liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Recenzie IANUARIE 2011 Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,


Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,
ISBN 973-686-545-2, 165 pagini
Pesimistul-optimist (la cei 74 de ani pe care îi avea în anul apariţiei cărţii, şi la cei 81 de ani pe
care autorul îi are acum, în 2011), Constantin Codreanu, după ce aşează pe copertă un tablou trist cu o
lume (industrială) în prăbuşire, dedică efortul său intelectual ţintit spre viitor cui altcuiva decât copiilor şi
nepoţilor. O asemenea dedicaţie este firească atunci când preocuparea antropologului de ocazie – l-am
numit pe C.C. – ieşean prin naştere şi studii, clujean prin adopţie şi profesor de mecanică prin activitatea
academică, este una la scară cosmică şi planetară. Domnia sa a deschis discuţia cu mine, pe internet,
una dintre teme fiind: „se poate o democraţie fără partide politice?”. Aceasta este şi tema ultimelor 12
pagini ale cărţii, respectiv a capitolului intitulat „Un proiect: societatea fără partide politice”. Practic,
primele 150 de pagini sunt o pregătire şi o motivare a cititorului pentru a-l determina/ influenţa/
îndrepta spre o reflecţie activă şi favorabilă proiectului de transformare politică radicală. Câteva
elemente structurale ale cărţii m-au determinat să dau prioritate lecturii şi comentării acestei cărţi, chiar
dacă au trecut şapte ani de la apariţie: a) cartea are trei părţi (triadicitatea este o transpunere a ideii
creştine de divinitate); b) începe cu discuţia (neacademică, adică fără pretenţii de manual şi de carte de
referinţă) despre „Informaţie şi comunicare” (eu fiind preocupat de „Managementul Informaţiei şi
comunicării”); c) abordează tema perenă a utopiilor mereu neîmplinite, dar care generează alte şi alte
utopii (inclusiv cea avansată în carte de C.C.).
Definirea termenilor este pasul numărul unu pe care ar trebui să-l facă absolut toţi autorii de
scrieri pe teme socio-umane, pas pe care C.C. îl face clar şi apăsat. „Comunicarea este un schimb de
informaţie” iar „Informaţia este acel ceva care transformă necunoscutul în cunoscut”. M-a bucurat
sintagma „acel ceva” pentru că C.C. nu a căzut în capcana/ tentaţia definirii unui element primordial al
cosmosului, nedefinibil „prin definiţie” cum se spune… Concluzia celor care au studiat temeinic acest
concept („informaţie”) este că el nu este definibil. Capacitatea structurantă a informaţiei generează
infinite construcţii mentale cu reverberaţii asupra realităţii înconjurătoare şi reciproc, iar noile realităţi
exterioare omului generează noi construcţii şi percepţii mentale… Poate tocmai din această infinitate de
combinaţii structurante şi generatoare de nesfârşite închipuiri ale lumilor posibile apar şi utopiile, marile
ideologii şi alte motoare informaţionale care conduc lumea spre un „ceva care transformă necunoscutul
în cunoscut”. Autorul punctează şi subliniază că „şi conştiinţa omului şi a societăţii1 sunt, în definitiv, tot
1
Am o rezervă faţă de sintagma „conştiinţa societăţii” – care este un rod al studiilor de
psihologie socială, disciplină definită de Serge Moscovici (Moscovici, 2010, 1984, p. 6) drept „studiul
conflictului dintre individ şi societate”. Interacţiunile dintre indivizi cu privire la o realitate exterioară lor
pot fi mult mai bine înţelese, cred, dacă sunt studiate nu doar de două discipline: psihologie şi sociologie
(respectiv la indivizi şi colectivităţi) ci sunt abordate din perspectivă multidisciplinară şi transdisciplinară.
Rezerva mea provine din faptul că sintagma „conştiinţă a societăţii” sugerează ideea unui mental
colectiv la modul real şi nu la modul metaforic, ca şi cum ar exista un organism social real, cu un creier
social şi o gândire socială, similară cu creierul individual şi cu gândirea individului. Preluarea metaforelor
ca fiind realităţi palpabile mi se pare a fi o eroare a gândirii moderne, disciplinare şi interdisciplinare, dar
care a pregătit terenul spre transdisciplinarizare – ca o soluţie a amintitului transfer excesiv de la
nişte structuri care se dezvoltă prin înglobarea şi prelucrarea informaţiilor ce vin din exterior” (p. 8).
Ideea autorului de a corela informaţia şi comunicarea – chei ale descifrării enigmelor şi deschiderii spre
necunoscut – este excelent concentrată în descrierea etimologică a informaţiei drept „ceea ce poate fi
pus in formă comunicabilă”, latinescul „in formeo” însemnând „a pune în formă”, „a forma”, „a educa”,
„a transmite”, respectiv „a informa”, „a comunica”. Dar informaţia (I) este parte definitorie a
Cosmosului sau cel puţin a Universului nostru, alături de energie (E) şi substanţă (S), aşa cum sugerase
Ilya Prigogine. Eu unul agreez această structură a tot ceea ce există şi o consider ca fiind consonantă cu
conceptul de Sfântă Treime. Pentru C.C. însă, componentele promordiale ale modelului divin sunt alte
trei: energia, informaţia şi spaţiul-timp (p. 10). Curioasă dispariţie a substanţei, şi considerarea spaţiului-
timp ca dimensiune structurală a Creatorului şi a creaţiei Sale2, deşi la p. 11 se vorbeşte despre schimb
de substanţă între viu şi neviu.
În calitate de adept şi practicant al postmodernismului nu pot decât să apreciez constatarea
autorului că „este o trăsătură pozitivă a postmodernităţii, epocă pe care o traversează acum omenirea”
faptul că există o reglare cantitativă şi calitativă a dialogului: „Ieşirea din astfel de crize nu se poate
realiza paşnic decât prin intensificarea comunicării” (p. 12). Dialog, da!, Uniformizare, nu! Aceasta este
reacţia mea la o afirmaţie a dlui C.C. care se regăseşte şi în proiectul său (utopic, zic eu…): „trebuie să
fim de acord că mulţimea de indivizi de pe Terra ar trebui să aibă o singură religie în raport cu Cosmosul”
(p.12). Desigur, ar fi fost o situaţie ideală ca de la apariţia oamenilor pe Pământ aceştia ar fi avut o
singură modalitate de a percepe divinitatea, (ceva de genul: n-ar fi rău ca toţi indivizii să fie puternici şi
sănătoşi, să fie frumoşi şi longevivi etc.), dar dialogul civilizat este preferabil oricărei încercări
(raţionale?) de a con-topi toate religiile într-una singură. Mai mult, autorul deplânge faptul că
„ecumensimul … nu netezeşte deosebirile doctrinare” (p. 12), dar cred că nu netezirea/ nivelarea/
omogenizarea ideologiilor şi doctrinelor religioase este finalitatea atitudinii ecumenice, ci doar
cultivarea respectului faţă de alte religii şi confesiuni.
Ajungând la concluzia că „omenirea este înscrisă pe un sens greşit, din rău în mai rău” (p. 20),
autorul aminteşte câteva mari probleme ale lumii de azi: energia, hrana, sănătatea, ştiinţa şi tehnologia,
şi conchide că „Starea actuală a societăţii noastre este una conflictuală, la scară globală, generată de
metaforă la realitatea (un fel de wishful thinking, adică „ce-ar fi dacă am avea un creier comun
conducător, un gând comun şi unic care să înlăture conflictul individ-societate, descris de S. Moscovici
ca fiind rostul de a fi al psihologiei sociale ca „ştiinţă”. Am, astfel, încă un argument pentru a limita
efuziunea incotinentă a „oamenilor de ştiinţă” de a-şi proslăvi domeniul („ştiinţa”!) pe care l-au inventat
şi pe care îl slujesc cu ardoare. Cred că ideea existenţei unei „gândiri sociale” a ajutat mult la crearea
convingerii că partidul unic conducător este soluţia ideală pentru rezolvarea (deplină şi definitivă, nu…?)
a conflictului imaginat şi dezvoltat de unii indivizi. Un partid unic va avea un CONDUCĂTOR al maselor,
eventual acesta va fi supraOmul care gândeşte „social” pentru toţi şi rezolvă toate conflictele, reale sau
imaginate. Cred că „psihologia socială” are de dat multe explicaţii în apărarea existenţei sale ca
disciplină de strudiu…
2
Amintesc aici că Basarab Nicolescu vorbeşte de patru elemente: S, E, I şi spaţiu-timp.
acumularea şi diversificarea intereselor particulare concentrate în domeniul proprietăţii individuale, de
grup, de state şi de uniuni de state”. (p.27 – 28). Iar idealismul răbufneşte imediat: „Iată cât de departe
suntem de idealurile unei societăţi în care toţi indivizii muncesc, toţi indivizii se bucură, în aceeaşi măsură
de patrimoniul natural al planetei noastre, de sistemele de instrucţie şi educaţie, de realizările ştiinţei şi
tehnologiei, de informaţie şi de comunicare liberă de orice restricţii” (p. 31). Unul dintre leit-motivele
acestei descrieri este ideea de control, mai exact deplângerea lipsei controlului, fapt care a permis, în
opinia autorului, apariţia şi dezvoltarea tuturor aspectelor criticate. Acum se observă mai bine
dezideratul ca o „gândire socială avansată” să controleze bietele gândiri individuale, stricăcioase şi
muritoare (în timp ce gândirea comună, corectă prin definiţie şi prin riguroasă selecţie, este şi va rămâne
eternă, nemuritoare, ca umanitatea însăşi…). Cred că ideea de control poate fi păstrată şi discutată.
Controlul este partea finală şi inevitabilă a orcărui act managerial, deci nu se pune problema să cădem în
extrema opusă, adică a înlăturării oricăror forme de control. Dar, a prelua – democratic, ar zice unii, prin
delegare de autoritate – conducerea doar ca o funcţie socială, indivizii fiind în fapt executanţi, chipurile a
unor acţiuni comandate şi delegate de ei înşişi autorităţii centrale, înseamnă a exonera indivizii de
responsabilitate şi de exercitarea de către ei îşişi a controlului asupra acţiunilor lor şi ale semenilor lor.
Aici, adică asupra corelaţiei control – responsabilitate cred că se impune să ne concentrăm atunci când
elaborăm strategii de reformă. Spun asta pentru că alunecarea – lină, fină şi adesea deplină – de la
democraţie la dictatură constă tocmai în atenuarea capacităţii de control a individului şi transferul
acesteia spre instituţii greu controlabile („servicii”, „protecţii informative”, „prezervarea secretelor de
stat”, „ a secretului bancar” etc.). Un exemplu recent îl constituie recenta intrare în vigoare (de la 1 ian
2011) a Legii presei în Ungaria, considerată de unii un atentat la dreptul fundamental al omului de a fi
informat şi de către alţii ca fiind o protejare a dreptului omului de a nu mai fi prost informat (manipulat).
O lege similară nu a reuşit să fie adoptată de parlamentarii români, cu cca un an în urmă.
Înspre finalul primei părţi a cărţii, Constantin Codreanu formulează o reflecţie asupra modului
concret de „a ieşi din această fundătură”, a opririi declinului omenirii. Spre bucuria mea schema
generală de elaborare a unui proiect este perfect consonantă cu Metodologia Scop Mijloc (MSM)
elaborată de mine, în linii mari dar esenţiale, în anii 80 şi conturată din ce în ce mai elaborat la începutul
anilor 90. Voi reţine esenţa modului de elaborare a unui proiect în formularea autorului cărţii „Încotro,
omenire?”: „Întotdeauna când se elaborează un proiect, … se începe cu definirea scopului. … Evaluăm,
apoi datele iniţiale, costurile şi mijloacele materiale şi financiare, eficienţa scontată şi cine va realiza
proiectul. Apreciem posibilele piedici în realizarea proiectului şi modul în care ele vor fi depăşite.” (p. 47).
Acesta este, de fapt, conţinutul masivelor sau mai micilor manuale de managementul proiectelor. Eu
unul l-am redus la trei componente: Scopul (alegera sa dintre mai multe posibile, definirea şi motivarea
acestuia, evaluarea şanselor atingerii scopurilor prin raportare permanentă a scopului la mijloacele
concrete de realizare), Mijlocul (definirea mijloacelor apte să ducă la scop, colectarea mijloacelor şi
costurile acestui proces, combinarea mijloacelor şi costurile combinării – oamenii fiind adesea uitaţi să
fie incluşi în lista mijloacelor…. şi consumarea productivă şi creativă a mijloacelor în vederea atingerii
unor scopuri), Adecvarea Scop – Mijloc (compararea permanentă a scopurilor propuse cu mijloacele
induse, elaborarea tacticilor de echilibrare a balanţei scop- mijloc, fie prin reducerea sau creşterea
nivelului de aspiraţii ale scopurilor, eventual prin modificarea integrală a scopului, fie prin reducerea sau
creşterea mijloacelor atrase, eventual prin renunţarea la unele şi înlocuirea cu altele. Partea de adecvare
este la fel de importantă ca celelalte două, dar îi subliniez mereu importanţa tocmai pentru că tinde să
fie ignorată, accentul fiind pus mai întâi pe scop, apoi pe mijloc – acesta fiind perceput ca fiind ceva
subordonat scopului. Acest mod de gândire nu a fost contestat de nimeni până acum (după câte cunosc
eu), dovadă el se regăseşte mereu, sub diverse forme la diverşi gânditori (Aristotel, Kant, Mahatma
Ghandi etc.). Aşadar, cele trei componente sunt echivalente, identice în esenţa lor şi consubstanţiale,
ceea ce m-a detrerminat să fac o analogie cu conceptul de Sfântă Treime unde cele trei Persoane sunt
echivalente şi inseparabile, formând un tot omogen şi armonios, structură şi model ce ar merita a fi
urmat de omenire prin cele trei componente ale oricărei acţiuni umane: scop, mijloc şi adecvarea scop-
mijloc. La analogia cu Sfânta Treime am primit reticenţe din partea filosofilor catolici, dar cred că
dialogul poate fi continuat şi nu rupt de dogme sau de educaţia formală. Mai multe critici am primit
atunci când am sugerat că problemele legate de atingerea scopului sunt studiate de Politică, problemele
legate de mijloace sunt studiate de Economică, iar problemele legate de adecvarea scop-mijloc sunt
studiate de Etică. Şi tot aşa cum Sfânta Treime nu este studiată pe cele trei Persoane componente, tot
astfel cele trei discursuri fundamentale despre om şi acţiunea umană nu pot fi separate sub nicio formă.
De aici şi propunerea cât se poate de concretă, aceea ca studiul politicului, economicului şi eticului să se
facă concomitent şi deloc separat. Am convingerea că o asemenea abordare transdiscipliară, teologică şi
pragmatică va fi o parte a strategiilor de reformare a existentului prin reformarea educaţiei. Cele trei
dimensiuni ale acţiunii umane sunt deopotrivă prezente în ceea ce numim „afaceri” dar şi în
„management”. Unii reduc „afacerile „doar la cele aducătoare de profit şi „managementul” doar la
managementul/ conducerea activităţilor profitabile, în timp ce în realitate afacerea este acţiunea de a
face, profitul putând fi unul dintre scopuri sau nu. Teoria acţiunii umane este identică (structural şi
esenţial) cu Teoria afacerilor şi cu Managementul şi toate trei se regăsesc în Metodologia Scop Mijloc
ca o teorie a acţiunii umane bine făcute. Pentru unii afacerea înseamna a face bani, pentru alţii afacerea
înseamnă să facă o carte, un proiect sau o strategie, să propună o ideologie indiferent dacă asta aduce
sau nu bani. Robia la curtea regelui Ban este o robie autoasumată şi nu necesită forţe eliberatoare şi
pacificatoare… Robii banilor vor crea însă şi teorii care să ajute la înrobirea altora, la perpetuarea
înrobirii adică. Parafrazându-l pe Caragiale: „de ce să nu avem şi noi robii noştri?”. Aceste teorii sunt,
actualmente, oficializate, incluse în curriculum, promovate şi propovăduite ca fiind esenţe ale fiinţei
umane, un sine qua non al fericirii şi împlinirii umane. Evident, atât MSM cât şi proiectele radicale de
reformă propuse de profesorul Codreanu sunt alternative la modul existent de înţelegere şi cunoaştere
a lucrurilor. Probabil că defectul lor cel mai mare este că ele dau tuturor indivizilor o şansă de a se
împlini în viaţă, de a se auto coordona şi de a urmări alte scopuri decât cele care au dus la repetatele
crize. Singurul argument care ar fi favorabil acestei teorii care generează crize, crahuri şi cicluri
economice este acela că progresele existente sunt legate de marile afaceri profitabile şi generatoare de
imperii financiare (vezi John Law, Enron, etc.) care au creat locuri de muncă, bunăstare şi fericire pentru
un număr semnificativ de oameni. Numărul nenorocirilor şi valoarea dezastrelor care au urmat sunt
„efecte colaterale”, „sunk costs” sau „plăţi întârziate” ale „exuberanţelor iraţionale” anterioare. Am
amintit toate astea, inclusiv modelul meu metodologic, pentru a sublinia că sunt alături de profesorul
Codreanu în diagnosticele puse, dar mă (în)depărtez de el în mijloacele utilizate atât pentru
sensibilizarea cititorilor pentru a adera la proictul propus cât şi de proiectul ca atare. Voi face referi
concrete la proiect la finalul acestei recenzii-comentariu. Spre exemplu, reabilitarea sau redefinirea unor
termeni ca „proletariat”, „dictatură” etc. nu sunt de nature să apropie şi să convingă cititorul. Ideea că
neoliberalismul actual este o formă de dictatură nu poate fi uşor acceptată atât timp cât „susţinătorii”
acestui sistem reprezintă imensa majoritate a omenirii. Chiar comunista Chină s-a integrat în speculaţiile
financiare şi monetare pentru a-şi promova idealul comunist. Într-adevăr nu ideea de piaţă
concurenţială este vinovată de creşterea preţurilor, adevărul fiind că tocmai mimarea concurenţialităţii,
falsificarea premiselor liberliste au generat speculaţii usturătoare pentru consumatorii lipsiţi de apărare.
Profesorul Codreanu se întreabă: „Este omul societăţii liberale cu adevăart liber, în raport cu legile pieţei
libere care dictează fără milă, prin intermediul comerciantului, politica preţurilor? A spus cineva, cândva,
că o dictatură bună este mai folositoare pentru cei mulţi, decât o libertate prost înţeleasă. S-ar putea să
fie chiar aşa! Să începem a vorbi despre o ‚dictatură neoliberală’?” (p. 50). Sub aparenţa interogaţiei şi a
unei opinii exprimate de „cineva, cândva” autorul sugerează necesitatea de a abandona modelul
neoliberal şi de a trece la … altceva. Tocmai acest altceva este problema. Putem fi de acord cu orice idee
de schimbare, dar se impune o evaluare atentă a proiectelor propuse şi a şanselor acestora de a schimba
ceva, cândva… Încercarea de a da soluţii în problem conflictului israelo-palestinian sau americano-
irakian nu face parte din soluţionarea problemei omenirii şi trecerea la un alt model, drept pentru care
le-am citind ca fiind parte din alt scenariu şi din alt film.
Partea a doua a cărţii (intitulată „Utopii şi moartea lor”3) cuprinde o descriere şi o demolare
conceptuală a unor utopii petrecute deja (revoluţia franceză şi cea bolşevică, asemănătoare prin scopuri
şi prin mijloace, fiind cele mai luate în vizor). Orice utopie sau chiar proiect perfect fezabil este lansat în
numele (mai) binelui şi al înlăturării sau măcar diminuării răului. Profesorul Codreanu declară clar că se
alătură „celor care susţin că raportul bine/ rău se poate analiza prin raportul altruism egoism. Răul
surclasează binele în aceeaşi măsură în care egoismul surclasează altruismul; verificarea adevărului
acestei afirmaţii stă la îndemâna oricărui om, cu condiţia să aibă capacitatea de discernământ şi de
judecată normale.” (p. 61). Ideea că altruistul acţionează spre binele omenirii iar egoismul doar în
propriul său bine este falsă, după părerea mea (evident, anormală). Altruiştii au o mare plăcere
personală de a acţiona în beneficiul altora, plăcere pe care şi-o oferă chiar cu costuri mari. Altruistul
este, aşadar, un egoist mediat şi dependent de ceilalţi, în timp de egoistul este un egoist pur şi simplu,
nemediat vizibil de alţii. Cei care oferă bani cerşetorilor (în afară de faptul că sunt fraieri absoluţi) nu
sunt altruişti, aşa cum ar vrea să pară, ci egolatri (iubitori de sine) sau chiar egoişti, ei fiind cei ce se simt
bine oferind. În ce mă priveşte, cred că conceptul de „bine” (respectiv acela de „rău”) este unul relativ,
adică rezultatul unui raport, al unei comparaţii. Comparaţia supremă în privinţa acţiunii umane este
aceea între scopuri şi mijloace, ideea de bine apărând atunci când există convingerea adecvării
scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, convingere (a)probată de un număr cît mai mare de
indivizi. De aceea am spus că atât timp cât marea majoritate a omenirii consideră capitalismul,
democraţia şi concurenţa ca fiind adecvate scopurilor lor de fericire, de speranţă, şi de autorealizare
atunci acest sistem este considerat BUN. Mai mult, el permite schimbarea, permite libera gândire în
legătură cu ce este mai bine pentru majoritatea dintre noi. O critică la adresa sistemului democratic nu
poate avea drept rezultate decât îmbunătăţirea democraţiei. Evident, scopurile contrare binelui public
(vezi Enron) sunt aspru sancţionate, chiar dacă daunele produse nu mai pot fi recuperate. Ideea de
3
Este interesant de imaginat modul de gândire al autorului atunci când s-a hotărât să nu folosească pluralul
articulat şi opţiunea de a folosi pluralul nearticulat. Bănuiesc că articularea ar fi sugerat automat că şi utopia
propusă de autor este stricăcioasă şi muritoare…. chiar înainte de a prinde viaţă.
perfecţiune, de bine absolut nu pot fi asociate cu niciun sistem social, cu nicio formă de organizare.
Ideea că răul este în noi (Arthur Schopenhauer) o accept doar ca o metaforă ce sugerează că suntem
mereu perfectibili, că avem spirit critic (mai ales cu privire la alţii) şi că adecvarea este o problemă în
primul rând personală. Aşa zisele „valori sociale” sunt, de fapt, valori individuale validate social, evident
pe un interval spaţio-temporal dat. Aşa ziul „om de tip nou” este un ideal perpetuu izvorât din nevoia
de perfecţionare continuă. În pofida conotaţiei sale negative (chiar „repulsive” cum spune C. Codreanu)
ideea poate să rămână indefinit. Nu ideea de „om nou” trebuie respinsă, ci ideea de opresare, de
presiune fizică şi morală asupra individului până când acesta devine „adecvat” unui standard imaginat de
cineva ca fiind „bun” (evident, pentru un interval spaţio-temporal dat). Sugestia propusă de autor,
aceea de „liberalizare generală a binelui, bazat pe conştientizarea intereselor de specie” (p. 65) poate
face obiectul unor programe educaţionale (şi chiar este promovată de ecologişti). Inerent se ajunge la
Marx şi Engels, deşi autorul nu-i invocă: „Libertate absolută nu poate exista, dar o libertate concepută ca
‚necesitate înţeleasă’ poate fi pusă la temelia unei morale globale: să înţelegi că perpetuarea speciei, în
durabilitate şi solidaritate, este o necesitate absolută!” (p. 65). Concluzia autorului este una pesimistă:
„forţa răului, asociată vechiului sistem, este mai mare decât forţa binelui” (p. 67) ceea ce duce la
moartea utopiilor. Uşor mecanicistă ca formulare, concluzia pare logică, deşi răul constă tocmai în lipsa
forţei noilor proiecte pentru a fi împlementate. Nu este rău un adversar doar pentru că nu-l pot învinge,
răul constă în incapacitatea mea de a-l depăşi… Dar neacceptarea necesităţii schimbării (chiar dacă ea
poate fi şi înţeleasă) duce la acceptarea statu quo ului. „Am ajuns astfel la marea dramă a opoziţiei
dintre ‚libertate’ şi ‚constrângere’. Prin însăşi firea şi natura lui, omul vrea să fie liber şi respinge
constrângerea. Omul vrea să trăiască într-o societate liberă şi respinge dictatura” (p. 113). Corect! De
unde şi marea dificultate de a face schimbări majore în mod brusc şi, eventual, forţat. Imediat, autorul
găseşte şi cauza tuturor relelor: educaţia defectuoasă. Iar sunt de acord, cu un amendament: ea este
defectuasă din punctul de vedere al doritorilor de schimbare, dar din punctul de vedere al
establishement ului ea este perfect adecvată. Un sistem dictatorial educă viitori roboţi şi yes-meni, o
societate democratică educă oameni creativi şi pregătiţi să schimbe lucrurile în funcţie de contexte,
restricţii şi idealuri. Noua Lege a Educaţiei Naţionale este abia un mugur în democratizarea educaţiei de
la noi. Cîteva flori vor apărea doar dacă vom construi un curriculum adecvat, atunci când vom avea
pedagogii care să stimuleze creativitatea şi adaptarea. Cât despre roadele viitorului sistem, vor vorbi
alţii, peste decenii. Interesant este că acum se fac echipele pentru alcătuirea noului curriculum.
Intenţionam să vin şi eu cu propunerile mele de predare comasată a celor trei discipline fundamentale
(continuumul politic-economic-etic) şi, eventual a unei alte discipline intim conexate care să cuprindă tot
ceea ce se referă la om, fără definiţii savante sau texte lungi şi greoaie. Dar, prima clauză de acceptare în
aceste echipe: să ai experienţă îndelungată în probleme de curriculum…. Neavând asemenea calităţi, nu
sunt eligibil… Lucrurile se vor limpezi curând, probabil vor fi făcute mici cosmetizări, schimbări de
denumiri, mici ajustări ale numărului de ore astfel ca „sistemul” să nu sufere.
Partea a treia, „Filoterismul” (iubitorul planetei) se vrea o lansare a unei noi ideologii de stânga,
adică distributivistă, dar, în acelaşi timp ecologistă şi anticonsumistă, ceea ce nu ţine de vreo doctrină de
dreapta, ci de o gândire de centru, cu şanse de acceptare, mai ales în condiţiile în care criza va trena mai
mulţi ani. Filoterismul este ecologism (geo)politic. Nu voi comenta cele opt teme ale filoterismului, dar
la tema 4, aceea de realizare a Uniunii Mondiale după modelul Uniunii Europene (de ce nu, şi după
modelul Uniunii Sovietice sau acela al Statelor Unite ale Americii) reamintesc „predicţia” mea din 1990,
reluată în diverse articole (deci fiind publică de multă vreme). UE, devenită Europa se va uni cu Americile
şi cu Australia şi Oceania. Va fi o federaţie. Cealaltă federaţie va fi alcătuită de Asia care va cuprinde şi
Rusia (sau cel puţin partea asiatică), credeam eu la 1990. Ideal era ca Rusia să facă parte din grupul
euroatlantic, dar în 1990 comunismul rus era încă viu şi asocierea cu China mi se părea a fi pedeapsa
Rusiei faţă de Occident pentru trădarea înţelegerilor de la Malta (care, după ştiinţa mea, trebuiau să
construiască un sistem terţiar, nicidecum unul capitalist atât în Occident cât şi în Rusia). Lucrul bun care
se întâmplă acum este atragerea Rusiei în zona alianţei creştine, alianţă ce se va confrunta – probabil –
cu alianţa necreştină (musulmană, budistă). La ora actuală, cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei sunt
astfel distribuiţi: 57% asiatici, 21% europeni, 14% americani din ambele Americi şi 8% africani. Strict
cantitativ vorbind, asiaticii au ponderea majoritară şi este posibil ca ei să impună o parte dintre regulile
viitorului stat mondial. Poate atunci, după Marea Confruntare se va împlini şi visul scris de C. Codreanu
în tema 7, acela de a avea un singur Dumnezeu Creator, respectiv o religie unică. Ideea de o singură
turmă şi un singur păstor este intimă creştinismului). Tema 8 este dedicată „mijloacelor”, respectiv, „Să
se ‚inventeze’ acel mecanism de piaţă … care să oglindească fidel şi constant valoarea intrinsecă şi
compusă a produsului, eliminîndu-se astfel fluctuaţia conjuncturală, arbitrară şi speculativă a preţurilor”
(p. 143). Interesele divergente ale statelor vor împiedica o asemenea aducere la „adevăr” a preţurilor. O
soluţie a fost propusă de Anghel Rugină prin introducerea banilor de metal cu valoare intrinsecă, soluţie
masiv respinsă de toate structurile academice şi bancare ale lumii. La un congres din Mexic (1997) am
prezentat o lucrare prin care arătam că şansele teoriei ruginiene sunt minime tocmai datrorită
radicalismului lor. Poate că soluţia se află în tema 4, propusă de C.C. , aceea care sprijină ideea unui stat
planetar. Evident, speranţa este ca acestr stat să fie unul democratic.
În fine, proiectul de la finalul lucrării este intitulat „Societatea fără partide politice” (p. 151 –
163). Cred că impulsul iniţial al autorului, acela de a defini cu claritate termenii, de a le stabili etimologia
şi care dintre sensuri a fost utilizat – în cazul cuvintelor polisemantice, ar fi trebuit continuat şi în cazul
acestui proiect. Confuziile terminologice sunt moartea oricăror mesaje, îndeosebi ale celor cu înaltă
încărcătură ideologică (adică acelea care privesc interesele majore ale unei mulţimi de oameni).
Conceptul de „politic” este unul mult deformat de uzul neglijent al celor care ar fi trebuit să fie exemple
de urmat: profesori, parlamentari, jurnalişti. Adesea auzim: „Eu nu fac politică, eu fac doar politica
educaţiei”. Adjectivul „politic” este un sinonim al ideii de societate, de locuitori ai unui stat, de
organizare umană cu scopul pozitiv de a se asigura perpetuarea acelei comunităţi, apărarea de atacatori
străini şi siguranţa vieţii în interiorul statului respectiv. Un partid este, de fapt „o parte” a socialului, o
secţiune din acesta, dar care pretinde a vorbi în numele întregului. A face politică este ceea ce fac toţi
cetăţenii, adică se interesează de ei înşişi, de familiile lor şi de comunitatea în care trăiesc. Personal fac
politică, sunt interesat de politică, dar nu sunt interesat să fac politică de partid, respectiv să mă
autoînregimentez sub stindardul de o anumită culoare şi care îşi propune nişte scopuri sociale. În acelaşi
timp sunt interesat să observ viaţa partidelor politice pentru a avea criterii pentru opţiunea din
campania electorală. Din păcate, poate la noi mai mult decât în alte părţi, a face politică de partid este o
luptă pentru a ajunge la putere, pentru a obţine avantaje personale şi de grup din acest travaliu, iar
scopurile declarate vor fi şi ele în atenţie, dacă mai rămâne timp şi dacă asta poate ajuta la realegere.
După o critică mai mult decât îndreptăţită a situaţie partidelor politice şi a clasei politice, a
oamenilor politici de la noi autorul se întreabă: „Şi ce ar fi dacă în loc de partide politice am avea partide
nepolitice, un fel de partide corporatiste pentru economie, pentru învăţământ şi educaţie, pentru
sănătate, pentru agricultură, finanţe, administraţie publică etc. Nucleul tare al fiecărui partid corporatist
ar fi alcătuit din specialişti sau lucrători ai domeniului. … Am avea stfel, un partid al industriei, un partid
al învăţământului, ş.a.md.” (p. 158). Imaginaţia merge şi mai departe: „Ce se întâmplă cu politica4?
Dispar doctrinele, ideologiile? Ele nu pot dispărea5 dintr-o dată, ci cu timpul. Se pot elabora programe,
strategii şi teorii din care partidele corporatiste s-ar putea inspira, dar numai atât! Clubul politic nu poate
aspirea la putere în stat. Clubul politic este o supapă de refulare a aspiraţiei la putere, este un fel de
laborator de idei în care se pot fabrica orice fel de modele teoretice, eventual cu drept de proprietate
intelectuală apărată de lege, dar numai atât şi nimic mai mult.” (p. 159). Utopismul acestui proiect
provine, în primul rând, din neprecizarea mijloacelor prin care se poate ajunge la acest scop. Putem să
ne imaginăm că partidele ar renunţa de bună voie la avantajele pe care le au şi pentru care au „investit”
mult? Nicidecum. Pe de altă parte, partidele breslaşilor vor avea propriile ideologii, propriile interese.
Deci, ajungem tot de unde am plecat… Autorul prezintă un decalog de „avantaje exceţionale” generate
de lipsa partidelor politice. Le voi esenţializa ăn cele ce urmează: înlăturarea politicianismului,
simplificare structurilor puterii, atenuarea corupţiei, introducerea profesionalismului în decizia politică,
înlocuirea carierismului, profesionalizarea managementului, mai mult timp liber prin eliminarea
disputelor politiciuaniste, atenuarea tensiunilor sociale şi nervoase, creşterea responsabilităţii actului
decizional. Se poate observa că aceste deziderate sunt demult atinse în unele societăţi chiar de cître
partidele politice! Problema mare la noi este aceea a educaţiei, a mentalităţilor şi a respectului
principiilor anunţate.
În concluzie, efortul autorului de a propune un proiect nou este de apreciat, dar eu unul îi văd în
primul rând utopismul. Mai degrabă să ne concentrăm asupra modului în care activează aleşii, să
impulsionăm opinia publică să fie mai critică şi aspră cu aleşii, sau să acceptăm schimbările propuse de
partide şi care sunt consonante cu unele dintre idealurile deja formulate. Lupta pentru atenuarea
corupţiei trebuie să înceapă cu noi înşine, acolo unde nu se respectă legea. Cred că pledoaria mea
pentru dictatură, făcută de la începutul anilor ’90 să devină cât mai curând realitate. Este vorba, desigur,
despre dictatura legii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi
liviusdrugus@yahoo.com
http://www.liviudrugus.ro

20 ianuarie 2011
4
Aici se vede lipsa precizărilor conceptuale atât de necesare. Când se referă la „politică” autorul are în vedere doar
relaţiile de putere şi decizie şi nu polisul în ansamblul său.
5
Dispariţia ideologiilor este o altă utopie. Ideologia este expresia unui set de interese. Atunci cum pot dispărea
interesele, scopurile?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: