prezența proprie a diavolului și a ispitei în viața celui care încearcă să găsească drumul către credință.

Oricum ar fi însă, „fata dracului” îl chinuie pe Teofil doar până în momentul în care, după ce s-a pierdut pe sine, el are curajul de a recunoaște că fata nu există și că ea este, de fapt, el însuși, cu tot bagajul pe care ar fi dorit să-l lase în urmă, în seama altora.

Dacă mai doriți și alte motive pentru care ar trebui să citiți acest roman puternic și dens, dar foarte prietenos la lectură, iată-le: un umor subteran, deloc sarcastic, cel mult autoironic, îmblânzește orice ar fi putut să devină sentențios; câteva modele literare circulă liber prin ficțiune, mai ales Kafka (în pasajele despre Instituție), Salinger (cu Franny și Zooey) și câțiva Sfinți Părinți; pasaje-poem punctează discursul narativ, stabilind un alt ritm al condensării imaginii.

Dar mai importantă decât toate acestea rămâne povestea de o onestitate sfâșietoare, scrisă în fraze cărora nu le-am găsit niciun cusur.

 

https://unomcuunblog.wordpress.com/2015/09/09/in-urma-nu-mai-e-nimic-cosmin-perta-editura-polirom-2015/

 

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015

Elena Vladareanu

In timp ce citeam cel mai recent roman al lui Cosmin Perta,In urma nu mai e nimic, pregatindu-ma pentru acest interviu ma gandeam ca trebuie sa rezist tentatiei de a-l intreba despre influenta propriei biografii (e tentant, credeti-ma, eroul lui e foarte veridic si pe alocuri pare sa aiba lucruri in comun cu autorul sau). Nu l-am intrebat. Mi-a spus singur. Cititi romanul, apoi interviul (si invers) si o sa vedeti surprize.

 

Draga Cosmin, o sa incep cu poemul tau din epopeea Bucuresti ’21. Foarte amar, revoltat, fara speranta, Bucurestiul tau mi-a amintit de America lui Ginsberg (sau de Romania lui Ianus). De cand esti in Bucuresti?

 

Ba da, are speranta, doar ca nu am stiut eu sa o pun in text. Sunt in Bucuresti din 2006, dupa ce fugisem de Cluj, dupa ce fugisem de Viseu. In Bucuresti m-am oprit, dar as fugi. Nu sunt in echilibru. Poate nici nu e orasul, poate sunt eu, dar fac eforturi psihice si emotionale pentru a trai in Bucuresti, de fapt pentru a subzista in Bucuresti. Si partea rea este ca in Bucuresti momentan este cel mai bine.

 

Cat despre speranta, am scris la un moment dat un scenariu pentru un scurtmetraj, Circuitul begoniei in natura se numea. Foarte pe scurt: un student cumpara o begonie si o duce secretarei pentru a-i da mai repede o adeverinta, secretara ii daruieste begonia unui tanar lector sa o duca sotiei, sotia lectorului merge a doua zi la doctor cu un copil si ii da begonia doctoritei, doctorita da begonia asistentei pentru ca avea prea multe flori si nu le putea duce pe toate acasa, asistenta ii duce begonia mamei ei care era pe moarte, batrana moare cu begonia langa ea si este scoasa din camera odata cu batrana si aruncata la gunoi, calatoreste cu masina de gunoi pana la groapa de gunoi unde este descoperita de niste fetite de tigani care traiau acolo, asa rupta, jumulita, este luata si replantata in varful unui morman de gunoi si udata, iar fetitele fac cerc in jurul ei si danseaza. Cam asa vad eu circuitul a orice in Bucuresti; si in fetitele acelea, singurele care se bucura de begonie, este speranta care nu mi-a mai incaput in epopeea participativa.

 

Nu ai reusit in acesti ani sa-ti imblanzesti sentimentele fata de acest oras care, pana la urma, e casa ta? Ce te-a impiedicat, ce te impiedica?

 

Mi-e greu sa ma gandesc la Bucuresti ca la casa mea, ii lipsesc confortul, intimitatea, siguranta. E o casa temporara, e o chirie din care tot incercam sa ne mutam, dar toate locurile mai bune sunt luate deja. Ne impiedica (ma refer nu doar la mine, ci si la familia mea) lucrurile elementare: nivelul scazut de trai, stresul, eforturile si oboseala gratuite pe care metropola le reclama. Ne impiedica orizontul limitat de evolutie si proiectiile unui viitor derizoriu in care am avea foarte putin de oferit copiilor nostri.

 

Unde ai fugi de/din Bucuresti daca ai avea cum? De ce?

 

As/am fugi oriunde ni s-ar da o sansa. Nu neaparat in afara tarii, pentru ca imi iubesc tara, dar ajungi la o varsta la care ai nevoie de stabilitate si de siguranta, de calm. Or, calmul acesta este incert. Ne-am muta oricand intr-un oras mai putin poluat unde copiii nostri sa aiba mai putine probleme de sanatate, intr-un oras mai linistit din Ardeal, de exemplu, unde se fac mai putine lucruri si mai temeinic, unde oamenii nu se agita inutil si nu ii agita si pe ceilalti, unde te poti aseza pe o banca sa privesti lucrurile din jur si te poti bucura si de viata pentru ca esti deja in mijlocul ei. Ca intr-un tren care merge de la sine si tu poti sa stai sa te uiti pe fereastra. Noi in Bucuresti fugarim viata, n-am prins-o, alergam dupa un tren pe care l-am pierdut si el pufaie in fata noastra si noi tot alergam dupa el incercand sa il prindem, trecand prin statii dupa statii, dar nu in tren, ci in urma lui. Si nici nu ne putem opri in vreo statie pentru ca suntem prea preocupati sa prindem trenul. Iar cand va ajunge la destinatie si ceilalti calatori vor cobori pentru a incepe o noua zi vom ajunge si noi, gafaind, din urma, dar pentru noi nu va mai incepe nimic pentru ca vom muri din cauza efortului.

 

Exista astfel de orase, astfel de vieti, care merg lin pe sine, dar pentru noi sunt inchise pentru ca stim sa facem putine lucruri bine. In astfel de orase universitatile sunt blocate, presa este pe moarte, editurile sunt asociatii familiale, iar din scris nu se poate trai. As putea face un curs si sa iau un atestat de bucatar, as putea sa trag tare un an si sa iau in mod oficial un atestat de instructor de arte martiale, si chiar voi face lucrurile acestea, pentru diversitate, dar sa traiesc din ele… mi s-ar parea ca as trai viata altcuiva.

 

Cum e viata unui scriitor intr-o familie de scriitori? Va cititi, va invidiati, va ajutati?

 

Nu, nu ne citim in timpul scrierii, ne citim dupa ce avem textele gata, uneori chiar deja publicate. Inca din liceu tata imi citea textele doar daca ii ceream si nu-mi spunea niciodata nimic pentru a nu ma influenta si bine facea. Nici eu nu imi permit sa ii dau sfaturi lui tata, si nici nu are nevoie. M-am invatat sa scriu in ascuns, sau in discretie totala si la fel fac si Teo si Raluca. Uneori ne aratam unii altora ce am mai produs, cand e  gata, alteori nu e nevoie, stim de dinainte reactia celuilalt asa cum ne stim propriile reactii. Uneori, cand ne aratam lucrurile pe care le scriem ne contrazicem vehement, alteori ne zambim pe sub mustati. Uneori ne ajutam si ne putem ajuta intr-un singur mod, dandu-i celuilalt liniste, facand lucrurile de zi cu zi in locul lui pentru a-l lasa sa scrie, sau retragandu-ne pentru a nu-l deranja.?Si da, mie mi s-a intamplat sa invidiez uneori usurinta de a scrie a lui tata, limpezimea Ralucai sau viziunile lui Teodor, alteori sunt prea prins in propriul meu text ca sa ma pot uita in afara.

 

Ai un statement artistic? Te intreb asta pentru ca esti un autor tanar cu multe carti deja publicate, foarte diferite intre ele, un autor care trece cu usurinta dintr-un registru intr-altul. Deci care estestatement-ul tau, ce fel de autor esti?

 

Nu, nu am un statement. Cred ca sunt un autor care seamana cu omul din spatele lui. Sunt in literatura cum sunt si in viata. Cred ca in literatura sunt la fel cum sunt si in artele martiale. De obicei scriu scurt pentru ca nu am suflu, nici in sparring nu am suflu, nu pot duce o lupta serioasa mai mult de 3-5 minute. Sunt foarte multi cei care au o rezistenta mai buna decat a mea, multi cei care au o tehnica mai buna si destul de multi cei care pot lovi mai puternic (toate trei valabile si in literatura), insa eu posed o combinatie intre acestea care imi da siguranta ca pot face fata oricand, oricui, fara sa ma fac de rusine. Eu in artele martiale ma pregatesc pentru strada, nu pentru ring. Nu o sa vedeti niciodata o lupta de strada care sa dureze mai mult de 2 minute, daca nu e o joaca. La fel si in literatura, nu ma pregatesc pentru ring (canon literar), nu am nevoie de rezistenta si suflul unui luptator oficial, ci de tehnica, forta, viteza si rezistenta care iti pot asigura supravietuirea, nu premiile. Si mai e ceva, in ring multe dintre loviturile care pot face diferenta sunt interzise. Degeaba stii sa tai respiratia cuiva in 5 secunde daca esti subordonat unui joc. Taie-i respiratia si odihneste-o si tu pe a ta. Cam tipul acesta de autor cred ca sunt.

 

Cum ti-ai ales temele cercetarilor stiintifice: opera lui Radu G. Teposu si fantasticul in literatura?

 

Monografia despre Teposu a fost initial lucrarea mea de licenta. Am tendinta de a ma atasa de anumite persoane si de a ramane la disparitia lor cu anumite datorii morale. Desi eu nu am fost botezat pana la 24 de ani, Teposu era recunoscut oficial ca nas al meu. Am avut multe discutii serioase in copilarie, desi eu eram un pustiulica, dar bagam bine la cap si discutiile acelea au contribuit decisiv la formarea mea ulterioara.

 

Ii eram si ii sunt dator deci, iar cand am putut sa fac ceva pentru receptarea lui postuma, oricum nemeritat de slaba, am incercat sa fac. Mai am o asemenea datorie fata de un alt om care a contribuit in mod esential la formarea mea, Radu Saplacan, sper ca pana la sfarsitul deceniului acesta sa o achit.

 

Cat despre fantastic, este tema mea preferata in literatura, nu as fi putut sa imi fac doctoratul pe altceva. Am tot scris despre fantasticul de interpretare, exista si cartea, nu vreau sa revin acum si aici asupra lui, cert este ca fac parte dintre acei oameni care cred in miracolele cotidiene si cauta fantasticul in interiorul realului si nu in afara lui.

 

Acum lucrez la o carte legata tot de miracol, cercetez un soi de poezie a convertirii, a unor autori romani celebri care in timpul bolii sau inainte de moarte isi schimba radical stilistica si tematica devenind alti autori. Detaliile la timpul lor.

 

Cum iti incepi cartile? De exemplu, cel mai recent roman, In urma nu mai e nimic, incepe ca o poveste picaresca pentru a intra intr-un absurd kafkian de-a dreptul. Cum ajungi la astfel de constructii? Ce te face sa parasesti o pista initiala poate comoda (aventurile) pentru a intra pe un teren alunecos (absurdul)?

 

Depinde de carte, pe toate le incep diferit, in functie de necesitati. Dar cum stiu unde bati pot sa iti spun ca urasc narativitatea lineara si previzibilitatea. Chiar cu riscul de a-l pierde imi place sa imi surprind lectorul, sa schimb macazul, sa il transport unde nu se asteapta. Este o tehnica predilecta a mea, am folosit-o chiar de la primul roman, Intamplari la marginea lumii (Cartea Romaneasca, 2007), unde un fantasy umoristic se transforma in distopie cinica. Dar la mine trecerile sunt firesti, nu fac rupturi, totul este logic, totul se transforma natural si in crescendo. Ma mira in schimb consideratiile tale despre In urma nu mai e nimic, nu vad cum fuga unui baiat, provocata de multiple traume care il determina sa rupa orice legatura cu familia, lumea, chiar realitatea, poate fi privita ca poveste picaresca (poate doar in termeni cervantesieni). Trecerea inspre Institutie este, cum spuneam, fireasca si Institutia nu este absurda, este, din contra, logica dusa la perfectiune, este mecanismul existential de tocat ideal (sau idealuri). Institutia o poate identifica oricine cu orice isi doreste. Au fost comentatori care au identificat-o deja cu societatea, cu literatura etc., nu conteaza. Institutia este suprarealista, este poate chiar de neconceput, dar nu este absurda, totul este calculat in cele mai mici detalii. In unele traduceri se spune necunoscute sunt caile Domnului, in altele se spune ca sunt incurcate, dar in nici unele nu se spune ca ar fi absurde, doar ca tin de o logica nepamanteana. Logicii acesteia am incercat eu sa ii fac un instantaneu partial.

 

Citisem intr-un interviu mai vechi ca esti interesat de literatura duhovniceasca si mi-am amintit asta in timp ce citeam romanul tau, care este plin de referinte la literatura religioasa. Cum ai descoperit aceasta literatura?

 

Da, sunt interesat de literatura duhovniceasca si de tot ce tine de zona religioasa. Nu sunt multe de spus. Ziceam ca m-am botezat tarziu, parintii mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, in caz ca doream una, asa ca inca din liceu am inceput sa studiez crestinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la inceput timid, apoi tot mai aplicat. A durat cativa ani in care am tot bajbait, apoi au urmat niste crize existentiale destul de dure din care am iesit cu ajutorul unor carticele ale unor duhovnici rusi. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani. Asa ca da, pot sa marturisesc ca Pelerinul rus de care pomeneste Salinger in Franny si Zooey are un impact covarsitor (daca esti deschis, evident). Acolo am inceput.

 

Vorbesti serios, 70-80% din timpul tau il dedici scrisului? Cum faci? Ai un secret? Si restul de 20%? Scrii zilnic?

 

Lucrul acesta se intampla inainte sa am doi copii si chiar si atunci era vorba despre 70-80% din timpul meu liber, nu din timpul meu general. Acum timpul meu liber se concentreaza mai mult in jurul copiilor, iar pentru scris folosesc noptile. Nu, nu scriu zilnic, scriu pe anotimpuri, iarna scriu proza, teatru sau scenarii, primavara poezie, vara nu scriu si toamna scriu eseuri. Respect in schimb o regula autoimpusa, daca am terminat de scris o carte intr-un gen niciodata nu voi continua cu o carte in acelasi gen, daca acum am scris proza, urmatoarea carte va fi de eseu sau de poezie. Am nevoie de asta pentru reimprospatare, pentru a ocoli elegant manierismul

 

 

Adina Dinițoiu, Un roman mistic și inițiatic, http://www.observatorcultural.ro/Un-roman-mistic-si-initiatic*articleID_32537-articles_details.html   în: Observatorul cultural, nr 796/ 30 oct. 2015

Debutat ca poet, Cosmin Perţa (n. 1982) a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întîmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi Cîinele de lemn (2012),Vizita (2013) şi – apărut de curînd – romanul În urmă nu mai e nimic (2015), despre care va fi vorba în rîndurile de faţă. De fapt, trebuie spus că proza pe care o scrie Cosmin Perţa – calificată de autor cînd „poem“, cînd „roman“, cînd „povestire“ – este un tip de text hibrid, cu accente poematice (şi, în volumele anterioare, fantasy şi fantastice), marcat de satira politico-socială, dar şi cu evidente inflexiuni mistic-religioase, o proză situată în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti („Gogol, Cehov, Harms“ (şi Bulgakov, adaug eu) – notează personajul-narator din În urmă nu mai e nimic, dar şi „Buzzati, Cortázar“). Această descendenţă literară – la care se adaugă şi o anumită nostalgie rurală/ inadap tare la spaţiul citadin – îl plasează pe Cosmin Perţa într-o zonă mai aparte a prozei noastre tinere, influenţate, de regulă, de literatura occidentală (mai ales americană) şi orientate către spaţiul citadin.

 

Ce aduce nou acest roman, În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015), este faptul că pune accentul pe experienţa mistic-religioasă, dincolo de satira socială: el înfăţişează – şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, în plan literar, ba dimpotrivă, aş spune – un traseu biografic ascensional, un soi de traversare a lumii şi a tentaţiilor ei, la capătul căreia se află monahismul. Debutat ca un Bildungsroman – declanşat de moartea violentă a bunicului, în pădure (cu capul retezat, ca la Bulgakov) –, romanul consemnează experienţele succesive ale copilăriei şi adolescenţei (mutarea la oraş, problemele de adaptare la şcoală, certurile părinţilor, fuga copilului de acasă), pentru a se opri, la un moment dat, din evenimenţial şi a-şi concentra „energiile“ în două direcţii: pe de o parte, experienţa monahală (copilul fugar ajunge într-o mănăstire, unde e botezat şi face „ascultare“, iar la final cere dezlegare pentru a merge „în pustie“), iar pe de alta, experienţa în aşa-numita Instituţie, un spaţiu de control de-a dreptul kafkian (în Teofil şi Cîinele de lemn exista, de altfel, un alt falanster, numit Şantierul).

 

Romanul mizează, aşadar, nu pe naraţiunea formatoare – aşa cum păruse la început –, ci din nou pe dimensiunea simbolic-satirică, pe de o parte, iar pe de alta, pe dimensiunea mistic-religioasă. Cele două planuri alternante – în scurte secvenţe numerotate (în totul, trei părţi, un „Interludiu“ şi un „Epilog“) – sînt traversate de un laitmotiv, acela al scrisului, al scrierii unui roman: „M-am apucat să scriu un roman, asta deoarece nimeni din Instituţie nu avea voie să scrie jurnal, memorii sau texte mistice, însă oricine putea să scrie un roman. Roman era voie, jurnal, nu, jurnalul şi textele mistice erau subversive. Eu, de fapt, un jurnal epifanic voiam să scriu, dar nu mai riscam, aşa că l-am intitulat simplu: roman. Acoperirea mea era astfel asigurată, nimeni n-avea să se prindă că eu de fapt scriam un jurnal. Scriam la el, flagelîndu- mă. […] Deconspiram Instituţia, asta făceam, lăsam un document în urma mea, un document care putea fi o bază pentru o mişcare serioasă, cu adevărat antiinstituţională“.

 

Cumva, cele două planuri par a comunica, a trece unul în celălalt: secvenţele care consemnează „ascultarea“ în mănăstire, dialogurile cu părintele Sofronie ori cu fratele Pavel, psalmii compuşi de personaj, comentariile în marginea unor texte religioase, toate acestea pot face parte, în definitiv, din acel „jurnal epifanic“ sub acoperire, pomenit mai sus. În orice caz, traseul acesta de iniţiere în viaţa monahală şi ascetică – secondat în permanenţă de vocea conştiinţei rele, numită în text „fata dracului“ (care include şi tentaţia erotică, feminină) – reprezintă, cred, o miză importantă a acestui roman, cu atît mai mult cu cît credinţa, salvarea erau mai importante chiar decît scrisul, înTeofil şi Cîinele de lemn. Cu toate acestea, sentimentul ratării – de care era bîntuit Teofil, scriitorul mediocru – revine şi aici, în forţă, în „Epilogul“ cărţii: „Bineîn ţeles că nu sînt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului – i se adresează, deconspirativ, mamei sale protagonistul –, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu de – spre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă“.

 

Tot spre final, o scenă – clasică, aş zice, şi nelipsită de umor – în care protagonistul se trezeşte într-un pat de spital, imobilizat, în prezenţa părinţilor care-i spun că a făcut o depresie severă, aruncă totul în ambiguitate, sugerîndu- ne că avem de-a face cu halucinaţiile unui bolnav. Prozatorul se complace în a păstra în permanenţă acest văl de ambiguitate, care-i permite nu numai să diversifice registrele stilistice, dar şi să introducă o bună doză de umor şi autoironie (ca în scena evocată mai sus, cu părinţii care pun halucinaţiile fiului lor pe seama faptului că nu a fost botezat la naştere). În orice caz, romanul reuneşte obsesiile scriitoriceşti ale lui Cosmin Perţa: tema morţii şi a ratării, tema scrisului, a credinţei şi a salvării – aici cu o miză mai mare – şi mai riscantă, la nivel literar – pe dimensiunea mistic-religioasă. De altfel, propoziţia care dă ti tlul romanului – „În urmă nu mai e nimic“ – are două tipuri de recurenţe în text, ce corespund celor două planuri: pe de o parte, apare în legătură cu aşa-numita Instituţie, spaţiu kafkian prin excelenţă (de tipul Şantierului din Teofil şi Cîinele de lemn), şi indică, desigur, lipsa de scăpare, imposibilitatea de a evada, captivitatea, controlul; pe de altă parte, aceeaşi propoziţie apare şi în legătură cu traseul spiritual parcurs de personaj către monahism şi asceză (la final, pleacă „în pustie“) şi marchează îndepărtarea treptată de lume, de tentaţiile ei. Textul lui Cosmin Perţa parcurge, practic, mai multe niveluri, de la cel realist (cu debuşee în fantastic, în volumele anterioare, conform afirmaţiei din Teofil şi Cîinele de lemn: „[…] pînă la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică“) la nivelul simbolic (Instituţia) şi, în cele din urmă, la cel mistic-religios. Convertirea ajunge la capăt în ultimul paragraf, în care personajul, detaşat de lume (de evenimentele ei „extraordinare“), alege „banalitatea istovitoare“ a ascezei: „Eram atît de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare“ („Epilog“).

 

În urmă nu mai e nimic vine în continuitatea volumului Teofil şi Cîinele de lemn, din 2012, reluînd, de fapt, personajul: romanul de faţă ne prezintă – ni se spune – prima parte a vieţii lui Teofil, scriitorul ratat din Teofil şi Cîinele de lemn. Aşa cum, aici, „fata dracului“ reprezintă un soi de conştiinţă-raisonneur, în mod similar Cîinele de lemn este un raisonneur pentru Teofil: iar dacă romanul în discuţie este unul pluristratificat – într-un sens ascensional, de iniţiere mistic-religioasă –, pe de altă parte, protagonistul însuşi are de-a face, aşadar, cu un dublu al său (o mauvaise conscience), în traseul lui către monahism. Cosmin Perţa scrie, cum spuneam, un text cu o miză înaltă (care trece dincolo de literatură), dar are precauţia de a păstra totul în spaţiul ambiguităţii specifice literaturii: scenariul iniţiatic propus poate fi, în egală măsură, o halucinaţie a personajului sau „jurnalul epifanic“ pe care el îl scrie în Instituţie (şi pe care aceasta i-l va confisca). Roman postmodern – cu doza de ironie auctorială inclusă, şi nelipsit de umor (vezi mai ales prima parte a cărţii, biografia personajului)–, care-şi dejoacă singur pistele propuse, În urmă nu mai e nimic este cartea cea mai reuşită şi mai complexă, de pînă acum, a prozatorului Cosmin Perţa.

 

http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#axzz3ocEMgZ00 Andreea Tănase, ”Teofil și câinele de lemn” în: Semne bune, 15 oct. 2015  (LD: ATENȚIE! Câine de lemn = Dada (în l. franceză), cf Matei Vișniec, Cabaretul Dada, în: Omul din care a fost extras răul, Ed Cartea Românească, 2014          Vezi și:      http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Teofil şi Câinele de lemn” te năuceşte. Este primul gând pe care îl am când îmi amintesc romanul lui Cosmin Perţa. Este un roman care nu poate fi catalogat, şi al cărui subtitlu este Poem. La început, ai impresia că vei citi un roman science-fiction, despre călătorii în timp; apoi îţi devine clar că este un roman alegoric, în care parcă recunoşti celebrul Canal la care erau trimişi deţinuţii politici la muncă silnică. În Teofil şi Câinele de lemn”, spaţiul pustiit al disperării în care îl cunoaştem pe unul dintre personajele principale, este Şantierul. Continui să citeşti despre întoarcerea în timp a lui Teofil Barbălată, şi cartea prinde un aer de bandă desenată, unde personajul principal capătă puteri de super-erou.

Întâmplările lui Teofil din trecut sunt întrerupte de capitole despre chinul Câinelui de lemn din prezent şi de lupta lui cu fantomele propriilor greşeli. Pe alocuri, începi să crezi că citeşti un roman de groază, în care spectrele nu dau pace muritorilor de rând. Dar nici aici nu te lasă Cosmin Perţa să zăboveşti. Intri pe nesimţite într-o atmosferă de roman fantasy, în care personajele devin dumnezei şi îngeri şi au puterea de a stăpâni focul, aerul, pământul (Conducătorul Oştilor Celeste şi Regele Nisipurilor Mişcătoare). Câinele de lemn, care părea că a reuşit să evadeze din Şantier fără ca măcar să mai încerce acest lucru, ajunge până la urmă în inimaŞantierului, în cel mai de temut loc, din care se aude constant zumzetul sinistru al deţinuţilor forţaţi să fie fericiţi în timp ce sunt schingiuiţi.

Cele două personaje principale, Teofil şi Câinele de lemn, care până acum au avut trasee separate şi cât de poate de diverse, se trezesc împreună în aceeaşi cameră, aşteptându-şi sentinţa. Sau poate rolul în marea scenă a vieţii spirituale la care s-au înhămat fără să şi-o asume conştient. Unul dintre ei revine la viaţa aparent banală pe care o avea înainte, iar celălalt devine îngerul lui păzitor. Împreună, continuă aventura începută separat, întâlnindu-se chiar şi cu diavolul în persoană (un alt personaj alegoric, pe care parcă totuşi îl recunoaştem de la Ştirile ProTv, împreună cu vila lui somptuoasă din Bucureşti).

V-am povestit despre Teofil şi Câinele de lemn ca despre un roman, dar v-am spus că subtitlul este Poem. Ca să vă dau o idee despre cum este organizat volumul, am să vă spun că are 33 de capitole, în proză, dar fiecare dintre ele se termină cu câte un pasaj distinct, scris cu italice, care poate fi citit şi ca poem de sine stătător, şi ca strofă a unui poem alcătuit din toate cele 33 de astfel de pasaje. Ca să completeze tabloul halucinant pe care îl zugrăveşte cartea-poem a lui Cosmin Perţa, din loc în loc cititorul descoperă în paginile cărţii şi ilustraţiile foarte potrivite ale lui Andrei Gamarţ.

Cosmin Perţa s-a născut în 1982 în Vişeul de Sus, şi din 2002 publică des – poezie şi proză. A făcut facultatea la Cluj, unde a şi fost redactorul mai multor publicaţii.
http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#ixzz3qYTKY2P3   Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, Ed Herg Benet, 2012 (a primit premiul pentru cartea de proză a anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori)

Carmen Ardelean, Cum interpretăm fantasticul de interpretare? Teofil și câinele de lemn, Cosmin Perța, http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=2214

http://semnebune.ro/2013/cosmin-perta-vizita/#axzz3jGOUX21R   Cosmin Perța, Vizita,  Editura Herg Benet, 2013
Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea I-a, Notd Literar, iunie 2013

http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9 Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea II-a, Nord Literar, iulie-august 2013 http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1363&Itemid=9

Gheorghe Glodeanu, Orientări în proza fantastică românească, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014

http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/strainul-1845 Străinul de Albert Camus, (fantasticul absurd existențialist)

Felix Nicolau, Fantasticul de interpretare este noul rege, Cronică la cartea Introducere în fantasticul de interpretare, revista Astra, sept 2014 http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf   Vezi, în Ziarul Financiar din 28 iunie 2013 http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fantasticul-renunta-la-regina-si-pastreaza-regele-de-felix-nicolau-11028896

Cătălin Badea Gheracostea, Noutăți: Introducere în fantasticul de interpretare, aprilie 2012 http://www.corpult.ro/News/ViewOne.aspx?NewsItemId=3    Volumul 1 din Introducere în fantasticul de interpretare a lui Cosmin Perţa arată un critic pe cale de maturizare, în stare să acopere cu lectură o bibliotecă cât se poate de reală pentru a o modela sub termenul de fantastic până la ultima consecinţă. Demersul autorului Întâmplărilor la marginea lumii şi al celor Două poveşti, ambele cărţi de o originalitate dincolo de orice dubiu, deşi folosind personaje, secvenţe şi ieşiri din real cunoscute, demersul lui Cosmin Perţa, ziceam, este unul ambiţios. După ce parcurge textele esenţiale teoriei fantasticului (Todorov, Ricoeur, Caillois etc.), el se raportează critic la ele, fără a alege calea comodă a citatului şi a preluării candide a limbajului propus. Perţa vrea şi obţine de-a lungul acestui prim volum teoretic şi critic, prin analize de text lucide şi înşirate într-o ordine aproape cazonă, simultan cu propria construcţie de termen, cazuistica pe care acesta se aplică. Ce ar fi fantasticul de interpretare la Cosmin Perţa, deci? Ar fi facil aici să dăm citatele din chiar volumul anunţat, cu categoriile ce, inevitabil, la rându-i le naşte. Ne permitem o critică înainte de definiţia aleasă, pentru că un catalog de definiţii aparţine fiecărui cititor interesat de o carte ca Introducere…, şi anume vom critica distanţa sesizabilă între fantasticul practicat de Cosmin Perţa şi cel descris şi teoretizat. Este probabil un neajuns al celui care este prea lucid datorită încercării de a citi tot, el pierzându-şi vigoarea în crearea propriei lumi fantastice, permanent aflată sub oglinzile lumilor deja ştiute. De unde autoironia de sfârşit de şcoală, de veac şi de lume, prezentă şi în scrierile teoretice şi în cele ficţionale semnate Cosmin Perţa. Se aşteaptă volumele următoare.       Cătălin Badea-Gheracostea

 

Cătălin Badea Geracostea, Rezumatul tezei de doctorat Fantastica românească după al doilea război mondial, în: Fantastica, nr 9/ 2013,

http://fantastica.ro/fantastica-romaneasca-dupa-al-doilea-razboi-mondial/

 

Codoban Aurel,  https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=38&cad=rja&uact=8&ved=0CEcQFjAHOB5qFQoTCL3hrfHbj8kCFUGgDgodYx8CgA&url=http%3A%2F%2Fwww.comunicare.codoban.ro%2Fssi.pdf&usg=AFQjCNFqtJXbX2ZSbCRr5wXB-WuO9e1e7Q&sig2=lX2yYHamtkNN7dNvvt-STQ

 

 

Andreea Răsuceanu, De la marțienii fraților Strugațki la păienjenișul fabulos al lui Cărtărescu. Cosmin Perța – Introducere în fantasticul de interpretare, http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26735-articles_details.html în: Observator cultural, nr. 616/ martie 2012

 

Maihail Vakulovski

http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1891 Prezentarea cărții lui Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, în: revista electronică Tiuk

 

http://povestisasesti.com/2013/12/01/1-in-asteptarea-craciunului-ce-este-calendarul-de-advent/   Calendarul de advent    În calendarul de Advent al poveștilor săsești, fiecare număr este o nouă zi   În cartea lui C. Perța, fiecare număr de capitol reprezintă o nouă lună din viața eroului cărții

Ce este Adventul?

Adventul este timp de bucurie și liniște, în așteptarea Crăciunului. De Avent se deschid căsuțele târgurilor de Crăciun, iar atmosfera feerică se umple de arome de vin fiert și turte dulci, de glasuri vesele. Probabil că tot din Advent începe și Moș Crăciun să-și pregătească renii și sania, iar poșta lui nu mai face față scrisorilor.

Cuvântul Advent provine din latinul “adventus”, care înseamnă “venire”. Corespondentul său în Biserica Ortodoxă ar fi, numai într-o anumită măsură, perioada postului, deși cele două diferă atât prin durată, cât și prin felul în care sunt celebrate.

Adventul începe în a patra duminică înainte de 25 decembrie, așa că data diferă de la an la an, între 27 noiembrie și 3 decembrie. În fiecare dintre cele patru duminici de Advent se țin slujbe speciale, în pregătirea Crăciunului, iar în mijlocul familiilor este o tradiție aprinderea câte unei lumânări din coronița de Advent.

 

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF

 

Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul său întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

 

O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificata. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilitatii morţii. Imaginstica goticã este relevantã: multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalitaţi; sângele şi timpul, expresii ale efemerului; ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanitaţii; castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

 

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconstientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprima raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei.

 

Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

 

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat , asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţelor supranaturale.

Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr: suntem şi Cain şi Abel.

 

 

Cuvinte cheie: Cosmin Perța, Liviu Drugus, Matei Călinescu, Edgar Alan Poe, F. Dostoievski, N.V. Gogol, Boris Pasternak, Leo Butnaru, Mariana Codruț, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic, Conkan Marius, Vasile Andru, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Grădinaru Camelia, Basarab Nicolescu, Baudrillard, Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia, Lucian Perța, Thierry Magnin, Mihail Sebastian, Paul Cernat, Doina Popescu, Dan Alexe, Tristan Tzara, Matei Vișniec, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Constantin Piștea, Elena Vlădăreanu, Aurel Codoban, Andreea Răsuceanu, Cătălin Badea Gheracostea, Mihaela Ursa, Felix Nicolau, Teofil Părăian, Andreea Tănase, Carmen Ardelean, Adina Dinițoiu, fantasticul de interpretare, adventism, epifanie, hermeneutică, postmodernitate, fantasy, imaginar

Domnule profesor Basarab Nicolescu,


Pentru început, vreau să vă asigur că mă bucur, alături de cei doi editori şi de ceilalţi autori, de apariţia recentă a celor două volume pe tema transdisciplinarităţii (http://www.theatlas.org/index.php?option=com_phocadownload&view=category&id=14:recent-publications&Itemid=75 ). Sper să apară şi recenzii-analize critice la cele două volume, inclusiv la articolul meu din volumul al doilea. De asemenea, mă bucur că vă aflaţi printre promotorii ideii de identitate şi unitate europeană, idee de care mă simt foarte ataşat şi pe care o asociez cu şansa unui viitor mai bun pentru România, pentru români, oriunde s-ar afla aceştia. Anexez, la final şi textul scrisorii dumneavoastră adresată public prin intermediul revistei ieşene „Convorbiri Literare”. Devreme ce adresarea dumneavoastră este una publică, şi răspunsul meu este unul public, această scrisoare fiind postată atât pe pagina mea de Facebook, cât şi pe blogul meu de pe wordpress.com. Sper că sunteţi bine antrenat şi foarte rezistent pentru a primi foarte multe critici, inevitabile în urma unui asemenea uriaş demers. Şi eu sunt gata să primesc critici pentru propunerile pe care le voi face în cele ce urmează, propuneri fatalmente provocatoare şi generatoare de controverse. Spun asta pentru că urmăresc încă de la începutul anilor 70 evoluţia proceselor de integrare: CEE şi CAER erau pe atunci două forme de integrare, una bazată pe (neo)liberalism democratic şi cealaltă bazată pe dirijism şi centralism de tip imperial. Deja am atins o primă propunere pentru colectivul care va elabora acest posibil/ probabil manual de umanism european: plasarea procesului de (re)creare a unei comunităţi europene economico-politico-etice performante pe multiple planuri (economic, politic, cultural, educaţional, informaţional, militar, uman etc.) – şi nu doar pe cele patru direcţii pe care le propuneţi – în ansamblul/ contextul proceselor integraţioniste de pe mapamond (NAFTA, ALALC etc.). Asta ar explica mai bine procesul integraţionist ca atare şi ar crea o motivaţie suplimentară pentru cunoaşterea evoluţiei omenirii înspre comunităţi armonioase, mai numeroase demografic, bine echilibrate şi (relativ) pacifice. Nu văd motivul pentru care Homo europaeus ar deveni Homo europeanus, dar asta veţi explica, probabil mai pe larg în viitorul manual. Cartea lui Victor Neuman  (Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, de la Polirom este un demers util și interesant). În legătură cu proiectatul manual pentru disciplina şcolară obligatorie ce ar urma să se predea în toate statele membre ale UE am următoarele opinii şi propuneri:

  1. Definirea civilizaţiei şi culturii europene ar trebui să pornească chiar de la începuturi (etimologia cuvântului Europa, culturi pre-europene, Europa romană  – precursoarea  actualei şi viitoarei Europe unite, delimitări geografice şi influenţe culturale externe etc.). Europa iluministă este, cred, viziunea europeană occidentală cu valori incontestabile, dar o atare viziune conţine în sine și un sâmbure de dispută regională între occidentul şi orientul european. Chiar dacă valorile occidentale vor prevala oricum în paleta finală de valori europene postmoderne actuale, cred că plecarea de la un alt numitor (mai comun, pre-iluminist) ar fi preferabilă demersului în cauză.
  2. În expozeul dumneavoastră, accentul cade pe entităţile statale componente (ţări/ state), acesta fiind doar un punct de vedere în conceperea arhitecturii viitoarei Europe şi anume punctul de vedere iniţiat şi promovat de Franţa. Franţa militează constant pentru o Europă ca o federaţie de state autonome, în timp ce există şi alte puncte de vedere care pun accentul pe ideea unui stat unitar european, cu legislaţie, armată şi politică externă unice. Acesta este şi punctul meu de vedere, respectiv unul care să pledeze pentru o unitate culturală europeană estompând diferenţele/ specificităţile naţionale sau statale, diferențe care, inevitabil, vor mai rămâne încă mult timp. Deja naţionalismele (stimulate de actuala criză şi exacerbate în campaniile electorale din fiecare ţară în parte) ameninţă să submineze temeliile unităţii europene după binecunoscuta regulă din vreme de naufragiu: „Scapă cine poate”. Chiar exemplele pe care le-aţi sugerat nu vor avea drept efect decât sublinierea şi mai accentuată a apartenenţei oraşelor şi zonelor amintite la o anumită delimitare teritorial-statală, în timp ce finalitatea demersului educaţional este aceea de a crea imaginea tezaurului cultural comun.

Mă voi referi, în continuare, la conţinutul propunerilor dumneavoastră. Prima propunere constă în „Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene”.  Încă de la cursurile Şcolii doctorale de la UBB, la care am asistat în primul an de activitate al Școlii, aţi probat şi criticat tendinţa nocivă de a crea noi şi noi discipline, toate cu pretenţii de autonomii şi loc tot mai mare în curricule. Am susţinut şi susţin acest demers antidisciplinar, drept pentru care nu pot să susţin introducerea (şi încă obligatorie!) a unei noi discipline, evident în detrimentul altora (Filosofie? Logică? Matematică?…). Mai mult, viitoarea disciplină conţine în titlu ceea ce se presupune că dorim să atenuăm: teritorialitatea şi statalitatea cu care ne-a procopsit modernitatea (Secolul naţiunilor). Dacă o atare disciplină se va dovedi atât de necesară încât să disloce altele şi să aibă un loc (în faţă), atunci titlul ar putea fi: Istoria culturii europene, cu accentul pus pe elementul comun – cultura, şi cu eliminarea elementului învechit – ţările/ statele naţiuni. Pe scurt, nu disciplină, ci cunoştinţe transdisciplinare pe teme culturale europene; nu disciplină obligatorie, ci facultativă sau, mai bine, o sumă de cunoştinţe ce pot fi diseminate în discipline deja existente; nu istorie a ţărilor, ci istorie a culturilor/ culturii europene. Desigur, asta nu exclude ideea apariţiei a cel puţin unui manual de Cultură europeană.

3. A doua propunere a dumneavoastră se referă la „Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene”. Am spus deja că nu agreez ideea unui manual unic pentru o disciplină obligatorie/ impusă, ci pledez pentru o abordare transdisciplinară a culturii europene. Cele patru axe propuse sunt criticabile tocmai pentru ancorarea lor în trecutul modern, naţionalist, fragmentat pe ţări şi teritorii statale independente. A relua istoria fiecărei ţări echivalează cu sublinierea specificităţilor naţionale, a dinastiilor locale, a cutumelor etnice etc. lucru ce ar putea fi făcut doar în contextul sublinierii elementelor comune,  a ideii de unitate europeană.  Referirea la Comunitatea Europeană (fr. Les communities Europeens) face trimitere la faza iniţială a procesului integraţionist european: integrarea comunităţilor/ entităţilor statale co-interesate. Celelalte trei axe (literar-artistică, ştiinţifică şi religioasă) pot fi teme/ subiecte de discuţie cu privire la un fond cultural comun, dar „omul european” nu mai este omul antic şi medieval cu preocupări artistice majore şi fundamentale, după cum nu este nici omul cercetărilor savante, dar şi cu atât mai puţin omul profund religios. Aceste trei axe nu ajută prea mult la ideea de comuniune culturală prezentă şi viitoare. În schimb, ar fi foarte utile dimensiunile tehnologică, economică, politică, etică adică exact dimensiunile care au motivat apariţia procesului integraţionist (desigur, fără a ignora cele trei dimensiuni amintite mai sus). Eroarea de a pune vinul nou în burdufuri vechi persistă prin sugerarea ca fiecărei ţări să i se acorde exact acelaşi număr de pagini, prin insistenţa de a vedea cu prioritate copacii şi nu pădurea. A trata cultura Luxemburgului pe exact acelaşi număr de pagini pe care s-a tratat cultura Franţei sau Germaniei, mi se pare un forţaj inutil. Presupusa egalitate a ţărilor membre este, evident, una iluzorie, fiecare comunitate venind în Uniune cu un număr de parlamentari, de voturi adică, ceea ce face ca discuţia despre egalitatea de tratamente într-un manual de educaţie culturală să apară inutilă pentru viitorul european.

4. Cea de a treia propunere a dumneavoastră vizează faptul că „Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul îşi va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe”. Se poate susţine ideea că aprobarea unor structuri curriculare ţine mai mult de Executivul fiecărei ţări, mai ales că UE nu are un Executiv unional. Dar a reveni pentru aprobare şi finanţare la guvernele statelor membre pentru aprobarea viitorului Uniunii – state cu problemele lor politico-electorale interne  acute – mi de pare o revenire la modernitate, o întoarcere la datele iniţiale ale problemei. Un asemenea demers educaţional, foarte necesar şi binevenit de altfel, este, cred de resortul Parlamentului european, iar finanţarea trebuie să fie tot din fonduri europene comune. În fine, problema traducerilor este una care ar putea fi rezolvată de o natură radicală şi care să asigure efectuarea a încă unui pas pe calea creării unei entităţi specifice postmodernităţii, respectiv integrarea continentală. Mă refer la necesitatea adoptării, în sfârşit, a unei limbi comune de comunicare. Păstrarea, în continuare, a 28 de limbi oficiale, cu enorme cheltuieli de traducere şi de tipărire este un anacronism ce ar trebui să fie rapid diminuat. Aşadar, nu traducerea acestui eventual viitor manual ar fi problema, ci adoptarea deciziei de a avea o limbă de comunicare la nivel european ar fi pasul decisiv în crearea unui nou mod de organizare administrativă (politico-economico-etic) la nivel continental, respectiv crearea statului european. Desigur, va trebui analizat momentul optim pentru o atare decize, dar un manual pe tema culturii europene comune ar putea fi scris chiar într-o limbă care să devină limba oficială sau măcar limba de comunicare a Uniunii Europene.

5. Propunerea de a avea loc întâlniri anuale ale tineretului european este oricând binevenită, dar lucrurile sunt deja avansate în acest sens, îndeosebi programele Erasmus fiind serioase contributoare la transpunerea în realitate a ideii de spaţiu economic şi cultural comun.

În concluzie, sugerez crearea unui proiect educaţional transdisciplinar, postmodern şi cu efecte concrete imediate în edificarea noii construcţii politice europene: statul european. România are un avantaj concurenţial sensibil la acest capitol, tocmai prin Şcoala doctorală de la UBB unde dumneavoastră promovaţi activ transdisciplinaritatea, transformând Clujul în primul centru universitar al României care a introdus noua viziune de cercetare atât în plan umanist cît şi în cel tehnic.

Cu respectuoase salutări prieteneşti,

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi                                                      15 decembrie 2013

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Anexa (Scrisoarea domnului profesor Basarab Nicolescu adresată cititorilor revistei Convorbiri Literare din Iaşi)

Curriculum şcolar pentru Homo europeanus

Noţiunea de Homo europeanus a fost inventată in secolul XVIII, în tentat iva de a defini Europa ca civilizaţie şi cultură.

Suedezul Carl von Linné (1707-1778) a introdus, în 1758, în a zecea ediţie a cărţii sale

Systema Naturæ, sistemul său de clasificare binomială[1]. Fiecare specie este definită printr-un nume de gen, în limba latină şi scris cu majusculă, şi printr-un nume de specie,  de asemenea în limba latină dar scris cu minusculă, un adjectiv şi un complement de nume, evocând o trăsătură caracteristică sau un loc geografic. Linné crează astfel binomul Homo sapiens, subdivizat în cinci specii. Una dintre aceste specii este Homo europeanus.  Homo europeanus este, pentru Linné, alb, inventiv, nobil în caracter şi războinic.

Nietzsche, la rândul său, vorbeşte de  Europäischer mensch[2].

După 1945, construcţia Europei stimulează importanţi intelectuali precum André Malraux, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga sau Theodor Adorno să adâncească explorarea noţiunii de Homo europeanus.

Este de menţionat, de asemenea, existenţa revistei « Ecce Homo Europeanus », centrate pe probleme interculturale. Această revistă a consacrat în 2011 un număr dedicat oraşului Cluj-Napoca[3]. De altfel, un redactor al acestei reviste este român.

Nu am intenţia să intru aici în dezbaterea diferitelor accepţii ale expresiei Homo europeanus. Scopul meu este doar de a prezenta câteva propuneri concrete pentru elaborarea unui curricullum şcolar pentru formarea lui Homo europeanus.

Punctul de plecare al consideraţiilor mele sunt două remarci elementare.

În primul rând, Homo europeanus nu are încă o definiţie riguroasă şi acceptată de toată lumea. Această situaţie este o consecinţă a faptului că Homo europeanus se află într-un proces de emergenţă. În acest context, problema crucială este cea a educaţiei.

În al doilea rând, fiecare ţară  europeană ignoră aproape total istoria şi cultura celorlalte ţări europene. Este suficient să citez, pentru a ilustra această ignoranţă, două confuzii curente şi bine cunoscute: cea între Slovenia şi Slovachia şi cea între Bucureşti şi Budapesta.

Doresc să supun autorităţilor europene propunerile următoare[4]:

1. Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene.

2. Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene.

3. Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul își va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe.

După redactarea părţii privind ţara respectivă, textul trebuie tradus în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii Europene.

4. Pentru minimizarea cheltuielilor aferente unui asemenea proiect, este de dorit ca manualul să fie disponibil, în versiune pdf nemodificabilă şi în regim de copyleft, pentru toţi profesorii şi elevii din ţările Comunităţii Europene. Pentru recuperarea, cel puţin parţială, a cheltuielilor aferente, manualul ar putea fi publicat sub formă de carte, devenind astfel disponibil tuturor locuitorilor ţărilor Comunităţii Europene. Impactul asupra cunoaşterii reciproce a ţărilor Comunităţii Europene ar fi astfel considerabil.

5. Crearea unei manifestări anuale „Întâlniri ale Tineretului European”, care să aibă loc în fiecare an într-o ţară diferită. Succesul neaşteptat al „Zilelor Mondiale ale Tineretului”, eveniment organizat de Biserica Catolică Romană, reunind tineri catolici din lumea întreagă, poate servi ca exemplu. În ciuda a ceea ce se afirmă despre tinerii de astăzi, ei resimt o mare foame spirituală, dincolo de condiţionările impuse de societatea de consum şi divertisment.

Desigur, se pot face consideraţii la nesfârşit despre aspectul utopic al proiectului pe care îl prezint: se va vorbi, ca fiind obstacole majore, despre egoismul naţional, despre resentimentele legate de cele două războaie mondiale şi de neîncrederea generată de aceste resentimente. Dar eu cred în înţelepciunea europenilor care le va spune că unitatea europeană va întări fiecare naţiune.

Doresc să termin aceste scurte consideraţii citând câteva cuvinte  ale lui Winston Churchill la Congresul Europei din anul 1948[5] : « Sperăm că vom fi martorii naşterii unei Europe unde fiecare locuitor se va simte ca fiind simultan european şi aparţinând ţării sale natale, şi că […] oriunde ar merge […] îşi va spune: « Aici sunt la mine acasă. »[6]

Basarab Nicolescu


[1] Caroli Linnæi (Carl Linnæ), Systema naturæ sistens regna tria naturæ, in classes et ordines, genera et species redacta tabulisque æneis illustrata, ediţia a zecea, Stockholm, 1758, t. I, p. 20 sqq.

[2] Friedrich Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, Leipzig, Verlag von E.W. Fritzsch, 1872.

[3] http://wehmsi.blogspot.fr/2012/02/homo-europeanus.html

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

[4] Supun aceste propuneri cititorilor « Convorbirilor literare ». Voi fi recunoscător celor care doresc să îmi facă sugestii şi remarci. Îi rog să îmi scrie la adresa redacţiei, care va transmite.

[5] Congresul de la La Haye, este una dintre primele reuniuni europene. El fost numit la început « Congresul  Europei », şi a avut loc de la 7 mai la 10 mai 1948, în prezenţa a 750 delegaţi ai aproape tuturor ţărilor Europei.

[6] Citate de  A. S. Byatt, « What is a European?”, The New York Times, 13 octombrie 2002

http://www.nytimes.com/2002/10/13/magazine/what-is-a-european.html?pagewanted=all&src=pm

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (5)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

Partea a III-a ”Organizarea” (pp. 163 – 208) are doar 45 de pagini, organizarea fiind funcția managerială cu cel mai mic număr de pagini alocate. Ambele capitole ale acestei a treia părți sunt scrise de Irina Salanță, mezina triadei auctoriale. Tot ea este și autoarea primului capitol dedicat funcției numite de autori Conducerea, și care succede capitolelor dedicate funcției de Organizare. Din punctul de vedere al titlurilor celor trei capitole  (8, 9 și 10) aceste sunt toate legate de ideea de organizare și organizație. Aceste trei capitole (scrise de Irina Salanță), la care se adaugă și capitolul 11 (”Motivarea”) scris de Mirela Popa vor face obiectul acestui penultim episod al recenziei manualului de ”Management” (Cluj, 2013).  Deoarece jumătate dintre cele 15 capitole ale manualului se referă preponderent la organizații și organizare, iar cealaltă jumătate se referă preponderent la aspectele manageriale, consider că este justificată evaluarea mea din episoadele anteriore, aceea că ne aflăm în fața unui manual de managementul organizațiilor. Insist asupra faptului că managementul poate fi autoaplicat și persoanei/ individului, ceea ce poate constitui obiectul unei lucrări separate. Așa cum, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Finanțe generale, Finanțele întreprinderilor și Finanțe internaționale, acum s-a introdus în curriculum și Finanțele personale, tot astfel, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Management general, Managementul firmei/ organizației și Managementul transnaționalelor (al firmelor globale), se poate face loc în curriculum unui curs de Management personal (Selfmanagement). Dar, fie că este vorba despre aspectele financiare sau manageriale, ambele exemple se încadrează în triada spațială micro-macro-mondo din cadrul MSM. După ce am sugerat crearea unei noi discipline manageriale (Selfmanagement), acum vin cu ideea mea mai veche aceea de a preda acest continuum triadic (micro-macro-mondo) la modul integrat, compact și cu înțelegerea corectă a interdependenței dintre cele trei niveluri (spațiale) de realitate. Practic, propun ca orice manual de management să aibă permanent în cuprinsul său elemente de micro (selfmanagement), de macro (managementul organizațiilor) și de mondo (mondomanagementul). Este și ideea care rezultă din motto ul capitolului 8: ”Componente de bază ale organizării” (pp. 165 – 192): ”În general, a comanda mai mulți oameni e același lucru cu a comanda câțiva. E o problemă de organizare” (Sun Tzu). Concret, gânditorul militar chinez făcea trimitere la (cel puțin) două niveluri de realitate și de management: mondo (o armată mare) și macro  (un batalion sau regiment). Lipsește nivelul micro (individual) care se presupune a fi subînțeles. Dacă nu te poți comanda/ conduce pe tine însuți, în mod evident, nu vei putea conduce o organizație (mai mare sau mai mică). Logica firească a lucrurilor este restabilită, acum, în teoria finanțelor, dar în predarea medicinii acest lucru se practică de mult. Acolo se studiază întâi organismul umnan (individul) pentru ca abia în anul VI să se studieze colectivitățile umane (Sănătate publică, Medicină socială, Managementul sistemelor de sănătate etc.). Nu întâmplător profesiunea medicală este printre cele mai respectate și respectabile: se adresează direct și prioritar individului și apoi colectivităților umane. Cred că la fel ar trebui să se întâmple și în studiul mangementului: să se înceapă cu aplicații la nivel de individ (selfmanagement) și apoi cu aplicații la nivel de colectivități (organizații). Evident, nu fac un reproș autoarei sau autorilor manualului de față, ci fac o propunere de reformă curriculară (ce poate fi acceptată și aplicată sau nu). Iar citatul din Sun Tzu susține această idee a structurilor esențialmente identice la diferite niveluri de realitate. Or, așa cum cunoașterea începe cu autocunoașterea (Cognoscete ipsum!), la fel și conducerea/ managementul trebuie explicat/ predat/ aplicat începând cu individul uman.

 

În mod aproape firesc, paragraful inițial al acestui capitol (8) despre organizație începe cu prezentarea ... Metodologiei Scop Mijloc! Cititorul atent și sensibil va observa această preocupare a mea de a descoperi modul de gândire de tip MSM acolo unde acesta chiar există. Departe de a fi o simplă obsesie personală, o coincidență întâmplătoare, sau o fixație paranoidă pe un unic mod de a vedea lucrurile (varietatea acestor moduri este practic nelimitată), modul de gândire, simțire și acțiune de tip MSM este prezent în varii și neașteptate forme în multe sisteme de gândire. Ceea ce doresc să evidențiez și să solicit cititorilor interesați este de a se/ ne pronuța în privința unor selecții: optăm pentru simplificare sau pentru complicare? Optăm pentru coerență și claritate conceptuală sau pentru un limbaj divergent, alambicat și care comunică greu sensurile? Optăm pentru o concentrare/ compactare/ esențializare a cunoașterii sau pentru o gonflare/ diversificare și prolixicizare a cunoașterii? Optăm pentru discipline cu areal tot mai ingust de studiu și umplute cu banalități pentru a se putea preda pe parcursul unui an de zile sau optăm pentru o cunoaștere transdisciplinară, compactizată și cu aplicabilitate largă, predată în perioade cât mai scurte de timp?  Odată date răspunsurile la acest chestionar ad hoc cititorul va putea opta pentru modul de gândire/ cercetare/ predare de tip MSM sau pentru modul de gândire care fixa tipare specifice de conduită, care blocau creativitatea și care scădeau productivitatea oamenilor.  Pentru a oferi un plus de sens și de concretețe discuției de până acum, voi prelua prima frază din primul paragraf al capitolului, loc unde se concentrează și se descrie conținutul întregului capitol: ”Odată stabilite obiectivele și elaborate planurile (teme prezentate în Cap. 5), organizația trebuie să-și ”ordoneze” diferitele componennte și resurse pentru a crea un cadru în care să poată fi realizate planurile și atinse obiectivele”. În esență, aceasta este MSM (de)scrisă cu alte cuvinte. În ce mă privește, nu pot fi decât încântat că acest mod de gândire este prezent tot mai frecvent în literatură. Dar, odată acceptat și utilizat acest mod de gândire mi se pare firesc să fie acceptate și consecințele practice generate de acesta, inclusiv cele referitoare la reforma curriculară. Iată cum ar suna paragraful de mai sus în limbajul MSM: ”După stabilirea cu claritate a scopurilor de atins și a mijloacelor apte să ducă la atingerea acelor scopuri, managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Unii vor spune: ei și? Ce folos aducea schimbarea unor cuvinte? Încerc să răspund la aceste posibile întrebări și chiar la altele care ar putea să apară. Așadar am renunțat să folosesc sintagma ”organizația trebuie să-și ordoneze diferitele componente” și am înlocuit-o cu sintagma ”managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Deși aparent nu este vreo (mare) deosebire, totuși lucrurile iau sau pot lua turnuri diferite. Astfel, am evitat personificarea unui construct artificial – organizația – și am repus în drepturi actorul care mișcă și face aproape viu acest construct artificial, managerul. Organizațiile nu gândesc, nu simt și nu iau decizii, doar individul/ indivizii pot face asta. Pentru a păstra comparația cu domeniul medical, nu putem spune că organismul uman gândește, ci doar că creierul din acel organism gândește. La fel, organizația nu gândește (nu planifică, nu stabilește obiective), doar managerul sau cei desemnați să facă acest lucru gândește/ gândesc. Apoi, conceptul de ”obiectiv” ține de lumea materială a obiectelor contigente, în timp ce ”scop”  ține de finalitatea cunoașterii și gândirii  umane. De asemenea, ”resurse” vine tot din materialismul modernismului mașinist, în timp ce ”mijloace” ține de gama largă a tuturor posibilităților (materiale, energetice, informaționale) de transformare a lor în scopuri atinse. În concluzie, autoarea adoptă modul de gândire de tip MSM dar cu cuvinte ce țin de alt mod de gândire, fapt care îngreunează aplicarea consecventă a noului mod de gândire (MSM). Este, cum am mai afirmat, același lucru cu a pune vinul nou în burdufurile vechi și uzate, adică cu a strica vinul… Pe lângă faptul că limba română este polisemică și neregulată,  a amplifica suplimentar ambivalența (uneori polivalența) unor cuvinte nu este, cred, cel mai bun lucru. Și alte limbi vorbite pe mapamond au grade diferite de ambiguitate, dar cred că asta ține de etnicitate, de cultură, de educație. Am comentat deja (chiar în primul episod), conceptul de organizare și am propus o modalitate de explicitare a acestuia. Nu mai revin aici.

 

Referitor la conținutul propriu-zis al capitolului este de remarcat apelul alternativ la surse bibliografice românești și americane, cu deja criticata lipsă a punctului de vedere (personal) al autorului. De altfel, în grilele de evaluare academică se vorbește despre ”articole de autor” sau ”cărți de autor”, în sensul cât se poate de transparent al nevoii de contributivitate, de originalitate. Altfel, în loc de ”carte de autor” vorbim despre ”o sinteză de autor”, un compendiu de citate pe o temă dată (și care este mult mai puțin decât o carte de autor). Capitolul de față este, fatalmente, unul mai puțin filosofic și mai mult practic, tehnic chiar. Nu întâmplător la compartimentele de organizare ale firmelor tehnicienii și inginerii erau preferați economiștilor sau psihologilor. Adecvarea dintre scopurile organizației și mijloacele existente și atrase este o activitate permanentă a cărei îndeplinire este ușurată de segmentarea/ compartimentarea activităților pe domenii distincte și care alcătuiesc funcțiunile firmei (pp. 173 – 176). O exemplificare a acestor funcțiuni prin activitatea din cadrul unei familii (formată chiar dintr-un singur membru) ar fi utilă. Coautorul Dan Lungescu a postat pe FB un link la un articol din revista franceză Capital, în care un bucătar renumit (Thierry Marx) oferea lecții de management după modelul activităților din bucătăria unei familii sau a unui restaurant:

http://www.capital.fr/carriere-management/interviews/il-faut-manager-du-bout-des-doigts-890862. Este exact ceea ce recomand și eu managerilor și teoreticienilor pe tema managementului: umanizați și simplificați actul managerial pentru a-i conferi naturalețe, suplețe, eficacitate și eficiență. Cu atât mai mult cu cât autoarea a inclus și un subcapitol referitor la MRU (HRM), aspectele concret umane ar fi necesitat o exemplificare suficient de bogată (chiar dacă greul acestei aplicări și exemplifică cade pe activitatea de la seminar, consider că un minimum de exemple sunt necesare și în cadrul cursului).  Referitor la resursele umane consider că o discuție pe tema Regulamentului de Organizare și Funcționare a unei firme/ organizații este binevenită. O sursă recentă pe aceastră temă este posibil de găsit cu ajutorul link ului de mai jos:

http://www.regulamentorganizare.legislatiamuncii.ro/?cs=290308 .

 

O bună organizare înseamnă o bună ordonare și compartimentare/ structurare funcțională a activităților. În cazul firmelor, aceste compartimente sunt create în conformitate cu funcțiunile firmei (concept fayolian/ franțuzesc) tema compartimentării primind patru pagini și citate exclusiv din surse românești. Din păcate, se observă o anumită inconsecvență terminologică.  Astfel, la subcapitolul Funcțiunile firmei, se vorbește și despre organizații, deși este evident că toate firmele sunt organizații, dar nu toate organizațiile sunt firme. La p. 173 se precizează că ”Nu toate organizațiile au aceleași funcțiuni; cele mai des  întâlnite sunt: (1) de producție, (2) comercială, (3) de resurse umane, (4) financiar-contabilă (economică) și (6) de cercetare dezvoltare ”. Trec peste faptul că cele șase funcțiuni sunt, de fapt, cinci. Dar sugerarea faptului că ar exista o identitate între dimensiunea financiar-contabilă și cea economică este, după părerea mea abuzivă și neadevărată. A reduce economicul la contabilitatea financiară este, evident, un abuz: adică activitatea de producție nu este o funcțiune economică? (Eu zic că da, și încă cea mai… economică dintre toate; Dar activitatea comercială nu este economică? … ). După părerea mea toate acestea sunt funcțiuni economice, departajate doar de natura activităților din cadrul fiecărei funcții. (La pagina 176, unde se detaliază conținutul funcțiunii financiar-contabile nu se mai amintește nimic despre economic…). Mai mult, prezența acestei confuzii într-un manual de management (dedicat, mi se pare, studenților economiști) se datorează, cred, lipsei de preocupare de a defini TOATE conceptele care apar în manual. Dicționarele ajută și ele la perpetuarea unor confuzii referitiare la natura și conținutului economicului, ca activitate general umană. Pentru marxiști/ marxieni, economicul reprezintă doar relațiile de producție dintr-o firmă, aspectele de natură tehnic-prelucrătoare fiind asociate cu funcțienea tehnică numită producție. Pentru (neo)clasici și (neo)liberali, economicul este, în primul rând piața și funcțiunea comercială. Punctul meu de vedere, exprimat în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, este că economicul reprezintă ”colectarea, combinarea și consumarea de mijloace în vederea atingerii unor scopuri”. Utilizând această definiție va fi ușor să găsim dimensiunea economică în romane de dragoste, în activitatea unei grădinițe de copii sau în activitatea de cercetare a posibilităților vieții pe Marte. Am aderat (joined) la mai multe grupuri de discuții pe Facebook care aveau conotații economice în denumirea lor. Am inițiat dialoguri cu fondatorii și cu membrii acestor grupuri în dorința de a vedea ce înțelege fiecare prin economic. Diferențele de conținut ale acestui concept (și ale realităților corespunzătoare) pot ridica serioase semne de întrebare în legătură cu posibilitatea comunicării reale în cazul acestor diferențe conceptuale majore. Propun celor interesați colectarea, analizarea și formularea unor puncte de vedere referitoare la sfera de cuprindere a conceptului de economie/ economic tocmai pentru a putea promova un punct de vedere coerent și relativ unitar cu privire la această dimensiune fundamentală a existenței umane.

 

Un capitol (9) de doar 15 pagini (pp. 193 – 2007) dedicat ”Designului structurii organizatorice”, respectiv proiectării structurilor și comportamentelor unei organizații, înseamnă și revenirea la citarea masivă a textelor americane (cu excepția notabilă a autorului  clujean Anca Borza, unul dintre referenții acestui manual, citat de câteva ori în acest mic capitol).  Relația dintre strategie și structură (p. 194) este una firească, cu prioritatea elementară a strategiei (scopului) în raport cu structura (mijloc de atingere a scopului). Pentru un subcapitol de jumătate de pagină, cu o subliniere a unor lucruri evidente, nu văd rostul a două trimiteri la autori americani..

 

Odată cu capitolul 10 (”Comportamentul uman în organizații”) (pp. 211 – 225) se intră în cea de-a patra Parte a manualului (respectiv a treia funcție managerială): Conducerea. Nu mai insist asupra faptului că, personal, nu agreez această denumire a funcției manageriale cu numărul trei, fiind în favoarea mai clasicei denumiri: Motivarea. De altfel autoarea însăși sugerează și chiar subliniază că referindu-ne la conducere, avem în vedere motivarea: ”Pentru a ști cum să conducă oameni, cum să-i motiveze și cum să comunice cu ei, un manager trebuie să cunoască comportamentele oamenilor respectivi, să știe care sunt elementele care generează sau influențează acel comportament: personalitatea, emoțiile, inteligența emoțională, atitudinile, percepțiile” (p. 211). Orice absolvent de liceu realizează că aceste ”elemente” invocate sunt, în totalitate, studiate de disciplina numită Psihologie. Totodată, comportamentul uman este și obiect de studiu al Eticii. Despre Etică și Responsabilitatea socială a organizațiilor se vorbește în Introducere, într-un capitol semnat de Mirela Popa. Desigur, avem, aici, de-a face cu Psihologie aplicată și cu Etică aplicată (la managementul organizațiilor). De fapt, și luarea deciziilor, gândirea strategică și logica organizațională sunt studiate de Psihologie și de Logică. Subliniez aceste aspecte tocmai pentru că sunt în favoarea contopirii și amalgamării tuturor disciplinelor care se ocupă de studierea omului și a acțiunii umane într-un corp comun, integrat și unitar de cunoștințe sub o denominație generică comună. Eu am dat acestui corp de cunoștințe despre om numele de Metodologia Scop Mijloc (sau, mai larg, Teoria Generală a Acțiunii Umane). Dar asta nu înseamnă că nu recomand studenților să citească și să cunoască toate disciplinele din care s-au extras informațiile și cunoștințele care alcătuiesc MSM sau TGAU (evident, treptat și în timp, în funcție de interesul real de a deveni manager de un anumit rang/ nivel.  Apreciez că un subiect cum este ”inteligența emoțională” nu este ocolit, acesta fiind un rod postmodernist prin excelență. Multe manuale (moderniste, raționaliste, tehniciste) ocolesc acest subiect considerându-l neștiințific sau nerelevant pentru manageri.

 

Deoarece motivarea este chintesența conducerii (și a managementului!), autorii au găsit de cuviință să-i acorde un capitol separat (Cap 11 ”Motivarea”, pp. 227 – 261) deși acest aspect (motivarea) este intim legat de comportamentul uman în organizație, tratat în capitolul anterior.  Transpare din ce în ce mai mult faptul că toate se leagă cu toate, fiind extrem de greu să separi, din considerente didactice și pedagogice, etica de comportament și psihologia de motivație. Tocmai acesta a fost și imboldul meu inițial (cu cca patru decenii în urmă) de a compacta cunoașterea despre om într-o viziune teoretică unitară și coerentă. Dacă lucrurile sunt interdependente, de ce să le separăm și chiar să le opunem unele altora? Evident, nu le putem pune pe toate, dintr-un foc, împreună. Tocmai de aceea am recurs la esențializare și compactizare, plus adoptarea unui limbaj comun, unificator.

 

Dar să notăm câteva lucruri despre acest capitol 11 (eminamente psihologic, ca și cel anterior). În pofida celor peste 400 de definiții ale conceptului de motivație, autorul capitolului, Mirela Popa, conchide, esențializând, dar și citând doi autori americani, că  ”cele mai multe sunt centrate pe mecanismul de activare și susținere a efortului pentru îndeplinirea unor dorințe sau scopuri” (p. 228). Deja am ”impresia”  că cele mai bune argumente în favoarea integrării cunoștințelor despre om și acțiunea umană sub denumirea generică de MSM le găsesc chiar în acest manual (via autori americani).

 

Motivația este mijlocul ducător la scop, sau mai specific, este unul dintre mijloacele care ne pot apropia de scopurile dorite. Motivația este intens folosită în pedagogie, pedagogia fiind miezul și motorul actului educațional. Desigur, motivația consonează perfect cu manipularea, pedagogia apelând consistent la tehnici de manipulare. De ex., cum să faci un copil să devină iubitor al lecturii? Îi sugerezi că citind își va putea îndeplini orice dorință. Sau îl lauzi pentru că știe să aleagă ceea ce își dorea cel mai mult: să citească și să afle lucruri interesante. Managementul apelează masiv la tehnici de manipulare prin cunoașterea caracterelor, pasiunilor, dorințelor sau chiar viciilor angajatului.  În puținele mele experiențe manageriale am apelat la asemenea tehnici, care chiar au dus la rezultatele scontate. Campaniile electorale sunt cele mai vizibile situații de manipulare grosieră: promisiuni de creșteri de venituri, de locuri de muncă, de afirmare a valorilor etc. etc., acestea fiind exemple clasice de motivare a alegătorilor.

 

Funcționarea mecanismelor psihice de declanșare a unor acțiuni cu un scop bine cunoscut este descrisă în capitol definind conceptele (performanță, efort, personalitate, inteligență emoțională etc., fapt care ajută mult cititorul să le înțeleagă. Metodologia Scop Mijloc nu putea fi ignorată, fie și tangențial sau la modul indirect. În definirea sintagmei de ”abilitate cognitivă generală” (un alt mod de a spune ”a ști pentru a face”) se invocă în cel mai direct mod binomul ”scop-mijloc”, cu observația că mai trebuia un efort pentru a se ajunge la trinomul ”scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc”. Iată formularea autoarei: ”Raționamentul de tipul scop-mijloc conduce spre obiectele, relațiile și procesele pentru care există o nevoie percepută. Obiectul nevoii este descoperit la nivel cognitiv, devenind scop, ceea va determina identificarea mijlocului/ comportamentului care va conduce la atingerea scopului/ satisfacerea nevoii. Astfel, în plan mental se generează o tensiune motivațională marcată nu numai de nevoi, ci și de intenții, scopuri și mijloce” (p. 231) (mica scăpare din construcția ”ceea va” este în mod cert o eroare de dactilografiere, eroare atât de rar întâlnită încât impresia generală de acuratețe lingvistică este și mai întărită). Faptul că nu se mai citează niciun autor american îmi sugerează că afirmațiile de mai sus sunt convingeri proprii ale autoarei, având acum și aici, de-a face cu o recunoaștere aproape explicită a esențelor din Metodologia Scop Mijloc. Lipsa conceptului cheie (adecvarea) poate fi o scăpare, deși convergența ideatică dintre MSM și textul de mai sus nu mai are nevoie de demonstrații. Nu-mi rămâne decât să reînnoiesc invitația de a scrie împreună un viitor manual de Management  axat majoritar pe aceste adecvări permanente dintre scopuri și mijloace.  Ar fi nu doar un mare ajutor pentru studenți, ci și o premieră în domeniu. UBB Cluj are deja câteva rezultate de răsunet în cercetare (sângele artificial, intrarea Facultății de Matematică și Informatică în Top 500 mondial – clasamentul Shanghai -, nominalizarea profesorului de istorie medievală Ioan Aurel Pop printre cei mai buni profesori din lume, primul curs de Analiză de Intelligence din România predat de lector dr Ionel Nițu, prima Școală doctorală pe transdisciplinaritate condusă de acad. Basarab Nicolescu  etc.) iar adăugarea unui rezultat de excepție și în domeniul managementului ar face din UBB nava amiral a cercetării românești.  Deocamdată, nici criticile și nici propunerile mele nu au primit vreo reacție concretă, dar după ce voi încheia această recenzie-fluviu sper că vor apărea și mult așteptatele dialoguri.

 

Acest capitol, cel mai plin de originalitate dacă măsurăm această originalitatea prin raritatea trimiterilor la alte surse, se încheie cu o sinteză a ”doctrinelor” motivaționale referitoare atît la conținutul motivațiilor (nevoile) cât și la procesul motivării. Toate acestea sunt posibile ghiduri practice pentru manageri deoarece fiecare student/ manager va opta pentru teoria care i se potrivește cel mai bine personalității sale. Efortul de sintetizare și de prezentare este unul meritoriu, contribuind la îmbunătățirea dimensiunii pragmatice a unui manual fatalmente teoretic.

 

Mi-a reținut atenția explicarea procesului de motivare, schema explicativă fiind una eminamente și esențialmente de tip MSM. Iată această explicație:

 

Elementele definitorii ale procesului de motivare sunt:

–          nevoile – dau energie și activează comportamentul:

–          efortul depus (direcție, persistență, intensitate) – forța internă a individuluiȘ

–          rezultatul efortului: (1) rezultatele directe, adică performanța, (2) rezultatele indirecte (obținute ca urmare a performanței), adică recompensele, și (3) satisfacția, ca efect al recompenselor – aceasta justifică direcția, intensitatea (cantitatea) și persistența comportamentului” (p. 232).

 

În terminologie MSM, nevoile = scopul; efortul depus = mijlocul; rezultatul efortului = evaluarea gradului de atingere a scopului și nivelul de adecvare cu mijloacele utilizate. Aceste echivalări asigură un bun teren pentru o convergență ideatică și mai consistentă cu MSM.

 

(Va urma)

 

 

 

Liviu Drugus                   28     noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Book Essay “The End of Science. Facing the limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age”. By John Horgan, Little, Brown and Company, London, 1996. ISBN: 0 316 64052 2


1
Liviu Drugus

George Bacovia University, Bacau, Romania
liviu.drugus@ugb.ro
liviusdrugus@yahoo.com
http://www.liviudrugus.ro

As some readers of my previous book essays and book reviews may remember, I use the opportunity of reviewing a book to present also my own ideas on the general issue treated in the book reviewed. As Horgan himself declared he is not against science as such, but against some excesses and false pretentions of it. John Horgan, the author of ―The End of Science‖ received not only positive reviews to his book. But a very good thing I need to put firstly in this book essay was the feedback John Horgan felt necessary to put at the end of the book (pp.267-281). This simple fact underlies the idea that any de-mythization of science, of religious fundamentalist beliefs or of any other rigid ideatic systems may be done especially by a permanent dialog. I tried to obtain some clarifications directly from Horgan, and to continue the dialog, but I wasn‘t as lucky as he was when he interviewed some famous scholars for obtaining clarifications from themselves. Maybe in other life… John Horgan names the detached attitude towards science as ―ironic science‖ and his view on science is an ironic one. The ―classic‖/ modern science is too serious to be believed anymore…The postmodern science is de-structuring the modern science and ironically asks: and that is all? Only for that some would consider this knowledge as deserving to be infinitely repeated, respected and recognized as permanent values and disseminated to the new generations?

From immemorial times philosophers and researchers looked for the Answer. Historically speaking, ―It was in the summer of 1989 … that I began to think seriously about the possibility that science, pure science, might be over‖ (p.1) confessed Horgan at the beginning of his book. Horgan interviews prominent figures/ fathers of the strong, perennial and still en vogue disciplines like: physics, cosmology, evolutionary biology, social science, neuroscience, chaoplexity (chaos theory and complexity theory viewed as one), limitology, scientific theology
2
and philosophy. The superstring theory was called by some ironic physicists as ―a theory of everything‖. Those who lived in the former Communist countries may remember that Marxism was a ―theory of everything‖, though Marx himself would have strongly rejected such a stupid thing. Brian Greene, the promoter of superstring theory, had become a kind of Messiah announcing another revolution in physics, after quantum theory and relativity theory. ‖The mathematical structure of string theory was so beautiful and had so many miraculous properties that it had to be pointing toward something deep‖ (Schwartz, 2000). The depth of hidden things is a good excuse for not finding the essence of our cosmic existence. Instead of scientific proofs for strange theories, their authors and promoters underlined their beauty and symmetry. In her paper ―The elegance of The Elegant Universe: unity, beauty, and harmony in Brian Greene‘s popularization of superstring theory‖, Rachel Edford elegantly describe string theory that could be an answer to the quest of unification in science… Esthetics seems to be a way to cover the lack of experimental verification: It‘s not true, but you may observe how nice it is…In my opinion, invisible physics is very similar with invisible psychics (i.e. psyschology). Many of new visions (e.g. transdisciplinarity in Basarab Nicolescu‘s description) are based on something invisible (the hidden middle or the third included). Horgan‘s technique is to put the authors of well known theories to recognize that their theories are either incomplete, or not very useful and not necessary to be part of the Answer. I think that in every dialog it is compulsory to test if the meanings of the used words are quite clear and common to all the participants. Otherwise, it may happen to find out that every participant had different meanings in their minds. Here it is the definition of ―science‖ as it was used by John Horgan: ―By science (Horgan‘s italics) I mean not the applied science, but science at its purest and grandest, the primordial human quest to understand the universe and our place in it. Further research may yield no more great revelations or revolutions, but only incremental, diminishing returns.‖ (p.6). The practical consequences of this lack of concrete profitability has direct implications to the ―scientist‘ class‖ that feel uncomfortable to see their activity is less and less appreciated: ―When a given field of science begins to yield diminishing practical returns, scientists may have less incentives to pursue their research and society may be less inclined to pay for it. (p. 11). Here it comes a financial conclusion and decision. All ―scientists‖ claim for more and more money allocated to their activity but many of them simply do not have new ideas… In other words, Horgan is optimistic about technological progress, but is pessimistic about new and historical changes in the theoretical corpus of science. The very first conclusion of this Horganian definition of science may suggest the idea that any investment in theoretical research is quite non-useful… The structure of the book is putting together a number of fields whose results are considered as doubtful and/ or waste of time. These fields (with a ―The End of…‖ before) are: Progress, Philosophy, Physics, Cosmology, Evolutionary Biology, Social Science, Neuroscience, Chaoplexity, Limitology, and Scientific Theology (the Machine Science). It is interesting to note that Horgan speaks about Social Science and not about Social Sciences. No end (is announced in Horgan‘s book) for Chemistry….; may be in a revised and completed edition. (These days John Horgan is working on another book concerning the eternal issue of world peace).
The end of science is explained by Horgan with logical tools: ―If one believes in science, one must accept the possibility – even the probability – that the great era of scientific discovery is over‖ (p.6) It comes from here that JH considers science as a kind of ideology – a set of beliefs that help to attain specific interests. In this case, JH is a follower of Daniel Bell… Anyway, to write and to argue that a noble preoccupation as is scientific research is going to die is quite uncomfortable for most of us. Last year (July 2009), I attended at Romanian Academy a seminar on ―the state of economics‖ whose conclusion was that there is no science called Economics. It was a ―quarrel‖ among econometricians and political economists with the result that no one could refute the accusation of not doing science… Both of them were right! This
3
remembered me of JH‘s assertion that ―The common strategy of the strong scientist is to point to all the shortcomings of current scientific knowledge, to all the questions left unanswered‖ (p.7). The dissatisfaction of JH towards the results of science is determining him to express a utopian thought: ―…one day we humans will create intelligent machines that can transcend our punny knowledge. In my favorite version of this scenario, machines transform the entire cosmos into a vast, unified, information-processing network. All matter becomes mind. This proposal is not science, of course, but wishful thinking.‖ (p.8). It is surprisingly to discover in the protestant Horgan a classicist orthodox industrialist mechanicist… This short book essay is followed by a longer interview with John Horgan and I thank very much to the Editor who accepted to reprint this material in ETC. References
Drugus, Liviu (2009), How scientific are Social Sciences? Economy Transdisciplinarity Cognition, 1(2009) 7 – 9. See http://www.ugb.ro/etc/etc2009no1/edit.pdf Edford, Rachel (2007), The elegance of The Elegant Universe: unity, beauty, and harmony in Brian Greene‘s popularization of superstring theory, Public Understanding of Science, 16 (2007) 441–454 Schwarz, J. (2000) review of B. Greene, The Elegant Universe, in American Journal of Physics 68(2): 199–200.
Schick, Theodore Jr. (1997) The End of Science? In: Skeptical Inquirer, March-April 1997 http://www.csicop.org/si/9703/end.html#author , Feyerabend, Paul (1975) Against Method, London, Verso
EDGE 16 — May 6, 1997 THIRD CULTURE „THE END OF HORGAN?” „Why I Think Science Is Ending” A Talk by John Horgan
Over the few months during which I’ve been following this website, various contributors have
4
said various things about my book „The End of Science”. These comments reflect some confusion about what it was that I really said. I therefore thought it might be useful for me to present a succinct summary of my end-of-science argument as well as a rebuttal of 10 common counter-arguments. THE REALITY CLUB John Horgan responds to Kevin Kelly and George Johnson Kevin Kelly, George Johnson, Ernest B. Hook, Paul Davies, and Lee Smolin on Horgan THIRD CULTURE „THE END OF HORGAN?” „Why I Think Science Is Ending” A Talk by John Horgan In his 1966 book The End of Science , John Horgan contends that science‹and particularly pure science rather than applied science, technology and medicine‹is coming to an end. This controversial hypothesis, which has received wide attention, has at once been greeted by consternation by many (but certainly not all) in the scientific community while giving comfort to those who want anything to do with science and technology to go away. In The Third Culture (1995), I write about ” scientists and other thinkers in the empirical world who, through their work and expository writing, are taking the place of the traditional intellectual in rendering visible the deeper meanings of our lives, redefining who and what we are.” Horgan would disagree. In addition, he would take issue with many of the people in my book as well as other scientists I admire and respect. And yet we get along. What I particularly like about him is his pugilistic approach to life. John Horgan is a challenge. „WHY I THINK SCIENCE IS ENDING” A Talk by John Horgan Over the few months during which I’ve been following this website, various contributors have said various things about my book The End of Science. These comments reflect some confusion about what it was that I really said. I therefore thought it might be useful for me to present a succinct summary of my end-of-science argument as well as a rebuttal of 10 common counter-arguments. This posting is based both on talks that I’ve given recently and on an afterword that I wrote for the paperback edition of my book, which is being published in mid-May by Broadway Books.
My claim is that science is a bounded enterprise, limited by social, economic, physical and
5
cognitive factors. Science is being threatened, literally, in some cases, by technophobes like the Unabomber, by animal-rights activists, by creationists and other religious fundamentalists, by post-modern philosophers and, most important of all, by stingy politicians. Also, as science advances, it keeps imposing limits on its own power. Einstein’s theory of special relativity prohibits the transmission of matter or even information at speeds faster than that of light. Quantum mechanics dictates that our knowledge of the microrealm will always be slightly blurred. Chaos theory confirms that even without quantum indeterminacy many phenomena would be impossible to predict. And evolutionary biology keeps reminding us that we are animals, designed by natural selection not for discovering deep truths of nature but for breeding. All these limits are important. But in my view, by far the greatest barrier to future progress in science‹and especially pure science‹is its past success. Researchers have already created a map of physical reality, ranging from the microrealm of quarks and electrons to the macrorealm of planets, stars and galaxies. Physicists have shown that all matter consists of a few basic particles ruled by a few basic forces. Scientists have also stitched their knowledge into an impressive, if not terribly detailed, narrative of how we came to be. The universe exploded into existence roughly 15 billion years ago and is still expanding outwards. About 4.5 billion years ago, the debris from an exploding star condensed into our solar system. Sometime during the next few hundred million years, single celled organisms emerged on the earth. Prodded by natural selection, these microbes evolved into an amazingly diverse array of more complex creatures, including Homo sapiens. I believe that this map of reality that scientists have constructed, and this narrative of creation, from the big bang through the present, is essentially true. It will thus be as viable 100 or even 1,000 years from now as it is today. I also believe that, given how far science has already come, and given the limits constraining further research, science will be hard-pressed to make any truly profound additions to the knowledge it has already generated. Further research may yield no more great revelations or revolutions but only incremental returns. The vast majority of scientists are content to fill in details of the great paradigms laid down by their predecessors or to apply that knowledge for practical purposes. They try to show how a new high-temperature superconductor can be understood in quantum terms, or how a mutation in a particular stretch of DNA triggers breast cancer. These are certainly worthy goals. But some scientists are much too ambitious and creative to settle for filling in details or developing practical applications. They want to transcend the received wisdom, to precipitate revolutions in knowledge analogous to those triggered by Darwin’s theory of evolution or by quantum mechanics. For the most part these over-reachers have only one option: to pursue science in a speculative, non-empirical mode that I call ironic science. Ironic science resembles literature or philosophy or theology in that it offers points of view, opinions, which are, at best, „interesting,” which provoke further comment. But it does not converge on the truth.
One of the most spectacular examples of ironic science is superstring theory, which for more than a decade has been the leading contender for a unified theory of physics. Often called a
6
„theory of everything,” it posits that all the matter and energy in the universe and even space and time stem from infinitesimal, string-like particles wriggling in a hyperspace consisting of 10 (or more) dimensions. Unfortunately, the microrealm that superstrings allegedly inhabit is completely inaccessible to human experimenters. A superstring is supposedly as small in comparison to a proton as a proton is in comparison to the solar system. Probing this realm directly would require an accelerator 1,000 light years around. Our entire solar system is only one light day around. It is this problem that led the Nobel laureate Sheldon Glashow to compare superstring theorists to „medieval theologians.” How many superstrings can dance on the head of a pin? There are many other examples of ironic science that you have probably heard of, in part because science journalists like myself enjoy writing about them so much. Cosmology, for example, has given rise to all kinds of theories involving parallel universes, which are supposedly connected to our universe by aneurisms in spacetime called wormholes. In biology, we have the Gaia hypothesis of Lynn Margulis and James Lovelock, which suggests that all organisms somehow cooperate to ensure their self-perpetuation. Then there are the anti-Darwinian proposals of Brian Goodwin and Stuart Kauffman, who think life stems not primarily from natural selection but from some mysterious „laws of complexity” that they have glimpsed in their computer simulations. Psychology and the social sciences, of course, consist of little BUT ironic science, such as Freudian psychoanalysis, Marxism, structuralism and the more ambitious forms of sociobiology. Some observers say all these untestable, far-fetched theories are signs of science’s vitality and boundless possibilities. I see them as signs of science’s desperation and terminal illness. That’s my argument, in a nutshell. Now let me go through the most common objections. 1. That’s What They Thought 100 Years Ago. Nine times out of 10, when I give my end of science spiel‹whether to a Nobel laureate in physics or to some poor soul that I’m trapped at a cocktail party‹the response is some variation of, „Oh, come on, that’s what they thought 100 years ago.” The reasoning behind this response goes like this: As the 19th century wound down, scientists thought they knew everything. But then Einstein and other physicists discovered relativity and quantum mechanics, opening up vast new vistas for modern physics and other branches of science. The moral is that anyone who predicts science is ending will surely turn out to be as short-sight ed as those 19th-century physicists were. Another popular anecdote involves the U.S. patent commissioner who, sometime in the 19th century, supposedly quit his job because he thought everything had been invented. First of all, both of these tales are simply not true. No American patent official ever quit his job because he thought everything had been invented. And physicists at the end of the last century were engaged in debating all sorts of profound issues, such as whether atoms really exist.
What people are really implying when they say „that’s what they thought 100 years ago” is that, because science has advanced so rapidly over the past century or so, it can and will continue to do so, possibly forever. This is an inductive argument, and as an inductive argument it is deeply flawed. Science in the modern sense has only existed for a few hundred years, and its most
7
spectacular achievements have occurred within the last century. Because we were all born and raised in this era of exponential progress, we simply assume that it is an intrinsic, permanent feature of reality. But viewed from an historical perspective, the modern era of rapid scientific and technological progress appears to be not a permanent feature of reality but an aberration, a fluke, a product of a singular convergence of social, intellectual and political factors. Ask yourself this: Is it really more reasonable to assume that this period of extremely rapid progress will continue forever rather than reaching its natural limits and coming to an end? 2. Answers Always Raise New Questions. It is quite true that answers always raise new questions. But most of the answerable questions raised by our current theories tend to involve details. For example, when, exactly, did our ancestors begin walking upright? Was it three million years ago, or four million? On which chromosome does the gene for cystic fibrosis reside? The answers to such questions may be fascinating, or have enormous practical value, but they merely extend the prevailing paradigm rather than yielding profound new insights into nature Other questions are profound but unanswerable. The big bang theory, for example, poses a very obvious and deep question: Why did the big bang happen in the first place, and what, if anything, preceded it? The answer is that we don’t know, and we will never know, because the origin of the universe is too distant from us in space and time. That is an absolute limit of science, one forced on us by our physical limitations. There are lots of other unanswerable questions. Are there other dimensions in space and time in addition to our own? Are there other universes? Then there is a whole class of what I call inevitability questions. Just how inevitable was the universe, or the laws of physics, or life, or life intelligent enough to wonder how inevitable it was? Underlying all these questions is the biggest question of all: Why is there something rather than nothing? None of these inevitability questions are answerable. You can’t determine the probability of the universe or of life on earth when you have only one universe and one history of life to contemplate. Statistics require more than one data point. So, again, it is true that answers always raise new questions. But that does not mean that science will never end. It only means that science can never answer all possible questions, it can never quench our curiosity, it can never be complete. Unanswerable questions, by the way, are what give rise to superstring theory, Gaia, psychoanalysis and other example of ironic science, as well as all of philosophy. 3. What About Life on Mars? The day the life on Mars story broke last August, I walked into my office at Scientific American, and several colleagues immediately came up to me with big smirks and said, „So, what does Mr. No More Big Discoveries say now?”
As I said in my book, the discovery of extraterrestrial life would represent one of the most thrilling findings in the history of science. I hope to live long enough to witness such an event. But the so-called evidence presented last summer doesn’t even come close. It consists of some
8
organic chemicals and globule-shaped particles that vaguely resemble terrestrial microbes but which are subject to many alternative interpretations. Those scientists who are most knowledgeable about very old microfossils‹those who are the real experts in the origin of terrestrial life‹are also the most skeptical of the life-on-Mars interpretation. That’s a very bad sign. There is only one way we are going to know if there is life on Mars, and that is if we send a mission there to conduct a thorough search for it. Our best hope is to have a human crew drill deep below the surface, where there is thought to be enough liquid water and heat to sustain microbial life as we know it. It will be decades, at least, before we can muster the resources and money for such a project, even if society is willing to pay for it. Let’s say that we do eventually determine that microbial life existed or still exists on Mars. That would be fantastic, an enormous boost for origin-of-life studies and biology in general. But would it mean that science is suddenly liberated from all the limits that I have described? Hardly. If we find life on Mars, we will know that life arose in this solar system, and perhaps not even more than once. It may be that life originated on Mars and then spread to the earth, or vice versa. More importantly, we will be just as ignorant about whether life exists elsewhere in the universe, and we will still be facing huge obstacles to answering that question. Let’s say that engineers come up with a space transport method that boosts the velocity of spaceships by a factor of more than 10, to one million miles an hour. That spaceship would still require 3,000 years to reach the nearest star, Alpha Centauri. It’s possible that one of these days the radio receivers employed in our Search for Extraterrestrial Intelligence program, called SETI, will pick up electromagnetic signals‹the alien equivalent of Seinfeld‹coming from another star. But it’s worth noting that most of the SETI proponents are physicists, who have an extremely deterministic view of reality. Physicists think that the existence of a highly technological civilization here on earth makes the existence of similar civilizations elsewhere highly probable. The real experts on life, biologists, find this view ludicrous, because they know how much contingency‹just plain luck‹is involved in evolution. Stephen Jay Gould, the Harvard paleontologist, has said that if the great experiment of life were re-run a million times over, chances are it would never again give rise to mammals, let alone mammals intelligent enough to invent television. For similar reasons Gould’s colleague Ernst Mayr, who may be this century’s most eminent evolutionary biologist, has called the search for extra-terrestrial life a waste of time and money. The U.S. Congress apparently agrees with Mayr, because they terminated the funding for the SETI program three years ago. It’s now just getting by on private funds. 4. The Paradigm Shift Argument.
A surprising number of otherwise hard-nosed scientists, when confronted with the argument that science might be ending, start sounding like philosophical relativists, or social constructivists, or other doubters of scientific truth. They begin to sound, in other words, like the people who write for the postmodern journal Social Text, which last June was the victim of a hoax that was perpetrated by the New York University physicist Alan Sokal and subsequently made the front
9
page of The New York Times. According to these skeptics, science is a process not of discovery but of invention, like art or music or literature. We just think science can’t go any further because we can’t see beyond our current paradigms. In the future, we will submit to new paradigms that cause the scales to fall from our eyes and open up vast new realms of inquiry. This kind of thinking can be traced back to the philosopher Thomas Kuhn, who wrote the extremely influential book Structure of Scientific Revolutions, and who died last June. But modern science has been much less revolutionary‹much less susceptible to dramatic shifts in perspective‹than Kuhn suggested. Particle physics rests on the firm foundation of quantum mechanics, and modern genetics, far from undermining the fundamental paradigm of Darwinian evolution, has bolstered it. If you view atoms and elements and the double helix and viruses and stars and galaxies as inventions, projections of our culture, which future cultures may replace with other convenient illusions, then you are unlikely to agree with me that science is finite. If science is as ephemeral as art, of course it can continue forever. But if you think that science is a process of discovery rather than merely of invention, if you believe that science is capable of achieving genuine truth, then you must take seriously the possibility that all the great, genuine paradigm shifts are behind us. 5. End of Science Is Just Semantic Trickery My book had at least one serious shortcoming. In arguing that science will never achieve anything as fundamental as quantum mechanics or the theory of evolution, I should have said what I meant by „fundamental.” I’ll take a stab at that now. A fact or theory is fundamental in proportion to how broadly it applies both in space and in time. Both quantum mechanics and the theory of general relativity apply, as far as we know, throughout the entire universe at all times since its birth. That makes these theories truly fundamental. Technically, all biological theories are less fundamental than the cornerstone theories of physics, because biological theories apply‹as far as we know‹only to particular arrangements of matter that have existed on our lonely little planet for the past 3.5 billion years. But biology has the potential to be more meaningful than physics because it more directly addresses a phenomenon we find especially fascinating: ourselves. In his 1995 book Darwin’s Dangerous Idea, Daniel Dennett argued persuasively that evolution by natural selection is „the single best idea anyone has ever had,” because it „unifies the realm of life, meaning and purpose with the realm of space and time, cause and effect, mechanism and physical law.”
I agree. Darwin’s achievement‹especially when fused with Mendelian genetics into the new synthesis‹has rendered all subsequent biology oddly anticlimactic, at least from a philosophical perspective. Take developmental biology, which addresses the transformation of a single fertilized cell into a multicellular creature. In her review of my book for The New York Times, Natalie Angier expressed the hope that „unifying insights that illuminate pattern formation in the developing embryo” would disprove my end-of-science thesis. But according to the eminent British biologist Lewis Wolpert, those „unifying insights” may already be behind us. Wolpert was
10
recently quoted in Science as saying that „the principles of development are understood and all that remains is to fill in the details.” But this scientific triumph has unfolded virtually unnoticed by the public. One reason is that developmental biology is excruciatingly complicated, and most science writers avoid it. Natalie Angier is one of the few writers talented enough to make the subject fun to read about. But another reason that developmental biology does not attract more attention may be that its findings fit so comfortably within the broader paradigm of evolutionary theory and DNA-based genetics. It is „normal science,” to use the phrase favored by Kuhn. Normal science solves puzzles that are posed by the prevailing paradigm but does not challenge the paradigm’s basic tenets. In a way, all biology since Darwin has been normal science. Even Watson and Crick’s discovery of the double helix, although it has had enormous practical consequences, merely revealed how heredity works on a molecular level; no significant revision of the new synthesis was required. 6. The Chaoplexity Gambit Many modern scientists hope that advances in computers and mathematics will enable them to transcend their current knowledge and create a powerful new science. This is the faith that sustains the trendy fields of chaos and complexity. In my book I lump chaos and complexity together under a single term, chaoplexity, because after reading dozens of books about chaos and complexity and talking to scores of people in both fields, I realized that there is no significant difference between them. Chaoplexologists have argued that with more powerful computers and mathematics they can answer age-old questions about the inevitability, or lack thereof, of life, or even of the entire universe. They can find new laws of nature analogous to gravity or the second law of thermodynamics. They can make economics and other social sciences as rigorous as physics. They can find a cure for AIDS. These are all claims that have been made by researchers at the Santa Fe Institute. These claims stem from an overly optimistic interpretation of certain developments in computer science. Over the past few decades, researchers have found that various simple rules, when followed by a computer, can generate patterns that appear to vary randomly as a function of time or scale. Let’s call this illusory randomness „pseudo-noise.” A paradigmatic example of a pseudo-noisy system is the mother of all fractals, the Mandelbrot set, which is an icon of the chaoplexity movement. The fields of both chaos and complexity have held out the hope that much of the noise that seems to pervade nature is actually pseudo-noise, the result of some underlying, deterministic algorithm. But the noise that makes it so difficult to predict earthquakes, the stock market, the weather and other phenomena is not apparent but very real. This kind of noisiness will never be reduced to any simple set of rules, in my view.
Of course, faster computers and advanced mathematical techniques will improve our ability to predict certain complicated phenomena. Popular impressions notwithstanding, weather forecasting has become more accurate over the last few decades, in part because of improvements in computer modeling. But an even more important factor is improvements in
11
data-gatherin g‹notably satellite imaging. Meteorologists have a larger, more accurate database upon which to build their models and against which to test them. Forecasts improve through this dialectic between simulation and data-gathering. At some point, we are drifting over the line from science per se toward engineering. The model either works or doesn’t work according to some standard of effectiveness; „truth” is irrelevant. Moreover, chaos theory tells us that there is a fundamental limit to forecasting related to the butterfly effect. One has to know the initial conditions of a system with infinite precision to be able to predict its course. This is something that has always puzzled me about chaoplexologists: according to one of their fundamental tenets, the butterfly effect, many of their goals may be impossible to achieve. 7. What About the Human Mind? The human mind is by far the most wide open frontier for science, mainly because it is still so profoundly mysterious, in spite of all the advances of modern neuroscience. In his bestseller „Listening to Prozac” the psychiatrist Peter Kramer portrayed us as marching inexorably toward a Brave New World in which we can fine-tune our moods and personalities with drugs. This vision is a fantasy. What the scientific literature actually says is that Prozac and other so called wonder drugs are no more effective for treating depression and other common emotional disorders, statistically speaking, than the more primitive antidepressants, such as imipramine, which themselves are no more effective, statistically speaking, than talk therapy. Kramer was on firmer ground when he said, at the end of his book, that our understanding of our own minds is still „laughably primitive.” The question is, when, if ever, will that situation change? Last June I attended the annual meeting of the American Psychiatric Association in New York City, along with almost 20,000 other people. There were therapists there who still admit to being Freudians. And why not? No theory or treatment for the mind has been shown to be significantly better than psychoanalysis. Cheaper, maybe, but that’s not a scientific criterion. The hot, up-and-coming treatment for depression, and even schizophrenia and other disorders, is electroshock therapy, which can cause severe memory loss and other side effects. That does not seem like a sign of progress to me. The science of mind has‹in certain respects‹become much more empirical and less speculative since the days of Freud. We have acquired an amazing ability to probe the brain, with microelectrodes, magnetic resonance imaging, positron-emission tomography and the like. Maybe all this work will culminate in a great new unified theory of and treatment for the mind. But I suspect it won’t. What I think neuroscience can and will accomplish is correlating specific physiological processes in the brain to specific mental functions‹such as memory, perception and so forth‹in ever-finer detail. This kind of nitty-gritty, empirical research should have profound practical consequences, such as providing better ways to diagnose and treat mental illness.
But neuroscience will not deliver what so many philosophers and scientists yearn for. It will not solve all the ancient philosophical mysteries relating to the mind‹the mind-body problem, the problem of free will, the solipsism paradox, and so on. Nor will neuroscience demonstrate that consciousness is somehow a necessary component of existence, which is an idea that is alluring not only to New Agers but also to scientists and philosophers who should know better. This is a material world. We have all seen bodies without minds, but only psychics and psychotics have seen minds without bodies. The universe existed for billions of years before we
12
came along, and it will continue to exist for eons after we and our minds are gone. Psychologists, social scientists, neuroscientists and others seeking the key to the human psyche will periodically seize upon some „new” paradigm as the answer to their prayers. One paradigm that proves perennially alluring is Darwinian theory, which in its latest incarnation is called evolutionary psychology. But as crucial as it is for understanding life in general, Darwinian theory does not provide very deep insights into human nature, as I tried to show in „The New Social Darwinists,” published in the October 1995 Scientific American. Darwinians often complain that their views of human nature are rejected because of the continuing dominance within academia of left-leaning scientists, who for political reasons insist that humanity is infinitely malleable. That’s just not true. If evolutionary theory had turned out to be a truly powerful paradigm for explaining human behavior, it would have been embraced by the scientific community. Noam Chomsky has said that we will probably always learn more about human nature from novels than from science. I agree. 8. What About Applied Science? Some scientists grant that the basic rules governing the physical and biological realms may be finite, and that we may already have them more or less in hand. But they insist that we can still explore the consequences of these rules forever and manipulate them to create an endless supply of new materials, organisms, technologies and so forth. Proponents of this positio n‹many of whom adhere to a quasi-scientific cult called nanotechnology‹often compare science to chess. The rules of chess are quite simple, but the number of possible games that these rules can give rise to is virtually infinite. There’s some validity to this position. Applied science obviously has much further to go, and it is hard to know precisely where it might end. That fact was vividly demonstrated by the story of Dolly the cloned lamb; many scientists had believed that cloning from adult cells was impossible. But I still believe‹surprise, surprise‹that the limits of applied science are also coming into sight. Let me offer several examples. It once seemed inevitable that physicists’ knowledge of nuclear fusion‹which gave us the hydrogen bomb‹would culminate in a cheap, clean, boundless source of energy. But after 50 years and billions of dollars of research, that dream has now become vanishingly faint. In the last few years, the U.S. has drastically cut back on its fusion budget, and plans for next-generation reactors have been delayed. Now even the most optimistic researchers predict that it will take at least 50 years before we have economically viable fusion reactors. Realists acknowledge that fusion energy is a dream that may never be fulfilled: the technical, economic and political obstacles are simply too great to overcome.
Turning to applied biology, the most dramatic achievement that I can imagine is immortality. Many scientists are now attempting to identify the precise causes of aging. It is conceivable that if they succeed in pinpointing the mechanisms that make us age, researchers might then learn how to block the aging process and to design versions of Homo sapiens that can live indefinitely. But evolutionary biologists suggest that immortality may be impossible to achieve. Natural selection designed us to live long enough to breed and raise our children. As a result, senescence does not stem from any single cause or even a suite of causes; it is woven
13
inextricably into the fabric of our being. One might have more confidence in scientists’ ability to crack the riddle of senescence if they had had more success with a presumably simpler problem: cancer. Since President Richard Nixon officially declared a Federal „war on cancer” in 1971, the U.S. has spent more than $30 billion on research. But overall mortality rates have remained pretty much flat since 1971 and in fact for the last 50 years. Treatments are also still terribly primitive. Physicians still cut cancer out with surgery, poison it with chemotherapy and burn it with radiation. Maybe someday all our research will yield a „cure” that renders cancer as obsolete as smallpox. Maybe not. Maybe cancer‹and by extension mortality‹is simply too complex a problem to solve. Paradoxically, biology’s inability to solve certain important problems may be its greatest hope. Harvey Sapolsky, a professor of social policy at MIT, touched on this paradox in an article for Technology Review back in December 1995. He noted that the major justification for the funding of science since the Second World War was national security‹or, more specifically, the Cold War. Now that scientists no longer have the Evil Empire to justify their huge budgets, Sapolsky asked, what other goal can serve as a substitute? The answer he came up with was immortality. Most people think living longer, and possibly even forever, is desirable, he pointed out. But the best thing about making immortality the primary goal of science, Sapolsky said, is that it is almost certainly unattainable, so scientists can keep getting funds for more research forever. 9. The End of Science Is Itself an Ironic Hypothesis I admit that, as a journalist, I’m overly fond of playing gotcha games. In my book, for example, I describe an interview with the great philosopher Karl Popper, who argued that scientists can never prove a theory is true; they can only falsify it, or prove it is false. Naturally I had to ask Popper, Is your falsifiability hypothesis falsifiable? Popper was 90 then, but still intellectually armed and very dangerous. He put his hand on my hand, looked deep into my eyes, and said, very gently, „I don’t want to hurt you, but it is a silly question.” Given my style of journalism, I guess it’s only fair that some critics have tried to give me a taste of my own medicine, pointing out triumphantly that my own end-of-science thesis is an example of ironic theorizing, since it is ultimately untestable and unprovable. This argument was put forth in the review of my book in The Economist, American Scientist and elsewhere. But to paraphrase Karl Popper, „This is a silly objection.” Compared to atoms, or stars, or galaxies, or genes or other objects of genuine scientific investigation, human culture is ephemeral; an asteroid could destroy us at any moment and that would bring about the end not only of science but also of history, politics, art‹you name it. So obviously any prediction about the future of human culture is an educated guess, at best, at least compared to nuclear physics, or astronomy, or other disciplines that prove certain facts beyond a reasonable doubt. But just because we cannot know with certainty what our future is does not mean that we cannot make cogent arguments in favor of one scenario over another. I think my end-of-science scenario is much more plausible than the ones that I am trying to displace, in which we keep discovering profound new truths about the universe forever, or arrive at an end point in which we achieve perfect wisdom and mastery over nature.
14
10. The Lack-of-Imagination Argument Of all the criticisms of my thesis, the one that really gets under my skin is that it reflects what Newsweek called a „failure of imagination.” Actually, it is all too easy to imagine great discoveries just over the horizon. Our culture does it for us, with TV shows like Star Trek and movies like Star Wars and ads and political rhetoric that promise us tomorrow will be very different from‹and almost certainly better than‹today. Scientists, and science journalists, too, are forever claiming that a huge revelation or breakthrough or holy grail awaits us just over the horizon. I have to admit, I’ve written my share of such stories. What I want people to imagine is this: What if there is no big thing over the horizon? What if what we have is basically what we are going to have? We are not going to invent warp-drive spaceships that can take us to other galaxies or even other universes. We are not going to become infinitely wise or immortal through genetic engineering. We are not going to discover the mind of God, as the British physicist Stephen Hawking once put it. We are not going to know why there is something rather than nothing. We’ll be stuck in a permanent state of wonder before the mystery of existence‹which may not be such a terrible thing. After all, our sense of wonder is the wellspring not only of science but also of art, and literature, and philosophy, and religion. One final point. I’ve been accused by some critics‹such as Phil Anderson‹of having a hidden anti-science agenda. That’s ridiculous. I became a science writer because I love science. I think science is the most miraculous and noble and meaningful of all human creations. My conviction that science is ending is deeply disturbing to me, because I can’t imagine anything better for humanity to do than to try to figure out what we are, where we came from and where we are going. I sincerely hope that in my lifetime some scientist‹maybe even someone reading this posting‹will discover something as important as natural selection or quantum mechanics or the expansion of the universe, something that spawns a whole new era in pure science and proves me wrong. But I also sincerely believe that isn’t going to happen. THE REALITY CLUB John Horgan Responds to George Johnson and Kevin Kelly From: John Horgan Submitted: 4/25/97 I just discovered, belatedly, the responses by George Johnson and Kevin Kelly to my posting here of a few weeks ago (post #8 – 4/2/97).* Lest they think I was ignoring them, I’d like to respond, as briefly as possible. You know George, it must drive scientists crazy to hear you and me going at it. One guy thinks science is all over, and the other thinks it never really got anywhere in the first place. Some choice! And they work for the New York Times and Scientific American, no less! No wonder science is having so much trouble!
As for your characterization of me as a Platonist, well, I don’t think that’s quite right. I’d call
15
myself a functionalist, which I define as follows. If a theory works so well that it does everything asked of it‹prediction of new phenomena and extremely accurate description of old ones‹you have to grant that it is true in a functional if not absolute sense. As it survives test after test, it becomes increasingly unlikely to be displaced by any better theory, and therefore it becomes de facto a final theory. That seems to be the case with quantum mechanics and general relativity, which are theories that you find implausibly odd, and with good reason. I don’t think these mathematical formalisms are absolute truths, or „discoveries,” in the same way that the existence of galaxies or cell structures or elements are discoveries, but they come close just because they work so damn well. In my review of your book (and thanks for citing that in your note, because I go through all this in much more depth there) I call them „virtual discoveries.” Kevin, I agree that my style is bumptious, excessively so, no doubt, at times. But I get frustrated (and I think George Johnson does too) by the excessively fawning stance of much science writing these days, and by books and articles that pass off philosophical speculation as science. If you don’t want to take my word that superstring theory is unverifiable, in the same sense that the standard model is, read Weinberg’s Dreams of a Final Theory or Hawking’s Brief History of Time. They concede that the Planck scale, where superstrings supposedly dwell, can never be directly accessed through experiments. General relativity, although not nearly as well established as quantum mechanics, has been verified by plenty of different experiments. In fact, the Global Positioning System makes relativistic corrections in calculating positions. Relativity is plain old engineering now. John Horgan Kevin Kelly, George Johnson, Ernest B. Hook, Paul Davies, and Lee Smolin on Horgan From: Kevin Kelly Submitted: 4/30/97 Re: Horgan Reply I like the boldness of your argument, John Horgan, but you leave me behind whenever we arrive at this central issue of your own certainty that some fashionable science theories are unverifiable. Ironic science, you call it. When I queried you about why you reject superstring theory and not relativity ‹ both to my mind equally abstract and out of the realm of ordinary experience ‹ you replied back: If you don’t want to take my word that superstring theory is unverifiable, in the same sense that the standard model is, read Weinberg’s Dreams of a Final Theory or Hawking’s Brief History of Time. They concede that the Planck scale, where superstrings supposedly dwell, can never be directly accessed through experiments. Well, I don’t take your word, nor theirs, on this, as much as I respect Weinberg and Hawking. This is where I depart from your very interesting hypothesis: that you offer only an ironic and not a scientific means to predict what is „unverifiable” and what is not.
16
By what means are we so sure superstring theory is unverifiable? Before general relativity was verified, how much certainty was there that is was verifiable? Very little at first, as a fine grained reading of the history shows. Ditto for the more extreme notions in quantum theory, which of course even Einstein had doubts about anyone being able to prove. But now that they have been verified (and shown to be verifiable) they become „fundamental” in your view, whereas any far out idea that has not been verified yet becomes „unverifiable” in your notion. This is what I would call „ironic science”; Something is ironic until it becomes fundamental. How can a theory migrate from being „ironic” to „fundamental”? Only because those terms have no exactness or meaning except in retrospect. Here is another way to describe the confusion in the way you present your idea. As far as I can tell the only way you have of determining that a theory is verifiable is to verify it ‹ to prove that it is „truable” by proving it is true. This is confusing the veracity of an argument with its verifiability. You need to clarify that muddlement which pervades your book. If you want to propose a real scientific theory about science, you’ll have to come up with a way to determine apriori which notions are inherently and forever untestable, and then make some specific predictions (and ideally some unexpected predictions) about what theories are ironic and what are real. Until then, it is hard to take your arguments seriously, as intriguing as I find them. Kevin Kelly From: George Johnson Submitted: 5/1/97 Loose Ends of Science John Horgan’s recent position paper is certainly powerful ‹ a rhetorical masterpiece. But on closer inspection I’m not sure the argument hangs together. Science seems to be ending for so many different reasons that it’s hard to keep track of them all. Cosmology and biology are coming to an end, we’re told, because their reigning theories ‹ the Big Bang and Natural Selection ‹ are all but complete. Particle physics, on the other hand, is said to be ending largely because Congress cancelled the Superconducting Supercollider, making it impossible to proceed. The study of complex systems, John argues, never even got off to a start because it depends on computer simulations, which he sees as little more than very complicated video games. (There is something inherently fishy about computer models, he suggests, that somehow doesn’t apply to modeling with differential equations. I really don’t get the distinction.) Scientific questions that don’t fit into the above categories are declared to be unanswerable for metaphysical reasons. Neuroscience, for example, is supposed to be coming to an end because the nature of consciousness is forever unknowable. The deepest biological question of all ‹ whether life is an aberration or something universal ‹ will probably never be answered, John says, because we’re stuck inside the solar system and can only wait, in vain, for someone out there to contact us.
17
Is it true that the proposed title of the book was originally „The Ends of Science”? A different endtime scenario has been tailored to fit each scientific frontier. Maybe I’ll write a sequel called „The Loose Ends of Science.” Our theory of particle physics, the ingeniously jury-rigged Standard Model, stops far short of unifying the electroweak and strong nuclear forces and depends mightily on the existence of a particle, the Higgs boson, that has never been seen. The Big Bang theory cannot explain something so basic as how structure arose in the universe without declaring that most of it is made from a kind of „nonbaryonic” dark matter not included in the Standard Model. If science is over it is not because it is complete. The present theories are just running out of steam. Because of the insatiable human hunger to find pattern, the search for better theories will continue. And because no map can ever encompass all of creation, science can never really end GEORGE JOHNSON is a writer for The New York Times, working on contract from Santa Fe, NM. He formerly worked as a staff editor for „The Week in Review” section of The Times. His books include Fire in the Mind: Science, Faith, and the Search for Order(1995); In the Palaces of Memory: How We Build the Worlds Inside Our Heads (1991); Machinery of the Mind: Inside the New Science of Artificial Intelligence (1986), and Architects of Fear: Conspiracy Theories and Paranoia in American Politics (1984). From: Ernest B. Hook Submitted: 4/30/97 Re: Mr. Horgan’s Claims: Useless and Mildly Pernicious I am not sure why Mr. Horgan’s remarks forwarded to me by Norman Levitt via Alan Sokal seem worthy of consideration by an active research scientist. Just as the response to the man who pronounced „an end to history”, is that history continues nevertheless, so any claims that science is limited or ending or has an end, are refuted by „it” continuing nevertheless. Certainly Mr. Horgan is correct that each fact known so to speak, is one less to discover, so the supply of facts, theories, or explanatory paradigms etc. is presumably drying up. But it is tantamount to saying that each day the universe is winding down and we humans are one day closer to extinction. (Or that each poem written is one less that can be written, although the analogy here is less exact.) How useful is such an observation? The question is, where are we now on this huge time scale?? We are operating now on a temporal microscale. Mr. Horgan is talking about events on a temporal macroscale. I don’t regard Mr. Horgan’s claim as a very fruitful area of discussion unless Mr. Horgan could demonstrate how his thesis directly and practically had some implications for current research strategies and programs. As to the argument that scientists are just „filling in details now”, that same argument could have been made after the periodic table was discovered as well. The point is that yesterday’s dismissed „details” often have had the seeds of tomorrows great discoveries. So let us not worry if we are only working on what to Mr. Horgan appear only to be details.
18
Moreover, Mr. Horgan’s claim may well be pernicious in its consequences, if he can convince aspiring students that since „science” has limits or is coming to an end, that therefore there is not much point in individuals pursuing a scientific career. Certainly, some individuals have retrospectively cited Mr. Horgan’s or similar arguments to justify dropping out of science, and doing something else usually easier and less challenging ‹ once they had tenure at least ‹ but these are often decisions by individuals who didn’t enjoy doing science so much in the first place and whose primary goals may have been the search for solutions to particular problems that have been answered since they entered the field. Once answered. they lost or lacked curiosity to go on in other areas. The question really is, it seems to me, is the issue really worth discussing. If for the sake of argument one granted his claim, insofar as it is correct, what bit of difference would it make to the practice of science? Or to science policy? My own view is Mr. Horgan’s claims are dangerous to the extent that anyone might actually be deflected by them to change any practice or approach to science or science policy. Ernest B. Hook ERNEST B. HOOK is Professor, School of Public Health, University of California, Berkeley. From: Paul Davies Submitted: 5/1/97 Re: John Horgan Bravo John for a robust and entertaining defense of your thesis. I have a couple of points to make: 1. Life on Mars. As I am writing a book on this myself, I have thought a lot about the significance of the recent NASA „evidence”. You are right that, if the features in the meteorite do turn out to be evidence for life on Mars, the chances are it came from Earth or vice versa. Clearly the planets are not isolated. However, it is possible to discriminate between contamination and an independent origin. Suppose Mars life was based on left-handed DNA, rather than right handed as is Earth life. That would be strong circumstantial evidence that life had happened twice in the solar system. Then it is a dead cert that it has happened wherever conditions allow, and that the universe is teeming with life. This would surely be a major advance in science and a transformation of our world view, and would also demonstrate that the laws of nature are „rigged” to make the emergence of life inevitable. I agree that the latter position is regarded as ludicrous by most biologists (though not by Christian de Duve), but that is why the discovery of an independently-arising life form elsewhere would be so iconoclastic. 2. Consciousness. Maybe it is transitory, but we still don’t know how it arises, or what it takes for a system to be conscious, or why qualia (assuming you believe in them) exist, as they serve no evolutionary purpose. Even if consciousness is not a fundamental aspect of our universe, it is still a mystery yet to be solved. You can’t just shrug it aside as of no consequence because it may be limited to a tiny region of spacetime.
19
Congratulations on a stimulating essay! Sincerely, Paul Davies PAUL DAVIES, described by the Washington Times as „the best science writer on either side of the Atlantic,” is a professor of natural philosophy at the University of Adelaide, Australia, and author of more than 20 books including The Mind of God, Are We Alone, TheLast Three Minutes (Science Masters Series) and About Time which was shortlisted for the 1996 British Book Prize. In 1995 Davies was awarded the Templeton Prize for progress in religion, the world’s largest prize for intellectual endeavor. From: Lee Smolin Submitted: 5/5/97 As I’ve said several times before, John’s argument is not silly, and I don’t think he is making it in bad faith. He is also an interesting person, who I enjoyed meeting some time ago. But I believe he is wrong, and it is not hard to explain why. The basic reason is that the „map of reality” and „narrative of creation” that he described, while enormous achievements, are full of holes, unanswered fundamental questions and, in some cases, basic inconsistencies. This is because the scientific revolution that produced these achievements is not yet finished, but has some way to go. An indication of how much of this revolution remains unfinished can be gotten by writing down a list of questions that we cannot yet answer: How do cells differentiate into different cell types? How does a single cell develop into a coherent organism? Why are there procaryotes and eucaryotes, but apparently nothing in between? What is the exact story of how life began? How does the brain work? How did the galaxies form? What is responsible for the large scale structure of the galaxies? What keeps the star formation rate of many spiral galaxies constant in time? Why were the initial conditions in the early universe so symmetric? What are the reasons for the values of the twenty-odd parameters of the standard models of particle physics and cosmology?
Why do those values have the property that they make it possible for stars,
20
galaxies and complex chemistry to form? How is gravitation consistent with quantum phenomena? What happens inside of black holes? What happens at the end point of black hole evaporation? Each of these questions is the focus of intensive work by thousand of very bright young and not so young scientists. Among people engaged in this work there is a strong sense of optimism that the next years will see dramatic breakthroughs. Each of these will add to the „map of reality” knowledge as fundamental as anything discovered in the twentieth century and all will, sooner or later, lead to theories that are verified by observation and experiment. Even in quantum gravity and string theory (where there have been dramatic breakthroughs in the last years) there is a growing list of experimental predictions. (I wrote a paper some years ago cataloging the experimental predictions of quantum gravity and string theory, and the list has grown since.) It is true that these cannot yet be carried out, but I would not want to be in the position John is of betting against the possibility that the thousands of bright people working in these areas around the world will not find a way to carry out these tests. For more arguments against the „end” of science, please see my last exchange with John in Edge number ??. (By the way, I notice that John seems to have stopped defining ironic science as science that could not even in principle be tested experimentally, given the ease with which even string theory evades that.) But in closing, I would like to remark that I find John’s stance disturbingly characteristic of the present moment. We are in a time of extraordinary change, with positive developments all around us. In the last years democracy has expanded dramatically and the danger of war and reach of totalitarianism has receded, the economy is stable and growing, our nation is being reinvigorated by a new wave of immigration, amazing things are happening in the arts, theater, dance, while in science and medicine there have been a slew of breakthroughs, from effective treatments for AIDS and certain forms of mental illness to all the new observational data in astronomy and cosmology. So why are people so pessimistic? Why is there so much talk of the end of this and that? This for me is the great unanswered question of the present moment. LEE SMOLIN is a theoretical physicist; professor of physics and member of the Center for Gravitational Physics and Geometry at Pennsylvania State University; author of The Life Of The Cosmos, forthcoming (Oxford). Copyright ©1997 by Edge Foundation, Inc
21
War or Peace Neither doomed to violence nor peaceful by nature, we are shaped by the civilizations we create. Modern society spends a good deal of time, effort, and scientific resource on finding better ways to wage war. What if we directed just a fraction of that energy toward finding a better way to wage peace? by John Horgan As a science writer, I am sometimes asked what I consider to be the most important unsolved scientific problem. I used to rattle off pure science‘s major mysteries: Why did the big bang bang? How did life begin on Earth, and does it exist anywhere else in the cosmos? How does a brain make a mind? Sometime after 9/11, however, I started replying that by far the biggest problem facing scientists—and all of humanity—is the persistence of warfare, or the threat thereof, as a means for resolving disputes between people. Skeptics might object that war is not a scientific issue. Certainly, it is a dauntingly complex phenomenon, with political, economic, and social ramifications. But the same could be said of problems such as global warming, population growth, and AIDS, all of which are being rigorously addressed by scientists. Moreover, I believe that the problem of warfare— unlike mysteries such as the origin of the universe or life or consciousness, which may prove to be intractable—can and will be solved. Research has already revealed enough about warfare to dispel two persistent, contradictory myths. One is the idea of the noble savage, which blames warfare on civilization and holds that humans in their primordial state were peaceful and loving. This is the implicit theme of Margaret Mead‘s classic bestseller Coming of Age in Samoa. Mead describes the Polynesian island as a blissful utopia, whose inhabitants make love, not war. Actually, as critics of Mead have pointed out, Samoa has historically been wracked by warfare. Indeed, as far back as anthropologists have peered into human history and prehistory, they have found evidence of group bloodshed. In War Before Civilization, Lawrence Keeley, an anthropologist at the University of Illinois, estimates that up to ninety-five percent of primitive societies engaged in at least occasional warfare, and many fought constantly. Tribal combat usually involved skirmishes and ambushes rather than pitched battles. But over time, the chronic fighting could produce mortality rates as high as fifty percent. Unfortunately, these revelations about the ubiquity of warfare have led some scholars to perpetuate a much more insidious myth: Warfare is a constant of the human condition that can at best be controlled, but never eradicated. Fatalists who take this position often describe war in Darwinian terms—as an inevitable consequence of innate male ambition and aggression. ―Males have evolved to possess strong appetites for power,‖ Harvard University anthropologist Richard Wrangham contends in Demonic Males, ―because with extraordinary power comes extraordinary reproductive success.‖
As evidence for this hypothesis, Wrangham cites studies of societies such as the Yanomamo, a tribe scattered across the Amazonian region of Brazil and Venezuela.
22
Yanomamo men from different villages often engage in protracted feuds, marked by lethal raids and counterraids. Like most tribal societies, the Yanomamo are polygamous. Anthropologist Napoleon Chagnon, who has observed the Yanomamo for decades, found that killers had, on average, twice as many wives and three times as many children as nonkillers. But Chagnon, significantly, has rejected the notion that aggressive instincts compel Yanomamo warriors to fight. Truly compulsive, out-of-control killers, Chagnon explains, are quickly killed themselves, and don‘t live long enough to have many wives and children. Successful warriors are usually quite controlled and calculating; they fight because that is how a male advances in their society. Moreover, many Yanomamo men have confessed to Chagnon that they loathe war and wish it could be abolished from their culture—and, in fact, rates of violence have recently dropped dramatically, as Yanomamo villages have accepted the laws and mores of the outside world. History offers many other examples of warlike societies that rapidly became peaceful. Vikings were the scourge of Europe during the Middle Ages, but their Scandinavian descendants are among the most peaceful people on Earth. Similarly, early twentieth-century Japan was extremely belligerent; even Zen Buddhist leaders such as D.T. Suzuki, who later helped to popularize Buddhism in the West, encouraged attacks on China and other countries. But since its traumatic defeat in World War II, Japan has embraced pacifism. In fact, hard as it may be to believe, humanity as a whole has become much less violent than it used to be. Despite the massive slaughter that resulted from World Wars I and II, the rate of violent death for males in North America and Europe during the twentieth century was one percent. Worldwide, about 100 million men, women, and children died from warrelated causes, including disease and famine, in the last century. The total would have been 2 billion if our rates of violence had been as high as in the average primitive society. These statistics contradict the myth that war is a constant of the human condition. But they also suggest, contrary to the myth of the noble savage, that civilization has not created the problem of warfare; it is helping us solve it. We need more civilization, not less, if we wish to eradicate war. Civilization has given us legal institutions that resolve disputes by establishing laws, negotiating agreements, and enforcing them. These institutions, which range from local courts to the United Nations, have vastly reduced the risk of violence both within and between nations. They are what keep us from succumbing to the chronic violence that afflicts societies like the Yanomamo. Obviously, our institutions are far from perfect. Nations around the world still maintain huge arsenals, including weapons of mass destruction, and war keeps breaking out. So what should we do? Maybe we need more drastic measures to abolish war once and for all. One possibility would be to tinker with our physiologies to make ourselves less aggressive. Scientists have linked various genes and neurochemicals to violent tendencies. For example, many violent criminals have low levels of serotonin. Should we try to curb our aggressive instincts by altering our neurochemistry or genes?
Or maybe we should all have electrodes implanted in our brains, zapping us when we act or even think aggressively. This idea was actually proposed back in 1969 in Physical Control of the Mind, a book by Yale University neuroscientist Jose Delgado. To show his scheme‘s feasibility, Delgado implanted electrodes in the brains of psychiatric patients and manipulated their limbs and emotions with a remote-controlled device. He also carried out a
23
demonstration—reported on the front page of The New York Times—with a bull that had electrodes embedded in its brain. When the bull charged, Delgado pushed a button on a remote control, and the bull stopped in its tracks. The question is: Who gets the electrodes in the brain, and who gets the remote control? In his classic book On Aggression, biologist Konrad Lorenz acknowledges that it might be possible to ―breed out the aggressive drive by eugenic planning.‖ But that would be a huge mistake, Lorenz argues, because aggression is a vital part of our humanity. It plays a role in almost all human endeavors, including science, the arts, business, politics, and sports. In my hometown in upstate New York, a bunch of friends and I enjoy venting our aggression every winter by playing pond hockey. Aggression can even serve the cause of peace. I‘ve known some extremely aggressive peace activists. Moreover, one of the most positive findings to emerge from recent studies of warfare is that few men relish lethal combat— and not just because they fear being wounded or killed. In On Killing,Lieutenant Colonel Dave Grossman, a psychologist, military science expert, and former U.S. Army ranger, asserts that most men abhor killing, even when it is sanctioned by their society. As evidence, Grossman cites military surveys, which reveal that during the American Civil War and both World Wars, as many as eighty percent of men in combat deliberately avoided firing at the enemy. After World War II, Grossman notes, the armed services revamped its training to make soldiers less reluctant to kill. As a result, most American soldiers who saw combat in Vietnam fired at the enemy. But Grossman contends that U.S. soldiers in Vietnam paid a heavy price for being transformed into more effective killers; a majority of combat veterans are thought to have suffered some symptoms of post-traumatic stress disorder, including nightmares, flashbacks, panic, depression, and guilt. Mental health experts are already predicting that American soldiers fighting in Iraq will experience similar rates of posttraumatic stress disorder. Even if warfare is at least in part biologically based—and what human behavior isn‘t?—we cannot end it by altering our biology. Modern war is primarily a social and political phenomenon, and we need social and political solutions to end it. Many such solutions have been proposed, but all are problematic. One perennial plan is for all nations to yield power to a global institution that can enforce peace. This was the vision that inspired the League of Nations and the United Nations. But neither the United States nor any other major power is likely to entrust its national security to an international entity anytime soon. And even if they did, how would they ensure that a global military force does not become repressive? One encouraging finding to emerge from political science is that democracies rarely, if ever, fight each other. But does that mean democracies such as the United States should use military means to force countries with no democratic tradition to accept this form of governance? If history teaches us anything, it is that war often begets more war. Religion has been prescribed as a solution to war and aggression. After all, most religions preach love and forgiveness and prohibit killing, at least in principle. But, in practice, religion has often inspired, rather than inhibited, bloodshed.
Many feminists have predicted that as women gain more political power, we will evolve toward a more peaceful world. Females in all societies engage in violence much less than males do. In his book War and Gender, political scientist Joshua Goldstein estimates that
24
females have accounted for fewer than one percent of all those who have fought in wars throughout history. But he notes that women have also helped to perpetuate war throughout history by favoring warriors as mates and shunning cowards. During World War I, for example, women in Britain and the United States organized a campaign to hand out white feathers to men not wearing a uniform, shaming them for avoiding military service. Moreover, those few women who have risen to positions of great power in the modern era—notably Margaret Thatcher, Golda Meir, and Indira Gandhi—demonstrated that they could be just as aggressive as their male counterparts in leading their countries into war. Goldstein concludes that women ―do not appear to be more peaceful, more oriented to nonviolent resolution of international conflicts, or less committed to state sovereignty and territorial integrity than are male leaders.‖ In his new book Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, Jared Diamond argues that many wars, both ancient and modern, spring from mismanagement of environmental resources. He notes, for example, that ethnic conflicts are only the proximate causes of the hostilities that have ravaged Rwanda, Somalia, and other African nations in the last decade. The ultimate cause is that overpopulation has led to deforestation, overgrazing, and soil depletion, and, hence, a Hobbesian struggle over dwindling resources. But resource scarcity has not played a significant role in other modern conflicts, such as the civil war that raged in the Balkans during the 1990s. War, it seems fair to say, is overdetermined—that is, it can spring from many different causes. Peace, if it is to be permanent, must be overdetermined too. Given the enormous complexity of the problem of war, I would like to see the United States establish a kind of Manhattan Project aimed at solving it once and for all. The project could be administered by the United States Institute of Peace, a low-profile federal institution that Congress quietly created in 1984. Just as a percentage of the budget for the Human Genome Project is allocated to ethical issues, so too should part of the Department of Defense‘s budget be allocated to peace studies. One tenth of one percent— or $500 million, roughly twenty times the institute‘s current budget—should be sufficient. The institute could support and coordinate the efforts of other research programs. The Correlates of War project, founded at the University of Michigan by political scientist J. David Singer, has stockpiled statistical information about more than 1,000 conflicts—ranging from small-scale civil wars up to the World Wars—that have occurred since 1815. Even broader in its scope is the Human Relations Area Files, based at Yale University, which has compiled ethnographic reports on more than 1,000 different societies around the world, from the Navajo to the African !Kung. These databases can help researchers formulate and test hypotheses linking war to, say, child-rearing practices, women‘s rights, criminal punishment, education, freedom of the press, environmental management, economic policies, and religious beliefs.
Through grants and publications, a generously resourced Institute of Peace would encourage ambitious young scientists to see peace as a challenge at least as worthy of pursuit as a cure for AIDS or a cheap, clean, renewable source of energy. War research would be the ultimate multidisciplinary enterprise, drawing upon such diverse fields as game theory, neurobiology, evolutionary psychology, theology, ecology, political science, and economics. The short-term goal of peace researchers would be to find ways to reduce conflict in the world today, wherever it might occur. The long-term goal would be to explore
25
how nations can make the transition toward permanent disarmament: the elimination of armies, arms, and arms industries. In his recent book The Blank Slate, Harvard University psychologist Steven Pinker argues for what he calls a ―tragic‖ view of human nature, which accepts that we are limited by our biological heritage. Pinker uses the term ―utopian‖ to describe the belief that we can transcend human nature and create a perfect world. By utopian, Pinker means hopelessly naive. Many scientists no doubt dismiss the goal of global disarmament as utopian in this sense. These skeptics will argue that we will always need some military force to protect us from our own aggressive instincts; at the very least, some transnational organization should always retain a military force, perhaps equipped with nuclear weapons, to deter or suppress attacks from outlaw states or organizations, such as North Korea and al-Qaida. Certainly, total disarmament seems a remote possibility now. But can we really accept armies and armaments, including weapons of mass destruction, as permanent features of civilization? As recently as the late 1980s, global nuclear war still seemed like a distinct possibility. Then, incredibly, the Soviet Union dissolved and the Cold War ended peacefully. Apartheid also ended in South Africa without significant violence, and human rights have advanced elsewhere around the world. Just in the last century, we humans have split the atom, landed spacecraft on the moon and Mars, and cracked the genetic code. Deep down—perhaps because I have two young children—I have faith that we will solve the problem of war. If the capacity for war is in our genes, as many seem to fear these days, so is the capacity—and the desire—for peace. Even our most hawkish leaders claim that peace is their ultimate goal. As an agnostic, I have a hard time believing in God, but I believe in humanity‘s common sense, moral decency, and instinct for self-preservation. We will abolish war someday. The only question is how, and how soon.
Annex…
See at: http://www.maxcondition.com/page.php?126 Scientific & Nonscientific Approaches To Knowledge Scientific & Nonscientific Approaches To Knowledge By Jamie Hale What are the differences between scientific and nonscientific approaches to knowledge? Basically, science is a specific way of analyzing information with the goal of testing claims. What sets science apart from other modes ofknowledge acquisition is the use of what is commonly known as the scientific method. Giving a precise definition of the scientific method is difficult as there is little consensus in the scientific community as to what that definition is. Although the scientific community has been slow to agree upon a clear definition, the scientific method is rooted inobservation, experimentation, and knowledge acquisition through a process of objective reasoning and logic. One notable description of the scientific method comes from A. Aragon (Girth Control 2007, p. 9); he defines the scientific method as: ―systematic process for acquiring new knowledge that uses the basic principle of deductive (and to a lesser extent inductive) reasoning. It‘s considered the most rigorous way to elucidate cause and effect, as
26
well as discover and analyze less direct relationships between agents and their associated phenomena.‖ If you asked a panel of scientists to define the scientific method you would receive a large array of answers, but I think most would agree on the basic concepts. The following is an excerpt from Why People Believe Weird Things (Shermer 1997, p. 19). ―Through the scientific method, we may form the following generalizations: Hypothesis: A testable statement accounting for a set of observations. Theory: A well-supported and well-tested hypothesis or set of hypotheses. Fact: A conclusion confirmed to such an extent that it would be reasonable to offer provisional agreement.‖ When using the scientific method one of the primary goals is objectivity. Proper use of the scientific method leads us to rationalism (basing conclusion on intellect, logic and evidence). Relying on science also helps us avoid dogmatism (adherence to doctrine over rational and enlightened inquiry, or basing conclusion on authority rather than evidence). The nonscientific approach to knowledge involves informal kinds of thinking. This approach can be thought of as an everyday unsystematic uncritical way of thinking. Below I will discuss the major differences between the two. Comparing Scientific & Nonscientific Approaches to Knowledge Scientific Nonscientific General Approach Empirical Intuitive Observation Controlled Uncontrolled Reporting Unbiased Biased Concepts Clear definitions Ambiguous definitions Instruments Accurate/precise Inaccurate/imprecise Measurement Reliable/repeatable Non-reliable Hypotheses Testable Unstestable Attitude Critical Uncritical *Based on Table 1.1 pg. 6 Research Methods in Psychology (Shaughnessy & Zechmeister 1990) General approach The scientific approach to knowledge is empirical. The empirical approach emphasizes direct observation andexperimentation as a way of answering questions. Intuition can play a role in idea formation, but eventually the scientist is guided by what direct observation and experimentation reveal to be true. Their findings are often counterintuitive. Many everyday judgments are based on intuition. This usually means that ―gut feeling‖ or ―what feels right.‖ The Penguin Dictionary of Psychology defines intuition as a mode of understanding or knowing characterized as directand immediate and occurring without conscious thought or judgment. Intuition can be a valuable cognitive process, but becoming too reliant on intuition can be a problem. What‘s right is often counterintuitive. Our intuition often fails to recognize what is actually true because our perceptions may be distorted by cognitive biases or because we neglect to weigh evidence appropriately. We tend to perceive a relationship between events
27
when none exists. Weare also likely to notice events that are consistent with our beliefs and ignore ones that violate them. We remember the hits and forget the misses. Below is an example of the difference between the ―gut feeling‖ approach and the one preferred by scientists. The excerpt is from The Demon-Haunted World (Sagan 1996). ‗I am frequently asked, ―Do you believe there‘s extraterrestrial intelligence?‖ I give the standard arguments-there are a lot of places out there, the molecules of life are everywhere, I use the word billions, and so on. Then I say it would be astonishing to me if there weren‘t extraterrestrial intelligence, but of course there is as yet no compelling evidence for it. Often I am asked next, ―What do you really think?‖ I say, ―I just told you what I really think.‖ ―Yes, but what‘s your gut feeling?‖ But I try not to think with my gut. If I‘m serious about understanding the world, thinking with anything besides my brain, as tempting as that might be, is likely to get me in trouble. Really, it‘s okay to reserve judgment until the evidence is in.‘ Observation When observing phenomena a scientist likes to exert a specific level of control. When utilizing control, scientists investigate the effects of various factors one by one. A key goal for the scientist is to gain a clearer picture of those factors that actually produce a phenomenon. It has been suggested that tight control is the key feature of science. Non-scientific approaches to knowledge are often made unsystematically and with little care. The non-scientific approach does not attempt to control many factors that could affect the events they are observing (don‘t hold conditions constant). This lack of control makes it difficult to determine cause-and-effect relationships (too many confounds, unintended independent variable). The factors that the researcher manipulates in order to determine their effect on behavior are called the independent variables. In it‘s simplest form the independent variable has two levels. These two levels (or conditions) include the experimental condition; the condition in which the treatment is present and the control condition; the condition in which the treatment is absent. The measures that are used to assess the effect of the independent variables are called dependent variables (Shaughnessy & Zechmeister 1990). Proper control techniques must be used if changes in the dependent variableare to be interpreted as a result of the effects of the independent variable. Scientists generally divide control technique into three types: manipulation, holding conditions constant, and balancing. We have already discussed manipulation when we looked at the two levels of the independent variable. Holding conditions constant other than the independent variables is a key factor associated with control. This helps eliminate the possibility of confounds influencing the measured outcome. Balancing is used to control factors that cannot be manipulated or held constant (e.g. subjects characteristics). The most common method of balancing is to assign subjects randomly to the different groups being tested. An example of a random assignment would be putting names on a slip of paper and drawing them from a hat. This does not mean there will be no differences in the subject‘s characteristics, but the differences will probably be minor,and generally have no effect on the results. Reporting
28
How can two people witness the same event but see different things? This often occurs due to personal biases andsubjective impressions. These characteristics are common traits among non-scientists. Their reports often go beyond what has just been observed and involve speculation. In the book Research Methods in Psychology (Shaughnessy & Zechmeister 1990) an excellent example is given demonstrating the difference between scientificand non-scientific reporting. An illustration is provided showing two people running along the street with one person running in front of the other. The scientist would report it in the way it was just described. The non-scientist may take it a step further and report one person is chasing the other or they are racing. This is not objective information but speculation. Scientific reporting attempts to be objective and unbiased. One way to lessen the chance of biased reporting is checking to see if other independent observers report the same findings. Even when using this checkpoint the possibility of bias is still present. Following strict guidelines to prevent bias reporting decreases the chances of it occurring. Although I would say 100% unbiased reports rarely, if ever, occur. Concepts It is not unusual for people in everyday conversation to discuss concepts they really don‘t understand. Many subjects are discussed on a routine basis even though neither party knows exactly what the subject means. They may have an idea of what they are discussing (even though their ideas may be totally opposite). Although they cannot precisely define the concepts they are talking about. In my opinion this leads to a bunch of jibber-jabber (dead-end conversation). The scientist attaches an operational definition (a definition based on the set of operations that produced the thing defined) to concepts. An example of an operational definition follows: hunger a physiological need for food; the consequence of food deprivation. Once an operational definition has been established communication can move forward. Instruments In everyday life numerous instruments are used to measure events. Common instruments include gas gauges, weight scales, and timers. These instruments are not very precise compared to the more exact instruments used with the scientific approach. When you look at your gas gauge while driving wouldn‘t it be nice to know how many miles you can travel on ½ tank (or whatever the gas gauge registers). Your bathroom scale weighs you in pounds. What if you weigh 100lbs and 2 oz? What if your friend weighs 100 lbs and 6 oz? Your friend is heavier but the bathroom scale says you weigh the same. A common device used by coaches and athletes to measure sprint timesare hand held timers. These timers are highly inaccurate and read to the tenths place. In the Olympics winnersand losers are often separated by hundredths of a second. The instruments we generally depend on in everyday life give us approximations, not exact measurements. Measurement An instrument can provide accuracy and preciseness but still lack value if the measurement is non-valid. When determining the validity of the measurement one must ask does the measurement really measure the concept inquestion? We discussed this aspect of measurement earlier when we spoke about operational definitions. In the fitness industry a
29
common measurement of overall flexibility is the sit-and-reach test. This test is conducted while sitting with your legs extended straight in front of you. The next step is extending your arms as you reach towards the toes. This test is a poor indicator of overall flexibility. Flexibility is joint-specific, speed-specific, and plane of movement-specific. A battery of tests needs to be conducted to address each of these characteristics to validly measure flexibility. Another important aspect of measurement is reliability. A measurement is reliable when it occurs consistently. In the context of science it is important for measurements to be reliable. The non-scientist gets by with less emphasis on reliability. Validity and reliability are independent qualities. A measurement can be valid while not being reliable. A measurement can also be reliable and lack validity. In general, it is easier to show that a measurement is reliable than it is to show its validity. Both of these qualities are important to good measurement. Hypotheses A hypothesis is a tentative explanation for a phenomenon. It often attempts to the answer the questions ―How‖and Why?‖ Almost everyone has formed their own hypotheses that explain some elements of human behavior. Why do people steal? What causes people to take drugs? Why do some people do better socially than others? The scientist proposes hypotheses that are testable. The non-scientist suggests hypotheses that are un-testable. Hypotheses are not testable if the concepts they refer to are not accurately defined (i.e., conceptualization). To say someone uses drugs because they are ―mentally weak‖ is not testable. There is no universal operational definition that defines mentally weak. To say someone uses drugs because they have a specific chemical imbalance or neurological disorder is usually testable. Circular hypotheses are not testable. If you say someone takes drugs because they enjoy taking drugs you areusing a circular hypothesis. Liking and enjoying something means the same thing. This hypothesis is non testable as it leads back to its own beginning. A hypothesis is untestable if it is outside of the realm of science. To suggest someone steals because they arepossessed by the devil is nonscientific. The devil is beyond the realm of scientific analysis because this concept cannot be scientifically studied, analyzed, or explained. Attitude The key attribute of scientists is skepticism. Scientists question everything (almost everything). They want to see proof and more proof. They understand all knowledge is tentative. Many factors can interact and suggest causes for a specific event. It is important to recognize these factors and distinguish causative factors from correlation factors. It is also important to realize all humans are fallible. The scientist has the attitude that there are no absolute certainties. R.A Lyttleton suggests using the bead model of truth (Duncan R & Weston-Smith M 1977). This model depicts a bead on a horizontal wire that can move left or right. A 0 appears on the far left end and a 1 appears on the far right end. The 0 corresponds with total disbelief and the 1 corresponds with total belief (absolute certainty). Lyttleton suggests that the bead should never reach the far left or right end. The more that the evidence suggests the belief is true the closer the bead should be to 1. The more unlikely the belief is to be true the closer the bead should be
30
to 0. The non-scientist is ready to accept explanations that are based on insufficient evidence or sometimes no evidence. They heard it on CNN or their teacher said it so it must be true (logical fallacy of an Appeal to Authority). They reject notions because they can‘t understand them or because they don‘t respect the person making the claim. The scientist investigates the claim and critically evaluates the evidence. Even though the scientist is skeptical, it is not practical to be skeptical all the time. Imagine that every time someone tells you something you ask for evidence to support his or her claim. You would have very few friends andyou would get very little accomplished. Science or non-science I prefer the scientific approach to knowledge. The approach is not perfect, but it is the best method we have. Science is subject to change, and this is one of its best qualities. The possibility always remains that future evidence will cause a scientific theory to be changed. Scientific theories are provisional. In science the word theory is used differently than it is in everyday language (Johnson GB 2000). To a scientist, the word theory represents that of which he or she is most certain; in everyday language the word implies a guess (not sure). This often causes confusion for those unfamiliar with science. This confusion leads to the common statement ―It‘s only a theory.‖ In conclusion, science cannot explain how and why everything happens. Science is limited to objective interpretations of observable occurrences. Most individuals incorporate some degree of science as well as non-science into their everyday lives. Science finds solutions to problems when solutions are possible. Some things that cannot be explained presently will be explained in the future. On the other hand we must recognize the fact we will probably never be able to explain everything.
Final (Liviu Drugus) comments All these dialogues and answers, explanations and beliefs are just a(nother) starting point for new research. My vision on war and peace is less optimistic than that of John Horgan. I think competition and war are very closely linked, so stopping the propensity to make war may affect the propensity to compete. More directly said, no war – no capitalist society. Is abolishing war another way of telling people to replace capitalism with communism? Is Marxist theory, finally and really, a theory of everything? Or, John Horgan would like to have a global capitalist society without competitors? Maybe is this another (post) Kantian utopia for eternal peace? This book review is, for sure, a quite original one. I took the advantage of reading this challenging book in order to launch an invitation to discuss a very important issue: what is (nowadays) science and what we may expect from it? My opinions on science and research are already spread out through other articles of mine, but I thought it is a good thing to print information from internet concerning the possible End of science….

Andrei Marga recuperează (și el) vechea geopolitică pe care o transformă într-o disciplină nouă numită, simplu, geopolitică


 

Andrei Marga, excomunicat constant, dar ferm, din dregătoriile pe care șefii săi liberali i le-au încredințat (Educație, Externe, ICR), își reconfirmă ”calitățile” de (fost) cercetător și de profesor universitar, oferind revistei Tribuna – în al cărui Consiliu Consultativ este membru – notițele  sale de legate de apariția și evoluția geopoliticii pe mapamond.

Înainte de orice, cred că a oferi spre publicare articole și a face apoi evaluări ”obiective” asupra calității acestora în calitate de consultant editorial este un evident conflict de interese (dar perfect în conformitate cu modelul ceaușist ”eu produc, eu controlez, eu decid”). Sub raport deontologic, orice membru al CC-ului tribunist (Andrei Marga inclusiv) ar trebui să se abțină de la orice invitație din partea ”managerului” Mircea Arman de a publica în revistă. Sau poate calitatea de membru al CC al Tribunei este doar una de paradă, de fațadă și de simulare a obiectivității evaluărilor și a justeței liniei editoriale a revistei? De fapt, în acest număr al revistei Tribuna, (nr. 260)/ 1-15 iulie 2013, dintre cei 17 membri, publică articole de autor nu mai puțin de 5 membri ai CC (30%), în timp ce niciun membru al redacției nu mai publică nimic de multă vreme… Dacă adugăm și ”Jurnalul” lui Anton Dumitriu (păstorit de Mircea Arman – cel puțin ca semnătură) se ajunge la peste 35% manager + CC ul ales de manager. Este de bănuit că tentativa de eliminarea a trei dintre cei șapte membri ai redacției (asta doar ca un început…) viza o eficientizare a revistei, respectiv redacția să se reducă la un singur nume: Mircea Arman. Această bănuială a mea este întărită și de faptul că în caseta redacțională a revistei se scrie clar: ”Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor”. Asta înseamnă că articolele nu se mai redactează, nu se mai corectează în redacție, ci doar trebuie să respecte un număr de semne (și, evident, să fie prieten cu managerul…).  Oricum, schimbarea nu este doar de fond, ci și de … suprafață, revista Tribuna fiind, actualmente o revistă stră-lucioasă. Sper ca revista să revină, în viitor, la o revistă strălucită.

Rostul acestei recenzii de articol de revistă este acela de a semnala un modus operandi pe care, cred, mulți dintre noi l-ar dori dispărut. Concret, mă refer la rețeta (bolșevică!) a scrierii unui articol de revistă, una extrem de facilă și de ușor de pus în operă de orice seralist, cu informații și afirmații culese din scrierile altora, dar fără necesarul plus de cunoaștere și de originalitate pe care fiecare cititor îl așteaptă (mai ales de la un autor încărcat de titluri și funcții).  Pe scurt, rețeta este următoarea: pentru partea introductivă se iau mai multe articole sau/ și cărți (din bibliotecă sau din Wikipedia), se face un scurt rezumat al ideilor principale și se scrie circa jumătate din articol, oferind – dialectic și istoric – o prezentare evolutivă a unor concepte. Ce să aduci nou aici? Mai nimic… Doar dacă ai descoperit prin arhive (ale Securității sau ale altor instituții păstrătoare de manuscrise, sau de copii după acestea) niște contribuții magistrale ale vreunui savant defunct (cum, de exemplu, a avut norocul să găsească Mircea Arman însemnările marelui gânditor Anton Dumitriu și pe care le publică în revista pe care aparent o conduce, neavând nevoie de acordul vreunui moștenitor). În partea a doua a rețetei de scriere a articolului, se face apel la traduceri mai recente din literatura străină, oferind citate generoase, urmate de comentarii ce pot fi preluate/ parafrazate din amintitele cărți. În final ar trebui să existe o concluzie (fază, de regulă, ignorată în contribuțiile articliere margiene). În cazul de față, surpriză!, concluzia există, dar este una dezamăgitoare: nu este una de conținut, de substanță pentru corpul de idei al Geopoliticii – tema articolului – , ci una de coterie academică, și voi argumenta mai jos această afirmație.

În Era Informației și a accesului cvasinelimitat la informații, a mai face asemenea sinteze, și a le prezenta ca articol, sub semnătură proprie, este un lucru cel puțin jenant. Dar și naivitatea noastră, a cititorilor, are limite. În realitate, autorul AM nu-și propune, în articol, să ofere un punct de vedere asupra unor realități geopolitice dinamice și ale căror semnificații scapă cititorului de rând, sau să ofere niște diagnoze și să propună atitudini posibile ale decidenților politici autohtoni, ci face o simplă (și, probabil, nu dezinteresată) pledoarie pentru importanța Geopoliticii ca disciplină academică. O importanță mai mare se traduce, de regulă, printr-un număr mai mare de ore, prin înființarea unui Masterat (bugetat din fonduri publice, desigur) sau prin instituirea unei filiere de doctorantură distincte, a unei catedre de profil și, eventual, a unei facultăți de Geopolitică, desigur toate acestea pe măsura importanței și a nevoii de ore și de sinecuri pentru prietenii politici. Oare nu se poate numi această pledoarie pro domo, o coterie academică? Adică, cititorul de bună credință vrea să citească un articol original, să afle idei noi și bine argumentate, dar marele profesor (bănuiesc că nu se va lăsa până nu va primi și o tichie de academician) oferă, pe lângă informațiile ce se găsesc din două-trei click uri pe internet, un biet material publicitar, o subliniere stângace a importanței unei discipline academice. ”Noua” disciplină ar putea fi predată chiar de Andrei Marga, iar la Referințe/ Bibliografie lista trimiterilor va începe cu articolul de față intitulat ”Recuperarea geopoliticii” și publicat în revista Tribuna nr 260, la paginile 20 și 31. În treacăt fie spus, articolul nu ocupă două pagini de revistă, cum s-ar părea la o primă citire a referinței, ci ocupă exact trei sferturi de pagină de revistă.

Spuneam că prima jumătate a articolului este o compilație de idei, existente în forme asemănătoare în alte surse (de regulă electronice). Evident, această primă parte, introductivă ar fi fost suficientă să conțină câteva link uri, pentru a lăsa cât mai mult loc ideilor originale (în cazul în care acestea ar fi existat). Apropos de link uri. Cred că revista ar trebui să apară pe pagina web, în format electronic, simultan cu apariția printului pe piață. Fiind o revistă subvenționată din bani publici, aceasta nu ar trebui să pună accentul pe recuperarea banilor investiți și, eventual, pe obținerea unui profit din vânzări. La rigoare, se poate trece la abonamente pe formatul electronic, cum face, de ex. revista Dilema Veche. Dacă s-ar proceda astfel, dialogul cu cititorii ar fi unul viu, deschis, liber, Consiliul Județean având astfel cel mai bun feed back și cel mai bun audit al calității revistei. Dar să revin la posibilitatea ca această parte introductivă să fie alcătuită doar din câteva link uri. Voi reda mai jos nu doar adresa acestor (posibile, dar reale)  link uri, ci și părți ale conținutului acestora, în ideea comparării cu textul margian. Cititorii vor decide care variantă este mai acceptabilă/ preferabilă. Desigur, cititorii cunosc că, la fel ca și articolele și cărțile printate, informațiile de pe internet sunt susceptibile de îmbunătățiri, verificări și puneri sub semnul întrebării din punctul de vedere al corectitudinii unor informații. Iată o primă adresă electronică, celebra Wikipedia, și conținutul item ului ”Geopolitică”:

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geopolitic%C4%83Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrina politică sau drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie, Sociologie și Istorie. O definiție a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în explicarea fenomenelor politice și sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a „spațiului vital”(MDN-2007). O argumentare pentru îndreptățirea definiției citate, ar fi politica Germaniei național-socialiste (naziste) sub Hitler unde doctrina „spațiului vital” a servit justificării politicii agresive naț.-socialiste, ceea cea a dus până la urmă la prăbușirea țării. După al 2-lea război mondial, datorită internaționalizării multor teme (resurse, poluare, spațiu cosmic), geopolitica a devenit totuși un element luat în considerație în relațiile interstatale”.

 

Acesta este textul wikipedic. Pentru doritorii de mai mult, wikipedia face trimiteri la mai multe adrese, dintre care una ar fi chiar interesant să fie cunoscută, fiind exact ideea centrală a acestei primei jumătăți de articol. Aceasta se numește ”Constituirea și evoluția geopoliticii ca disciplină de sine-stătătoare”, dar serverul blochează accesul și informează curiosul și nenorocosul cititor că există Internal Server Error, dar face trimitere la adresa inițială a articolului, anume la cursul interactiv ținut de Liviu Tirauhttp://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/LiviuTirau/1.htm . Ni se recomandă:  ”Please contact the server administrator, webmaster@euro.ubbcluj.ro and inform them of the time the error occurred, and anything you might have done that may have caused the error”. Desigur, cred că o corespondență cu webmasterul de la UBB Cluj ar putea aduce mai multe clarificări între conținutul celor scrise de Liviu Tirau și conținutul articolului margian. Până atunci, voi reda, pentru aceea dintre cititori care nu au cumpărat revista și nici nu doresc să aștepte mai multe săptămâni pentru a o vedea pe pagina web a Tribunei, câteva dintre informațiile pe care ni le oferă, sub semnătură proprie, renumitul profesor clujean, Andrei Marga: ”Geopolitica s-a delimitat ca disciplină (nu neapărat ca știință) în imperiul german al lui Wilhelm al II-lea, cu titlul efectiv de Geopolitik, într-un moment în care relația dintre stat și teritoriu a fost intens preocupantă. Cel care a dat formă disciplinei – numele i-a fost dat de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez al ”școlii germane” – a fost Friedrich Ratzel. În scrieri publicate în ultimele decade ale secolului al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia politică. O geografie a statelor, comerțului, războiului, 1897) acesta a privit statele ca ”organisme”, efecte ale mediului geografic, aflate în lupta pentru a-și menține independența. După opinia sa, Germania are dreptul să revendice statutul unui ”Weltmacht” deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu, resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit deja coloniile. Germania are nevoie de ”spațiu vital (Lebensraum)” pentru a se putea așeza, conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica a apărut în legătură cu acest proiect de dobândire de ”spațiu vital”.

 

Dacă i-aș fi student dlui profesor Marga, l-aș întreba: ce înseamnă ”titlu efectiv” (eventual în ce constă diferența între un ”titlu efectiv” și un ”titlu neefectiv”; 2. A scris F. Ratzel în limba română? (nu cumva în loc de ”stat și sol” ar fi mai nimerită traducerea ”Stat și teritoriu”?); Cui aparține traducerea titlurilor germane? 1896 și 1897 fac parte din ultima decadă a sec 19, atunci de ce se vorbește/ scrie despre ultimele decade? A asistat dl prof Marga la nașterea geopoliticii, sau a aflat toate aceste lucruri de mai sus dintr-o sursă oarecare? Nu este elementar, chiar pentru o compunere de clase gimnaziale, să menționezi sursa, în vederea unor posibile/ necesare verificări? Aș fi fost curios să cunosc titlul original al lucrării,  tradus de AM ”Stat și sol” (o fi vorba despre solii de pace, cine mai poate ști…). Așadar, prima frază a articolului îmi ridică mai multe întrebări decât răspunsuri… Urmează o a doua frază a primului paragraf care, de asemenea, ridică întrebări, ca de exemplu:  dacă se face referire la opinia unui autor, nu este oare obligatoriu să se facă trimitere la lucrările de unde emană această opinie? De ce ”Weltmacht” și nu ”putere mondială”?  de ce se scrie ”spațiu vital (Lebensraum)”, ca și cum ambele noțiuni, cea germană și cea românească aparțin deopotrivă lui Ratzel. Nu era mai firească scrierea ”Lebensraum” (spațiu vital)?  Faptul că acest articol apare într-o revistă județeană de circulație națională nu motivează ignorarea acestor elementare norme de comunicare a ideilor (altora).  Insist asupra necesității oferirii de modele de urmat de către așa numitele som(n)ități universitare, cunoscute în țară și chiar în lume.  Pentru doritorii de informații suplimentare (care, evident, nu pot apărea într-un format print) mai adaug un link, în limba engleză, lămuritor și pentru ceea ce scrie Andrei Marga în continuare.

German Geopolitik is characterized by the belief that life of States—being similar to those of human beings and animals—is shaped by scientific determinism and social Darwinism. German geopolitics develops the concept of Lebensraum (vital space) that is thought to be necessary to the development of a nation like a favorable natural environment would be for animals.

Friedrich Ratzel[edit]

Friedrich Ratzel (1844–1904), influenced by thinkers such as Darwin and zoologist Ernst Heinrich Haeckel, contributed to ‘Geopolitik’ by the expansion on the biological conception of geography, without a static conception of borders. Positing that states are organic and growing, with borders representing only a temporary stop in their movement, he held that the expanse of a state’s borders is a reflection of the health of the nation—meaning that static countries are in decline. Ratzel published several papers, among which was the essay „Lebensraum” (1901) concerning biogeography. Ratzel created a foundation for the German variant of geopolitics, geopolitik. Influenced by the American geostrategist Alfred Thayer Mahan, Ratzel wrote of aspirations for German naval reach, agreeing that sea power was self-sustaining, as the profit from trade would pay for the merchant marine, unlike land power.

The geopolitical theory of Ratzel has been criticized as being too sweeping, and his interpretation of human history and geography being too simple and mechanistic. In his analysis of the importance of mobility, and the move from sea to rail transport, he failed to predict the revolutionary impact of air power. Critically, he also underestimated the importance of social organization in the development of power.[14]

The association of German Geopolitiks with Nazism[edit]

After World War I, the thoughts of Rudolf Kjellén and Ratzel were picked up and extended by a number of German authors such as Karl Haushofer (1869–1946), Erich ObstHermann Lautensach and Otto Maull. In 1923, Karl Haushofer founded the Zeitschrift für Geopolitik (Journal for Geopolitics), which was later used in the propaganda of Nazi Germany. The key concepts of Haushofer’s Geopolitik were Lebensraum, autarkypan-regions, and organic borders. States have, Haushofer argued, an undeniable right to seek natural borders which would guarantee autarky.

Haushofer’s influence within the Nazi Party has recently been challenged,[15] given that Haushofer failed to incorporate the Nazis’ racial ideology into his work. Popular views of the role of geopolitics in the Nazi Third Reich suggest a fundamental significance on the part of the geo-politicians in the ideological orientation of the Nazi state. Bassin (1987) reveals that these popular views are in important ways misleading and incorrect. Despite the numerous similarities and affinities between the two doctrines, geopolitics was always held suspect by the National Socialist ideologists. This suspicion was understandable, for the underlying philosophical orientation of geopolitics did not comply with that of National Socialism. Geopolitics shared Ratzel’s scientific materialism and determinism, and held that human society was determined by external influences—in the face of which qualities held innately by individuals or groups were of reduced or no significance. National Socialism rejected in principle both materialism and determinism and also elevated innate human qualities, in the form of a hypothesized ‘racial character,’ to the factor of greatest significance in the constitution of human society. These differences led after 1933 to friction and ultimately to open denunciation of geopolitics by Nazi ideologues.[16] Nevertheless, German Geopolitik was discredited by its (mis)use in Nazi expansionist policy of World War II and has never achieved standing comparable to the pre-war period.

Iată ce scrie, în continuare, profesorul Marga: ”Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer. Între cele două războaie mondiale, acesta a promovat proiectul formării ”Germaniei mari” într-un context internațional marcat de criza din 1929, în care puterile occidentale consacrate au fost percepute ca fiind ”în declin”. ”Geopolitica, după Haushofer, se vrea, în același timp, promovare a ideilor și instrument în serviciul puterii pentru punerea lor în aplicare” (Frederic Encel, Comprendre la geopolitique; Editions du Seuil, Paris, 2011, p. 43). ”Geopolitica” este distinsă net de ”geografia politică”, care cercetează distribuția puterilor statale ”în funcție” de sol, configurație, climat, resurse: ”geopolitica” este conceputî drept cercetare a ”formelor de viață politice în spațiul vital natural” (politische Lebensform im naturalichen Lebensraum)” (Nota LD: Am subliniat citatul din germanul Haushofer, citat după francezul Encel, din interiorul citatului autorului roman Marga, pentru a distinge ideile lui Haushofer de acelea ale lui Encel). Desigur, întrebările și nedumeririle apar imediat după citirea acestui citat margian. Iată-le: ce înseamnă agravarea unei teze? De ce este luat ”declin” între ghilimele? Este citat din Haushofer? J Citatul din Encel este o superbă redefinire a geopoliticii ca aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM), unde ideile se referă la finalitățile politicului, iar instrumental vizează mijloacele de aplicare în practică a scopurilor anterior formulate. Ca o replică la sublinierea importanței geopoliticii ca disciplină academică, făcută în final de către AM, propun ca profesorii care vor preda această disciplină să apeleze la instrumentarul MSM. Toate (geo)politicile lumii, trecute, prezente și viitoare, se regăsesc în MSM (desigur, cu condiția ca cineva să dorească cu adevărat să înțeleagă și să aplice acest mod esențializat de gândire).  Desigur, supărarea cea mare apare când se va dovedi că predarea geopoliticii prin MSM nu ar lua decât câteva ore… Revin la întrebările mele pentru autorul AM: expresia din final, în limba germană, face parte din textul francez? (ghilimelele ne încurcă, nu ne ajută în acest sens); este AM traducătorul textului din franceză?

Din nou, pentru doritorii de amănunte clarificatoare, fac o trimitere la un autor din Republica Moldova care scrie cartea  ”Despre geopolitică”, și la un autor din București (de observat aceleași metehne neaoș românești, de a nu cita titlurile în limba originalului, cu traducerea, asumată, în paranteză):

http://www.cartier.md/upload/File/Despre_geopolitica.pdf Despre geopolitică de Oleg Serebrian, 2009 (primele 7 pagini din 17)

 

http://geopolitica.ase.ro/doc/curs16_ro_1.pdf   ”Cel care foloseste însa pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea „Introducere în Geografia Suediei”) este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, „Statul ca formă de viață” (1917), în care sustine ca Geopolitica este „stiinta despre stat ca o creatie spatiala”, ca „un organism geografic”.”

 

Urmează binevenita precizare că, inițial, geopolitica a servit intereselor național-socialiste ale lui Hitler, apoi se descrie recuperarea corpului de idei geopolitice (pozitive în sine) de către trei autori: Alfred Thayar Mahan, Halford J. Mackinder și Yves Lacoste. Din ultimul autor se citează copios (cca 30 de rânduri, plus comentariile, adică tot resul articolului, mai puțin concluziile, la care m-am referit deja). Voi reproduce fraza de final, concluzivă, a articolului: ”Ceeea ce constituie un adevăr important, dincolo de toate acestea, este împrejurarea că, pe de o parte, cunoștințele de economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie de la ora actuală ne permit să articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această disciplină, recuperată după retoricile ei ”naturiste” de dinainte de al doilea război mondial, oferă cunoștințe propriu-zize și efective într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă înțelegerii”.

 

Aici lucrurile devin deosebit de serioase, grave chiar, dacă am lua de bună pretenția autorului că ”la ora actuală …articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că… această disciplină… oferă cunoștințe propriu-zise și efective”. Evident, nu ne aflăm în fața unei noi discipline, ci a uneia care are o istorie de peste un secol, desigur cu adaptări și poziții specifice intereselor autorilor, a viziunilor acestora despre viitorul omenirii și a ideologiilor la care au aderat autorii sau pe care le propun decidenților. Pretenția de originalitate și de noutate a geopoliticii actuale este total nesustenabilă.

 

Autorul restrânge cunoștințele incluse în gândirea geopolitică doar la economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie. Pentru o mai bună înțelegere a esenței abordărilor geopolitice eu adaug, în deplină cunoștință de cauză, și informații din discipline ca: management, etică, politologie, psihologie, antropologie, etnologie, teoria jocurilor, istorie, futurologie, statistică, demografie, religie/ teologie, studii culturale, literatură, artă, diplomație, genetică, administrație publică, dezvoltare personală, informatică etc. Pentru a scurta această listă aș sugera că în studiile de geopolitică nimic din ceea ce este legat de om și de aspirațiile sale nu poate lipsi.

 

Prezentarea geopoliticii actuale este făcută, din păcate, doar în dimensiunile gândirii premoderne și moderne, respectiv ca o disciplină de sine stătătoare, delimitată/ detașată de alte discipline de la care, chipurile, doar împrumută niște informații, fapt cu care nu sunt  de acord. Este, pentru mine, un fapt uimitor că această viziune disciplinară (cu ușoare tente interdisciplinare)  provine tocmai de la fostul rector al UBB, Andrei Marga, universitatea clujeană beneficiind – în ultimul deceniu – de un avantaj competitiv remarcabil: existența unei Școli doctorale în studii transdisciplinare, condusă de profesorul Basarab Nicolescu.

 

În esență, geopolitica este, în opinia mea, o viziune transdsiciplinară, integrată și complexă asupra ”organismelor statale” și a conviețuirii acestora în contexte geografice și culturale concrete. Mai mult, geopolitica, alături de toate disciplinele amintite de autor și de mine mai sus, nefiind altceva decât o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc, viziune integrată care nu mai acceptă studierea și cunoașterea omului în manieră modernă, disciplinară, segmentată și trunchiată, ci propune viziunea postmodernă, complexă, holistică și integratoare asupra omului, oamenilor și omenirii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 8 iulie 2013

http://www.liviudrugus.ro

http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus

 

Amos Oz, Cum sa lecuiesti un fanatic. Pace voua!


Pax vobiscum! Salam alecum! Shalom aleichem! Pace voua!

Habitatie pentru toti!

Fanaticii nu se pot lecui: doar fanatismul este posibil de prevenit (si, rareori, de lecuit)

Citește mai mult din acest articol

Recenzie IANUARIE 2011 Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,


Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,
ISBN 973-686-545-2, 165 pagini
Pesimistul-optimist (la cei 74 de ani pe care îi avea în anul apariţiei cărţii, şi la cei 81 de ani pe
care autorul îi are acum, în 2011), Constantin Codreanu, după ce aşează pe copertă un tablou trist cu o
lume (industrială) în prăbuşire, dedică efortul său intelectual ţintit spre viitor cui altcuiva decât copiilor şi
nepoţilor. O asemenea dedicaţie este firească atunci când preocuparea antropologului de ocazie – l-am
numit pe C.C. – ieşean prin naştere şi studii, clujean prin adopţie şi profesor de mecanică prin activitatea
academică, este una la scară cosmică şi planetară. Domnia sa a deschis discuţia cu mine, pe internet,
una dintre teme fiind: „se poate o democraţie fără partide politice?”. Aceasta este şi tema ultimelor 12
pagini ale cărţii, respectiv a capitolului intitulat „Un proiect: societatea fără partide politice”. Practic,
primele 150 de pagini sunt o pregătire şi o motivare a cititorului pentru a-l determina/ influenţa/
îndrepta spre o reflecţie activă şi favorabilă proiectului de transformare politică radicală. Câteva
elemente structurale ale cărţii m-au determinat să dau prioritate lecturii şi comentării acestei cărţi, chiar
dacă au trecut şapte ani de la apariţie: a) cartea are trei părţi (triadicitatea este o transpunere a ideii
creştine de divinitate); b) începe cu discuţia (neacademică, adică fără pretenţii de manual şi de carte de
referinţă) despre „Informaţie şi comunicare” (eu fiind preocupat de „Managementul Informaţiei şi
comunicării”); c) abordează tema perenă a utopiilor mereu neîmplinite, dar care generează alte şi alte
utopii (inclusiv cea avansată în carte de C.C.).
Definirea termenilor este pasul numărul unu pe care ar trebui să-l facă absolut toţi autorii de
scrieri pe teme socio-umane, pas pe care C.C. îl face clar şi apăsat. „Comunicarea este un schimb de
informaţie” iar „Informaţia este acel ceva care transformă necunoscutul în cunoscut”. M-a bucurat
sintagma „acel ceva” pentru că C.C. nu a căzut în capcana/ tentaţia definirii unui element primordial al
cosmosului, nedefinibil „prin definiţie” cum se spune… Concluzia celor care au studiat temeinic acest
concept („informaţie”) este că el nu este definibil. Capacitatea structurantă a informaţiei generează
infinite construcţii mentale cu reverberaţii asupra realităţii înconjurătoare şi reciproc, iar noile realităţi
exterioare omului generează noi construcţii şi percepţii mentale… Poate tocmai din această infinitate de
combinaţii structurante şi generatoare de nesfârşite închipuiri ale lumilor posibile apar şi utopiile, marile
ideologii şi alte motoare informaţionale care conduc lumea spre un „ceva care transformă necunoscutul
în cunoscut”. Autorul punctează şi subliniază că „şi conştiinţa omului şi a societăţii1 sunt, în definitiv, tot
1
Am o rezervă faţă de sintagma „conştiinţa societăţii” – care este un rod al studiilor de
psihologie socială, disciplină definită de Serge Moscovici (Moscovici, 2010, 1984, p. 6) drept „studiul
conflictului dintre individ şi societate”. Interacţiunile dintre indivizi cu privire la o realitate exterioară lor
pot fi mult mai bine înţelese, cred, dacă sunt studiate nu doar de două discipline: psihologie şi sociologie
(respectiv la indivizi şi colectivităţi) ci sunt abordate din perspectivă multidisciplinară şi transdisciplinară.
Rezerva mea provine din faptul că sintagma „conştiinţă a societăţii” sugerează ideea unui mental
colectiv la modul real şi nu la modul metaforic, ca şi cum ar exista un organism social real, cu un creier
social şi o gândire socială, similară cu creierul individual şi cu gândirea individului. Preluarea metaforelor
ca fiind realităţi palpabile mi se pare a fi o eroare a gândirii moderne, disciplinare şi interdisciplinare, dar
care a pregătit terenul spre transdisciplinarizare – ca o soluţie a amintitului transfer excesiv de la
nişte structuri care se dezvoltă prin înglobarea şi prelucrarea informaţiilor ce vin din exterior” (p. 8).
Ideea autorului de a corela informaţia şi comunicarea – chei ale descifrării enigmelor şi deschiderii spre
necunoscut – este excelent concentrată în descrierea etimologică a informaţiei drept „ceea ce poate fi
pus in formă comunicabilă”, latinescul „in formeo” însemnând „a pune în formă”, „a forma”, „a educa”,
„a transmite”, respectiv „a informa”, „a comunica”. Dar informaţia (I) este parte definitorie a
Cosmosului sau cel puţin a Universului nostru, alături de energie (E) şi substanţă (S), aşa cum sugerase
Ilya Prigogine. Eu unul agreez această structură a tot ceea ce există şi o consider ca fiind consonantă cu
conceptul de Sfântă Treime. Pentru C.C. însă, componentele promordiale ale modelului divin sunt alte
trei: energia, informaţia şi spaţiul-timp (p. 10). Curioasă dispariţie a substanţei, şi considerarea spaţiului-
timp ca dimensiune structurală a Creatorului şi a creaţiei Sale2, deşi la p. 11 se vorbeşte despre schimb
de substanţă între viu şi neviu.
În calitate de adept şi practicant al postmodernismului nu pot decât să apreciez constatarea
autorului că „este o trăsătură pozitivă a postmodernităţii, epocă pe care o traversează acum omenirea”
faptul că există o reglare cantitativă şi calitativă a dialogului: „Ieşirea din astfel de crize nu se poate
realiza paşnic decât prin intensificarea comunicării” (p. 12). Dialog, da!, Uniformizare, nu! Aceasta este
reacţia mea la o afirmaţie a dlui C.C. care se regăseşte şi în proiectul său (utopic, zic eu…): „trebuie să
fim de acord că mulţimea de indivizi de pe Terra ar trebui să aibă o singură religie în raport cu Cosmosul”
(p.12). Desigur, ar fi fost o situaţie ideală ca de la apariţia oamenilor pe Pământ aceştia ar fi avut o
singură modalitate de a percepe divinitatea, (ceva de genul: n-ar fi rău ca toţi indivizii să fie puternici şi
sănătoşi, să fie frumoşi şi longevivi etc.), dar dialogul civilizat este preferabil oricărei încercări
(raţionale?) de a con-topi toate religiile într-una singură. Mai mult, autorul deplânge faptul că
„ecumensimul … nu netezeşte deosebirile doctrinare” (p. 12), dar cred că nu netezirea/ nivelarea/
omogenizarea ideologiilor şi doctrinelor religioase este finalitatea atitudinii ecumenice, ci doar
cultivarea respectului faţă de alte religii şi confesiuni.
Ajungând la concluzia că „omenirea este înscrisă pe un sens greşit, din rău în mai rău” (p. 20),
autorul aminteşte câteva mari probleme ale lumii de azi: energia, hrana, sănătatea, ştiinţa şi tehnologia,
şi conchide că „Starea actuală a societăţii noastre este una conflictuală, la scară globală, generată de
metaforă la realitatea (un fel de wishful thinking, adică „ce-ar fi dacă am avea un creier comun
conducător, un gând comun şi unic care să înlăture conflictul individ-societate, descris de S. Moscovici
ca fiind rostul de a fi al psihologiei sociale ca „ştiinţă”. Am, astfel, încă un argument pentru a limita
efuziunea incotinentă a „oamenilor de ştiinţă” de a-şi proslăvi domeniul („ştiinţa”!) pe care l-au inventat
şi pe care îl slujesc cu ardoare. Cred că ideea existenţei unei „gândiri sociale” a ajutat mult la crearea
convingerii că partidul unic conducător este soluţia ideală pentru rezolvarea (deplină şi definitivă, nu…?)
a conflictului imaginat şi dezvoltat de unii indivizi. Un partid unic va avea un CONDUCĂTOR al maselor,
eventual acesta va fi supraOmul care gândeşte „social” pentru toţi şi rezolvă toate conflictele, reale sau
imaginate. Cred că „psihologia socială” are de dat multe explicaţii în apărarea existenţei sale ca
disciplină de strudiu…
2
Amintesc aici că Basarab Nicolescu vorbeşte de patru elemente: S, E, I şi spaţiu-timp.
acumularea şi diversificarea intereselor particulare concentrate în domeniul proprietăţii individuale, de
grup, de state şi de uniuni de state”. (p.27 – 28). Iar idealismul răbufneşte imediat: „Iată cât de departe
suntem de idealurile unei societăţi în care toţi indivizii muncesc, toţi indivizii se bucură, în aceeaşi măsură
de patrimoniul natural al planetei noastre, de sistemele de instrucţie şi educaţie, de realizările ştiinţei şi
tehnologiei, de informaţie şi de comunicare liberă de orice restricţii” (p. 31). Unul dintre leit-motivele
acestei descrieri este ideea de control, mai exact deplângerea lipsei controlului, fapt care a permis, în
opinia autorului, apariţia şi dezvoltarea tuturor aspectelor criticate. Acum se observă mai bine
dezideratul ca o „gândire socială avansată” să controleze bietele gândiri individuale, stricăcioase şi
muritoare (în timp ce gândirea comună, corectă prin definiţie şi prin riguroasă selecţie, este şi va rămâne
eternă, nemuritoare, ca umanitatea însăşi…). Cred că ideea de control poate fi păstrată şi discutată.
Controlul este partea finală şi inevitabilă a orcărui act managerial, deci nu se pune problema să cădem în
extrema opusă, adică a înlăturării oricăror forme de control. Dar, a prelua – democratic, ar zice unii, prin
delegare de autoritate – conducerea doar ca o funcţie socială, indivizii fiind în fapt executanţi, chipurile a
unor acţiuni comandate şi delegate de ei înşişi autorităţii centrale, înseamnă a exonera indivizii de
responsabilitate şi de exercitarea de către ei îşişi a controlului asupra acţiunilor lor şi ale semenilor lor.
Aici, adică asupra corelaţiei control – responsabilitate cred că se impune să ne concentrăm atunci când
elaborăm strategii de reformă. Spun asta pentru că alunecarea – lină, fină şi adesea deplină – de la
democraţie la dictatură constă tocmai în atenuarea capacităţii de control a individului şi transferul
acesteia spre instituţii greu controlabile („servicii”, „protecţii informative”, „prezervarea secretelor de
stat”, „ a secretului bancar” etc.). Un exemplu recent îl constituie recenta intrare în vigoare (de la 1 ian
2011) a Legii presei în Ungaria, considerată de unii un atentat la dreptul fundamental al omului de a fi
informat şi de către alţii ca fiind o protejare a dreptului omului de a nu mai fi prost informat (manipulat).
O lege similară nu a reuşit să fie adoptată de parlamentarii români, cu cca un an în urmă.
Înspre finalul primei părţi a cărţii, Constantin Codreanu formulează o reflecţie asupra modului
concret de „a ieşi din această fundătură”, a opririi declinului omenirii. Spre bucuria mea schema
generală de elaborare a unui proiect este perfect consonantă cu Metodologia Scop Mijloc (MSM)
elaborată de mine, în linii mari dar esenţiale, în anii 80 şi conturată din ce în ce mai elaborat la începutul
anilor 90. Voi reţine esenţa modului de elaborare a unui proiect în formularea autorului cărţii „Încotro,
omenire?”: „Întotdeauna când se elaborează un proiect, … se începe cu definirea scopului. … Evaluăm,
apoi datele iniţiale, costurile şi mijloacele materiale şi financiare, eficienţa scontată şi cine va realiza
proiectul. Apreciem posibilele piedici în realizarea proiectului şi modul în care ele vor fi depăşite.” (p. 47).
Acesta este, de fapt, conţinutul masivelor sau mai micilor manuale de managementul proiectelor. Eu
unul l-am redus la trei componente: Scopul (alegera sa dintre mai multe posibile, definirea şi motivarea
acestuia, evaluarea şanselor atingerii scopurilor prin raportare permanentă a scopului la mijloacele
concrete de realizare), Mijlocul (definirea mijloacelor apte să ducă la scop, colectarea mijloacelor şi
costurile acestui proces, combinarea mijloacelor şi costurile combinării – oamenii fiind adesea uitaţi să
fie incluşi în lista mijloacelor…. şi consumarea productivă şi creativă a mijloacelor în vederea atingerii
unor scopuri), Adecvarea Scop – Mijloc (compararea permanentă a scopurilor propuse cu mijloacele
induse, elaborarea tacticilor de echilibrare a balanţei scop- mijloc, fie prin reducerea sau creşterea
nivelului de aspiraţii ale scopurilor, eventual prin modificarea integrală a scopului, fie prin reducerea sau
creşterea mijloacelor atrase, eventual prin renunţarea la unele şi înlocuirea cu altele. Partea de adecvare
este la fel de importantă ca celelalte două, dar îi subliniez mereu importanţa tocmai pentru că tinde să
fie ignorată, accentul fiind pus mai întâi pe scop, apoi pe mijloc – acesta fiind perceput ca fiind ceva
subordonat scopului. Acest mod de gândire nu a fost contestat de nimeni până acum (după câte cunosc
eu), dovadă el se regăseşte mereu, sub diverse forme la diverşi gânditori (Aristotel, Kant, Mahatma
Ghandi etc.). Aşadar, cele trei componente sunt echivalente, identice în esenţa lor şi consubstanţiale,
ceea ce m-a detrerminat să fac o analogie cu conceptul de Sfântă Treime unde cele trei Persoane sunt
echivalente şi inseparabile, formând un tot omogen şi armonios, structură şi model ce ar merita a fi
urmat de omenire prin cele trei componente ale oricărei acţiuni umane: scop, mijloc şi adecvarea scop-
mijloc. La analogia cu Sfânta Treime am primit reticenţe din partea filosofilor catolici, dar cred că
dialogul poate fi continuat şi nu rupt de dogme sau de educaţia formală. Mai multe critici am primit
atunci când am sugerat că problemele legate de atingerea scopului sunt studiate de Politică, problemele
legate de mijloace sunt studiate de Economică, iar problemele legate de adecvarea scop-mijloc sunt
studiate de Etică. Şi tot aşa cum Sfânta Treime nu este studiată pe cele trei Persoane componente, tot
astfel cele trei discursuri fundamentale despre om şi acţiunea umană nu pot fi separate sub nicio formă.
De aici şi propunerea cât se poate de concretă, aceea ca studiul politicului, economicului şi eticului să se
facă concomitent şi deloc separat. Am convingerea că o asemenea abordare transdiscipliară, teologică şi
pragmatică va fi o parte a strategiilor de reformare a existentului prin reformarea educaţiei. Cele trei
dimensiuni ale acţiunii umane sunt deopotrivă prezente în ceea ce numim „afaceri” dar şi în
„management”. Unii reduc „afacerile „doar la cele aducătoare de profit şi „managementul” doar la
managementul/ conducerea activităţilor profitabile, în timp ce în realitate afacerea este acţiunea de a
face, profitul putând fi unul dintre scopuri sau nu. Teoria acţiunii umane este identică (structural şi
esenţial) cu Teoria afacerilor şi cu Managementul şi toate trei se regăsesc în Metodologia Scop Mijloc
ca o teorie a acţiunii umane bine făcute. Pentru unii afacerea înseamna a face bani, pentru alţii afacerea
înseamnă să facă o carte, un proiect sau o strategie, să propună o ideologie indiferent dacă asta aduce
sau nu bani. Robia la curtea regelui Ban este o robie autoasumată şi nu necesită forţe eliberatoare şi
pacificatoare… Robii banilor vor crea însă şi teorii care să ajute la înrobirea altora, la perpetuarea
înrobirii adică. Parafrazându-l pe Caragiale: „de ce să nu avem şi noi robii noştri?”. Aceste teorii sunt,
actualmente, oficializate, incluse în curriculum, promovate şi propovăduite ca fiind esenţe ale fiinţei
umane, un sine qua non al fericirii şi împlinirii umane. Evident, atât MSM cât şi proiectele radicale de
reformă propuse de profesorul Codreanu sunt alternative la modul existent de înţelegere şi cunoaştere
a lucrurilor. Probabil că defectul lor cel mai mare este că ele dau tuturor indivizilor o şansă de a se
împlini în viaţă, de a se auto coordona şi de a urmări alte scopuri decât cele care au dus la repetatele
crize. Singurul argument care ar fi favorabil acestei teorii care generează crize, crahuri şi cicluri
economice este acela că progresele existente sunt legate de marile afaceri profitabile şi generatoare de
imperii financiare (vezi John Law, Enron, etc.) care au creat locuri de muncă, bunăstare şi fericire pentru
un număr semnificativ de oameni. Numărul nenorocirilor şi valoarea dezastrelor care au urmat sunt
„efecte colaterale”, „sunk costs” sau „plăţi întârziate” ale „exuberanţelor iraţionale” anterioare. Am
amintit toate astea, inclusiv modelul meu metodologic, pentru a sublinia că sunt alături de profesorul
Codreanu în diagnosticele puse, dar mă (în)depărtez de el în mijloacele utilizate atât pentru
sensibilizarea cititorilor pentru a adera la proictul propus cât şi de proiectul ca atare. Voi face referi
concrete la proiect la finalul acestei recenzii-comentariu. Spre exemplu, reabilitarea sau redefinirea unor
termeni ca „proletariat”, „dictatură” etc. nu sunt de nature să apropie şi să convingă cititorul. Ideea că
neoliberalismul actual este o formă de dictatură nu poate fi uşor acceptată atât timp cât „susţinătorii”
acestui sistem reprezintă imensa majoritate a omenirii. Chiar comunista Chină s-a integrat în speculaţiile
financiare şi monetare pentru a-şi promova idealul comunist. Într-adevăr nu ideea de piaţă
concurenţială este vinovată de creşterea preţurilor, adevărul fiind că tocmai mimarea concurenţialităţii,
falsificarea premiselor liberliste au generat speculaţii usturătoare pentru consumatorii lipsiţi de apărare.
Profesorul Codreanu se întreabă: „Este omul societăţii liberale cu adevăart liber, în raport cu legile pieţei
libere care dictează fără milă, prin intermediul comerciantului, politica preţurilor? A spus cineva, cândva,
că o dictatură bună este mai folositoare pentru cei mulţi, decât o libertate prost înţeleasă. S-ar putea să
fie chiar aşa! Să începem a vorbi despre o ‚dictatură neoliberală’?” (p. 50). Sub aparenţa interogaţiei şi a
unei opinii exprimate de „cineva, cândva” autorul sugerează necesitatea de a abandona modelul
neoliberal şi de a trece la … altceva. Tocmai acest altceva este problema. Putem fi de acord cu orice idee
de schimbare, dar se impune o evaluare atentă a proiectelor propuse şi a şanselor acestora de a schimba
ceva, cândva… Încercarea de a da soluţii în problem conflictului israelo-palestinian sau americano-
irakian nu face parte din soluţionarea problemei omenirii şi trecerea la un alt model, drept pentru care
le-am citind ca fiind parte din alt scenariu şi din alt film.
Partea a doua a cărţii (intitulată „Utopii şi moartea lor”3) cuprinde o descriere şi o demolare
conceptuală a unor utopii petrecute deja (revoluţia franceză şi cea bolşevică, asemănătoare prin scopuri
şi prin mijloace, fiind cele mai luate în vizor). Orice utopie sau chiar proiect perfect fezabil este lansat în
numele (mai) binelui şi al înlăturării sau măcar diminuării răului. Profesorul Codreanu declară clar că se
alătură „celor care susţin că raportul bine/ rău se poate analiza prin raportul altruism egoism. Răul
surclasează binele în aceeaşi măsură în care egoismul surclasează altruismul; verificarea adevărului
acestei afirmaţii stă la îndemâna oricărui om, cu condiţia să aibă capacitatea de discernământ şi de
judecată normale.” (p. 61). Ideea că altruistul acţionează spre binele omenirii iar egoismul doar în
propriul său bine este falsă, după părerea mea (evident, anormală). Altruiştii au o mare plăcere
personală de a acţiona în beneficiul altora, plăcere pe care şi-o oferă chiar cu costuri mari. Altruistul
este, aşadar, un egoist mediat şi dependent de ceilalţi, în timp de egoistul este un egoist pur şi simplu,
nemediat vizibil de alţii. Cei care oferă bani cerşetorilor (în afară de faptul că sunt fraieri absoluţi) nu
sunt altruişti, aşa cum ar vrea să pară, ci egolatri (iubitori de sine) sau chiar egoişti, ei fiind cei ce se simt
bine oferind. În ce mă priveşte, cred că conceptul de „bine” (respectiv acela de „rău”) este unul relativ,
adică rezultatul unui raport, al unei comparaţii. Comparaţia supremă în privinţa acţiunii umane este
aceea între scopuri şi mijloace, ideea de bine apărând atunci când există convingerea adecvării
scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, convingere (a)probată de un număr cît mai mare de
indivizi. De aceea am spus că atât timp cât marea majoritate a omenirii consideră capitalismul,
democraţia şi concurenţa ca fiind adecvate scopurilor lor de fericire, de speranţă, şi de autorealizare
atunci acest sistem este considerat BUN. Mai mult, el permite schimbarea, permite libera gândire în
legătură cu ce este mai bine pentru majoritatea dintre noi. O critică la adresa sistemului democratic nu
poate avea drept rezultate decât îmbunătăţirea democraţiei. Evident, scopurile contrare binelui public
(vezi Enron) sunt aspru sancţionate, chiar dacă daunele produse nu mai pot fi recuperate. Ideea de
3
Este interesant de imaginat modul de gândire al autorului atunci când s-a hotărât să nu folosească pluralul
articulat şi opţiunea de a folosi pluralul nearticulat. Bănuiesc că articularea ar fi sugerat automat că şi utopia
propusă de autor este stricăcioasă şi muritoare…. chiar înainte de a prinde viaţă.
perfecţiune, de bine absolut nu pot fi asociate cu niciun sistem social, cu nicio formă de organizare.
Ideea că răul este în noi (Arthur Schopenhauer) o accept doar ca o metaforă ce sugerează că suntem
mereu perfectibili, că avem spirit critic (mai ales cu privire la alţii) şi că adecvarea este o problemă în
primul rând personală. Aşa zisele „valori sociale” sunt, de fapt, valori individuale validate social, evident
pe un interval spaţio-temporal dat. Aşa ziul „om de tip nou” este un ideal perpetuu izvorât din nevoia
de perfecţionare continuă. În pofida conotaţiei sale negative (chiar „repulsive” cum spune C. Codreanu)
ideea poate să rămână indefinit. Nu ideea de „om nou” trebuie respinsă, ci ideea de opresare, de
presiune fizică şi morală asupra individului până când acesta devine „adecvat” unui standard imaginat de
cineva ca fiind „bun” (evident, pentru un interval spaţio-temporal dat). Sugestia propusă de autor,
aceea de „liberalizare generală a binelui, bazat pe conştientizarea intereselor de specie” (p. 65) poate
face obiectul unor programe educaţionale (şi chiar este promovată de ecologişti). Inerent se ajunge la
Marx şi Engels, deşi autorul nu-i invocă: „Libertate absolută nu poate exista, dar o libertate concepută ca
‚necesitate înţeleasă’ poate fi pusă la temelia unei morale globale: să înţelegi că perpetuarea speciei, în
durabilitate şi solidaritate, este o necesitate absolută!” (p. 65). Concluzia autorului este una pesimistă:
„forţa răului, asociată vechiului sistem, este mai mare decât forţa binelui” (p. 67) ceea ce duce la
moartea utopiilor. Uşor mecanicistă ca formulare, concluzia pare logică, deşi răul constă tocmai în lipsa
forţei noilor proiecte pentru a fi împlementate. Nu este rău un adversar doar pentru că nu-l pot învinge,
răul constă în incapacitatea mea de a-l depăşi… Dar neacceptarea necesităţii schimbării (chiar dacă ea
poate fi şi înţeleasă) duce la acceptarea statu quo ului. „Am ajuns astfel la marea dramă a opoziţiei
dintre ‚libertate’ şi ‚constrângere’. Prin însăşi firea şi natura lui, omul vrea să fie liber şi respinge
constrângerea. Omul vrea să trăiască într-o societate liberă şi respinge dictatura” (p. 113). Corect! De
unde şi marea dificultate de a face schimbări majore în mod brusc şi, eventual, forţat. Imediat, autorul
găseşte şi cauza tuturor relelor: educaţia defectuoasă. Iar sunt de acord, cu un amendament: ea este
defectuasă din punctul de vedere al doritorilor de schimbare, dar din punctul de vedere al
establishement ului ea este perfect adecvată. Un sistem dictatorial educă viitori roboţi şi yes-meni, o
societate democratică educă oameni creativi şi pregătiţi să schimbe lucrurile în funcţie de contexte,
restricţii şi idealuri. Noua Lege a Educaţiei Naţionale este abia un mugur în democratizarea educaţiei de
la noi. Cîteva flori vor apărea doar dacă vom construi un curriculum adecvat, atunci când vom avea
pedagogii care să stimuleze creativitatea şi adaptarea. Cât despre roadele viitorului sistem, vor vorbi
alţii, peste decenii. Interesant este că acum se fac echipele pentru alcătuirea noului curriculum.
Intenţionam să vin şi eu cu propunerile mele de predare comasată a celor trei discipline fundamentale
(continuumul politic-economic-etic) şi, eventual a unei alte discipline intim conexate care să cuprindă tot
ceea ce se referă la om, fără definiţii savante sau texte lungi şi greoaie. Dar, prima clauză de acceptare în
aceste echipe: să ai experienţă îndelungată în probleme de curriculum…. Neavând asemenea calităţi, nu
sunt eligibil… Lucrurile se vor limpezi curând, probabil vor fi făcute mici cosmetizări, schimbări de
denumiri, mici ajustări ale numărului de ore astfel ca „sistemul” să nu sufere.
Partea a treia, „Filoterismul” (iubitorul planetei) se vrea o lansare a unei noi ideologii de stânga,
adică distributivistă, dar, în acelaşi timp ecologistă şi anticonsumistă, ceea ce nu ţine de vreo doctrină de
dreapta, ci de o gândire de centru, cu şanse de acceptare, mai ales în condiţiile în care criza va trena mai
mulţi ani. Filoterismul este ecologism (geo)politic. Nu voi comenta cele opt teme ale filoterismului, dar
la tema 4, aceea de realizare a Uniunii Mondiale după modelul Uniunii Europene (de ce nu, şi după
modelul Uniunii Sovietice sau acela al Statelor Unite ale Americii) reamintesc „predicţia” mea din 1990,
reluată în diverse articole (deci fiind publică de multă vreme). UE, devenită Europa se va uni cu Americile
şi cu Australia şi Oceania. Va fi o federaţie. Cealaltă federaţie va fi alcătuită de Asia care va cuprinde şi
Rusia (sau cel puţin partea asiatică), credeam eu la 1990. Ideal era ca Rusia să facă parte din grupul
euroatlantic, dar în 1990 comunismul rus era încă viu şi asocierea cu China mi se părea a fi pedeapsa
Rusiei faţă de Occident pentru trădarea înţelegerilor de la Malta (care, după ştiinţa mea, trebuiau să
construiască un sistem terţiar, nicidecum unul capitalist atât în Occident cât şi în Rusia). Lucrul bun care
se întâmplă acum este atragerea Rusiei în zona alianţei creştine, alianţă ce se va confrunta – probabil –
cu alianţa necreştină (musulmană, budistă). La ora actuală, cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei sunt
astfel distribuiţi: 57% asiatici, 21% europeni, 14% americani din ambele Americi şi 8% africani. Strict
cantitativ vorbind, asiaticii au ponderea majoritară şi este posibil ca ei să impună o parte dintre regulile
viitorului stat mondial. Poate atunci, după Marea Confruntare se va împlini şi visul scris de C. Codreanu
în tema 7, acela de a avea un singur Dumnezeu Creator, respectiv o religie unică. Ideea de o singură
turmă şi un singur păstor este intimă creştinismului). Tema 8 este dedicată „mijloacelor”, respectiv, „Să
se ‚inventeze’ acel mecanism de piaţă … care să oglindească fidel şi constant valoarea intrinsecă şi
compusă a produsului, eliminîndu-se astfel fluctuaţia conjuncturală, arbitrară şi speculativă a preţurilor”
(p. 143). Interesele divergente ale statelor vor împiedica o asemenea aducere la „adevăr” a preţurilor. O
soluţie a fost propusă de Anghel Rugină prin introducerea banilor de metal cu valoare intrinsecă, soluţie
masiv respinsă de toate structurile academice şi bancare ale lumii. La un congres din Mexic (1997) am
prezentat o lucrare prin care arătam că şansele teoriei ruginiene sunt minime tocmai datrorită
radicalismului lor. Poate că soluţia se află în tema 4, propusă de C.C. , aceea care sprijină ideea unui stat
planetar. Evident, speranţa este ca acestr stat să fie unul democratic.
În fine, proiectul de la finalul lucrării este intitulat „Societatea fără partide politice” (p. 151 –
163). Cred că impulsul iniţial al autorului, acela de a defini cu claritate termenii, de a le stabili etimologia
şi care dintre sensuri a fost utilizat – în cazul cuvintelor polisemantice, ar fi trebuit continuat şi în cazul
acestui proiect. Confuziile terminologice sunt moartea oricăror mesaje, îndeosebi ale celor cu înaltă
încărcătură ideologică (adică acelea care privesc interesele majore ale unei mulţimi de oameni).
Conceptul de „politic” este unul mult deformat de uzul neglijent al celor care ar fi trebuit să fie exemple
de urmat: profesori, parlamentari, jurnalişti. Adesea auzim: „Eu nu fac politică, eu fac doar politica
educaţiei”. Adjectivul „politic” este un sinonim al ideii de societate, de locuitori ai unui stat, de
organizare umană cu scopul pozitiv de a se asigura perpetuarea acelei comunităţi, apărarea de atacatori
străini şi siguranţa vieţii în interiorul statului respectiv. Un partid este, de fapt „o parte” a socialului, o
secţiune din acesta, dar care pretinde a vorbi în numele întregului. A face politică este ceea ce fac toţi
cetăţenii, adică se interesează de ei înşişi, de familiile lor şi de comunitatea în care trăiesc. Personal fac
politică, sunt interesat de politică, dar nu sunt interesat să fac politică de partid, respectiv să mă
autoînregimentez sub stindardul de o anumită culoare şi care îşi propune nişte scopuri sociale. În acelaşi
timp sunt interesat să observ viaţa partidelor politice pentru a avea criterii pentru opţiunea din
campania electorală. Din păcate, poate la noi mai mult decât în alte părţi, a face politică de partid este o
luptă pentru a ajunge la putere, pentru a obţine avantaje personale şi de grup din acest travaliu, iar
scopurile declarate vor fi şi ele în atenţie, dacă mai rămâne timp şi dacă asta poate ajuta la realegere.
După o critică mai mult decât îndreptăţită a situaţie partidelor politice şi a clasei politice, a
oamenilor politici de la noi autorul se întreabă: „Şi ce ar fi dacă în loc de partide politice am avea partide
nepolitice, un fel de partide corporatiste pentru economie, pentru învăţământ şi educaţie, pentru
sănătate, pentru agricultură, finanţe, administraţie publică etc. Nucleul tare al fiecărui partid corporatist
ar fi alcătuit din specialişti sau lucrători ai domeniului. … Am avea stfel, un partid al industriei, un partid
al învăţământului, ş.a.md.” (p. 158). Imaginaţia merge şi mai departe: „Ce se întâmplă cu politica4?
Dispar doctrinele, ideologiile? Ele nu pot dispărea5 dintr-o dată, ci cu timpul. Se pot elabora programe,
strategii şi teorii din care partidele corporatiste s-ar putea inspira, dar numai atât! Clubul politic nu poate
aspirea la putere în stat. Clubul politic este o supapă de refulare a aspiraţiei la putere, este un fel de
laborator de idei în care se pot fabrica orice fel de modele teoretice, eventual cu drept de proprietate
intelectuală apărată de lege, dar numai atât şi nimic mai mult.” (p. 159). Utopismul acestui proiect
provine, în primul rând, din neprecizarea mijloacelor prin care se poate ajunge la acest scop. Putem să
ne imaginăm că partidele ar renunţa de bună voie la avantajele pe care le au şi pentru care au „investit”
mult? Nicidecum. Pe de altă parte, partidele breslaşilor vor avea propriile ideologii, propriile interese.
Deci, ajungem tot de unde am plecat… Autorul prezintă un decalog de „avantaje exceţionale” generate
de lipsa partidelor politice. Le voi esenţializa ăn cele ce urmează: înlăturarea politicianismului,
simplificare structurilor puterii, atenuarea corupţiei, introducerea profesionalismului în decizia politică,
înlocuirea carierismului, profesionalizarea managementului, mai mult timp liber prin eliminarea
disputelor politiciuaniste, atenuarea tensiunilor sociale şi nervoase, creşterea responsabilităţii actului
decizional. Se poate observa că aceste deziderate sunt demult atinse în unele societăţi chiar de cître
partidele politice! Problema mare la noi este aceea a educaţiei, a mentalităţilor şi a respectului
principiilor anunţate.
În concluzie, efortul autorului de a propune un proiect nou este de apreciat, dar eu unul îi văd în
primul rând utopismul. Mai degrabă să ne concentrăm asupra modului în care activează aleşii, să
impulsionăm opinia publică să fie mai critică şi aspră cu aleşii, sau să acceptăm schimbările propuse de
partide şi care sunt consonante cu unele dintre idealurile deja formulate. Lupta pentru atenuarea
corupţiei trebuie să înceapă cu noi înşine, acolo unde nu se respectă legea. Cred că pledoaria mea
pentru dictatură, făcută de la începutul anilor ’90 să devină cât mai curând realitate. Este vorba, desigur,
despre dictatura legii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi
liviusdrugus@yahoo.com
http://www.liviudrugus.ro

20 ianuarie 2011
4
Aici se vede lipsa precizărilor conceptuale atât de necesare. Când se referă la „politică” autorul are în vedere doar
relaţiile de putere şi decizie şi nu polisul în ansamblul său.
5
Dispariţia ideologiilor este o altă utopie. Ideologia este expresia unui set de interese. Atunci cum pot dispărea
interesele, scopurile?