liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ion Creangă

Tablouri culturale post(moderne) ale prostiei & inteligenței românești (121 – 140)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 121 (CXXI) Luni, 1 mai 2017   Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (I)

 

„Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană care a fost de acord cu mine.”

DudleyFieldMalone, avocat american

 

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

 

„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele.”

Alfred Adle, doctor austriac

 

„Ca să vinzi un lucru, spune-i unei femei că e un chilipir, iar unui bărbat că poate fi returnat.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

“Sunt trei căi ca să te ruinezi: femei, jocuri de noroc şi specialişti. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiştii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

 

„Vreau un bărbat care să fie bun şi înţelegător. Cer oare prea mult de la un milionar?”

ZsaZsa Gabor

 

„Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decât bărbaţii pentru a filuate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.”

Charlotte Whittond, primar al oraşului Ottawa

 

„Secretul unei căsnicii fericite continuă să rămână un secret.”

Henry Youngman, violonist englez

 

„Nu judeca un om după hainele sale. Judecă-l după ale soţiei sale.”

Thomas R. Dewar, om de afaceri

 

„Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este.”

Albert Camus, scriitor francez

 

„Progresul tehnologic n-a făcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficiente pentru a

regresa /psihologic/.”

Aldous Huxley, scriitor englez

 

„Un studiu cuprinzător, realizat de poliţie, arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 122 (CXXII) Marți, 2 mai 2017 Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (II)

 

„Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” George Bernard Shaw, dramaturg irlandez

 

„Alături de fiecare om de succes se află o femeie care spune că nu are cu ce să se îmbr ace.”

James Stewart, actor american

 

„Visul american este să faci bani şi să reuşeşti în viaţă.Visul italian este să te naşti cu un tată

bogat.” Matteo Molinari, actor si publicist italian

 

„Banii nu aduc fericirea, dar fiecare vrea să se convingă de asta pe cont propriu.”

Zig Ziglar, publicist american

 

„Angajaţii care muncesc stând jos sunt mult mai bine plătiţi decât angajaţii care muncesc în

picioare.”   Ogden Nash, poet american

 

„În ziua de azi unii oameni au pretenţia ca uşile unor oportunităţi senzaţionale să se deschidă

cu telecomanda.”   M.CharlesWheeler, jurnalist englez

 

„Ignorant este cineva care nu ştie un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat.” Jim Backus, actor american

 

„Nu uit niciodată un chip, dar în cazul tău aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx, actor

 

„Ficţiunea este obligată să ţina seama de posibilităţile existente. Adevărul – nu.”   Mark Twain

 

„Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens.”  Tom Clancy, scriitor

 

„Persoana care ştie va avea întotdeauna o slujba. Iar persoana care nu ştie va fi întotdeauna şeful primei.”   Diane Ravitch, profesor american

 

„E greu să accepţi o critică, mai ales atunci când ea vine din partea unui prieten, a unei rude, a unei cunoştinţe sau a unui străin.” Franklin P. Jones, identitate neclară

 

„Să stai degeaba pe faţa pământului nu costă nimic şi în plus beneficiezi gratuit, în fiecare an, de o călătorie în jurul Soarelui.” Ashleigh Brilliant, caricaturist englez

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 123 (CXXIII) Miercuri, 3 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (I)

 

Tema prostiei omenești este atractivă și distractivă, îndeosebi pentru cei cu simțul umorului. Dar și pentru cei lipsiți de simțul umorului care sesizează imediat că nu despre ei este vorba în propoziție, ci, mereu, despre ceilalți/ alții. Literații ar fi cei mai în măsură să ajute la scrierea unei ”Istorii a literaturii prostologice” – pe etape (istorice) și pe zone (geografice) ale culturii române, adică, pe scurt ”Prostia în timp și spațiu”. Cred că demersul în cauză ar putea fi realizat cel mai bine ca o operă colectivă, cu autori dincolo de existența (sau nu a) unei diplome. Scrierea unui asemenea op ar fi util și necesar pentru toată lumea, dar cu osebire pentru cei atinși de complexe (de superioritate sau de inferioritate, de vanitate, de aroganță, de fudulii locale sau de breaslă, de patriotisme locale, de etnicism, de superficialitate în gândire, de lenea gândirii etc.). Poate că un asemenea demers este deja în curs, poate există deja începuturi sau poate – cine alții să știe decât bibliotecarii? – treaba este deja făcută, dar insuficient cunoscută. Câteva doctorate serioase s-ar putea ocupa, de asemenea, de temă.

 

Fără să încerc a face clasamente (subiective, desigur) din care să rezulte primatul unei zone culturale asupra alteia (dpdv prostologic), dar – din ceea ce cunosc – se pare că moldovenii/ ieșenii au avut o preocupare mai consistentă pentru studierea prostiei în comparație cu alte zone ale culturii române. Din nou, fără a avea dovezi și argumente irefutabile, acest primat este, probabil, generat de doi factori cauzali: a) abundența materialului de studiat; b) abundența studioșilor care s-au simțit lezați de faptul că se învecinează mereu cu oameni lipsiți de simțul umorului. Este posibil și ca a) și b) să coexiste.

 

Un fapt deosebit de interesant este că limba română are un cuvânt (împrumutat din limbile slave, de acolo de unde noi am luat și cuvântul ”prost”) care definește omul inteligent/ isteț/ deștept/ ager la minte/ priceput/ iscusit/ dibaci/ descurcăreț cu același cuvânt care înseamnă lipsă de onestitate în raport cu semenii: șiret/ viclean/ șmecher. Mai mult, același cuvânt desemnează și persoana înzestrată cu simțul umorului: glumeț/ mucalit/ poznaș/ hazliu/ vesel. Este vorba despre substantivul ”hâtru” și adjectivul ”hâtrenie”. Interesant este că în Moldova de peste Prut, ”hâtru” se folosește mai mult cu primele două sensuri, în timp ce la noi am auzit (rar) mai mult sensul al treilea, cel de ”vesel/ glumeț” (poate fi și influența lui Alecsandri care, în ”Peneș Curcanul”, a folosit cvasipleonasmul ”un hâtru, bun de glume”, deși Creangă îl folosește ca antonim pentru ”prost”). În timp ce la Chișinău vei auzi acum cuvântul ”hâtru” la tot pasul, la noi apare extrem de rar în limbajul uzual.

 

Istoric vorbind, cred că printre primii preocupați programatic de cauterizarea prin ironie sarcastică, prin bășcălie și bătaie de joc la adresa mărginiților/ leneșilor în gândire sunt moldovenii/ ieșenii Costache Negruzzi (1808-1868) și Ion Creangă (1837-1889), cel de-al doilea ”inspirându-se” din temele negruzziene. Eroii lui Negruzzi, Păcală și Tândală, formează un fel de Stan și Bran avant la lettre, ei stârnind râsul și compasiunea pentru handicapul de a nu gândi corect/ bine/ repede/ la obiect. Dar, trebuie să constatăm cu amărăciune că istoria se repetă cu fiecare nouă generație și că toate încercările de trezire din lentoarea gândirii se pierd în van, noile generații scornind noi și rafinate forme de prosti(r)e. Sociologi și literați ieșeni (Nicu Gavriluță și Liviu Antonesei, cu osebire) au dedicat cel puțin un articol sau capitol de carte fenomenului în cauză. Alți ieșeni au scris și ei pe această infinită temă. Despre dificultatea temei vorbește (de la sine) și videoclipul din 2009 (făcut de un sucevean) cu titlul (prea ambițios) ”Prostia la români”: https://youtu.be/TN-PRwg_tU0

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 124 (CXXIV) Joi, 4 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (II)

 

Cred că majoritatea scriitorilor satirici și umoriști pot fi incluși în tagma prostologilor deoarece ținta ironiilor lor este, majoritar, prostia în varii faze, intensități și forme. De la bărbatul încornorat, la provincialul cu aere de personaj principal, și de la nătângul patent la tâmpul iremediabil, plus o paletă largă de moravuri și prosteli fandosite – toate astea sunt obiect de studiu și de activitate pentru prostologi și umoriști deopotrivă. Numele lui C. Negruzzi (1808-1868) ar putea fi cap de listă în galeria istorică a prostologilor moldoveni în general și a celor ieșeni în special. G. Călinescu spune despre el că ”Puțini umoriști români au o hilaritate mai optimistă deși nu lipsită de poantă critică” (ILR, Ed Minerva, București, 1982, p. 215). ”Negruțul” (poreclit astfel pentru chipul smolit/ smead/ negricios, pentru ca apoi porecla să fie.. nume) s-a bucurat de o bună recunoaștere critică, Călinescu alocându-i peste 14 pagini în ILR, în timp ce Manolescu îi acordă ”doar” 9 pagini în Istoria critică a Literaturii Române (ICLR). Călinescu îl încadrează pe Negruzzi în categoria umoriștilor, a romanticilor întemeietori de proză românească. În Albina Românească apare ”Păcală și Tândală sau Morala moldovenească”: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu). Redau un extras din această prostologico-moralizatoare lucrare a celui ce va fi nu doar prozator, traducător și poet, ci și primar de Iași, membru în Divan (parlamentar) etc.:

 

”De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sâleşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.  Bate ferul pân e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.Nu fii bun de gură; gura bate c…. Vorba multă-i sărăcie omului, şi toată pasărea pe limba ei pere. Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului întră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă. Să n-ai a aface cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba.”

 

Nu pot încheia acest microportret al întâiului prostolog ieșean de frunte (lată) fără a aminti că datorită unor inimoși urmași și intelectuali ieșeni memoria acestuia este onorată cum se cuvine. După ce urmașii (Dana Konya Petrișor și familia Fotiadi) au donat conacul de la Hermeziu (jud. Iași) Muzeului Literaturii Române, anual au avut loc întâlniri comemorative organizate și moderate de regretatul Liviu Rusu și de Olga Rusu. Familia Rusu s-a ocupat personal și masiv de redarea în circuitul public al Muzeului Negruzzi de la Hermeziu. Poeți, prozatori și actori de primă mână ai Iașului au înnobilat, prin prezență activă, dimensiunea cultural-istorică a evenimentelor stipendiate de Vasile Lungu, acesta fiind nu doar un antreprenor de mare succes (afacerile sale au demarat chiar pe moșia scriitorului de la Hermeziu), ci și fondatorul Premiilor Negruzzi (1996) acordate personalităților marcante ale culturii ieșene contemporane.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 125 (CXXV) Vineri, 5 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (III)

 

Nică a lui Ștefan Apetrei (Ion Creangă) este, de departe, prostologul român/ moldovean/ ieșean cu cel mai pronunțat iz profesionist, temeinic și radical. Artistice și didactico-moralizatoare deopotrivă, operele povestitorului de la Humulești au un fir roșu: prostia omenească. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute bucăți/ piese literare scrise de umorist pe această temă poartă chiar acest nume.

 

În ”Prostia omenească” sunt abordate modele de ”gândire leneșă” sau chiar de ne-gândire. Iată câteva. Prefigurând ”psihopatologia vieții cotidiene” (Freud) autorul descrie frica de ceva presupus a se întâmpla cu șanse mici de realizare, dar cu multe soluții simple de rezolvat, însă neluate în calcul (căderea drobului de sare de pe sobă asupra copilului din covată). Apoi, mitul lui Sisif este bine sugerat de cineva care vroia să vâre soarele în casă cu ajutorul unui oboroc (butoiaș). Tot la categoria ”munca-n zadar” se încadrează și cel care vroia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țepoi. În fine, modelul universal de iluzorie eficiență umană (dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed) este concretizat în încercarea unuia de a urca pe casă ditamai vaca pentru că acolo erau câteva fire de iarbă…

 

Preluând din mers teme și personaje negruzziene (plagiatul era în moda timpului și locului, și, se pare, a devenit o cutumă) Păcală devine personaj și în scrierile lui Creangă. Păcală, un Svejk avant la lettre, pare a pricepe ceva, dar nu ajunge să și înțeleagă și să se înțeleagă cu cel cu care intră în dialog. El pare a face parte din categoria celor care erau neîndemânatici din fire, dată fiind precaritatea înțelegerii. Un asemenea fapt (inabilitatea practică de a face ceva ca lumea) era povestit de un profesor de croitorie (străin), de pe vremea lui Creangă, care se supăra când vreun ucenic se dovedea total inabil și nepotrivit pentru meserie. El își întreba elevii: ”Ați înțeles?”. Toată lumea răspundea în cor: ”da, înțelegem”. Conștient că era doar un răspuns formal, profesorul se supăra spunând în româna lui nouă pentru el: ”ințelega, ințelega, da nu prițepa cum se lega nici doi capete de ața!”. Cam din această categorie se recrutează și o bună parte a personajelor prostologului ieșean.

 

Creangă poate fi numit prostolog cu acte în regulă și pentru faptul că a abordat în scris și încă ”pe șleau” ceea ce la grădiniță copilul numește ”prostie” (”Doamna educatoare, Gigel se joacă cu prostia!”), iar în limbaj ”cult” intră în categoria vorbelor ”populare”/ ”țărănești” sau ”corozive”. Poate și din pudoare, dar sigur pentru că nu le considera a face parte din literatură, Călinescu doar amintește despre poveștile sale ”corozive” (”Corozivele” rămase de la Creangă nu se cunosc în mod public”, ILR, p. 488), în timp ce Manolescu le amintește (numindu-le ”povești licențioase”: ”Povestea poveștilor” și ”Povestea lui Ionică cel prost”) și le face o mică descriere și analiză (ICLR, p. 416). Călinescu este, totuși mai profund și mai explicit când scrie: ”Așa cum Caragiale  va deveni un histrion prin ”miticisme”, Creangă va face figură nastratinească prin ”țărăniile” lui. În cap îi intră că e un om deștept, ca orice om din popor, și de aceea ironic se prostește singur. … Dacă stă pe scaun și scaunul scârțâie se scuză de necioplire cu intenție subțire: ” – Așa suntem noi proștii; numai de pozne ne ținem!” (p. 479).

 

Creangă face necesara disjuncție între prostia genetică și cea culturală (de care mă ocup în acest serial). Iată concluzia sa la ”Povestea lui Păcală”: ”Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.”

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 126 (CXXVI) Sâmbătă, 6 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 1)

 

De la C. Negruzzi și I. Creangă, la L. Antonesei și N. Gavriluță saltul este unul dinspre abordarea prostiei/ răului din societate cu mijloace estetice/ literare înspre abordarea acestui fenomen cu mijloacele analitice ale umanioarelor (fals presupus a fi științifice). Prosti(re)a mai este acum tratată (mă refer îndeosebi la zona culturală a Moldovei) cu mijloace estetice îndeosebi în epigrame și scurtissime schițe umoristice (vezi revista ”BookLook”). Mai rar prostia este atacată în romane. Înainte de a trece la prezentarea analitică a capitolului ”Despre prostie” din paginile cărții ”Semnele timpului”, semnată de Liviu Antonesei încerc o explicație a propensiunii moldovenilor pentru tratarea temei noastre. Pe lângă ipoteza (auto)ironică prezentată într-un episod anterior, adaug acum una care ține de istoria culturală a locului. Olteanul Titu Liviu Maiorescu (aromân după mamă, ardelean după tată) este fondatorul Junimii ieșene și părintele spiritului critic în cultura română. Criticarea prostiei ca fenomen cultural ține foarte strâns de spiritul critic pe care maioresciansimul l-a promovat intens (de) la Iași. Acest spirit critic (față de lucrurile/ operele rele/ proaste) explică bine faptul că prostia este mai puțin tolerată de către moldoveni. Aștept comentarii critice.

 

Capitolul de carte intitulat ”Despre prostie” are mai multe subcapitole, primul dintre acestea fiind compus doar din șase citate/ motto-uri din gânditori bine cunoscuți. Sugerez cititorilor un joc cu mai multe etape: a) citiți cu atenție fiecare citat în parte și încercați să vă poziționați (pro sau contra); b) încercați o reformulare, o rescriere cu alte cuvinte, a fiecărui citat; c) observați dacă citatele sunt congruente/ compatibile între ele sau se contrazic unele pe altele; d) alegeți citatul care credeți că vă reprezintă cel mai bine propria filosofie de viață: e) alegeți citatul care credeți că ar fi cel mai sugestiv/ potrivit/ adecvat/ bun pentru a figura ca motto la un capitol despre prostia omenească; f) nu citiți opiniile mele pe care le voi posta în continuare; faceți acest lucru doar după ce ați efectuat pașii anteriori; g) comparați rezultatele propriilor analize cu cele formulate de mine și trageți o concluzie.

 

Iată cel șase citate:

 

  1. De prin lume adunate…

„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)

„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)

„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)

„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)

„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)

„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“. (P. Botezatu)

 

Socrate se referă strict la comportamentul uman exemplar/ general acceptat ca fiind unul util oamenilor. A nu respecta această finalitate utilă este o prostie. Sofocle, sceptic, vede în cunoaștere o sursă de nefericire. Ferice de neștiutor pentru că, neștiutor fiind, nici nu știe ce este binele/ fericirea. Erasmus, concesiv, acceptă că perfecțiunea este, poate, în altă parte, dar în niciun caz la oameni. Borges plasează cruzimea și prostia în imediata vecinătate a strămoșilor omului. Suchianu ne liniștește afirmând că de prostie nu scapă nimeni. Logicianul Botezatu ironizează prostul care se crede valoros doar prin faptul că nu procedează la fel ca ceilalți oameni. Bref, dacă prostie nu e, nici evoluție nu poate fi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 127 (CXXVII) Duminică, 7 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 2)

 

”II. Prostia – sinteză de lacune

 

Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes?

dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face

altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ. Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l

aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să

zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului.

Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –

uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii,

în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac  altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei,

imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercând o descriere a prostiei, autorul sugerează că ”prostul cu bun simț” este o contradicție în termeni, iar ”prost nesimțit” este un pleonasm. Despre definirea prostiei, verdictul e clar: operațiune imposibilă! Consecvent cu sine însuși, L.A. încearcă să nu cadă în capcana de a confunda prostia (ca fenomen cultural uman) cu prostul (ca persoană presupusă a face prostii în permanență). Reușeșete, cu două mici excepții (proverbul cu fudulia – cu referire la omul prost și afirmația cu purtătorul de inteligență, adică omul inteligent). O opinie: ”prostie adevărată” nu este oximoron (dar și mie îmi plac oximoroanele!). Prostia nu presupune necunoașterea adevărului, ci doar indisponibilitatea/ lenea de a-l cunoaște sau de a-l aplica în unele situații cât se poate de concrete. Personalizând prostia și inteligența, L.A. încearcă să le zugrăvească ”chipul”.Inteligența este: plurivalentă, vagabondă și paradoxală, liberă, deschisă, necanonizată, nedogmatizată, neidolatizată, neidealizată, mereu dubitativă și nesigură, adică sceptică și echilibrată, deci subversivă. Prin contrast, prostia este: univocă, nemișcătoare, lineară, dogmatică, ritualică, aparent inofensivă, conformistă, mereu stabilă și consecventă cu sine, definitiv-exprimată și încremenită (în proiect, ar spune Liiceanu). L.A. nu spune că prostul nu gândește. El spune doar că gândește prost, dar nu simte asta!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 128 (CXXVIII) Luni, 8 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 3)

 

III. O observaţie

 

”Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Dacă luăm de bună afirmația lui G.B. Shaw: „Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” și dacă acceptăm că rațional = inteligent și irațional = prost, atunci rezultă că doar proștii mai pot schimba lumea. Și, după cum se vede, chiar o fac… Afirmația lui L.A. este cât se poate de pertinentă: dacă acceptăm că adaptarea e bună, iar oamenii excepționali sunt niște neadaptați, atunci rezultă, logic, că oamenii inteligenți sunt ne-buni! Nu întâmplător se mai definește omul cu idei ca fiind…. idiot.

 

Eu înțeleg citatul din L.A. ca fiind o probă a relativității cvasiabsolute pe care o au conceptele de ”inteligent” și ”prost”, fapt care – cred – rezultă și din încercările de definire/ descriere a prostiei și inteligenței făcute de L.A. în episodul anterior. Ceea ce pentru cineva este o dovadă de inteligență, pentru altcineva este o dovadă de prostie. Concret, eu consider că retragerea lui L.A. din activitatea politico-administrativă conducerii județului Iași a fost o dovadă de inteligență din partea domniei sale. Alții au spus, probabil; ”cât de prost poți să fii ca să lași conducerea județului pe seama proștilor!”. Am și un exemplu personal: inovația mea numită ”Metodologia scop mijloc” (ca substitut a Managementului) a fost taxată de un coleg drept ”o prostie”, pentru ca după câțiva ani să o reproducă, cu cuvinte și semnătură proprii, ca fiind o contribuție originală la dezvoltarea managementului… Așadar, L.A. preferă o altă definiție pentru inteligență decât cea prezentă – de decenii – în manualele de Psihologie. Absolut de acord că ”inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie”, dar multe invenții și creativități certe sunt, în fapt, căi de distrugere a oamenilor, a umanității până la urmă. Căci, vorba aceea: ajunge o singură măciucă la un car de oale…

 

Scrie L.A.: ”termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie”. Observația mea la observația scrisă de L.A. este că, în analiza acțiunilor umane, toate conceptele sunt nebuloase, dată fiind infinita lor relativitate (raportare la fiecare individ în parte). În fond, ”sfera morală” este domeniul de adecvare/ adaptare permanentă a scopurilor (infinite) la mijloace (cvasifinite) și a mijloacelor (cvasifinite) la scopuri (infinite). Imaginați-vă o ”sferă morală” în care interacționează (adică se adaptează) peste șapte miliarde de persoane. Singura constantă este schimbarea permanentă!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 129 (CXXIX) Marți, 9 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 4)

 

”IV. Altă observaţie

 

Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care,

ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Ca un relativist postmodern (optzecist) ce este (prima ediție a cărții ”Semnele timpului”, publicată de Editura Junimea, poartă data 1988!), L.A. revine asupra notelor caracteristice ale fenomenului cultural numit prostie, relativizându-l și mai mult. Departe de a mai fi ceva negativ, demn de dispreț și de înlăturat grabnic, acum prostia apare ca pozitivă, fiind ”ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii.”. Nu cunosc dacă autorul a mai revenit sau nu asupra acestor aspecte, dar rețin finalul acestui capitol IV ca fiind o promisiune ce se va întrupa, cândva, într-o posibilă viitoare carte.

 

Înainte de a se îndepărta de punctul de vedere al lui Radu Petrescu, L.A. acceptă faptul că prostia poate fi un personaj literar de frunte, unul care ia varii chipuri și nume, dar care nu se identifică neapărat cu prostul, cu omul genetic iremediabil prost, ci cu omul mediu – prinț sau cerșetor, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bun sau rău, savant renumit sau ucenic leneș – care volens nolens face gafe, se mai împiedică, se face de râs, mai calcă în străchini, uită esențialul lăsându-se vrăjit de aparențe, se entuziasmează facil și inutil, pe scurt – face, din când în când, prostii sau măcar prostioare. Relativizând astfel, L.A. face un elogiu omului complet, echidistant față de îngeri și diavoli, omului mediocru (aurea mediocritas) în cel mai bun sens (inițial) al cuvântului mediocritate.

 

Unde dacă nu în mediocritate (calea de mijloc) se află normalitatea, continuitatea, cutuma și firescul? Adică omenescul cel mai uman.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 130 (CXXX) Miercuri, 10 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 5)

 

  1. Topografia prostiei sau încercare de conografie

 

”La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercare de traducere a titlului acestui minicapitol V: ”Unde se află prostia și cam cum ar arăta această arătare”. Cuvântul ”conografie” nu există prin dicționare (l-am asociat, totuși, cu cuvântul ”iconografie”). Minicapitolul încearcă să tranșeze între prostia naturală (boală fără leac) și prostia socială (boală vindecabilă prin autocunoaștere, educație și alte chingi cu care este format individul chiar începând cu primele zile de viață). Prostia naturală a fost ”la început” ținta tuturor ironiilor și batjocurilor semenilor cau au avut șansa de a se fi născut sănătoși la cap. Prostul nativ este incorigibil, nelecuibil/ nevindecabil/ intratabil. El este, adesea, cultivat de semeni pe post de unealtă, de animal de povară, de lider ușor de păcălit și hățuit, de țap ispășitor pentru golăniile șmecherilor (politici, de regulă).  L.A încearcă să ne avertizeze asupra pericolului mare pe care îl reprezintă pentru semeni prostul cu grade, cu diplome și funcții, uitând însă că propulsarea proștilor (oricât de naturală ar fi prostia lor) este, totuși, rodul unor inteligențe sinistre, mizantrope și ultraegoiste care – prin manipularea credulilor – profită intens de pe urma proștilor naturali cărora li s-au încredințat acele dregătorii soci(et)ale. Pentru că am fost și eu în asemenea posturi (cu accentul pe u), pentru că am cunoscut multe asemenea ”scule” înfipte în vârful unor instituții (firme, partide, organizații), pentru că cititorii au nefericirea de a cunoaște zilnic asemenea specimene (uitatul în oglindă poate fi, eventual, omis aici și acum) încerc să ofer și eu câteva note ale unui asemenea ins: nu suporta critica sub nicio formă și din nicio direcție pentru simplul motiv că este (atoate)știutor; nu are apetență pentru dialog, nu acceptă sfaturi, ideea de adevăr îi este străină, iubirea de semeni este înlocuită cu iubirea de sine.

 

”Intoleranța agresivă” despre care scrie L.A. vizează, de fapt, ideologiile militante/ fundamentaliste ce se pretind unice deținătoare de adevăr absolut (religiile, politicile dictatoriale, rasiste, xenofobe, homofobe și războinice). Pentru mine, prostia umană supremă (fatalmente antiumană) este războiul.

 

Liviu Druguș,    Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 131 (CXXXI) Joi, 11 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 6)

 

”VI. Coborâre spre Flaubert

Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm

uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idées recues sau Sotissier ), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o

privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile

– îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi

prostia celor doi omuleţi ai mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale

capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei

bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală

scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Acest nou minicapitol putea primi titlul de la cel anterior (Topografia prostiei) cu nuanța că aici este expusă și opinia unui cunoscut scriitor francez. Scepticul și cinicul Flaubert sugerează că prostia este ubicuă – caz în care aproape că nu mai are sens să o localizezi, să îi fixezi coordonatele și să face comparații topice. Banalitatea aserțiunii ”prostia se află în proști” coroborată cu ideea ubicuității prostiei ne duce la o concluzie simplă și rapidă: toți oamenii sunt și proști, indiferent de proporțiile luptelor cu necunoscutul, cu lipsa de noimă/ logică/ rost și cu aroganțele blindate cu cartoane academice desuete. L. A. se autoîncadrează în această topografie a stupidității umane (în ce mă privește, m-am predat chiar de la primele episoade și mi-am mărturist prostia). La acea declarație nu mai am nimic de adăugat. Pare destul de simplu să afirmi că ”prostia se află în proști”, dar complicațiile apar atunci când cineva ar încerca să se autoexcludă din această categorie a proștilor, gest necugetat deoarece asta ar însemna să demisionezi din specia Homo sapiens sapiens. Devreme ce cam toată lumea este de acord că prostia nu a ocolit pe nimeni, niciodată, oare nu ar fi un gest de (auto)reparație morală să rebotezăm specia căreia îi aparținem, numind-o Homo stupidus stupidus?

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 132 (CXXXII) Vineri, 12 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 7)

 

 

”VII. Prostie, ironie, autoironie…

Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate,

pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia

deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele

ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia

Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons

tous tué … Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne

amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide , ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos . Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este neştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi

bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă

la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013). (FINALUL capitolului” Despre prostie”).

 

Cum ar trebui să te porți/ să ne purtăm cu omul care greșește, adică face o nefăcută/ comite o prostie? L.A. rezumă câteva atitudini pe care le numesc acum: ignorarea, ironia, autoironia și hâtrenia. Fiecare dintre aceste patru mijloace urmăresc un singur scop: diminuarea prostiilor pe care le fac oamenii, indiferent de nivelul lor de pregătire. Inteligența/ înțelepciunea celui care are curajul să le folosească constă în adecvarea fiecărui mijloc la contexte date, în mod adecvat. Ignorarea este bună atunci când sesizezi/ intuiești că prostia comisă de un semen va ieși, mai devreme sau mai târziu, la iveală, iar autorul ei se va corija. A face observații sâcâitoare pentru orice abatere de la normă poate avea chiar efect contrar. Mai mult, a face observații publice unui prost cu diplomă echivalează cu a-ți câștiga un ”prieten” pe viață și care nu te va uita până la moarte… Dar ignorarea prostiilor parlamentarilor actuali de a grația mult și bine este ea însăși o mare prostie. Chiar ironizarea acestora este insuficientă. Autoironia pare a fi o soluție pentru partidele care au membri cu simțul umorului și pot trage învățăminte din acest procedeu. Iată un exemplu de ironie amestecată cu autoironie și cu hâtrenie moldovenească: https://www.youtube.com/watch?v=SlFr8L2CmOQ&feature=share În fine, ridiculizarea prostiei prin oferirea unui spațiu larg de manifestare pentru ea este, într-adevăr, un bun mijloc pentru diminuarea prostiei. Erasmus dă cuvântul Prostiei, iar Prostia se dă în stambă, ca să fie văzută, ironizată, batjocorită și ocolită. Așa hâtrenie, da!

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 133 (CXXXIII) Sâmbătă, 13 mai 2017  Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 8)

 

Interesul lui Liviu Antonesei pentru definirea și analiza prostiei ca fenomen cultural, dar și pentru analiza atitudinilor posibile ale oamenilor față de manifestările lor prostești este unul peren, autorul ieșean intercalând între cele trei ediții ale cărții sale ”Semnele timpului” (Junimea, Iași, 1988; Liternet, 2006 și 2013) o altă culegere de eseuri publicată la Polirom în anul 1997, cu titlul ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica” (200 pagini). Pentru idolatri și șlefuitori lingvistici de busturi și statui, titlul cărții sună blasfemic, arogant și… prostesc. ”Cum adică? Ești tu mai deștept decât Platon și te-ai găsit tu, (un poet care nici n-a intrat în Istoria literaturii române contemporane a lui N. Manolescu, învârt și eu cuțitul în rană) să-i  subliniezi nu meritele unui celebru filosof, ci prostia lui?… Ei, hai să fim serioși!”. Tot idolatrii ar fi supărați pentru această presupusă lezmajestate, ei fiind, prin definiție, lipsiți de spirit analitic, critic, evaluator. Și dacă ei nu critică, nimeni nu are voie să critice! Și tot idolatrii cunosc rețeta de succes: dacă vrei să fii băgat în seamă, te iei de o statuie (o icoană) și îi cauți puncte negre… Nimic din toate astea în cazul lui L.A. Îi ofer credit autorului în declarația sa din Prefața la această lucrare: ”Eu rămîn la convingerea că nimeni nu este scutit de spus/ scris/ făcut prostii. Mai mult, cred că prostiile mari sunt privilegiul oamenilor cu adevărat mari. Nici Platon nu este iertat, prin urmare, de acest destin comun al omenirii. Și nu e nimic ofensator în a sesiza din cînd în cînd un asemenea exemplu major de prostie. E bine și pentru marele autor, pentru că îl ajuți să pară mai viu, mai autentic, atunci cînd îi zgîlțîi puțin statuia. Dar e bine și pentru autorii în viață, e pedagogic – devin mai atenți cu prostiile proprii, mai autocritici, mai vigilenți.” (op. cit. p. 6). Subscriu în totalitate! Am regăsit, în eseistica lui L.A., foarte multe lucruri față de care ne raportăm (el & eu) cvasiidentic.

 

Structura celor 22 de pagini de carte înseamnă 10 subcapitole, pe care le voi aborda (critic) pe fiecare în parte. Câteva cuvinte se impun despre titlul capitolului: ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”. Evident, există o legătură directă între subtitlul cărții și subtitlul acestui capitol: este vorba despre rolul intelectualilor în politica practică (legislație și administrație), autorul experimentând calitatea de președinte al CJ Iași, calitate din care a plecat prin demisie. Evident, tema implicării intelectualilor în politică/ administrație este una delicată și chiar incomodă, îndeosebi pentru oamenii de carte care se văd puși în situația să lase cititul și scrisul pe un plan secund și să se dedice studierii și aplicării legilor, relațiilor concrete cu oamenii, oamenii nefiind întotdeauna ce par a fi…  Este oare posibil să iubești simultan și cartea și puterea politică? Asemenea concubinaje au existat, dar nu pot dura prea mult. Ești obligat să alegi. Sfatul lui Platon către alegători era acesta: nu alegeți iubitori(i) de putere. Dar dacă nu iubești puterea, o poți oare sluji cu devotament și cu abnegație în numele celor care te-au ales? Sau: dacă nu iubești puterea, atunci – ca intelectual – iubești cartea. Dacă abandonezi cartea înseamnă că ți-ai trădat condiția de intelectual. Dar, cine trădează o dată, va trăda și a doua oară… Grea dilemă! Ideal ar fi ca intelectualul să fie un critic al puterii, nu un practicant al acesteia. Altfel, critica ar rămâne pe seama iubitorilor de putere care nu vor precupeți niciun mijloc ca să ajungă la butoane, ștergând pe jos cu intelectualul de la putere și, prin generalizare, cu intelectualii in corpore. Ei bine, L.A. ajunge la concluzia că sfatul lui Platon a fost o probă veritabilă de prostie omenească. Vom vedea argumentele și, de ce nu?, contraargumentele.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 134 (CXXXIV) Duminică, 14 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 9)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Prostia oamenilor mari” pp.19-21: ”Sîntem tentați să credem că oamenii mari nu fac și nu spun prostii, acestea fiind doar apanajul oamenilor obișnuiți. Nimic mai eronat: oamenii mari spun cel puțin la fel de multe prostii ca și oamenii obișnuiți, numai că – din păcate! – prostiile lor au viață mai lungă, sînt chiar menite să devină maxime și îndreptare de comportament. Bineînțeles că nu pentru prostiile spuse sau făcute sînt oamenii mari ceea ce sînt. E limpede, deci, că nici spiritele cele mai înalte nu sînt absolvite a priori de păcatul prostiei. Între altele, Platon ne îndemna să încredințăm puterea celor ce n-o doresc, să împingem în funcțiile publice, în treburile cetății pe cei care nu iubesc puterea. De mai bine de doi ani, mă tot întreb cum a putut face o carieră atît de viguroasă o asemenea aberație, o ”copilărie” atît de evidentă. A cere omului politic să nu iubească puterea este ca și cum ai cere poetului să nu iubească poezia sau agricultorului să nu fie îndrăgostit de ogorul său. M-a amuzat, în 1990, să citesc această stranie inepție pe afișul electoral al unui grup de intelectuali, care de altfel a căzut la alegerile de atunci. E și firesc – de ce-ar cîștiga cineva care nu iubește puterea? Am regăsit-o într-un articol al lui Gabriel Liiceanu și, de cîteva ori, în alte articole din revista ”22”. În ce-l privește pe Gabriel Liiceanu, mi se pare normal – filosoful la filosof trage și, chiar dacă se mai critică între ei, pînă la urmă tot fac pace. Și în cazul celorlalți intelectuali mi se pare de înțeles – cînd e de calitate, intelectualul se simte cel mai bine în opoziție cu orice putere și, din principiu, îi va suspecta pe cei care o iubesc. Cum observa și Camus, funcția intelectualului este să spună ”nu” oricărui abuz, oricărei aberații politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gîndului și obstacolelor puse libertății.   Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși. Dacă nu sînt niște naivi simpatici, rătăciți din întîmplare în politică, cu siguranță că sînt niște șarlatani. Nu este prin nimic plauzibil ca omul politic să nu dorească puterea, să nu o iubească. Dacă n-o dorește și nici n-o iubește, de ce a mai intrat în acest joc, în această junglă? De ce n-a rămas la profesia lui ”de bază”, de ce n-a continuat să scrie cărți, să predea cursuri sau să construiască locuințe? Adevărata problemă este cea a ”normalității” iubirii, pentru că în acest domeniu, ca în oricare altul, iubirea poate dfi ”normală!, sănătoasă, fie ea ”clasică” s-a ”romantică”, sau, dimpotrivă, se poate transforma în pasiune patologică sau, Doamne ferește!, în a nu știu ce ciudată perversiune   (…) Nimeni nu intră în politică numai ca să se afle în treabă, ci pentru că știe că are ceva de făcut în acest domeniu și pentru că îi place. (…). ”Prostiile” oamenilor mari au și această funcție, de a ne provoca să gîndim asupra lucrurilor evidente, deja clasate”. (încheiat citatul/ subcapitolul, ușor trunchiat).

 

Dincolo de micul pleonasm ”pasiune patologică” (echivalent cu un fel de ”maladie bolnăvicioasă”), argumentele că intelectualii trebuie să-și vadă de literatura, filosofia și teoriile lor par a sta în picioare. Contraxemplul cu președintele ceh Havel (neinvocat, aici, de L.A.) nu ar face decât să întărească regula, prin infima sa pondere în totalul președinților intelectuali (ca profesie). Și totuși, dacă intelectualii nu pun plăcerile lor livrești deoparte pentru a se dedica măcar un mandat treburilor obștii, atunci avem clasa politică românească actuală: șoferi cu facultăți făcute (vorba vine) foarte discret, care ajung senatori și lideri de opinie; medici de partid care se bucură să scape de corvoada gărzilor din spital pentru a veni o zi două în Parlament și a demonstra că profesia lor de bază a fost aceea de gargaragii șmekeri de cartier etc. Toți aceștia iubesc nespus de mult puterea și banii (mulți) aferenți pentru teatrul (prost) jucat. Oare asta vrem?           Liviu Druguș,    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 135 (CXXXV) Luni, 15 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 10)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Începe spovedania” pp. 22-24. (extrase): ” (…) …e suficient să privești la televizor o ședință a actualului Parlament ca să te amuzi – cuprins de tristețe însă – mai mult chiar decît la un spectacol cu ”Scrisoarea pierdută”. (…) Destul de tîrziu, foarte recent în fapt, mi-am dat seama că ”prostia” lui Platon  e, totuși, bună la ceva. Am revăzut întîmplător citatul amintit la începutul acestui ciclu de mărturii și, pentru început, m-a enervat ”prostia” conținută acolo. În același timp, am realizat că, de fapt, eu nu iubesc puterea și nu doresc s-o exercit – oricît de corect, de onest, de incoruptibil – asupra altora. Pur și simplu, mi-am dat seama că nu pot face asta.    (…) … cel puțin deocamdată, nu iubesc puterea și nu înțeleg să încurc numai locul, să ocup locul altuia care, sper, chiar iubește puterea de vreme ce s-a decis să intre în jocul politic. Totdeauna am încercat să fac numai ceea ce efectiv îmi plăcea. (…) Întotdeauna am un randament mai bun cînd fac ceea ce îmi place cu adevărat. De ce să nu fiu ”exploatat” unde pot da rezultate mai bune? Cer prietenilor  și cunoscuților mei – precum și necunoscuților ce m-au abordat – să aibă încredere: autoritatea,  pe care ei mă încredințează că o am, va fi mai bine folosită aici, chiar și în aceste pagini, decît pe băncile pentru mine reci și inospitaliere, ale Parlamentului viitor. A bon entendeur salut!”

 

Pentru că am afirmat deja faptul că descopăr o multitudine de similitudini cu L.A. (inclusiv faptul că am lucrat, deși în perioade diferite, la Centrul de Științe Sociale) raporturile mele cu ideea de putere au fost destul de asemănătoare. Ca proaspăt ziarist (visul tinereților mele), la 40 de ani, noua putere era pentru mine o mare necunoscută/ nebuloasă (deși, după ani am realizat că ”noii” erau, de fapt, ”vechii” care și-au desemnat succesorii). Nu am intrat în niciun partid (nici în FSN). Invitat ca ziarist (credeam eu) la o ședință a FSN Iași, mă trezesc nominalizat/ propus pentru a fi inclus pe listele FSN pentru Camera Deputaților. Uimirea mea a fost totală, dar, instinctiv, am refuzat sub motivul că este prea mult pentru un asistent de Economie Sanitară să ocupe o asemenea demnitate. Lumea din sală a luat motivația mea ca fiind un fel de moft domnișoresc. S-a supus la vot. Am fost singurul din acea lungă listă care am avut unanimitate (mulți fiind votați la limită). Am fost poziționat pe listă la nr. 7 (dar au intrat atunci cca 24 doar la Cameră). După anunțarea rezultatelor alegerilor au început un soi de verificări tacite, discrete sau mai puțin discrete. Ca și acum, îmi plăcea să spun ce gândesc (o mare prostie pentru un viitor politician, nu?). Sunt invitat la București (cică la Parlament, dar Parlamentul nu fusese înființat încă…). Un domn amabil mi-a spus că ”ei” ar dori să fac parte din Comisia Juridică și m-a întrebat dacă știu cum se fac legile… Entuziasmat de idee, am turuit tot ce știam și citisem despre legi (să aibă finalitate clară, text de maximă limpezime – ambiguitățile nefiind permise, precizarea consecințelor încălcării legii etc.). Domnul amabil, s-a uitat cu un amestec de milă și de nedumerire și mi-a explicat că utilitatea mea acolo era dată de talentul meu scriitoricesc, acela de a prezenta lucrurile ”artistic”, fără precizia necesară disciplinelor exacte, adică exact invers decât doream eu să o fac. Revenit la Iași am primit alte provocări (ex.: că de ce nu am fost și eu la sediul PCR, la Revoluție, să arunc televizoare de la etaj cum au făcut alți revoluționari care nu au onoarea de a fi aleși parlamentari). În câteva zile mi-am dat demisia, locul meu fiind luat de un securist autentic, nu de un tip care o face pe deșteptul. Apoi, am dat curs altei provocări securiste: plecarea la o redacție din RSS Moldovenească (la Orhei, baștina bunicilor și tatălui meu) pentru 6 luni. Am lucrat 6 ani la Chișinău fiind mereu pe poziții diferite/ contrare cu regimul burghezo-moșiliesc.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 136 (CXXXVI) Marți, 16 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 11)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Nu-mi place să-i conduc pe ceilalți” p. 24: ”A iubi puterea înseamnă, între altele, a putea să iei decizii în numele altora, înseamnă să-ți placă să conduci. Mie nu-mi place. (…) … nu-mi place să dau ordine, (…) prefer să rog pe cineva să facă un lucru sau altul. În afara propriei persoane – și nici măcar nu știu cît de bine! -, niciodată nu mi-a plăcut să conduc pe nimeni. Nici să fiu condus, e adevărat.   (…) … pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”.

 

Aici asemănările și deosebirile între mine și L.A. se accentuează. Nu mi-am dorit niciodată dregătorii sau posturi de decizie, dar – de la un timp – am început să le accept. De ex. la Congresul de constituire al ISINI (august 1990, Paris), Anghel N. Rugină mi-a propus să preiau trezoreria organizației (și erau ceva bani acolo…). Am refuzat ferm, dar peste ani, când am acceptat să preiau președinția ISINI am promis că niciun cent nu va fi cheltuit aiurea. Nici n-am avut ce cheltui: președintele anterior lăsase visteria organizației aproape goală!

 

L.A. are ușoare tendințe anarhiste (ca și mine) nedorind nici să conducă, nici să fie condus. (pentru cei interesați de sensul cuvintelor precizez că ”anarhie” nu înseamnă dezordine/ haos/ anomie, ci înseamnă ca instituțiile să funcționeze bine, ca de la sine, fără a fi ”impuse/ împinse” de la un centru de comandă). Am povestit despre prostia pe care am făcut-o în raport cu primul meu șef. Acum realizez că era o atitudine anti-conducere, una de afirmare a libertății personale, o irepresibilă tendință de nesupunere. Cineva l-a caracterizat pe L. A. ca fiind un ”refuznik”. Cred că așa am fost și eu. Cunosc persoane care ar da oricât să poată conduce un număr tot mai mare de oameni. Așa s-au născut (și) dictatorii și imperatorii, baronii locali și oligarhii financiari. Legăturile lor cu arta au fost minime. În cele cca patru luni de armată (nov. 1971- februarie 1972) mă uitam cu stupoare (ca stupidul, adică) la plăcerea fizică pe care o resimțeau colegii ”gradați” să se afirme ca ființe superioare, generatoare de ordine/ comenzi, completând aproape fiecare frază cu ”mă-nțelegi?”. Lupta pentru o poziție fruntașă în clasamentul pe companii m-a scârbit și mi-am propus să fiu primul… din coadă. N-am reușit. Am fost penultimul!

 

Presupun că L.A. nu are (nici măcar) carnet de conducere. Conducerea auto este un bun test pentru cei care doresc/ iubesc posturile de conducere. Motivul este cât se poate de simplu: conducând autoturismul creierul prelucrează în fiecare secundă mii (poate sute de mii) de informații, le ierarhizează și le corelează oferind, în final, decizia de a accelera/ încetini/ frâna sau de a adecva viteza la contexte mereu noi. Conducerea auto este și un sport generator de plăcerea lucrului bine făcut. Despre conducerea auto la români voi scrie un episod distict, documentat și cu concluzii care sper să fie utile. Cei care au obișnuința conducerii auto vor constata că iau decizii mai puțin bune în perioada în care nu conduc mașina un timp.

Închei, cu observația lui L.A.: ”pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”. De acord, dar există democrații și democrații: unele incipiente și fragile, altele în curs de devenire și altele deja consolidate, sănătoase în care exercițiul democratic se derulează firesc, fără abateri și …. prosteli. Din păcate, democrațiile nu sunt ireversibile: de la dictatură la democrație consolidată se ajunge extrem de greu; în schimb, de la democrație la dictatură este suficientă aplicarea celor 6P, urmată de votul popular.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 137 (CXXXVII) Miercuri, 17 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 12)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Sînt un singuratic cordial” pp. 25-26: ”Că nu sînt un om politic mi se pare evident, deși am făcut o mulțime de politică ”de amator” în ultimii trei ani. Sînt mai degrabă un singuratic cordial, care se simte bine înconjurat de cîțiva prieteni, care iubește totuși admiratorii pentru că-l reconfortează și căruia nu-i displac nici cei ce-l atacă pentru că-l mobilizează, îl pun în priză și îi dau prilejul să reacționeze. Pentru că sînt un ”reacționar” – în sensul că reacționez. E ceva din iubirea de spectacol consubstanțială, probabil, firilor cu înclinații artistice. (…) Știu bine că propria mea libertate – care e, mai ales, una interioară – mi-o  pot apăra și singur, cum am făcut-o și în cele mai negre zile ale comunismului ceaușist. Atunci însă, în mod surprinzător pentru mine, am simțit și solidaritatea, chiar și de acolo de unde nu mă așteptam. (…) Militatntismul civic – pus în practică în aceste articole – e pentru mine forma  pe care o iau iubirea de oameni, fraternitatea și solidaritatea. Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș” și aș redacta pe loc o declarație de independență. (…). În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber. (…) Poate acesta este patriotismul meu – vreau să trăiesc într-o țară în care să mă pot simți oricînd liber luptînd pentru păstrarea acestei libertăți. Restul sînt vorbe sforăitoare, propagandă demagogică pentru handicapați. Nu sînt un handicapat.”

 

Cititorii au observat că invocarea unei erori de gândire a lui Platon (”eroare” ce poate fi dezbătută prin varii grile de evaluare și interpretare) este pentru L.A. un bun prilej de spovedanie. Și aici am unele similitudini cu L.A.: pentru mine, zecile de (pseudo)recenzii publicate pe blogul meu au fost un bun mijloc pentru… spovedanie. Mulți nu au agreat acest stil de a vorbi despre tine însuți pretextând analizarea modului de gândire și de scriere al altor autori. Dar chiar fără să se facă trimitere la persoana sa, orice autor, scriind un text oarecare, se descrie, de fapt, pe sine: își spune (direct sau indirect) punctul de vedere despre posibile evoluții ale lucrurilor într-o lume imaginară, extrasă din realitățile cotidiene. A vorbi direct despre tine însuți nu este, cred, un egocentrism demn de disprețul semenilor, ci este felul de a fi al singuraticilor cordiali sinceri, deschiși și gata să-și apere ideile în nume propriu, și nu prin intermediul unor personaje. Într-una dintre acele (pseudo)recenzii am amintit și de prima mea încercare de a mă spovedi la un preot, la îndemnul (cam prea insistent…) al unui proaspăt cunoscut. Întâmplarea este savuroasă prin ridicolul ei. Fără nicio altă introducere, ”preotul” cu care m-am întâlnit într-o încăpere din cadrul unei mânăstiri din Iași mi-a adresat abrupt întrebarea: ”vă rog să-mi spuneți în ce scop ați efectuat deplasarea timp de mai mulți ani la Chișinău” (tocmai fusesem readus în țară – ordin de undeva? – în decembrie 1995). În secunda doi am și ieșit din încăpere…

 

Scrie L.A.: ”În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber”. Scriu și eu, L.D: ”În 1990, după cea de a treia mineriadă (iunie 1990), am plecat la Londra în naiva mea convingere că Economica Sănătății/ Health Economics ar fi de mare folos în reformarea sistemului de sănătate de la noi. Am ajuns la London School of Hygiene and Tropical Medicine, instituție care avea o Catedră și un Departament de cercetare de cca 60 de persoane. Mi s-a făcut propunerea de a rămâne să lucrez acolo. Dar, oficial era imposibil. Trebuia să fac ilegalități (așa cum făcuseră mulți estici în dorința de a se integra în Occident), dar am refuzat și am revenit în țară unde scrisoarea de recomandare (Visiting  Professor) dată de conducerea acelei Catedre către UMF Iași a avut doar darul să urgenteze trimiterea mea (aparent benevolă) la Chișinău…

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 138 (CXXXVIII) Joi, 18 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 13)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Cum poate fi un artist disciplinat?” pp. 26-28: ”Politica înseamnă disciplină, ea impune respectarea disciplinei de partid. Aceasta nu este o invenție a comuniștilor, ci e regula de fier a oricărei organizații politice. Este greu însă să-i ceri unui artist să fie disciplinat. Este însă greu să ceri unui artist să fie disciplinat. Probabil și din acest motiv am preferat să rămân în afara unei astfel de organizații.  (…) Orice disciplină venită din exterior este privită ca o limitare a libertății sale, dacă nu chiar ca o agresiune. (…) Există un paradox aici – artistul nu poate fi altruist decît prin apelul la un egoism propriu creației. Creația este întotdeauna egoistă și altruistă în același timp.  (….) în campania electorală pe care am condus-o și am câștigat-o…. îmi amintesc că … am spus exact ceea ce gândeam, uitînd că nu mai puteam vorbi în nume propriu. (…). Visul meu meu nu este să-i reprezint pe alții schimbîndu-mi credințele, ci să devin o conștiință, o biată conștiință individuală căreia să nu-i fie rușine de ceea ce spune sau face.”.

 

Extind puțin aria de cuprindere a (ne)libertății. Nu doar organizațiile politice sunt viabile numai în măsura în care membrii lor acceptă să-și trunchieze libertățile personale în favoarea unui presupus bine comun din care și aceia care au acceptat scurtarea libertăților lor vor avea de câștigat (nu neapărat în sens material). Orice organizație (sindicală, religioasă, științifică, civică, masonică, sportivă, artistică etc.) presupune o limitare a propriilor libertăți, drept pentru care am subliniat mereu că nu voi face parte din asemenea organizații în care libertatea mea de gândire și de decizie să fie afectată câtuși de puțin. Prima trăsătură naturală a omului este egoismul, iar altruismul nu este decât un mijloc pentru a-ți proteja sau preamări egoul. Deci, nu doar artiștii sunt egoiști și indisciplinați față de mediul soci(et)al, ci, în principiu, orice individ uman. Doar că egoismul artistului este mai viguros, iar abdicarea în favoarea unui presupus bine pentru alții (altruism) înseamnă a ceda mult din condiția de bază a artistului. Însuși L.A. s-a plâns că în cei cca trei ani de implicare a sa în politică a scris doar o poezie, câteva eseuri și câteva note de călătorie. QED.

 

Pentru că implicarea mea în viața politică din România s-a încheiat chiar înainte de a începe, la Chișinău fiind, încercările de a fi atras în politică au continuat. Îmi amintesc de invitația (la masă, în familie) primită din partea unui chișnăuian (nu i-am reținut numele: era cam cu un deceniu-două mai în vârstă decât mine și s-a declarat unionist convins). Mai mulți români de la Iași erau de față în sufrageria unui apartament din Chișinău (îmi amintesc acum doar de Cassian Maria Spiridon, ”revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989”, cf. Wicki). Presupun că era anul 1991, și se apropiau alegeri prezidențiale. Eu lucram la ziarul unionist ”Sfatul Țării” (o ciudățenie locală, parlamentele neavând cum să aibă organe de presă proprii).  Masa era bogată și binevenită, toși se declarau unioniști convinși așa încât atmosefera era destinsă și plăcută. La un moment dat gazda se ridică și rostește, plin de emoție: ”Această întrunire a noastră va rămâne în istoria neamului nostru. Este un moment istoric! Propun ca la aceste alegeri prezidențiale să-l susținem cu toții pe candidatul nostru, al unioniștilor, pe prietenul nostru Liviu Druguș”. Uimit, dar sincer, am spus: ”Păcat că nu cunoașteți legislația. Neavând cetățenia statului, nu pot candida!” Și uite-așa cariera mea prezidențială s-a năruit (urma ca apoi să candidez și la Bucureștii, devenind un fel de Cuza al II-lea).  N-a fost să fie… J

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 139 (CXXXIX) Vineri, 19 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 14)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Puneți un artist să facă un compromis” pp. 28-29: ”Politica este și o artă a compromisului, nici n-ar putea fi altfel, pentru că, întotdeauna, ea cere armonizarea unor opinii, opțiuni și interese diferite. Puneți un artist să facă un compromis major – de orice natură! – și l-ați terminat. (…) Nu mă plâng că nu am reușit să mai scriu literatură, înțeleg că a fost un sacrificiu necesar, știu foarte bine că nu l-am făcut numai eu. De altfel, fără această însumare de sacrificii societatea noastră ar fi recăzut probabil în starea de de dinainte de decembrie 1989. (…) Acum, depinde de noi toți, de inteligența, de curajul și de toleranța de care suntem în stare.  (…) … nu credeți că măcar acum, cînd e infinit mai ușor, ar fi echitabil să se ofere și alții? Dacă am fi mai mulți activi, nu ar fi ceva mai ușor pentru toată lumea, nu ar evolua lucrurile mai repede? E, oare, corect ca unii, puțini, să ”militeze”, iar ceilalți să se ocupe doar de carierele lor, de promovările lor ce ”ard etapele”, de bursele lor în străinătate și de afacerile lor? E o întrebare pentru toată lumea, nu doar pentru prietenii mei mai mult sau mai puțin apolitici, mai mult sau mai puțini activi. E chiar și pentru ”apoliticii activi”, ca să citez un prieten foarte atent cu observațiile asupra altora, dar infinit neglijent cu auto-observațiile”.

 

Nu caut nod în papură, dar, în acest pasaj/ extras de subcapitol, L.A. se contrazice (puțin). Dacă acceptăm definirea politicii ca fiind parte a artei (arta compromisului), atunci nu doar că nu-l termini pe artistul (politic) căruia îi ceri să facă un compromis, ci îi dai șansa vieții lui să-și probeze/ demonstreze arta sa. Arta compromisului, arta conversației, arta dialogului, arta cuceririi inimilor etc. nu sunt doar metafore, ci părți componente ale artei de a gândi, simți și acționa în lume. Această artă se numește management sau leadership și se definește ca fiind capacitatea de a-i influența pe alții. Oare pictura, muzica sau dansul nu sunt acțiuni de influențarea a simțurilor celorlalți? Aplauzele pentru un cântăreț echivalează cu voturile pentru un lider de partid/ sindicat/ ong etc. Azi vorbim despre ”tehnici de negociere”, dar în realitate este vorba de o altă componentă a artei (techne). Numărul cărților vândute de un autor sunt aplauzele și voturile cititorilor care s-au lăsat influențați/ vrăjiți de scriitură…

 

În continuare, L.A. se ocupă puțin de șlefuirea propriei statui, iar chemarea (ușor lozincardă) de a deveni ”participanți activi la propășirea scumpei noastre patrii” (citat dintr-un conducător care și-a dorit puterea până la moarte) sună ușor dogit și, desigur, prea cunoscut pentru seniorii de azi… Implorarea colegilor săi, intelectualii, de a deveni militanți/ activiști/ oameni politici – mai ales dacă este adresată celor care nu-și doresc puterea – sună ipocrit și antiplatonic, mai mult de dragul contrazicerii și nu de dragul unei eficiențe sporite, a unei civilizații superioare (făcute prin sacrificarea intelectualilor și atragerea acestora în sfera politicului). Aș fi curios să știu câți dintre intelectualii care au citit acest îndemn au abandonat carierele și afacerile lor și s-au dedicat binelui public. Aș înclina să cred că mulțimea acestora tinde asimptotic spre zero. Încă un argument: oare ce spirit civic de înaltă factură i-a îndemnat pe baronii locali (vrânceni sau teleormăneni, suceveni sau dâmbovițeni, constănțeni sau ilfoveni) să-și abandoneze profiturile grase și să se dedice binelui public pentru un salariu cu ceva mai mare decât media pe economie? Răspuns: niciun spirit civic, ci interesul de a-și spori propriile afaceri cu statul. Și atunci, nu este oare mai onest să lași prădătorii să se înfrupte și să susții doar acele instituții care promovează justiția, pereat mundus?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 140 (CXXXX) Sâmbătă, 20 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 15)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Spectacolul politic e fascinant”, pp. 29-30: ”Nu mi se potrivește politica, dar îmi place spectacolul politic, să-l analizez, să-l comentez. Pentru mine, acesta este un spectacol dintre cele mai fascinante, chiar cînd e jucat de troglodiți. Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial. Nu am spus obiectiv, obiectivitatea este o simplă aberație cînd înțelegem altceva decît nota Eugen Ionescu: ”să fii în acord cu propria subiectivitate; să nu minți și, mai ales, să nu TE minți”. Deci, imparțial. Dar a fi, cu adevărat, imparțial înseamnă să nu faci parte. Tocmai de aceea cea mai proastă jurnalistică este aceea de partid. Pretudindeni în lume, nu doar la noi. Ea are pre-judecăți și apriorisme, explicabile desigur, dar care o fac neinteresantă și imprevizibilă. Bineînțeles că ea este necesară. Cu siguranță că, adesea, este foarte inteligentă dar, prin asta, nu e mai puțin neinteresantă și lipsită de atractivitate. În ce mă privește, prefer să iau contact cu cîmpul politic prin intermediul teoriilor la care aderă partidele, al programelor acestora și, mai ales, al faptelor politice propriu-zise. Cît privește comentariile, le prefer pe cele ale jurnaliștilor nu doar inteligenți, ci și nepartizani. Cînd spun nepartizan nu înțeleg că ziaristul n-ar trebui să aibă opinii sau că i-ar fi interzis să adere la anumite valori, ci numasi că-i este interzis să privească lucrurile dintr-un singur unghi de vedere, care e totdeauna partizan. Acesta, partizan fiind, e și parțial, iar întregul nu e altceva decît suma părților, dar e ceva infinit mai interesant, mai palpitant. A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”.

 

După ce și-a invitat colegii să se implice, să devină militanți și implicați, L.A. se mărturisește că este preferabil, pentru el, privitul de pe margine, adică ceea ce facem cam toți. Politica privită ca artă este un spectacol (artistic, desigur) care are întotdeauna spectatori. Decât actor la un teatru fără spectatori mai bine actor politic (troglodiții fiind și ei incluși). Spectatorii sunt mereu acolo, te aplaudă, te înjură, te bagă (în seamă), te scot (basma curată), te adoră și te disprețuiesc cu egală pasiune. Adică exact ceea ce fac cam toți comentatorii politici (L.A. included).

 

Imparțialitatea (ca subiectivitate sincer asumată și liber exprimată) este mereu binevenită, dar sigur lipsește cu desăvîrșire (în presa noastră). Mă bucur să aud o critică a idiotismului/ nonsensului/ aberantului ”obiectivitate”, folosit prea adesea ca fiind un substitut pentru veridicitate/ onestitate și … imparțialitate. Pentru mine, obiective sunt doar obiectele; subiecții sunt, fatalmente, subiectivi. L.A face o pledoarie discretă întregului/ holon ului, poziționându-se, implicit, împotriva ideii de partid (care înseamnă ”o parte” a societății și nu întreaga societate). Am promovat și eu holismul, ca viziune teoretică integratoare, totalizantă, completă, dar, ulterior, am conștientizat și partea riscantă a acestei abordări: în fond, totalitarismul este o formă concretă, umană, socială de holism. Scrie L.A.: ”A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”. Dar dictatorii au și ei această preferință de a-și subordona ÎNTREG jocul politic, desigur spre binele și fericirea întregului (popor). Din acest mic dialog rezultă crunta inepție de a numi ”partid” (comunist) acea structură care se confundă și se consideră identică cu întregul. În final, o remarcă legată de episodul anterior: consider că ”apolitic” este doar ”asocialul”, izolatul, pustnicul. Toți oamenii normali/ medii sunt politici, adică parte a polisului/ cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!