liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ziarul de Bacau

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (3)


 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)

 

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

 

Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro

      Motto:

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”

                                                                                                    Dragoș Ciuparu, august 2013

 

Introducere

 

În primele două părți ale acestei recenzii am pornit de la unele considerații generale referitoare la conceptele de ”intelligence”, ”analiza de intelligence” și la câteva presupuse schimbări paradigmatice de la cultura organizațională specifică unui sistem de dictatură personală la cea specifică unei democrații occidentale (NATO) – în partea I-a – și la modul (neglijent, superficial și chiar eronat) de utilizare a surselor de informare webografice – în partea a II-a.

 

Addendum la partea a II-a

Cu speranța că voi fi bine înțeles, recomand autorului Ionel Nițu, dar și conducătorilor de doctorat și doctoranzilor din România să consulte un manual de liceu pentru clasa V-a din SUA: ”Beginner & Intermediate 5: Evaluating credibility of sources” manual al cărui conținut (pentru profesori) este descries la adresa:

https://docs.google.com/a/ugb.ro/document/d/1wpDm3zSQn8xgfsM4k53MKXopO9YshbFp7og9LZmDN6Y/edit?pli=1.

(Sugerez colegilor care lucrează la proiectul Elaborarea Strategiei Nationale în domeniul cercetarii, dezvoltarii tehnologice si inovarii pentru perioada 2014-2020”, finanțat de Ministerul Educatiei Nationale, coordonat de UEFISCDI să ia ca punct de plecare în pregătirea pentru cercetare acest manual american, ușor de accesat la adresa de mai sus. (Informații despre acest proiect derulat pe perioada 2014-2020 se pot găsi la: http://www.cdi2020.ro).  Deoarece nu mă voi implica în acest proiect, atrag atenția organizatorilor și participanților la proiect nevoia pregătirii viitorilor cercetători începând din clasele mici, nu doar de la masterat și doctorat, luând și exemple (negative și pozitive) recenziile pe care le-am făcut la cărți și articole românești, publicate pe acest blog de pe platforma wordpress.com, inclusive cea de față care analizează o teză de doctorat. De asemenea, cred că merită urmărită și discuția recentă despe educația academică în SUA, existâmd șansa arderii unor etape și a apropierii de nivelul unor sisteme de educație performante în timp mai scurt (vezi:

http://links.whitehouse.gov/track?type=click&enid=ZWFzPTEmbWFpbGluZ2lkPTIwMTMwODIzLjIyMjUwNjgxJm1lc3NhZ2VpZD1NREItUFJELUJVTC0yMDEzMDgyMy4yMjI1MDY4MSZkYXRhYmFzZWlkPTEwMDEmc2VyaWFsPTE2ODk2MTIyJmVtYWlsaWQ9bGl2aXVzZHJ1Z3VzQHlhaG9vLmNvbSZ1c2VyaWQ9bGl2aXVzZHJ1Z3VzQHlhaG9vLmNvbSZmbD0mZXh0cmE9TXVsdGl2YXJpYXRlSWQ9JiYm&&&103&&&http://www.whitehouse.gov/blog/2013/08/23/check-out-secretary-education-arne-duncans-google-hangout-sal-khan?utm_source=email&utm_medium=email&utm_content=email232-graphic2&utm_campaign=education)

sau

http://www.whitehouse.gov/blog/2013/08/23/check-out-secretary-education-arne-duncans-google-hangout-sal khan?utm_source=email&utm_medium=email&utm_content=email232-graphic2&utm_campaign=education

Revenind la prezentarea cărții semnate de dl Ionel Nițu, subliniez subtitlul acesteia: ”O abordare din perspective teoriilor schimbării”. Tradus în altă cheie, acest titlu sugerează că sub aspectul conținutului, analiza de intelligence cunoaște și trebuie să cunoască în continuare, schimbări atât sub aspectul perfecționării metodologice cât și al adaptării sale la schimbările intelligence-ului însuși. Lecturând cele 283 pagini ale cărții mi-am pus, de mai multe ori, întrebarea: avem noi servicii de intelligence astfel încât să se pună problema existenței și perfecționării analizei de intelligence (prin prisma noului intelligence occidental rezultat în urma analizării cauzelor care au permis lovitura din 11 septembrie 2001)? Răspunsul este orecum solomonic: intelligence ul contemporan presupune serioase analize de intelligence, iar analiza de intelligence poate avea loc la modul serios doar în serviciile de intelligence autentice. Eram pregătit să vin cu critici aspre/ vehemente/ crâncene prin care să demonstrez că fosta Securitate și-a schimbat doar numele, după 1990, transformându-se în SRI, cu păstrarea vechilor politici, tehnici și tactici. Există deja filme și suficiente dovezi care probează aserțiunea de mai sus, respectiv faptul că mai este încă o cale lungă până ca SRI să devină serviciu de intelligence propriu-zis (așa cum se încearcă, subliminal, să se sugereze prin traducerea SRI drept Romanian Intelligence Service…). Nu întâmplător am ales drept titlu al acestor episoade ale recenziei unei singure cărți ”Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI”.

Anticipez puțin conținutul părților următoare ale acestei recenzii spunând/ scriind că autorul Ionel Nițu mă scutește de a fi, în continuare, ”băiatul cel rău”, criticul nemilos și distrugător de cariere, biografii sau alte asemenea posibile (dar inadecvate) descrieri ale demersului meu. Mi-am notat, pe parcursul lecturii, pagini întregi prin care se probează – atitudinal, contextual și prin conținut –  că SRI ul actual este mult mai aproape de fosta Securitate decât de viitoarea structură de tip intelligence (lipsă pe care o clamasem, cu peste trei ani în urmă, într-o opinie a mea publicată de ”Ziarul de Băcău”). Ajuns la finalul cărții/ tezei de doctorat, mi-am descoperit, cu surprindere, un adept și un aliat al punctului meu de vedere în chiar persoana autorului cărții care face obiectul recenzării. Paradoxal sau nu, proba supremă a criticilor la adresa stării de fapt din SRI, a modului de gândire/ a mentalității dominante specifice acestei instituții, dar și a nevoii uriașe de schimbare o reprezintă însăși modul de scriere a cărții de față. Modul de gândire ”securist”  (prietenii știu cum este acesta) este prezent în carte tocmai când se vorbește/ scrie mai ardent și mai pasional despre nevoia de schimbare a mentalității, despre nevoia de meritocrație și de ierarhizare valorică în SRI, despre schimbările paradigmatice care au loc în intelligence-ul mondial și față de care trebie să grăbim pasul… Ca să nu cad în păcatul pe care tocmai îl critic (securismul secretomaniac, mimarea actului autentic de cercetare și inovare etc.) voi da un exemplu, extras din carte: scriind despre nevoia de schimbare de mentalitate care a dus la trecerea de la o etapă/ paradigmă la alta în serviciile de securitate naționale, autorul, Ionel Nițu, exemplifică, curajos (!), cu erorile făcute de președintele american Jimmy Carter (cel care ignora, superior, serviciile de intelligence) sau ale altor președinți americani, în timp ce eul meu interior aștepta, nerăbdător, să citească măcar un exemplu-două de asemenea erori, respectiv încercări de trecere de la o paradigmă – generatoare de insuccese – la o alta, mai bună, mai adecvată, mai utilă și care să fie puse pe seama unui președidinte român, a unui premier român, a unui director de servicii de informații român etc. Zadarnic, stilul balcanico-mioritico-securist (traduc din gândurile nescrise ale autorului cărții: mai bine nu scriu de nimeni, ce să mă leg eu la cap? Dar, dacă se supără și îmi arată obrazul? Mai bine nu, mai bine scriu despre americani…) nu s-a dezmințit, ocolind, sistematic orice nominalizare, trimitere sau măcar aluzie la vreo stare de fapt negativă concretă din SRI. Tradiția eroică a KGB ului dictatorial nu poate fi eludată cu una cu două: astfel, după cum în cei 25 de ani de dictatură ceaușist-stalinistă nu am auzit niciodată vreo critică la adresa Departamanentului Securității Statului sau – eventual – să se publice vreo analiză a acestei structuri informative, cu nume, exemple, măsuri etc., azi, la după încă aproape 25 de ani de la presupusa dispariție a Securității, lucrurile se prezintă, esențialmente, identic. Adică, un întuneric deplin, o liniște deplină și o tăcere cvasigeneralizată în privința activităților concrete ale serviciilor de informații – servicii PUBLICE par excellence. Nu întâmplător, unii demnitari sau jurnaliști (mai mult sau mai puțin acoperiți) utilizează în loc de sintagma ”servicii de informații” expresii ”alternative” (dar sugestive față de modus operandi al acestora): ”servicii secrete” sau ”servicii speciale”.  Or, tocmai secretomania era esența fostelor servicii specifice modernității și Războiului Rece. Desigur, pe lângă secretomania – care domina toate serviciile din acea epocă – se adăugau  și metodele specifice ale serviciilor de informații din dictaturi: uz de abuz și convingere prin constrângere (expresii vehiculate, în epocă, chipurile, ca glume, dar care urmăreau să atragă atenția populației asupra acestor ”specificități”).

Așadar, caracterizarea mea că SRI este instituția are multe lucruri de reparat și reformat pentru a se apropia de serviciile de intelligenge occidentale, nu-mi mai aparține doar mie, ci este dovedită de cartea de față și întărită de însuși autorul cărții, care o afirmă deschis, expresis verbis, în partea concluzivă a cărții sale. Deși o face fără nominalizări și concretizări, autorul face o binevenită critică din interior a SRI, aspecte pe care le voi sublinia și, eventual concretiza, în măsura în care voi găsi exemple

Am considerat utile aceste câteva considerații introductive, înainte de a mă ”năpusti” asupra conținutului cărții/ tezei de doctorat. Voi analiza, în acest al treilea episod, Cuprinsul lucrării, extrem de generos, atractiv și incitant la lectură.

Scheletul unei teze de doctorat căruia îi lipsește chiar coloana vertebrală

Cuprinsul cărții, detaliat pe trei pagini, vorbește de la sine despre intențiile autorului, desigur corelate cu exigențele conducătorului de doctorat, al cărui nume (în mod ciudat) este …secret. Pentru a ajuta cititorul (care, poate, nu-și permite timpul să meargă la o librărie sau la o bibliotecă pentru a-l vedea) voi consuma ceva timp copiind aceste trei pagini:

CUPRINS

Cuvânt înainte / 11

Capitolul 1 – CADRUL CONCEPTUAL / 17

Capitolul 2 – SCHIMBAREA ÎN INTELLIGENCE / 48

Ipoteze / 48

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 48

2.1. Schimbarea instituțională / 51

2.2. Managementul schimbării / 59

2.3. Necesitatea și implicațiile schimbării în intelligence / 67

2.3.1 Factorii care determină necesitatea schimbării / 68

2.3.2 Consecințe asupra sistemelor de securitate / 72

2.4 Abordări cu privire la schimbarea în intelligence / 78

2.4.1 Particularități / 78

2.4.2 Modele conceptuale / 82

Concluzii / 86

Capitolul 3 PARTICULARITĂȚI ALE SCHIMBĂRII ĂN ANALIZA DE INTELLIGENCE / 91

Ipoteze / 91

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 91

3.1 Premise și implicații / 96

3.2 Dihotomii în dezbaterile privind schimbarea din domeniul analizei de intelligence / 97

3.2.1 Analiza de intelligence – știință versus artă / 99

3.2.2 Analiza tactică versus analiza strategică / 101

3.2.3 Politizarea intelligence versus control civil / 103

3.2.4 Reformă versus transformare în procesul de analiză / 110

3.2.5 Alte dihotomii cu relevanță asupra analizei de intelligence / 115

3.3 Condiționalități în schimbarea analizei de intelligence / 130

Concluzii / 137

Capitolul 4 MODELUL CELOR 3P ÎN MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ÎN ANALIZA DE INTELLIGENCE / 143

Ipoteze / 143

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 143

4.1 Procesul / 145

4.1.1 Rolul analizei în cadrul ciclului de intelligence / 146

4.1.2 ipologii clasice ale analizei informațiilor / 150

4.1.3 Etapele procesului analytic / 152

4.1.4 Metodologia procesului de analiză / 153

4.1.5 Componenta predictivă a analizei de informații / 156

4.1.6 Schimbarea procesului de analiză /

4.2 Personalul / 164

4.2.1 Tipologia analistului de informații / 164

4.2.2 Profilul psihoprofesional al analistului / 168

4.2.3 Pregătirea analiștilor / 170

4.2.4 Etică și deontologie în analiza de intelligence / 173

4.2.5 Factori care influențează procesul analytic. Limite psihologice și erori de analiză / 177

4.2.6 Tehnici destinate evitării erorilor și stimulării  creativității / 179

4.2.7 Schimbarea în politicile de selecție și pregătire a analiștilor / 181

4.3 Produsul / 185

4.3.1 Produsul de intelligence / 185

4.3.2 Informarea / 189

4.3.3 Relația producător – consummator / 191

4.3.4 Schimbări în relația intre producători și consumatori / 202

Concluzii / 206

Capitolul 5 – CĂTRE O NOUĂ PARADIGMĂ ÎN ANALIZA DE INTELIGENCE / 209

Ipoteze / 209

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 209

5.1 Repere ale schimbării de paradigmă în intelligence / 210

5.2 Coordonate ale schimbării de paradigmă în analiza de intelligence / 215

Concluzii / 222

Capitolul 6 – CONCLUZII ȘI PROPUNERI / 226

6.1 Concluzii privind ipotezele de cercetare / 226

6.2 Repere pentru dezvoltarea unei culture analitice în cadrul comunității de informații din România / 233

6.3 Schimbarea în analiza de intelligence la nivelul SRI / 237

Lista de abrevieri / 249

Index / 255

Bibliografie selectivă / 267

Câteva cuvinte despre structura cărții prin prisma Cuprinsului (deși nu întotdeauna Cuprinsul se suprapune peste cuprinsul cărții…)

Cum am subliniat și în partea a doua a recenziei (vezi link ul la începutul acestei a treia părți a recenziei, care analizează excesul de trimiteri webografice care nu duceau la adresele căutate) se observă și aici, în cazul Cuprinsului, preocuparea autorului pentru a obține aprecieri pozitive la ”impresia artistică”. Aceste efect se dorea a fi obținut din modul de a intitula și de a structura materialul. Iată observațiile mele:

  1. Folosirea (la toate cele 5 capitole, cu excepția ultimului, Concluzii, care, de fapt, nu este un capitol și nici nu trebuia numerotat) sintagmei ”cercetare științifică” în loc de mai firescul și modestul ”cercetare” vrea să arate cititorului că acesta are în față o carte de ”știință” (nu un simplu raport de cercetare, cum este, de fapt, teza de doctorat). Poate este doar o idiosincrazie a mea, dar o reamintesc aici, sintetic: ”Știința a murit, trăiască cunoașterea” (despre asta cititorul poate afla mai multe în aproape toate articolele mele publicate în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc ). Fac deja alergie la cuvântul ”știință” pentru simplul motiv că în majoritatea cazurilor unde întâlnesc acest cuvânt nu întâlnim ”știință” în adevăratul sens al cuvântului (rigoare maximă, repetabilitate și verificabilitate, failibilitate, predictibilitate etc.) ci, avem, cel mult, opinii – documentate sau nu, argumentate  sau nu – și care, de regulă, aduc un foarte mic plus de cunoaștere, întărind concluzia sugerată de Dragoș Ciuparu (vezi Motto). Așadar, propun – ca înlocuitor al pomposului ”cercetare științifică” – mai modestul, mai simplul și mai adecvatul termen ”cercetare”.
  2. Pe lângă utilizarea insistentă a termenilor de ”știință” și ”cercetare științifică”, lectorul universitar dr. Ionel Nițu mai apelează la un procedeu impresionist, care să întărească convingerea cititorului că se află în fața unui op ”științific” major, o carte de căpătâi, un ”must read”. Procedeul nu este unul reprobabil în sine. Ar fi fost chiar unul lăudabil dacă această structurare a fiecărui capitol pe modelul unei cercetări de sine stătătoare ar avea un corespondent real în economia cărții. După cum voi arăta la timpul cuvenit, apelul autorului la terminologia ”științifică” este doar unul de fațadă, de ”acoperire”… Iată structura fiecărui capitol: Ipoteze, Stadiul cercetării științifice în domeniu, apoi ceva elemente de conținut/ umplutură cu discuții și opinii ale altora, Concluzii. Este schema oricărei cercetări care pornește de la formularea unei ipoteze care vizează o ALTERNATIVĂ la explicațiile deja existente, respectiv o VARIANTĂ de extragere de informații mai efectivă, apoi se efectuaează cercetarea propriu-zisă a cărei finalitate constă în demonstrarea corectitudinii ipotezei inițiale sau a falsității acesteia. Concluziile trebuie întotdeauna trase, deoarece în urma unor încercări de testare a unor ipoteze se poate ajunge și la alte adevăruri, la fel de utile ca și confirmarea unei ipoteze de lucru. Așadar, autorul, în loc să se concentreze asupra descrierii procesului analitic și a unor eventuale noi modele de analiză și de sinteză, reproduce masiv opinii din literatură (ceea ce, în exprimarea profesorului Ivanciu Nicolae – Văleanu, conducătorul tezei mele de doctorat, nu reprezintă decât ”conspecte de lămurire”, respectiv faze preliminare ale cercetării propriu-zise și care au drept rezultat scrierea a două-trei referate, dar nu o teză de doctorat). Mai mult decât atât, formularea ipotezelor nu este, de fapt, în carte, o ”formulare de ipoteze”, ci constituie, adesea, întrebări retorice sau afirmații generale ce nu pot fi nici infirmate, nici confirmate.
  3. Excesul de preocupare pentru ”impresia științifică” a tezei de doctorat culminează cu subcapitolul 6.1 Concluzii privind ipotezele de cercetare. Așa se întâmplă când ideea schematică a structurii de cercetare se transformă în dogmă. Despre conținutul concret al ”Concluziilor la ipoteze” – atunci când voi ajunge cu analiza la acel subcapitol. Fac aici doar o altă trimitere la ceea ce înțelege autorul cărții prin ipoteză de lucru: ”Principala ipoteză de lucru a cercetării mele științifice a constat în faptul că schimbările a doi parametri importanți (mediul de securitate și nevoile consumatorilor) au determinat schimbări relevante (procesuale, organizatorice) ale intelligence și, implicit, ale activității de analiză” (p. 19). Reformulată, ipoteza de mai sus poate fi scrisă astfel: ”voi încerca să demonstrez că dacă input ul se schimbă, musai să avem un alt output”, sau, mai trivial spus, dacă în loc de clasica omletă făcută din ouă și șuncă, prăjită trei minute la foc mediu vom face o nouă rețetă din care scoatem ouăle și dublăm timpul de prăjire, la foc iute, presupunem că omleta își va schimba gustul… J
  4. Fără a particulariza și exemplifica acum și aici, este de sesizat o mare dificultate pentru autor să umple cu ”material” cărnos și arătos acest schelet astfel încât imaginea finală să fie una cel puțin agreabilă. Din păcate, mogâldeața născută și scoasă în lume va fi una greu de suportat, fie datorită faptului că nu are coloană vertebrală (studiul de caz), fie pentru ca adesea pielea se găsește uneori prin interior și unele organe sunt lăsate dezgolite… Pe scurt, contradicția dintre titlurile cuminți și foarte echilibrat plasate în economia Cuprinsului, pe de o parte, și conținutul acestora, pe de altă parte, face ca  rezultatul general să nu fie unul agreabil/ pozitiv/ utilizabil. Voi arăta, în episoadele următoare, de ce.
  5. Dacă cineva ar citi doar aceste titluri și subtitluri ar conchide pe loc: da, este o carte despre managementul schimbării cu aplicații în domeniul serviciilor de informații și de intelligence. Drept pentru care conducătorul tezei de doctorat ar fi trebuit să fie, cred, din domeniul ”management”, nicidecum din domeniul ”studii militare și informații”. Cel mult, o cotutelă a celor două domenii ar fi fost mult mai binevenită.

(Va urma)

Liviu Druguș    Miroslava, Iași   2 septembrie 2013

 

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Reclame

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (1)


 

O recenzie cu accentul inițial pus pe modul cum lucrează cu informațiile în format electronic un proaspăt doctor în științe militare și informații

 Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior

 

 Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

 

http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Autorul, Ionel Nițu, merită felicitări pentru curajul (deh, și orgoliul) de a ieși pe piață cu un produs intelectual, rezultatul dorinței domniei sale de autoperfecționare și, de ce nu, de avansare în ierarhii și în venituri. Într-o perioadă în care plagiatorii de doctorate ies mereu în frunte și se prevalează (probat!) de eforturile altora, însușindu-și-le pe nemerit, a ieși pe piața de carte cu o teză de doctorat este, evident, un act de curaj și de probitate profesională. După cum se va vedea din această recenzie (de fapt, un fel de rechizitoriu), lucrarea are multe merite și multe limite/ nereușite, dar faptul că lucrarea este accesibilă publicului larg, deschisă criticilor și propunerilor de îmbunătățire, este un fapt demn de apreciat. O precizare: această prezentare/ analiză de carte nu se referă decât parțial la autor, ci vizează contextul/ mediul în care a apărut, determinările unui mod de gândire și de scriere, raportarea acestor moduri la contextul educațional mai larg la care se referă. Trebuie subliniat acest lucru: cartea nu se adresează ofițerilor de informații și analiștilor de intelligence profesioniști (fatalmente, aflați într-o minoritate glorioasă), ci publicului larg care ar trebui să cunoască cum funcționează instituțiile statului, cercetătorilor începători care trebuie să aibă modele de elaborare a unor lucrări de doctorat de bună calitate, respectiv să știe cum NU trebuie să fie elaborată o asemenea lucrare. Din păcate, pagina de internet a SRI nu funcționează, respectiv niciunul dintre linkurile din carte care fac trimitere la acest website (www.sri.ro) nu se deschid. Deoarece absolut toate celelalte link uri pe care le-am accesat se deschid imediat și doar cel al SRI nu, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva laptopul meu obosit e de vină. Am adresat rugămintea, pe Facebook, celor peste o mie de prieteni să mă ajute cu un răspuns la întrebarea: la voi se deschide acest site sau nu? Un singur răspuns, din Spania, a venit: se deschide, dar trebuie insistat. La mine nu se deschide chiar dacă las să meargă ore în șir. În acest caz, cred că problema este a instituției numită SRI care nu face ca informația publică să ajungă la TOȚI cetățenii. Întrebarea ar fi: la ce ajută tezele de doctorat, cărțile scrise și comunicările la congrese internaționale ale angajaților SRI dacă aceștia nu fac ca instituția publică (plătită de noi) nu funcționează ca lumea? Și asta într-o perioadă în care Curtea Constituțională, DNA, SRI și SIE se află, în aceste zile de august 2013, pe un trend ascendent al încrederii populației în aceste instituții.

 

Cu câțiva ani în urmă am publicat în ”Ziarul de Bacău” o opinie referitoare la ”Securiștii vechi și noi”, constantând faptul că termenul de ”intelligence” nu este adoptat și folosit la noi, respectiv sugeram faptul că serviciile noastre secrete (dar publice!) să facă pasul dinspre culegerea de informații înspre intelligence. Acest termen are nu doar virtuți, ci și servituți. Principala servitute constă în faptul că (încă) nu are un echivalent în limba română, fiind înghițit cam pe nemestecate și pe negândite. Un articol al directorului Serviciului Român de Informații, ambasadorul (?!) George Cristian Maior apare, în varianta engleză cu un titlu care generează, cel puțin mie, destule nedumeriri. Mă refer la articolul ”Managing the change: The Romanian Intelligence Service in 21st Century”, publicat în 2012 în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol 25, nr. 2/ Summer 2012 (conform trimiterii de subsol de la pagina 51 a cărții semnate de Ionel Nițu).  Dl Ionel Nițu precizează în carte (la pagina 22), citându-l pe Sherman Kent (1947) (”dă madăr end dă fadăr”  J of  American intelligence) că există ”confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul de intelligence”, termen ”care a ajuns să semnifice atât activitatea persoanelor angrenate în acest domeniu, cât și produsul activității lor”. (Nu pot  trece cu vederea că citatul în cauză este preluat dintr-un articol publicat în anul 1947, iar  dl Nițu face precizarea că ”Sherman Kent susținea, încă din 1949, existența unei confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul de intelligence”. Pînă se va hotărî dl Nițu dacă anul corect este 1947 sau 1949, noi rămânem cu confuzia conceptuală în cap… Din câte știu, prima traducere a denumirii Serviciului Român de Informații în limba engleză era Romanian Information Service, pentru ca acum să avem Romanian Intelligence Service. Este această schimbare traductologică un semn că SRI va avea (într-un viitor) denumirea de Serviciul Român de Intelligence? Oricum ar fi, activitățile SRI nu sunt perfect acoperite semantic nici prin cuvântul ”informație”, nici prin cuvântul ”intelligence”. Introducerea cuvântului ”intelligence” în denumirea SRI ar putea avea semnificația unei aderări mai profunde la doctrina euro-atlantică de …intelligence. Interesantă este descrierea semnificației acestui termen de către Thomas Troy, în 1992: ”cunoașterea inamicului” (cf notei de subsol de la p. 23). Îmi permit și eu o opinie: intelligence este activitatea de cunoaștere care presupune folosirea în cel mai înalt grad a inteligenței umane. Abia această definiție poate face conexiunea, tot mai dezirabilă la nivel mondial, între activitatea serviciilor de informații și activitate de cercetare academică. În numele acestei dezirabilități a fost redactată și susținută și teza de doctorat a dlui Ionel Nițu, pe care publicul român o poate cunoaște, acum, sub formă de carte print (pe când și necesara ediție electronică a cărții?). Cred că trecerea sub tăcere a numelui conducătorului de doctorat nu este un mod prea respectuos de a mulțumi conducătorului pentru îndrumare. Sau asta a fost dorința expresă a onor conducătorului de doctorat care nu prea și-a făcut treaba, cel puțin sub unele aspecte formale, pe care le voi aborda pe parcursul acestei pseudorecenzii.

 

Serviciile de intelligence devin, tot mai mult, activități de cercetare academică autentică, așa cum – cred eu – au cam fost dintotdeauna, cu deosebirea că acum acest lucru este recunoscut și inclus, programatic, în paradigma de funcționare a uneia dintre instituțiile importante ale statelor. Cu atât mai mult mimarea/ simularea cercetării autentice atât în domeniul intelligence cât și în activitatea de cercetare academică este nu doar regretabilă, ci și condamnabilă. Iar eu, în calitatea mea de cercetător profesionist, de profesor de management și de jurnalist profesionist trebuie să mă pronunț și să ajut la creșterea calitativă a acestei activități de cercetare, prea mult căzută în derizoriu în România, în ultimii 70 de ani, dar îndeosebi în ultimii 23. O teză de doctorat care nu produce MULTĂ cunoaștere, ci doar sintetizează și (re)transmite ceea ce au gândit și scris alții este, de fapt, un simplu exercițiu premergător unei cercetări autentice. Deși cartea semnată de Ionel Nițu nu excelează prin cercetări asiduui și îndelungate, cu rezultate notabile demne de a fi făcute publice și pe plan mondial, ea conține unele propuneri demne de atenție pe care le voi semnala la timpul potrivit. Probabil cititorii (specializați sau nu pe probleme de cercetare și informații) se vor întreba în ce calitate îmi permit să fac judecăți de valoare asupra unei activități pe care nu o cunosc îndeaproape. De peste 20 de ani predau capitole de Managementul Informației (am introdus această disciplină la UMF Iași, începând cu 1997, la Secția de Managementul Sănătății și BioInformatică) și Metodologii de cercetare. Mereu atrag atenția că orice serviciu de informații nu face decât să aplice managementul informației și să-și perfecționeze metodele și paradigmele de cercetare. Cărțile domnilor G.C.Maior și I.Nițu probează acest lucru. Afirm de mult că Educația, Cercetarea și Serviciile de informații (CNI = Comunitatea Națională de Informații) ar trebui să fie conduse de un minister unic, eventual cu dublă subordonare: guvern și CSAT. Am constatat, citind lucrarea domnului Ionel Nițu, că unele dintre ideile și formulările mele se regăsesc, în diverse forme, în tezele susținute de domnia sa. Este bine că informația circulă, dar orgoliile îi împiedică pe autorii citați mai sus să se raporteze direct și concret la modelele paradigmatice propuse de mine sub genericul Metodologia Scop Mijloc (MSM) (Vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/  pentru varianta sintetică și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/ pentru varianta mai extinsă).

 

Începând cu cartea lui George Cristian Maior, ”Un război al minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI”, Editura Rao, București, 2010, se afirmă tot mai deschis și public, (inclusiv prin cartea lui Ionel NițuAnaliza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”, Editura Rao, București, 2012) nevoia de adaptare, în continuare, a eternelor servicii de informații la imperativele prezentului și viitorului: democratizare și cooperare cu mediul privat, profesionalizare prin intelectualizare, pe scurt: adecvare permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri, ceea ce presupune un bun management al schimbării.

 

Ca un preambul la prezentarea critică a lucrării domnului Ionel Nițu, amintesc, succint, câteva dintre ideile de bază ale cărții sale, toate prezentate prin chintesența ”Schimbare de paradigmă în intelligence”, schimbare pe care eu o înțeleg și ca fiind o trecere de la ”smulgerea” și ”secretizarea” informațiilor specifică Securității comuniste la cooperarea și diseminarea informațiilor în vederea prevenirii diverselor boli ale societății umane:

 

  • Schimbare de paradigmă în intelligence: de la servicii secrete la servicii de analiză a informației
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: de la căutarea de secrete (finite și puțin credibile) la informații abundente (cvasiinfinite și puțin credibile)
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: spionii sunt tot mai mult înlocuiți de analiști de informații
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: singura constantă în lumea informațiilor este schimbarea
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: modelele de acțiune în intelligence au nevoie de fundamentare teoretică consistentă (”științifică”)
  • Disciplina care se ocupă de conceptualizare și modelare informațional-decizională se numește analiza de intelligence (ANAINT) alcătuită din: proces (obținerea informațiilor), personal (cei care procesează și analizează informațiile), produs (noi informații destinate decidenților politici) și public. Pe scurt, cei 4 P ai noii paradigme de intelligence
  • Ambasadorul George Cristian Maior invită, în prefață, cercetătorii să ofere viziuni proprii, novatoare pentru analiza de intelligence
  • Instituții intersate în parteneriatul cu mediul academic: SRI, Academia de Informații ”Mihai Viteazul” și Institutul Național de Intelligence, toate făcând parte din CNI (Comunitatea Națională de Informații)
  • Inerția birocratică a instituțiilor statului (inclusiv a celor amintite mai sus) scade eficiența și performanța acestora
  • Limbaj comun și interoperabilitate conceptuală – nevoi stringente pentru analiza de intelligence în RO
  • Cel mai confuz(iv) termen este acela de ”intelligence”
  • ”Intelligence service” se referă, în terminologia occidentală, la serviciul extern, iar ”security service” la serviciul intern de informații (dar granițele dintre intern și extern sunt tot mai subțiri)
  • Analiza este evaluarea informațiilor pentru un scop dat. ”Rolul analizei este de a depăși limitele informației incomplete prin intermediul unor exerciții de judecată analitică” (Fleisher et al, 2010). Analiza include și sinteza informațiilor într-o formă nouă, utilă
  • Analiza de intelligence poate fi tactică, operațională sau strategică
  • Analiza de intelligence (cea care vizează doar securitatea statului) este o ramură a anlizei de informații
  • Ionel Nițu, p. 32: ”analistul de intelligence este un analist de informații care lucrează într-un mediu secret, cu informații secrete, în slujba securității naționale” (LD: această definiție este cf vechii paradigme de intelligence și nu are nimic de-a face cu OSINT, HUMINT adică cu noile paradigme ale sec XXI pe care le clamează și G.C.M. și I.N.)
  • Informație (etimologic) provine din latinescul informo-are (alcătuit din prepoziția in și substantivul forma). De verificat: informeo – are = ……. http://en.wikipedia.org/wiki/Information (the verb „informare” (to inform) in the sense of „to give form to the mind”, „to discipline”, „instruct”, „teach”: „Men so wise should go and inform their kings.” (1330) Inform itself comes (via French informer) from the Latin verbinformare, which means to give form, or to form an idea of. Furthermore, Latin itself already contained the word informatio meaning concept or idea, but the extent to which this may have influenced the development of the word information in English is not clear.) http://en.wikipedia.org/wiki/Information_history#History_of_the_word_and_concept_.22information.22

 

 

Am ales ca Motto al prezentării critice de față următoarea afirmație a unui profesor român:

 

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”

 

Dragoș Ciuparu, august 2013

 

(1) Cum se face, în cartea de față, trecerea de la cercetarea de bibliotecă la cercetarea și citarea surselor electronice

 

Ca o constatare generală, (ne)citarea surselor electronice de informare de către autorul cărții este deficitară, superficială și uneori greșită. Este unul dintre punctele slabe ale cărții. În mod normal, conducătorul tezei de doctorat trebuia să se asigure că modul de citare și citările în sine sunt făcute corect. Ca și în cazul tezei de doctorat a lui V.V. Ponta, vinovat de acceptarea plagiatului este și conducătorul de doctorat A. Năstase, dar și autorii plagiați care au preferat să accepte starea de fapt și să nu revendice anularea titlului de doctor în drept celui care a preluat texte din lucrările lor, fără să citeze. Din păcate, la ora actuală, general vorbind, referatul conducătorului de doctorat și referatele membrilor comisiei de doctorat sunt doar formale, laudative și… fără o verificare atentă a conținutului lucrării. În cele ce urmează mă voi substitui, virtual, conducătorului tezei de doctorat și voi alcătui o listă exhaustivă a tuturor citărilor electronice sau potențial electronice care ridică semne de întrebare și, uneori, chiar de exclamare. Voi număra totalul citărilor (electronice) și voi raporta ponderea celor cu probleme din total citări (electronice), cu propunerea și presupunerea că acestea vor fi remediate la o (necesară!) ediție revăzută. Cu siguranță, conducătorul de doctorat este o persoană în vârstă decât doctorandul, sau cel puțin de modă veche, dat fiind modul de trimitere la surse. Spre deosebire de stilul anglosaxon generalizat și acceptat în spațiul euroatlantic și nu numai, autorul folosește stilul învechit, acela cu trimiteri la subsolul paginii. Aceasta face ca la finalul cărții să nu mai existe Referințe, ci doar o Bibliografie selectivă. Este de apreciat faptul că autorul a oferit nu doar o multitudine de trimiteri la surse electronice, ci a respecta și cutuma (de dată recentă) aceea de a preciza data ultimei accesări. Din păcate, unele ”ultime accesări” datează din anii 2009 sau 2010, în timp ce lucrarea a fost finalizată în 2012. Așadar, mă voi referi, în continuare, strict la citările electronice cu probleme. (Va urma)

Miroslava, Iași   13 august 2013

Liviu Drugus              www.liviudrugus.ro http://www.liviudrugus.wordpress.com http://www.facebook.com/liviu.drugus

Stefan Munteanu – un model de scremere intelectuală văzută ca act de voinţă înalt spiritualizată


Articol scris de Liviu Drugus in decembrie 2006 si publicat pe pagina web: http://www.liviudrugus.ro

Mica publicitate: „Şmeker de Bacău, caut faimă şi recunoaştere. Aducătorului, faină recompensă.” 

 De unde oare dorinţa intensă (şi imensă) a neputinciosului de a putea, a infertilului de a (pro)crea, a pietrei de baltă de a străluci şi a analfabetului de a deveni parte a elitei scriitoriceşti? Oricât de criticabil aş fi, oricât de multă supărare aş produce, continui să cred că resorturile acestor porniri au cauze genetice şi educaţionale deopotrivă. Grafomania este gestul irepresibil de a scrie, de a exterioriza propria gândire, fiind, în ultimă instanţă, un început (uneori, patologic) de comunicare cu lumea largă, lume avidă de dialog continuu. Gravitatea greşelii grafomanului diminuează dacă o comparăm însă cu orgoliul de a mima excelenţa sau măcar competenţa. Acest handicap genetic (grafomania) este micuţ faţă de egolatrie, păcatul considerat de creştini ca fiind printre cele mai grave. Egolatrul grafoman cuplat cu un haiduc informaţional certificat printr-o diplomă de filosofie (nu de filosof!) defineşte/ descrie un posibil impostor. Ce fel de impostor? E vorba cumva de acel profesor de filosofie care a absolvit liceul după ce a trecut prin universitatea muncitorească? Posibil da, dar eu fac acum trimitere la un alt practicant al deghizării, respectiv la un fost caporal (sergent sau plutonier) care poartă acum haine de profesor universitar. Fiind deghizat, cu alte cuvinte lucrând sub acoperire, profesorul îşi pune (ig)nobila sa semnătură sub texte copiate/ furate de prin cărţi. De ce? Tocmai pentru a nu-şi devoala principala sa caracteristică: incapacitatea de a formula ceva nou, de a avea măcar o opinie, de a combate un punct de vedere cu argumente etc. Publicând mult – la noi, cantitatea încă bate calitatea –  dincolo de beneficiile aduse de lungirea listei cu articole şi studii (originale, nu?), domnia sa probează că este şi un român adevărat. Un român suta la sută. Adică un iubitor de Eminescu, de păşuni mioritice, de construcţii manolice şi de furăciuni şmekere. În treacăt fie spus, Eminescu fiind universal, clamarea românismului eminescian apare ca un subtil atac la universalitatea gânditorului şi poetului moldovean. Dacă sunteţi în pană de imaginaţie, vă sugerez să desenaţi mental un becalian căruia tocmai i-a plecat filosoful de serviciu, fiind, deci, în pană acută de idei… Personajul la care mă refer este un (proto)tip deja cunoscut mediului scriitoricesc băcăuan. Publică oriunde găseşte o disponibilitate la umplerea paginilor cu titluri pompoase şi conţinuturi absconse, destinate a fi (re)cunoscute doar de alţi consumatori de filosofie  sau preocupaţi de cunoaştere în general. „Tehnica” furăciunii este pe cât de simplă, pe atât de naivă şi perversă. Se citeşte o carte, se preiau ideile autorului/ autorilor şi se prezintă potenţialului lector de sinteze un ghiveci ideatic cu aparenţă de creaţie originală. Am mai semnalat folosirea acestui procedeu în numărul din iunie a revistei Ateneu. Concluzia era că în proporţie de cca 95% „articolul original” semnat SM era compus din citate puse cap la cap, contribuţia marelui exeget reducându-se la o concluzie fadă şi lipsită de obiect. După umila mea părere, un asemenea material nu numai că nu ajută la ceva, ci lasă deschisă portiţa şi a altor „scriitori” de gen copy – paste. Care ar fi finalitatea unor asemenea articole, pretins originale? Cred că aceasta este doar una iluzorie, umflând artificial lista de publicaţii „ştiinţifice” ale unui pretins autor. Păcat de timpul pierdut cu încropirea articolului, apoi de cel consumat cu tehnoredactarea şi nu în cele din urmă, de timpul pierdut de cititorul aflat în căutare de opinii, de idei noi… Deşărtăciune, cumplită deşărtăciune… Fără a-mi face din „vânarea” şi dezvăluirea dedesubturilor unor făcături „ştiinţifice” un ideal de atins, consider că oferirea de asemenea exemple amatorilor de furăciuni intelectuale poate fi de ajutor… Plagiatul se descoperă întotdeauna, fie şi după ani sau decenii, iar efemera glorie a fraudulosului copiator de texte se transformă, inevitabil, în amărăciune. Un asemenea model profesoral va fi, din păcate, repede preluat de studenţi şi practicat pe scară largă, pentru ca apoi să ne mirăm cu toţii că nu mai apar condeie tinere care să (mai) aibă ceva de spus…Voi reda în cele ce urmează un exemplu de plagiat neruşinat, o compilaţie de pasaje preluate de la mai mulţi autori (dar din aceeaşi carte) în fruntea cărora tronează semnătura proprie a profesorului SM. Pe cine păcăleşte oare plagiatorul de profesie? În primul rând pe el însuşi, iluzionându-se în posturile de scriitor, cercetător, profesor, comunicator, formator de opinie etc. Păcăleala de sine nu miroase a bine…. În al doilea rând, păcăleşte personalul de la publicaţia care îi găzduieşte „opera”, personal care trăieşte şi el iluzia că are un colaborator „de marcă”. Cu siguranţă, dacă furăciunea era sesizată, articolul nu avea cum să apară… Sub raport financiar-juridic, banii (nu mulţi…) încasaţi pe asemenea articole se încadrează la „primirea de foloase necuvenite”, iar sub raport juridico-penal  fapta se supune Legii drepturilor de autor. Cel puţin trei autori pot pretinde daune interese ca urmare a necitării numelor lor în articolul la care voi face imediat referire. Sub raport moral-profesional, probabil că profesorul SM propovăduieşte virtutea, cinstea, corectitudinea etc., dar el este în gravă culpă deontologică faţă de instituţia unde lucrează. Şi toate astea pentru ce? Pentru a raporta (fals) cât mai multe articole şi studii, pentru a pretinde la respectul colegilor şi al studenţilor, pentru a mima o serie de calităţi inexistente…Articolul în cauză este intitulat „Două orientări în cercetare”, este semnat Ştefan Munteanu şi a fost publicat la rubrica „Quo vadis?” în „Ziarul de Bacău” din data de 19 decembrie 2006. Deşi este compilat în proporţie de peste 90% NICI UN CITAT nu apare în articol, orice cititor fiind convins că se află în faţa unui articol original, ba chiar a unei savante analize a unor paradigme de mare circulaţie şi interes (epistemologia genetică a lui Jean Piaget şi gramatica generaţională/ generativă a lui Noam Chomsky). Voi pune în oglindă paragrafe din textul articolului şi pasajele corespunzătoare de unde au fost preluate (respectiv din cartea „Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky” publicată în 1988 la Editura Politică din Bucureşti, în prestigioasa colecţie „Idei contemporane”). Fapta profesorului SM are şi circumstanţe agravante, prin încercarea de a „acoperi” mizeria publicistică făcând trimitere la această lucrare, dar … numai cu titlu informativ, pentru a se apăra, eventual, de acuzaţia de plagiat. Sancta simplicitas! Modus operandi al infractorului este unul plin de emfază, de superioritate şi de atotcunoscător. Nefăcând nici o trimitere la niciuna dintre informaţiile din articol rezultă clar că acestea apar ca fiind rodul investigaţiilor sale savante, eventual chiar a prezenţei sale – discrete şi modeste  – la dezbaterile ştiinţifice ale vremii… 

Ştefan Munteanu „În urmă cu peste trei decenii, mai exact în perioada 10 -13 octombrie 1975, s-a desfăşurat o dezbatere organizată de „Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului” din Paris, între psihologul francez Jean Piaget (1896 – 1980), creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.”  

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Lucrarea cu care face acum cunoştinţă cititorul român reprezintă o deosebit de interesantă dezbatere, organizată la Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului între Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.  

p. 21 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „De la 10 până în 13 octombrie 1975, participanţii la această dezbatere s-au reunit la Abbaye de Royaunont, în jurul lui Jean Piaget şi Noam Chomsky.

 

Ştefan Munteanu: „La dezbatere au mai participat, pe lângă colaboratorii direcţi ai celor doi gânditori, un număr însemnat de savanţi din domeniile biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „…pe lângă adepţi şi colaboratori direcţi ai celor doi protagonişti, la dezbatere a participat un număr însemnat de personalităţi creatoare din domeniul biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

 

Ştefan Munteanu: „Tema dezbaterii a fost relaţia dintre înnăscut şi construit (învăţat) în gândire şi limbaj, respectiv relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman.”

p. 14: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Palierul esenţial îl reprezintă relaţia dintre înnăscut şi construit sau învăţat în gândire şi limbaj, care trimite, apoi, la relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman…”

 

Ştefan Munteanu: „În perioada pregătitoare, pentru a fi identificate aspectele esenţiale ale viitoarei dezbateri participanţii care-şi anunţaseră prezenţa au primit două texte programatice. Unul al lui Jean Piaget, intitulat „Psihogeneza cunoştinţelor şi semnificaţia sa epistemologică” şi altul, ca răspuns, al lui Noam Chomsky, intitulat „Structurile cognitive şi dezvoltarea lor”.

p. 24 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: Piaget a propus să se scrie, în vederea colocviului, un scurt text programatic de „invitare” („Psihogeneza cunoştinşelor şi semnificaţia sa epistemologică”). Chomsky i-a răspuns, trimiţându-i Structurile cognitive şi dezvoltarea lor. Distribuite participanţilor, cele două texte au ajutat la identificarea de la bun început a aspectelor esenţiale ale viitoarei dezbateri”.

 

Ştefan Munteanu: „Trebuie spus că lucrarea este mai mult decât consemnarea unei dezbateri”.

p. 22 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „Cartea a avut ca bază de pornire transcrierea dezbaterii, precum şi două texte preliminare scrise în vederea colocviului şi care au circulat la participanţi. Totuşi, aşa cum se prezintă acum, volumul este, să sperăm, mai mult decât o dare de seamă”.

Ştefan Munteanu: „Deloc întâmplător, cartea are ca „motto” o reflecţie a lui Jaques Monod (1910 – 1976), extrasă dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, unde se spune: „Punându-mi vasta întrebare: [ce face ca omul să fie om?], constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”

p. 57: „Punându-mi vasta întrebare: ce face ca omul să fie om?, constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”Jaques Monod, extras dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, în „De homine”, Rivista dell’Istituto de filosofia, Roma, nr. 53-56, sept. 1975, p. 131.

Ştefan Munteanu: „Chiar şi numai din această atenţionare rezultă, fără dubii, că lucrarea, chiar dacă pleacă de la psihologie şi lingvistică, este de mare importanţă pentru filosofia cunoaşterii ştiinţifice, ba chiar şi pentru ontologie”

p. 9: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Confruntarea teoretică a avut, aşadar, ca fundal psihologia şi lingvistica….”p. 13: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Fundalul ontologico-epistemologic al acestei dezbateri….”

Ştefan Munteanu: „Este adevărat că Piaget şi Chomsky abordează probleme de psihologie recentă, însă o fac în prelungirea unor importante tradiţii ale filosofiei clasice. Cercetările lor psihologice şi lingvistice îşi trag seva tocmai din gândirea greacă, prin intermediul eforturilor din filosofia modernă ale unor mari gânditori, precum Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniţ (sic! Nota LD), Locke, Rousseau şi Kant.

p. 44 Howard Gardner, Maturizarea cunoaşterii, Cuvânt înainte: „Piaget şi Chomsky pot fi studiaţi în cadrul unei tradiţii psihologice care îşi are rădăcinile într-un trecut recent, dar cu mult mai important este faptul că sunt moştenitorii unei venerabile tradiţii de filosofie clasică. Trăgându-şi seva din gândirea greco-romană, dar mai cu seamă din filosofia post-renascentistă, preocupările amîndorura pot fi văzute ca eforturi contemporane de a pune, a preciza şi a da răspunsuri unor probleme ce au preocupat filosofi ca Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniz, Locke, Rousseau şi Kant”.

Ştefan Munteanu: „De partea cealaltă, Chomsky, exponentul unei orientări mai noi, a adoptat o atitudine mai fermă în apărarea rigorilor cunoaşterii ştiinţifice. Refuzînd speculaţiile şi exprimătrile metaforice, el a continuat să susţină că încă de la naştere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realuza structuri lingvistice complexe. Mai mult, consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca n cazul altor organe precum inima ori ficatul; că aşa cum inima nu  învaţă să pulseze, nici creierul nu învaţă să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă că ideea piagetiană de dezvoltare şi de construcţie a creierului nu are sens.”

p. 15-16: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Delimitându-se de această manieră de a trata problemele, Chomsky susţine că a optat pentru o interpretare riguros ştiinţifică şi productivă, care nu acceptă metafore în locul explicaţiilor şi care nu se aventureayă spre speculaţii fără fundament verificat.   …el consideră că creierul omenesc se maturizează la fel cu alte organe, cum este inima şi ficatul, şi că prin urmare, ideea de dezvoltare şi de construcţie, cînd este vorba de limbaj, nu are sens.”

 

Am reprodus comparativ, până acum, cca 75% din textului lui SM. Dacă cineva ţine să se convingă, va descoperi că şi restul articolului „său” (?) este preluat din textele celor trei autori citaţi până acum: Călina Mare, Massimo Piatelli-Palamarini şi Howard Gardner. Cel puţin acestor trei autori SM le este dator cu scuze publice. Mai mult, SM îi este dator Ziarului de Bacău cu suma încasată pe articol, iar comunităţii academice căreia (încă) îi aparţine îi este dator cu explicaţii şi penalizări pentru prejudiciul de imagine produs.  

Articolul „Două orientări în cercetare” semnat de SM ar părea – ce ironie! –  să sugereze că, într-adevăr, există două orientări în cercetare: una, promovată de cercetătorii oneşti, cunoscători ai meseriei, dedicaţi cunoaşterii şi o alta, promovată de SM şi de alţii ca el, care trăiesc pe seama primei orientări. Cu alte cuvinte, există, şi în cercetare, furnici şi greieri, regine şi trântori, îngeri şi demoni.  

Studierea paradigmelor susţinute de Piaget şi Chomsky sugerează o temă de cercetare ce poate fi nu doar interesantă, ci şi utilă. Ar trebui studiat dacă hoţia la unii profesori este condiţionată genetic sau educaţional. Iar rezultatele ar trebui să ne ajute să decodăm mecanismele care împing oamenii cu pregătire slabă la plagiat, la mimarea efortului de cercetare şi la pretenţia de a fi stimaţi şi răsplătiţi ca şi cum hoţia ar fi o virtute şi nu un viciu. 

Liviu Drugus, Bacau, decembrie 2006

liviusdrugus@yahoo.com

http://www.liviudrugus.ro