liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Bogdan Cretu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 461. Vineri 6 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (12)


Consider că cele două articole ale profesorului Traian Diaconescu afectează grav nu numai imaginea autorului/ (auto)plagiatorului Traian Diaconescu, dar și imaginea revistei ”Scriptor”, imaginea membrilor redacției acestei reviste, imaginea Colegiului de Onoare și a Colegiului consultativ precum și pe aceea a Primăriei Iași și a Consiliului Local Iași – instituții responsabile pentru finanțarea unor acte de incultură și de încălcare a elementarelor norme deontologice ale profesiei.

Dar ceva tot s-a schimbat (ca formă) în urma criticilor mele (presupun eu). Lipsa de onoare a Colegiului de onoare a fost amendată substanțial, esențial și definitiv prin eliminarea atributului ”de onoare”. Acum, fostul Colegiu de onoare se numește doar Colegiu (fără onoare!) și și-a mărit componența cu încă un membru (i)responsabil de respectarea normelor elementare de moralitate ale oricărei publicații: Christian W. Schenk (Germania) (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk). Oricine poate sesiza componența puternic și preponderent feminină a Colegiului (conform gândirii primului oltean al partidului conducător al țării în această perioadă): inițial scorul era 5 la 2, dar acum, după consolidarea prezenței masculine în Colegiu, scorul a devenit 5 la 3. Totodată, fostul Colegiu consultativ (existent pînă la nr 1-2/ 2018) și-a schimbat numele în Parteneriat instituțional (care nu mai consultă nimic), și subliniază că numiții: Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, și Simona Modreanu, la care se adaugă, începând cu nr 3-4/ 2018 și Eugen Mircea  de la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași și Dragoș Pătrașcu de la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, sunt reprezentanți ai instituțiilor la care lucrează și nu se reprezintă doar pe ei înșiși. Aici măiestria managerială a maestrului fondator și coordonator al revistei ”Scriptor” este realmente impresionantă. De acum înainte, zecile de greșeli la un singur articol nu vor mai fi imputabile doar reprezentanților acestor instituții (reprezentanți care, după umila mea părere, nici nu citesc revista cu atenție), ci instituțiilor ca atare, în integralitatea lor, respectiv unor zone culturale destul de reprezentative pentru cultura Iașului/ Iașilor. Dacă în Colegiu scorul este 5-3 pentru doamne, în Parteneriatul instituțional scorul este de 5-2 în favoarea bărbaților. Deoarece în concepția managerului revistei Echipa tehnică nu are nicio responsabilitate pentru numărul excesiv de mare de greșeli la un singur articol analizat, componența (și denumirea!) sa a rămas intactă.

Îndrăznesc să caut și să găsesc câteva cauze/ motive posibile ale crizei de imagine a acestui proiect al Editurii Junimea (președinte al Consiliului științific al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu; director al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu) și al Societății Culturale ”Junimea 90” (inițiator și coordonator al Societății: Lucian Vasiliu, 1993), proiect care părea promițător și stimulator pentru relansarea Iașului pe orbita orașelor cu contribuții culturale notabile și exemplare. Acest proiect, intitulat ”Scriptor” îl are ca director fondator și coordonator tot pe Lucian Vasiliu. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu). O înregistrare video din mai 2016  cu Lucian Vasiliu de la emisiunea ”Modelele și valorile de lângă noi” (emisiune la care a fost invitat, în altă emisiune, și ”magistrul” (auto)plagiator Traian Diaconescu) se găsește la https://www.youtube.com/watch?v=m-vX8Ms88GA . În ultimă instanță, dacă acest proiect s-a dorit a fi un vector de îmbunătățire a imaginii Iașului în ochii decidenților în competiția stabilirii de capitale europene ale culturii pentru anul 2021, iar tristul rezultat fiind deja cunoscut, îmi pun întrebarea dacă acest proiect a ajutat sau a împiedicat obținerea unui rezultat favorabil Iașului.

Sper (la modul naiv) că analiza cauzală va stimula și alte opinii, sugestii și soluții utile Iașului și renumelui său grav afectat acum de meschinăria clanurilor de ”scriitori” cu patalama de USRist. (USR = Uniunea Scriitorilor din România, uniune a cărei președinție este vizată, în aceste zile, de un userist ieșean  – USR = Uniunea Salvați România -, senatorul USR Dan Lungu, despre care presa a scris că are de dat unele explicații în justiție pe tema utilizării unor fonduri europene: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lungu). Este adevărat că Filiala scriitoricească de la Iași este a doua ca mărime din țară (după București), dar această gonflare cantitativă nu asigură automat și o calitate pe măsura locului ocupat.

Inflația de scriitorași (știați că în România sunt 2600 de ”scriitori”?) care au invadat pur și simplu sindicatul de profil (USR) este o primă cauză care a afectat ideea de scriitor văzut ca ”om de cultură”/ intelectual/ ”om de spirit”. Deși definiția termenului de scriitor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scriitor) mă include cu asupră de măsură (fiind jurnalist profesionist, profesor și… blogger) eu unul prefer să restrâng această profesie/ calitate/ denumire la literatură și la persoanele recunoscute ca atare în istoriile consacrate și larg acceptate ca atare în  enciclopedii, dicționare și manuale școlare. Din păcate, acum scriitor înseamnă orice persoană care știe să scrie, o persoană alfabetizată adică. Orice alfabetizat poate publica în edituri care publică orice și oricum: bani să iasă! Pe fondul acestei precarizări a statutului scriitoricesc (și al celor care se ocupă cu îndeletniciri intelectuale în general) a apărut o reacție a celor de la ”old boys”, scriitori seniori care s-au simțit îndrituiți să ”salveze” onoarea (nereperată) a Iașului cultural.

În contextul competiției pentru obținerea titlului de ”capitală europeană a culturii pentru anul 2021” Primăria Iași a hotărât sprijinirea financiară a apariției unei noi reviste (”Scriptor”) care să influențeze în favoarea Iașului decizia referitoare la capitala europeană a culturii. Sub pretextul promovării valorilor (re)cunoscute/ clasicizate s-au publicat în revistă cu osebire valorile osificate/ pensionate, dar și valorile care umplu listele de membri ai Colegiului și ai Parteneriatului (în ultimele două numere duble apărute aceste nume sunt în număr de 8, respectiv 11, din totalul de cca 48 articole/ număr dublu). O primă concluzie: ”Scriptor” publică cu prioritate articolele semnate de colegi de generație și colegi de redacție (considerând Colegiul și Parteneriatul ca fiind extensii ale redacției revistei). Cea mai bună dovadă că revista este una îmbătrânită și încremenită în vechi și vetuste proiecte este vârsta autorilor. Media de vârstă (peste 70 de ani!) a celor 49 de persoane care au publicat în cel mai recent apărut număr al revistei ar trebui să dea de gândit celor care diriguiesc/ influențează/ finanțează cultura Iașului. Senectute nu înseamnă automat înțelepciune, după cum nici junețe nu înseamnă automat creativitate maximă, dar parcă lipsa semnificativă a tinerilor din Cuprinsul fiecăruia dintre cele 38 de numere (adică 19 numere duble de revistă) ridică un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul culturii ieșene și moldave. Pe când o Junime(a) autentică?

Așadar, ponderea sexagenarilor, septuagenarilor (chiar octogenarilor) este majoritară: cca 30 nume din 48. Rezultă de aici o mare contradicție între ”junețea” trecută a autorilor și numele instituțiilor proiectului ”Scriptor”: Editura ”Junimea” și Societatea Culturală ”Junimea 90”. Iar ”junii”  autori au, de regulă, peste 60 de ani… Cititorii vor înțelege de ce autorii au poze din ”junețe” (chiar aproape octogenarul Traian Diaconescu are o poză de pe la 40 de ani…). Cred că și aici apare o problemă de moralitate și sinceritate. Dacă pe FB poți pune la ”profilul” contului orice poză dorești, într-o revistă literară se impune o poză proaspătă, conformă cu vârsta reală a autorului. Este adevărat, dacă nici autorul unui articol nu este cel real, de ce n-ar fi și poza din altă epocă, fără legătură cu realitatea actuală?

De fapt, politica redacțională nu face un secret din promovarea clasicismului și, pe cale de consecință,  practică ocolirea discretă a junimii locale și naționale. Toate rubricile au denumiri latinești. (Oare de ce? Un posibil răspuns: pentru că limba dacă nu este cunoscută și nici scriere/ scrieri/ scriitori nu a avut). Ușor amuzantă este denumirea rubricii dedicată artei, rubrică ce a cunoscut mai multe formulări în cei trei ani de la apariția revistei: Artis amica nostrae, Artis amica nostre, Ars amica nostra. Tot cu latina-n cap, primul grupaj de articole apare sub semnul ”semina sapientiae” (semințe de înțelepciune). Probabil și prezența constantă în revistă a latinistului Traian Diaconescu ține de acest orgoliu nu doar de a ne adăpa din limba și înțelepciunea anticilor, ci și de a publica cu prioritate anticele personalități ale Iașului.

Modul în care onor conducerea redacției revistei ”Scriptor” înțelege să facă politica culturii locale este identic cu cel care a dus la răsunătorul insucces al Iașului cultural în lupta pentru obținerea de finanțări europene în proiectul capitalelor europene ale culturii. Am analizat și am publicat multe concluzii pe acest subiect și am prezis, în mai multe rânduri, insuccesul garantat/ inevitabil la care s-a abonat Iașul cultural prin reprezentanții săi. De fiecare dată am atras atenția asupra bolii mortale a culturnicilor ieșeni contemporani: PASEISMUL, ochiul întors spre trecut, spre clasici/ antici, respectiv regurgitarea și mestecarea la infinit a unor fraze, clișee, teme, modele, practici (plagiatul fiind doar una dintre ele) de către mereu-mereu aceleași persoane…

În episodul următor voi face o radiografie a ultimului număr apărut în librării și on line. Sper ca aceste analize să fie utile și altor redacții sau instituții de cultură ieșene, tot mai greu de trezit din ”somnul cel de moarte”.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)


Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfareaPrimăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto:Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)


De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru VeleaFabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl MarxCapitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea I)


 

Introducere

 

Matei Vișniec este o persoană șarmantă, sinceră, deschisă, plăcută văzului și auzului, una care te cucerește imediat doar privindu-l și ascultându-l (deși pe mine m-a cucerit, mai întâi, citindu-l și vizionâdu-i piesele de teatru). Are o excelentă voce radiofonică (nu întâmplător Matei Vișniec a devenit jurnalist radio la BBC și lucrează acum la RFI, ambele fiind posturi de radio de clasă mondială!) jurnalismul său fiind unul critic, verist și profesionist în sensul cel mai bun al cuvântului. Maestrul cuvintelor foarte potrivite are, atât la radio, cât și pe scenă sau în conferințele sale de succes, un discurs calm, coerent și clar, unul convingător fără pic de obstinație. Jurnalistul onest și scriitorul dramaturg de talie mondială se armonizează perfect cu o prezență scenică dezinvoltă: ca orice mare dramaturg, Matei Vișniec își vizionează punerile în scenă și apare el însuși pe scenă, dialogând cu spectatorii, cu regizorul, cu actorii. Simplul fapt că este cel mai jucat dramaturg român din toate timpurile ar putea face inutilă această mică descriere a mea. O nouă postură a dramaturgului Matei Vișniec s-a conturat, recent, ca urmare a colaborării sale cu Studioul de Televiziune Iași. O fabuloasă echipă alcătuită de Andreea Știliuc, Relu Tabără și Dragoș Brehnescu au contribuit din plin și cu mult talent la această nouă postură a dramaturgului: aceea de ghid cultural de suflet prin Paris și Avignon. Firescul relatărilor, căldura iradiată de cel care a extras cu multă artă informație vie din oameni, statui, clădiri, străzi și case este nu doar o notă de succes la public, dar și una de speranță că autorul va relua aceste preocupări culturale imortalizate în docufilme.

 

Cred că este necesară o colectare a cât mai multor informații despre viața și opera românului din Rădăuți, ajuns francez la Paris. Am apelat la motoare de căutare pentru a găsi și citi cât mai multe informații despre cel care, dacă s-ar fi născut cu 6 ani mai devreme, mi-ar fi putut fi coleg de bancă sau măcar de clasă la Liceul numărul 2 din Rădăuți sau coleg de cameră/ ”meditație” la internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (în paranteză fie spus, nu am găsit în niciunul dintre articolele despre sau interviurile cu domnia sa vreo referire la care dintre cele două licee ale Rădăuțiului a fost elev și nici la numele profesorilor de limba română care l-au stimulat sau nu în devenirea sa literară). Așadar, am o colecție de linkuri care fac trimitere la pagina sa de autor, la paginile ziarelor și revistelor care i-au găzduit articolele și, mai ales, interviurile, dar mărturisesc aici că această colecție este departe de a fi completă. S-au făcut deja teze de doctorat despre opera lui Matei Vișniec. Acestea sunt bunuri publice și ele ar putea fi incluse în această pagină în format pdf. Chiar pagina de autor (http://visniec.com/accueil.html) nu consemnează toate aceste informații pe care eu (în nestăvilita mea înclinație spre holism) le doresc să apară imediat după orice eveniment, dar, nu se întâmplă așa: timpul autorului este mult mai prețios decât acela al cronicarului/ posesorului de pagină de autor. Sigur se poate găsi o soluție care să comprime toate aceste informații pe o pagină ușor de accesat și de cercetat. Mai mult, unele feed back uri din partea spectatorilor, ale ziariștilor, colegilor și prietenilor (inclusiv discursuri ținute cu varii ocazii) ar merita să apară acolo în timp cât mai scurt. Așadar, normal ar fi ca toate scrierile sale, plus traducerile în multe limbi, cronicile, prezentările, evaluările, argumentările pentru conferirea unor premii etc. să fie colectate și clasificate de autorul însuși, facilitând astfel accesul relativ rapid la întreaga sa operă. Sigur, asta presupune ceva timp și efort, dar Era informației obligă și ajută la o asemenea întreprindere. Pledez, desigur, pentru o bancă de date în format electronic cu acces liber sau limitat pentru biblioteci și cercetători.

 

Și încă ceva: cititorii acestui blog sunt deja obișnuiți cu accentele mele (excesiv de) critice la adresa unor autori, drept pentru care se vor mira de trecerea (mea) oarecum bruscă de la acest ton ultraacut (este adevărat, printr-o temperare benefică dată de pseudoracenziile la două romane  semnate de Doina Popescu și de Cosmin Perța) la un ton suspect de elogios și de pozitiv. Explicația este simplă și sinceră: în fața unor texte care mă entuziasmează și care chiar mă marchează nu poți manifesta decât pozitivitate. Pot garanta că ochiul meu critic va fi permanent deschis și voi îndrăzni să-mi formulez opiniile (critice!) atunci când va fi cazul. Ca urmare a publicării unui număr destul de mare de pseudorecenzii am ajuns și eu la concluzia celui care a scris: ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî; corectează un om educat și te va aprecia”. Am folosit aici termenul de pseudorecenzie, termen pe care l-am explicat într-un text aparte (vezi Anexa): Mai adaug aici faptul că majoritatea textelor alese sunt de factură postmodernă și că eu însumi mă consider un cititor cu gusturi postmoderne. Nu întâmplător am ales spre pseudorecenzare autori postmoderni. Optzecistul Matei Vișniec este, în opinia mea, un scriitor postmodern, chiar dacă printre preferații săi sunt Cehov și Dostoievski, Kafka și Tristan Tzara.

 

Chiar dacă în copilărie și-a propus să nu se încurce cu scena, adică să nu ajungă actor, cu siguranță el ar putea să-și scrie roluri pe care să le joace impecabil. (E o simplă sugestie pentru foarte receptivul scriitor!). Schița mea de portret auctorial ar fi incompletă dacă nu aș adăuga câteva tușe care să atragă atenția asupra stilului său poznaș/ hâtru/ ludic/ ironic/ comic/  sarcastic/ acid (toate acestea fiind grade ale binomului râdere-radere de care face uz scriitorul în funcție de context, afișând neostentativ reale calități de diplomat). Nu doar ludicitatea sa îl ajută (Freud scria că ”Glumind putem spune orice, chiar și adevărul”) în abordarea unor teme altfel spinoase, serioase și chiar periculoase, ci și un rar simț al echilibrului. Atunci când răspunde la întrebări sau când face o comunicare, ascultătorul atent va decela grija cu care alege, cântărește și rostește Matei Vișniec fiecare cuvânt, inclusiv locul fiecăruia în frază și al frazei în discurs. O mărturisire recentă despre (auto)formarea sa ca jurnalist și scriitor a fost făcută în ianuarie 2016 în cadrul unei conferințe susținute la Teatrul Național din București: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-sufletul-romanesc-nu-a-fost-inca-nici-mondializat-nici-total-comercializat1/  (același ziar a publicat și la aniversarea a 59 de ani: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-59-la-multi-ani/ ). De asemenea, lansarea ultimei sale cărți apărută în România – Omul din care s-a extras răul – s-a bucurat de o semnalare din partea acestei publicații:  http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-isi-lanseaza-cartea-omul-din-care-a-fost-extras-raul-la-sibiu/ .

 

În materie de convingeri religioase, probabil, scriitorul româno-francez este un agnostic (”Dacă Dumnezeu există, un lucru e sigur: iubește diversitatea” afirmă Matei Vișniec). Posibil că el crede în divinitate, în Creator, în Marele arhitect/ inginer/ manager al Cosmosului, în muzica sferelor etc., dar nu în zei, trimiși ai zeilor pe pământ, sfinți, profeți, vestitori de profeți etc. Elocvent în acest sens este  capitolul ”De-a Dumnezeul” din ”Cabaretul cuvintelor” (Editura Cartea românească, București, 2012, pp 185 – 188). Posibil ca regizorul ieșean Ovidiu Lazăr să fi omis acest capitol al cărții din reprezentarea scenică din varii motive: spectacolul devenea prea lung și obositor sau a vrut să evite  o scenă cu iz ideologic și mistic la un public care o dată pe an vine la teatru și de mai multe ori pe an pupă moaștele Sfintei Parascheva, iar în timpul liber așteaptă ca omenirea (ONU/ UNESCO) să declare Iașul capitală culturală a lumii… Dumnezeii multipli/ alternativi/ antitetici nu ajută cu nimic omenirea. Dimpotrivă, secolul XXI riscă să fie punctul terminus al umanității nu pentru că lumea nu va fi suficient de religioasă/ spirituală, ci tocmai datorită încrâncenării confruntării doctrinelor și taberelor religioase. Jurnalistul Matei Vișnec analizează consecințele dramatice ale războaielor interreligioase: http://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html.

 

 

Sub raportul convingerilor ideologice, Matei Vișniec este, în mod cert, un anti-totalitar, un anticomunist convins (vezi critca sarcastică la adresa bolșevismului sovietic în piesa de teatru “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” Editura LiterNet, 2003. Cartea se poate descărca pentru uz personal la adresa: http://editura.liternet.ro/descarcare/50/pdf/Matei-Visniec/Istoria-comunismului-povestita-pentru-bolnavii-mintal.html ). Totodată el este un adept clar al oricărei forme de slujire și de preamărire a libertății omului. Nu întâmplător teza sa de doctorat s-a numit ”Rezistența culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste”. Dacă aș răspunde în locul său întrebării ”ce iubiți cel mai mult?” aș formula răspunsul în felul următor: ”iubesc deplina libertate a omului creator, dar asta doar atât timp cât această libertate de creație servește oamenilor și nu se îndreaptă împotriva lor”. Am îndrăznit să conturez acest răspuns având în vedere criticile sale directe adresate dictaturilor, războaielor interetnice sau comerciale, comercialismului agresiv și distrugător de ființe umane, globalismului și ”corectidudinii politice” rigide, liniare și cu sens unic. Dacă ar fi să merg mai departe și să-mi imaginez (asta este pseudorecenzia postmodernă în raport cu recenzia modernă: folosește metode similare cu ale autorilor postmoderni, adică imaginație, melanj de idei și de concepte, tehnici noi de evidențiere a sensurilor cuvintelor etc.), deci dacă mi-aș imagina cum votează scriitorul la alegerile din Franța aș fi înclinat să cred că anarhiștii sau libertarienii de stânga ar putea avea votul său. (Deși, se știe, nu se votează întotdeauna ideologic). Un argument în acest sens este și opțiunea pentru coperta neagră scrisă cu roșu (acestea sunt culorile anarhismului: roșu și negru) la multe dintre cărțile sale (în afară de cazul apariției cărților sale în colecții cu coperta deja aleasă de editură). Pentru că o parte dintre cititori au în minte anarhismul ca supralicitare a ideii de dezordine, dizarmonie socială, apetență pentru distrugere etc. precizez că în plan ideologic/ doctrinar anarhismul este un melanj de trăirism, existențialism, umanism, libertarianism etc., mai exact este ideologia care vede un stat minimal și libertăți maximale pentru cetățeni/ indivizi/ oameni. Toți artișii ar trebui să fie anarhiști (și chiar majoritatea sunt). Nu se pune nici măcar ideea de distrugere a statului, ci de limitare a tendințelor acestuia de oprimare a cetățeanului, de arogare de drepturi suplimentare pentru instituții, concomitent cu defavorizarea cetățeanului. Așadar, prin această prismă ideologică, văd ipotetica opțiune electorală a lui Matei Vișniec (ca, de altfel, a foarte multor artiști, îndeosebi francezi) în zona anarhismului libertarian de stânga (indiferent ce nume ar purta partidul sau formațiunea politică care va primi votul). Comparând jurnalismul cu literatura, practicantul cu succes al celor două meserii (ziarist și scriitor) care este Matei Vișniec vede diferența dintre ele doar prin prisma aspectelor umane relevate de fiecare: literatura cu sublimul din om, jurnalismul cu mizeria din om. ”Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e mai sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate. Literatura îţi dă o speranţă, te ajută să explorezi omul în zonele sale de puritate, de mister cosmic. Jurnalismul te obligă să descoperi mizeria realităţii, lipsa de speranţă reală în viitor, faptul că oamenii comit la nesfârşit aceleaşi greşeli istorice şi rămân mereu la fel de odioşi.Matei Vișniec (cf http://atelier.liternet.ro/articol/16521/Matei-Visniec/Teatru-si-jurnalism-influente-reciproce.html)

 

Sub raportul clasificărilor locului său în funcție de mode estetice, școli de gândire, curente literare, tendințe etc. Matei Vișniec este un avangardist perpetuu, un nonconformist, un optzecist textualist postmodern autentic (deși unul atipic, după cum îl descrie Bogdan Crețu în cartea sa ”Matei Vișniec – un optzecist atipic”, Ed Universității Al. I. Cuza, 2005, 268 p). Personal l-aș numi un metaforist suprarealist, un magician al cuvintelor, un practicant al absurdului credibil, un virtuoz al acrobațiilor semantice și ideatice pe cât de jucăușe în prim plan (ca forme aparente), pe atât de serioase în profunzime (ca esențe de fond). Familia sa artistică este alcătuită din Kafka, Tristan Tzara, Eugene Ionesco, Cehov, Dostoievski, Lautreamont, Borges, S. Becket și lista ar putea continua.

 

De unde știu eu toate astea? Întrebarea chiar merită un răspuns. În primul rând, citindu-i o parte a impresionantei sale producții scriitoricești. (Aș fi curios dacă există critici care să-i fi parcurs în întregime miile de pagini de poezii, romane, piese de teatru, conferințe, interviuri, articole de presă citite la radio, declarații cu ocazia unor evenimente etc. Spun asta pornind și de la observația glumeț-amară a lui Matei Vișniec: ”acum toți scriu și nimeni nu mai citește”). Convingerile/ părerile mele despre omul și scriitorul Vișniec mi-au fost conturate și la întâlnirea cu spectatorii de după spectacolul cu piesa ”Cabaretul cuvintelor” (TNI, în regia lui Ovidiu Lazăr, 18 ianuarie 2016), dar și în urma vizionării filmului ”Parisul lui Matei” realizat de TVR Iași de către trioul Relu Tabără, Dragoș Brehnescu și Andreea Știliuc (în Aula Eminescu de la UAIC Iași, 19 ian. 2016. Pentru alte informații despre eveniment vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Actualitate/11027), precum și a filmului ”Rege la Avignon” realizat de același trio ieșean (http://iasi.tvr.ro/matei-vi-niec-rege-la-avignon_14738.html), apoi în urma unor dialoguri fulgurante pe FB și a unei și mai scurte discuții în timp ce domnia sa se achita conștiincios de obligația formală de a-mi oferi un autograf pe cartea ”Cabaretul cuvintelor”, precum și din alte  scurte înregistrări audiovideo găsite pe net. Referitor la cantitatea mare de lucrări scrise și apărute în librării și biblioteci (ce înseamnă mult în literatură?) amintesc aici reacțiile unor nevolnici când au luat act de volumul impresionant de piese scrise de Shakespeare: ”aceste lucrări nu puteau fi scrise de un singur om. Sigur altcineva le-a scris…”.  Dat fiind că aceasta nu este o recenzie la o carte, ci este o pseudorecenzie pot divaga puțin și să lansez o interogație pe tema ”oare cum scrie Vișniec?”. Deoarece nu am cum afla răspunsul altfel decât sâcâindu-l pe scriitor cu această întrebare (ce poate ascunde, în ultimă instanță un secret de fabricație, o rețetă specifică, un brand de scriitură etc., drept pentru care răspunsul va fi dat mai încolo, spre senectuate) nu-mi rămâne decât calea ipotezelor bazate pe imaginație, intuiție, inspirație (și mai puțin pe informație). Așadar îmi imaginez că Matei Vișniec scrie cum gândește (ca să nu zic ”cum respiră”), își înregistrează adică gândurile pe smartphone sau pe laptop, apoi corectează transcriptul, ocazie cu care îi vin idei noi, șterge apoi pasajele mai puțin clare și echilibrează textul pentru ca acesta să devină organic, viu, armonios, plăcut și clar. Aș îndrăzni să spun că una dintre principalele calități/ atuuri ale scrisului său este claritatea de cristal a ideilor, dublată de echilibrul frazelor în (con)text. Dar este posibil ca și francezul Montaigne să aibă dreptate: „Un cititor priceput descoperă adesea în scrierile altuia alte perfecțiuni decât cele pe care autorul le-a pus și zărit acolo, și le împrumută sensuri și chipuri mai bogate.”
Montaigne , Eseuri, Cap.24)

 

În fine, pentru a încheia această primă parte, introductivă, la câteva dintre cărțile lui Matei Vișniec, o voi face într-un stil vișniecian, ușor ludic și speculativ: oare ce înseamnă numele său și care este ”interpretarea” (una dintre ele, desigur) a semnăturii sale? Vișniec nu este altceva, zic eu, decât anagramarea destinului operei sale în conștiința umanității, destin care, în pronunție bucovineană, nu poate fi decât vieșnic. Cât despre semnătură, aceasta este una elaborată, studiată, exersată probabil din adolescență. Este o linie continuă, cu trei triunghiuri isoscele legate între ele, ceea ce ar însemna cele trei puncte de jos ale literei M, urmat de numele Vișniec, dar la terminarea V-ului mai apare un triunghi a cărui bază de jos este coliniară cu linia de început și se continuă peste și după numele de familie. În traducere (speculativă!) personală, această semnătură semnifică: triadicitate, stabilitate (triunghiurile) și continuitate (linia lungă continuă).

 

 

(O amintire personală: mi-am construit semnătura în clasa V-a, la îndemnul profesorului de limba română, C. Maximiuc, care ne-a sugerat că este bine să o gândim pentru tot restul vieții, deoarece odată stabilită/ definită, așa rămâne. Și așa a rămas! Semnătura mea este formată  din două triunghiuri echilaterale, unul deasupra celuilalt, dar ceva mai lateral, astfel încât, la o privire atentă, apar trei triunghiuri. Deci, doar linii drepte și paralele, nici urmă de vreo rotunjime. Semnificație? triadicitate, stabilitate (triunghiurile), inflexibilitate (liniile drepre și paralele), dar cu o evoluție complicată, cu întoarceri și reveniri atât în plan ascendent cât și descendent pentru a se încheia cu o linie bazală continuă. De asemenea, totul cu o linie continuă, fără nicio pauză…).

 

(sfârțitul primei părți)

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

 

29 ianuarie 2016 – ziua când Matei Vișniec împlinește 60 de ani. La mulți ani, maestre!

 

Anexa

 

Ce este o pseudorecenzie?

 

Motto:  ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî, corectează un om educat și te va aprecia”  (din folclorul Facebook)

 

Conform modelului meu de a face ”pseudorecenzii” (n-am găsit un alt nume, deocamdată, pentru  genul compozit de scriitură postmodernă analitico-critico-hermeneutică), aceasta este mai mult decât o prezentare/  o recenzie/ o critică/ o analiză de carte/ o interpretare de texte, fiind din toate câte puțin, afișând explicit o subiectivitate declarată (în comparație și în antiteză cu cei care afișează ritos obiectivitatea subiectului recenzator). Subiectivitatea declarată este probată de renunțarea la fals obiectivizantul plural (al majestății?) ”noi știm că…” și înlocuirea acestuia cu subiectivul singular (al responsabilității!) ”eu cred că…”.  Încerc, totodată, să pun în evidență și să utilizez practic marile avantaje ale internetului, concentrând (prin link uri) o mare cantitate de informații despre autor, despre carte/ copertă/ structură, despre recenziile și comentariile apărute după apariția cărții, dorind să fac – pe cât posibil – un fel de dosar sau studiu de caz cât mai complet. Ideal și dezirabil ar fi ca acest ”dosar”/ ”studiu de caz”/ ”pseudorecenzie” să fie completat(ă) cu alte opinii și observații atât referitoare la carte cât și la pseudorecenzie ca atare (ca model și ca utilitate în aplicarea modelului). Într-un fel, pseudorecenziile mele sunt exerciții/ aplicații cu caracter de conspecte de (auto)lămurire, respectiv de sinteze informaționale pe care le ofer cititorilor doritori să afle cât mai mult despre autor și carte. Plec de la premisa că timpul este prețios pentru fiecare cititor, acesta neavând întotdeauna timpul necesar să navigheze pe net și să obțină o viziune mai largă, mai sintetică și mai apropiată de un adevăr fatalmente cu geometrie variabilă, unul specific postmodernității. Mai mult, dată fiind uriașa capacitate de stocare a informațiilor pe net, o pseudorecenzie poate include și texte preluate din articole ale căror remanență în format electronic  în spațiul public este, mereu, doar probabilă, nesigură în timp. Pseudorecenzia este o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM) (vezi despre această metodologie mai multe articole și aplicații publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, o concretizare a unui mod de gândire și simțire eminamente transdisciplinar, dar și o concretizare a pledoariilor pe care le-am făcut mereu pentru viziuni holistice, complexe, postmoderne, integratoare, transdisciplinare, deci cât mai complete posibil. (vezi și pledoaria profesorului Florin Colceag în favoarea trecerii la un nou mod de gândire ca soluție la actuala criză a educației: https://youtu.be/4eAA2uhFKwQ) Așadar, în esență, pseudorecenziile mele sunt noi mijloace (care țin de sfera economicului) în atingerea unui scop (care ține de sfera politicului), urmând ca cititorii și alți critici să valideze gradul de adecvare a acestui nou mijloc pentru atingerea scopului propus (etapă care ține de domeniul eticului). (Cunoscătorii MSM au imaginea sensurilor conferite de mine conceptelor de scop, mijloc și adecvare, respectiv arealelor de gândire, simțire și acțiune umană numite politic, economic și etic. Precizez aici că cele trei areale nu pot fi înțelese și cunoscute decât în intimă contopire și studiere simultană/ concomitentă). Nu întâmplător continuumul politic-economic-etic la nivel de individ uman este mereu-mereu prezent (explicit sau implicit). Dacă pseudorecenzia este un mijloc, ar trebui clar definit scopul în care s-a construit acest mijloc. Ei bine scopul este unul cât se poate de vechi și de permanent: înțelegerea unui demers intelectual (concretizat în roman, poezie, articol, interviu etc.) pentru a ne lămuri mai bine cum stau lucrurile, respectiv – din nou! – pentru evaluarea gradului de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate de autor. Desigur, rezultatul  efectuării/ scrierii/ publicării unei pseudorecenzii este doar unul dintre miile posibile, dar este punctul de plecare în necesarul dialog fără de care orice cultură moare lent (se scufundă în narcisism, autoidolatrie, egoism și iluzie a unicității valoroase). Alte câteva note caracteristice ale pseudorecenziilor mele sunt:

  1. abordarea este transdisciplinară (Basarab Nicolescu) în sensul necantonării într-o disciplină academică oarecare, ci într-un areal de interese (foste discipline sau interdiscipline) apropiate, intersectate sau suprapuse; din păcate, transdiscipliaritatea este adesea confundată cu interdisciplinaritatea;
  2. logica dihotomică/ excluzivă de tip ”sau-sau” este înlocuit cu logica plurivalentă/ incluzivă de tip ”și-și”(logica lupasciană a terțului inclus);
  3. scrierea se face la persoana întâi (renunțând la ipocritul și generatorul de lipsă de responsabilitate ”noi”), textul fiind împănat și cu amintiri sau reflecții personale pe teme conexe, în scopul aducerii de informații inedite, eventual utile cititorilor;
  4. finalitatea reală a demersului meu este de a obține/ stimula un dialog al persoanelor implicate și interesate, revelarea unor sensuri sau interpretări noi ideilor din textele analizate sau din cele conexe, adaptarea și adecvarea aparatului critico-semantic la postmodernitate, chiar dacă nu toate textele analizate sunt de factură postmodernă. În esență este vorba despre adecvarea scopurilor și mijloacelor, respectiv adecvarea/ adaptarea mijlocelor critice la scopurile/ finalitățile urmărite de texte scrise în cheie postmodernă: pe scurt, la texte postmoderne este nevoie de aparat critic și tehnici adecvate acestora, adică de tehnici postmoderne.

 

Din păcate, o sumă mare de cauze împiedică realizarea unor dialoguri și dezbateri reale, utile și interesante. Iată câteva dintre aceste posibile cauze:

  1. Majoritatea autorilor pseudorecenzați nu au răspuns (decât, cel mult, formal, și asta atunci când nu au reclamat atacul la persoana lor) invitației de a continua dialogul început de mine în aceste pseudorecenzii, înseosebi datorită faptului că unele critici, observații, propuneri sunt luate ca atacuri la persoană, sunt considerate ca fiind încercări de afișare a unei eventuale ”superiorități”, sau pur și simplu sunt considerate perfect demne de ignorat. Faptul că toate textele alese pentru pseudorecenzare sunt doar urmare a deciziei mele, iar pe majoritatea autorilor nu-i cunosc personal  poate genera o indiferență motivată cu ”argumente” de genul: ”Dar ce, l-am pus eu să mă bage-n seamă?”, ”Dar el cine se crede să ne dea sfaturi nouă, specialiștilor, oameni titrați, cu experiențe puternice în domeniu, cu diplome/ premii/ recunoașteri naționale sau internaționale?”, sau: ”Iaca a venit un neica nimeni de la țară și ne dă nouă sfaturi/ sugestii/ idei”  etc. Desigur, o atare atitudine este firească, autorii evită cu abilitate dialogurile pentru a-și proteja ”puiul”, pentru a nu da naștere altor critici. Pe scurt, reacția ar fi de genul ”las-o bre, că merge-așea!”.
  2. Individualismul/ egoismul specific românilor. Fărâmițarea autorilor de texte (scriitori?) pe un mare evantai de școli de gândire (asta e un lucru bun), dar și de mode/ societăți/ filiale/ congregații/ asociații zonale sau regionale a generat o grupare a criticilor pe aceleași criterii, respectiv al apartenenței lor la acea grup(are)/ gașcă/ conclav. Adesea, criticile care apar la apariția diverselor cărți/ studii/ articole provin din zone (geografice, profesionale) comune cu cea a autorului, dar sunt motivate și de prietenii, rudenii, colegialități, relații student-profesor sau… alte relații. O pseudorecenzie face parte din categoria evaluărilor etico-axiologice din care face parte și acordarea unor premii. Dar, dacă la o asemenea evaluare pentru premiere (adesea prezentată neinspirat, trădând în subtext existența altor motivații) comentariile sunt relativ puține și se sting în câteva zile/ săptămâni, ce așteptări pot avea de la o simplă pseudorecenzie?
  3. Apoi, cantonarea finalității scrierii textelor/ cărților/ articolelor în zona comercialului (scriu ca să vând) sau a profesionalului (scriu ca să-mi fac dosarul de promovare în ierarhia academică sau de ieșire condiționată din pușcărie…), face ca preocupările autorilor să vizeze în primul rând cantitatea și apoi (sau, în destule cazuri, deloc) calitatea, fac ca dialogul dorit să fie unul extrem de redus. Deoarece comercialismul actual bate aproape orice tentație de implicare voluntară și neremunerată a cercetătorilor în acțiuni de acest tip, numărul celor care fac asemenea pseudorecenzii se reduce doar la unul singur….

Liviu Druguș (decembrie 2015)   http://www.liviudrugus.wordpress.com

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (10)


 

 

Motto 1: „Adevărul istoric nu este ceea ce s-a întâmplat: este ceea ce noi gândim că s-a întâmplat.”(Borges)

Motto 2: ”Adevărul e ceea ce ni se pare” (rector al unei universități din Spania)

Motto 3: ”Adevărul e că nu e” (vorbă din popor)

Motto 4: ”Literatura nu este interesată de adevăr, ci de verosimil”  (apud Liviu Antonesei)

Motto 5: ”E veșnică pe lume doar schimbarea”/ ”Nought may endure but Mutability” (Percy Bysshe Shelley)

 

Tehnica sandwich-ului” – aceasta ar putea fi o caracterizare a modului cum și-a organizat autoarea povestea care constituie substanța cărții: două-trei capitole din interiorul Lăptăriei sunt urmate de unul-două (sau mai multe) din exteriorul acesteia, sau de unul care combină interiorul cu exteriorul, pentru ca trecerea, din nou, la interior să se facă abia după două-trei capitole de exterior ș.a.m.d.

Într-un capitol ”de exterior” (cap. 17) autoarea face filosofia timpului, mai exact subliniază cât de apăsătoare poate fi trecerea timpului atunci când timpul însuși îți permite să-l conștientizezi, să-l caracterizezi, să-l înțelegi și să-l suporți. O vară fierbinte (la propriu!) – cum a fost cea descrisă în acest capitol – te obligă să-ți dorești accelerarea trecerii (ano)timpului și ajungerea la mult doritele temperaturi normale. Ce poate ocupa timpul vacanței de vară al unei profesoare de geografie (Aurora) în lipsa unor costisitoare excursii, a unei vieți de familie împlinite și a prietenilor care să suplinească lipsa de sens a existenței sale temporale?  Doar cititul ziarelor și cărților, privitul la televizor și, desigur suportarea ciuntitei vieți de familie (mai bine spus, a  resturile acesteia). Aurora cea ”aproape măritată” (p.124) își devoalează ceva mai concret statutul marital, tangențial amintit în capitolul anterior. Tudor, soțul din acte, conta tot mai puțin în ecuația existenței Aurorei. Mai mult plecat fiind, (consumând majoritatea timpului cu un doctorat în Relații Publice), Tudor făcea ca timpul petrecut de Aurora cu el să fie cvasiidentic cu cel petrecut fără el. Cărțile, ziarele și emisiunile tv semănau și ele tot mai mult între ele – toate contopite și zdrobite într-o zonă a nimicurilor, fleacurilor, mimărilor, falsurilor și afirmării irepresive a incompetențelor celor care le produceau. Cuvântul care sintetizează toate aceste mimetisme nereușite este sugerat autoarei/ Aurorei chiar de o emisiune tv despre kitsch, cu titlul grafiat greșit ”Despre kitch”(în loc de ”Despre kitsch”). Ce poate fi mai dezarmant/ deprimant/ dezonorant decât o emisiune pe teme de cultură (sub)minată la greu de incultură? Scrie autoarea: ”culmea kitsch-ului .. n-ar pute fi decât ”kitch-ul” ” (p. 133). Lucrurile încep să prindă contururi cauzale, explicative pentru încercarea celor șase de a se asocia benevol în speranța atenuării multiplelor frustări care veneau înspre ei de peste tot: din viața publică/ politică postdecembristă fanariotă, din familii prost croite (toate cele trei femei din sextet sufereau de neîmpliniri familiale/ sexuale de varii ordine de mărime și intensitate), din mizerii jurnaliere oferite en gros pe post de viață culturală, din viața urbană tot mai cenușie și mai urât mirositoare etc. Și atunci, cum să nu devină psihologia și psihiatria specialități academice tot mai căutate în România care tocmai trecuse de la capitalismul de stat (numit socialism) la socialismul privat (numit capitalism)?

Cum despre gusturi în artă se poate discuta mult, este evident că portretizarea (fie aceasta și artistică) a mizericordiilor mundane valahe poate plăcea sau nu cititorilor. Redau aici o opinie cu caracter general formulată de un anonim pe blogul său numit fals modest ”unomcuunblog”, opinie oferită ca explicație a faptului că nu mai suportă să citească literatură română contemporană: ”m-am săturat de stilul ăsta realist, cenușiu și rece. E un stil care nu transmite nimic, ci pur și simplu te pune în fața unei realități mizerabile pe care oricum o experimentăm pe pielea noastră, zi de zi”. Dacă omul cu blogul ar fi fost în Comitetul Nobel pentru Literatură, și votul său ar fi fost decisiv în alegerea Svetlanei Alexievici drept Laureat pe acest an, evident că Nobelul ar fi mers în altă parte… De altfel, Doina Popescu pare a se încadra într-un curent al literaturii (îndeosebi feminine) reprezentat de Sanda Movilă, cea ”obsedată de situații limită, de cazuri deviante, de laturile coșmarești ale realității”.

 

După cum spuneam, acest capitol (17) de exterior, este urmat de alte patru capitole de interior (18, 19, 20 și 21), după care vor veni cinci de exterior (22, 23, 24, 25 și 26) apoi iar unul de  interior (27) garnist, ulterior cu trei capitole de amintiri (28, 29, 30), pentru ca finalul cărții (cap. 31) să fie dedicat integral Lăptăriei, mai exact dialogurilor și reamintirilor care erau derulate acolo de membri ai sextetului.

Așadar, voi dedica spațiul acestui episod poveștilor lăptărești din câteva capitole, relatări care l-au vizat cu osebire pe Cristian – afaceristul bucureștean, cel aflat în plină competiție amoroasă cu Radu – teoreticianul afacerilor venit special pentru întâlnirea cu sextetul/ Iulia tocmai de la Iași. Chipul lui Cristian  producea o neplăcere estetică, dar sufletul său… ”Ascultându-l câteva minute, simțeai cum o lumină începe să iradieze dinlăuntrul lui și să se răspândească în jur, proaspătă și caldă.” (p. 135). Cristian rămăsese și el singur, după eșecul mariajului cu Corina.  Capitolul 19 este dedicat monologului lui Cristian despre fosta sa soție, Corina, dar ascultătoarea – Aurora – simte că era pe punctul de a se îndrăgosti de el: ”Impulsuri obscure mă străbăteau cu fiori lungi de plăceri care închid în ele capcane….De data asta eram hotărâtă să nu pierd nimic, pentru că, vorba Anei, pe lângă mine se furișa chiar atunci vicleana  vulpe a fericirii. Dacă aș fi întins mâna aș fi apucat-o de coadă. Simțeam un avânt nebunesc.” (p. 144).

După ce în capitolele anterioare atenția a fost fixată eminamente pe femei (Aurora, Iulia, Zina, Ana) începând cu capitolul 18 sunt aduși în prim plan și bărbații (mai exact, bărbatul Cristian), pentru ca apoi femeile să-și reia poziția de personaje importante, evident tot în preajma femeilor și în intimă conjuncție cu acestea. După cum vom vedea – exact ca în viața cuplurilor, unde în marea majoritate a cazurilor bărbații ”pleacă” primii la cele veșnice, tot astfel, rând pe rînd, personajele masculine din roman dispar primele sau apar doar în memoria afectivă a povestitoarei/ povestitoarelor. Evident, dispariția (prematură a) bărbaților lăsă loc larg solitudinilor feminine (aparente sau nu). În ultimă instanță, romanul Iluzoria vulpe a fericirii este (și) despre viața solitară a autoarei/ povestitoarei/ Aurorei, cartea fiind una de semificțiune, un fel de jurnal personal în care poveștile celorlalți au doar rostul să contureze mai bine povestea (viețții) autoarei. Să vedem, în continuare, cum gestionează autoarea procesul lent, dar sigur, de dispariție a bărbaților.

Voit sau nu, după  ce Ionuț – cel din variantele inițiale ale romanului – a fost înlocuit cu lesbiAna, prezențele masculine ale romanului (cele două rămase) se reduc, în fapt, la una singură, Radu fiind o prezență mai mult simbolică, jucând rolul îndrăgostitului naiv de preafrumoasa profesionistă, Iulia. Chiar Aurora îl invocă pe post de substanță de contrast (contrapunct) pentru a-l evidenția și mai bine pe Cristian. Persoanele masculine prezente doar în memoriile Aurorei (Călin – ”bărbatul cu napalmul” de care se îndrăgostise mai demult Aurora – aș zice ”a la Radu” -, și Tudor, soțul oficial al Aurorei) accentuează, în realitate, lipsa acută a masculilor adevărați de pe piața bucureșteană a cererii și ofertei de bărbați din acei ani. Un alt bărbat (amantul Zinei, soțul Corinei) este rapid scos din discuție (moare într-o avalanșă de zăpadă) și nici măcar nu are un nume (fiind amintit ca ”soțul bigotei” sau ”soțul Corinei”, ceva în tonul ironic în care este amintit, uneori, președintele Klaus Iohannis, de către ziariști ca ”soțul primei doamne a țării”).  Parafrazând o străveche butadă (”Cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei”), Doina Popescu oferă importanța meritată celor patru bărbați (vii și prezenți fizic) din povestire, care, prin înlocuirea lui Ionuț, au rămas trei: Cristian și Radu. De fapt, doar Cristian… Această reducere a bărbaților la unul singur (și nici acela al povestitoarei) pornește, cred, dintr-o atitudine  (ușor) disprețuitoare față de bărbați, majoritatea dintre ei necunoscători ai abisurilor psihice feminine. Unii sunt fie prea dedicați serviciilor/ joburilor lor: bogatul soț al Iuliei (fără nume), Tudor – soț doar în acte, Cristian – dedicat afacerilor, Radu – dedicat studiilor teoretice și pradă ușoară a unei singure femei), fie sunt neinteresanți (soțul Iuliei, soțul Corinei), fie… intangibili (Călin – bărbatul cu napalmul). Nu întâmplător, lesbiAna o curtează pe Aurora, universul feminin fiind, pentru Ana, mai interesant decât cel al bărbaților. Lipsa bărbaților adevărați/ adecvați/ doriți într-o lume tot mai populată și chiar dominată de femei explică destul de clar sentimentul – atotprezent în carte -,  acela de iluzorie vulpe a fericirii, sentiment preponderent feminin. Spun asta fără vreo urmă de discriminare, ci pur și simplu pentru faptul că n-am prea auzit bărbați care să se plângă (sau să scrie) pe tema nefericirii lor. Deși fericirea este un deziderat/ ideal/ scop profund  (și general) uman, am aproape convingerea că preocuparea cea mai vizibilă și mai insistentă pentru obținerea fericirii (teoretic și practic) este una preponderent feminină. Poate și pentru că nefericirea le-a însoțit prea mult timp în decursul istoriei.

Discuția despre fericire/ bucurie/ plăcere/ satisfacție/ mulțumire/ împlinire ar putea fi mult lărgită și lungită, considerentele culturale, istorice, economice, etice etc. fiind posibile grile de evaluare asupra afirmațiilor mele de mai sus. Specialist fiind (eu) în divagații, amintesc aici, en passant, modul cum predam economie (politică) la Chișinău (aug. 1990 – dec. 1995). Numesc acest mod  hedonist de predare omenos, adică unul care pleacă de la cunoașterea omului (indiferent de gen) și se termină cu soluții posibile pentru ”umanizarea”/ omenirea/ fericirea acestuia. După multe secole în care s-a tot vorbit despre umanism, iluminism, progres uman, progres social, progresism, progresivism etc., după ce s-au scris tratate (prea) voluminoase de filosofie/ hedonism, morală, etică, estetică, psihologie, sociologie, leadership, management sau entrepreneurship care trasau căile (sigure!?) spre succes/ fericire/ împlinire (sau, dimpotrivă, decretau că doar divinitatea mai poate ajuta omul să se ridice) am considerat, prin anii 70 și 80 ai secolului 20, că este suficient să definim/ descriem/ cunoaștem omul prin trei dimensiuni ale existenței sale conștiente: scop, mijloace, adecvare scop-mijloace. Acest model triadic este nu doar foarte simplu (pentru început), dar și fundamental pentru orice demers ce vizează cunoașterea omului. Să nu uităm că trăim într-un spațiu tridimensional, cifra trei fiind definitorie pentru tot ce ține de om(enesc) și de acțiunea umană (continuumul gândire-simțire-acțiune). Modelul treimic cristic este, și el!, bazat pe acest model existențial tri(u)nitar conform căruia se derulează întreaga existență umană (introducerea omului muritor în Sfânta Treime – asta da idee demnă de apreciat!). Revin la ideea modului omenos în care am considerat că trebuie predată teoria economică (care nu poate nicicum fi separată de teoria politică, etică, estetică, managerială etc.). Desigur, a trebuit să ignor celebrul citat idealist kantian care afirmă că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc, deoarece concepția mea sublinia din start faptul că principalul (uneori chiar singurul) mijloc pentru om de a-și atinge scopurile propuse este chiar el însuși, persoana care conștientizează nevoi concrete și formulează ca scopuri împlinirea acelor nevoi, imaginând și creând/ colectând/ consumând mijloace apte să ducă la scop. În plan economic (așa cum este încă înțeleasă acestă dimensiune a existenței umane) totalitatea scopurilor se numește, generic, CERERE (de mijloace), iar totalitatea mijloacelor se numește, tot generic, OFERTĂ (pentru atingerea unor scopuri, conform principiului ”do ut des” – ”îți dau ca să-mi dai”). După cum spunea Paul Samuelson, primul economist laureat Nobel pentru economie, ”și un papagal ar putea să predea economie rostind mereu cuvintele cheie: cerere și ofertă”. La fel spun și eu: oricine (inclusiv și papagalii din varii ”științe”, academii și alte confrerii feudale) poate preda orice disciplină despre om pronunțând cuvintele: scop și mijloc (dar, îndeosebi, adecvarea scop-mijloc). La fel cum oamenii sunt mijloace pentru alți oameni (inclusiv pentru ei înșiși), tot astfel oamenii sunt oferte pentru oameni (inclusiv pentru ei înșiși). Afirmația că omul este mijloc va scandaliza pe kantieni (I. Kant a ”decretat” că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc) dar eu nu mă refer doar la instrumentalizarea și reificarea oamenilor (de altfel aspecte inevitabile în raporturile interumane), ci, în primul rând, la faptul că omul trebuie să se pună pe sine cap de listă în enumerarea mijloacelor apte să-i satisfacă o dorință, o cerere, o nevoie, un scop. Printre nevoile/ scopurile/ cererile fundamentale ale oamenilor (adică ale bărbaților și ale femeilor) se află și nevoile (lor) sexuale: ambii (într-o societate civilizată, echilibrată, democratică, prosperă) reprezintă și cerere și ofertă, adică sunt (atât bărbații cât și femeile) și scopuri și mijloace, dar asta într-un mod atât de firesc încât cererea și oferta nu apar în decor, ca la piață. Totuși, în societățile mai puțin evoluate, mai puțin educate și echilibrate apare un fel de diviziune sexuală a muncii: femeile apar ca fiind campioanele cererii, iar bărbații ca fiind campionii ofertei. O cerere (feminină, în acest ultim caz) în exces va genera insatisfacții, nefericire, în timp ce o supraofertă de masculinitate va genera nefericire în tabăra bărbaților. Desigur, idealul este apariția echilibrului între cerere și ofertă, moment în care se stabilește prețul de echilibru și …toată lumea este mulțumită și fericită (omorând, din start, iluzoria vulpe a fericirii…). Desigur, echilibrul – atât cât poate fi acesta estimat de către actorii care îl determină și îl evaluează – durează doar secunde, ore, zile, iluzoria vulpe a fericirii (de rand mai înalt) ivindu-se inevitabil și atrăgându-ne spre noi orizonturi. ”E veșnică pe lume doar schimbarea” (Percy Bysshe Shelley).

Dar, indiferent de nivelurile de rafinament cultural, de cutume civilizaționale și de impulsiuni biologice mai mult sau mai puțin manifeste, cred că peste tot în lume (și întotdeauna) a existat un specific feminin (ispita, ca formă concretă a cererii) și un rol mai bine definit al femeii în arhitectura socială (fie acesta favorabil/ avantajos sau nu femeilor, în ansamblul lor). Și tot din specificul cererii feminine face parte și arta femeii de a transfera cererea de partea bărbatului, deși inițiativa aparține, aproape în exclusivitate, femeii: bărbații fac propuneri, oferte concretizate în atenții materiale sau spirituale, ca urmare a unor semnale primite, și tot bărbații CER femeile în căsătorie (mai recent, asta se face în public, la TV sau pe o scenă de teatru…). Cu alte cuvinte, marketingul (feminin) este arta femeilor de a induce o cerere sub formă de ofertă, iar managementul (masculin) este încercarea bărbaților de a masca acest lucru.

Statistic și structural vorbind, România are o populație feminină majoritară fapt care nu o avantajează – îndeosebi în cazul în care granițele ar (mai) fi închise –, de unde și opinia pe care am exprimat-o, la începutul acestei ample divagări, cum că fericirea este o preocupare mai mult feminină la noi, (”Iluzoria vulpe a fericirii” este scrisă de o autoare/ femeie, despre femei și nu doar pentru femei). Pentru lesbiAna durerea/ nefericirea produce… tărie/ întărire, iar durerea ei este generată de dorul sufocant de o fericire care nu mai vine (am parafrazat celebrul citat de la pagina 60, preluat de editor și plasat pe coperta patra a cărții). Traducând în termenii economico-politico-etici pe care tocmai i-am descris mai sus, nefericirea Anei vine, simplu și uman, dintr-o cerere pentru care nu s-a găsit și oferta corespunzătoare. Avansurile Anei către Aurora au rămas în aer, la fel ca avansurile lui Radu către Iulia, generând o piață distorsionată/ dezechilibrată, cu o concurență imperfectă și cu puține șanse de echilibrare în cadrul sextetului. Noroc că mai există și ”relațiile externe” de natură să atenueze insatisfacțiile produse de nepotrivirile din plan intern. Aceste considerații sunt deopotrivă valabile pentru familiile mononucleare (soț-soție),  pentru grupuri (sextetul lăptăresc, de ex.) dar și pentru state sau comunități de state. Evident, lucrurile se opresc (deocamdată) la nivel global unde piața mondială este supapa de scăpare de ultimă instanță pentru toate categoriile de actori economici/ politici/ etici etc. de rang inferior (unional sau statal). Cu aceste sugestii de lectură în minte, cititorul va putea folosi cartea Doinei Popescu nu doar ca pe un roman de divertisment (îndeosebi pentru sadicii care se bucură de nefericirile altora), ci și pentru cei care doresc să-și verifice înțelegerea cunoștințelor/ informațiilor/ teoriilor economice, politice, sociologice, etice etc. la diverse niveluri de agregare umană, dar topite frumos într-un text literar.

Literatura română postdecembristă cred că poate fi caracterizată și prin intrarea în rândul scriitorilor/ scriitoarelor a unui ”batalion de femei” în continuă creștere și afirmare cantitativă și calitativă. Doina Popescu face parte din acest nou val care se va impune și mai mult, mizând pe o ”subtilă cochetărie cu știința” psihologică. Presupun că, în lipsa schimbării de regim politic din 1989, autoarea ar fi practicat, în continuare, logopedia la o școală cu program special. Cunoscând dorința sa de reală liberă exprimare, intrarea în nomenklatura de partid era puțin probabilă. Sub acest aspect, afirmația autoarei că romanul său este despre libertatea de expresie de după 1989, capătă (mai mult) sens. (Paranteză: Am convingerea că, în ce mă privește, în lipsa schimbării survenite în 1989 aș fi și acum doar un asistent universitar – fără doctoratul lipsă, blocat în anul de grație orwelliană 1984 – la disciplina Economie sanitară de la IMF Iași, actualmente UMF Gr T. Popa Iași).  Doina Popescu, o prezență spirituală și fizică mai mult decât agreabilă în peisajul cultural și social actual va ”recidiva” cu siguranță și va reuși să atragă și mai mult atenția criticilor de specialitate, îndeosebi prin genul scurt, concentrat. Sofia Nădejde – considerată ca prima femeie romancier din modernitate – are urmașe din ce în ce mai vizibile, citibile și valoroase. La întrebarea lui Mircea CărtărescuDe ce iubim femeile?” am/ avem un răspuns clar dincolo de fiziologie și sexualitate: pentru că au o inteligență intuitivă, imaginativă și inspirațională peste media masculină, pentru că sunt creative și (pro)creatoare mult peste ceea ce în mod comun și vetust (re)cunoaștem. Pozițiile unor critici români (Daniel Cristea EnacheBogdan Crețu – vezi: Există o literatură feminină? În: Ziarul de Iași, 28 II 2011  http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-o-literatura-feminina~ni73uj) conform cărora nu există literatură feminină și masculină, ci doar literatură bună și mai puțin bună, Doina Popescu le răspunde prin cartea sa: există literatură feminină bună! Am notat, în webografie, mai multe surse despre literatura feminină/ feministă/ paternalistă în ideea unei posibile dezbateri ulterioare pe această temă. Deocamdată, am găsit doar monologuri paralele, mai mult sau mai puțin legate, ideatic, unele de altele.

Capitolul 20 este unul ”de interior”, unul memorabil prin faptul că sextetul devine heptet prin apariția Corinei (încă o femeie care întărește frontul feminin, slăbindu-l pe cel masculin deja derutat, dezgustat, debusolat. Aurora meditează chiar la un Moreno emasculat – p. 146). Corina este cea căreia Zina (cea frumoasă și pătimașă) tocmai i-a pus coarne… Radu teoreticianul ”era dezgustat de tot ce se întâmplă” (p. 145), iar spre finalul întâlnirii mărturisește că ”un sfert de secol m-am chinuit să văd ce se întâmplă și vreo alți cincisprezece ani după aia să pricem cum de a fost posibil. Cele două etape par a se fi anulat reciproc și iată-mă în stare s-o iau de la capăt, dacă voi mai găsi vreun capăt.” (p. 150). Sentimentul tot mai acut de inutilitate și de angoasă existențială îi îndeamnă pe cei șase să nu (mai) părăsească obiceiul de a se întruni mereu tot la Lăptărie, deși o schimbare le-ar fi prins, probabil, bine… Rămânând în localul trendy vor vedea mereu spectacolul boxelor asurzitoare, al fotbaliștilor dublați de pițipoance siliconate – simboluri ale noilor libertăți câștigate ”prin luptă” la ”revoluție”. Dar, ideea de a părăsi Lăptăria devenea tot mai acută. Mai ales că fuseseră descoperiți de Corina, (în lipsa Zinei, aflată la munte cu soțul Corinei). Corina nu venise pentru o posibilă răfuială cu Zina, ci pentru a se întâlni cu Cristian (se pare, fostul ei soț) cu care a avut o discuție criptică despre un trecut comun, timp în care Aurora și-a lipit strâns piciorul de a lui Cristian, cuprinsă de o ”moleșeală plăcută”. Estimp, Ana  fuma Radu avea grijă de Iulia, iar Aurora privindu-l cum o ținea în brațe pe Iulia, realizează că s-ar fi potrivit, poate, mai bine cu Radu… O sarabandă a nepotrivirilor și a potrivirilor pasagere – un simbol al unui grup social derutat, nesigur, neclar și nehotărât. Între timp, lesbiAna pleacă, Cristian s-a izolat complet cu bigota Corina, dezlipindu-se de piciorul Aurorei… ”Calupuri de vid se interpuneau între mine și ceilalți” (p. 157) gândea Aurora, ca un preambul la concluzia că ea, singură fiind, depindea, oarecum, de toți: ”...iar eu, da eu, avidă de ei toți și prin urmare captivă tuturor, iar în primul rând a propriilor indecizii în fața fiecăruia dintre ei. Unde găseam un Moreno în stare să mă reinventeze, să ne reinventeze urgent pe fiecare în parte și pe toți împreună?” (p. 158). Ajunsă în intimitatea camerei sale, Aurora apelează la terapia prin plâns, apoi, ușurată, a doua zi, aplică terapia prin lectură (înainte de a pleca spre școală). Iar autoarea/ povestitoarea aplică metoda ”PiP” (picture in picture) adaptată la lumea cărților: o carte în carte (CiC). Concret, convenabil, convingător! Paginile citite se potriveau cum nu se poate mai bine cu nevoia de dragoste reală a Aurorei. Și pentru că orice metodă (în cazul de față CiC) poate fi perfecționată ajungem la o situație și mai și: în cartea Doinei Popescu, eroina – Aurora – povestește cum a citit o carte în care eroina își amintea de fragmente citite cândva într-o carte, iar mediul în care se derula acțiunea cărții citită de Aurora era garnisită cu cărți (”Cărțile aliniate impecabil” – p. 160), pentru ca apoi să constate că ”Nici cartea cu coperțile îndoite pe marginea noptierei nu o atrăgea” – p. 160). Mai mult, eroina cărții citite de Aurora (Christine)  își amintește de un film în care eroul se sinucide după un model citit într-o carte… : ”...el n-a făcut decât să repete gestul unui personaj dintr-o carte care îl obsedase. O carte în stare să producă nenumărate schimbări în viața celor care au citit-o.” (p. 162-163). Iluzia că cititul cărților poate influența decisiv comportamentul oamenilor este spulberată chiar de Aurora, care – citind – și-a reamintit că citise pasajele respective cu o seară înainte, dar le uitase… Deci, terapia prin citit poate fi bună doar dacă recitești o carte de mai multe ori… Ceea ce am făcut și eu cu cartea Doinei Popescu, având parte de o (re)lectură plăcută, dar nu facilă.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

30 Octombrie 2015

Primele 9 episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-9/

Bibliografie

Popescu, Doina; Iluzoria vulpe a fericirii, Ed. Adenium, Iași, 2014

Behar, Henri; Tristan Tzara, Editura Junimea, 2005 (Traducere din limba franceză de Alin Savin) Originalul francez a fost publicat tot în 2005.

Crețu, Nicolae; Constructori ai romanului, Ed II-a, Ed Univ. Al I. Cuza Iași, 2009 (Prima ediție a apărut în anul 1982 la Ed. Eminescu, București)

Mittelmark, Howard & Newman, Sandra; Cum să NU scrii un roman: arta greșelilor, traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu, Ed. Baroque Books & Arts, București, 2014 (Originalul a apărut în anul 2008 la HarperCollins Publishers)

Webografie

https://www.goodreads.com/work/quotes/1230153-de-ce-iubim-femeile   De ce iubim femeile, de Mircea Cărtărescu

Mediafax:  ”Literatura feminină la editurile româneşti – între personaje „glamour” şi autoare de succes

http://www.mediafax.ro/cultura-media/literatura-feminina-la-editurile-romanesti-intre-personaje-glamour-si-autoare-de-succes-8063532  15 martie 2011

Pleniceanu, Lucia-Gabriela, ”Lumea feminină în literatura engleză și română”, Conducător științific, George Sorescu, Craiova, 2010, 259 pagini (Vezi Cap 3.6 Femeia-scriitor,  p. 91)

http://www.wobook.com/WBR01cZ0FL4F-91-fullscreen-ad

Decsei Melinda (Crăciun)Jurnalul și paradigma scrisului feminin”, Rezumat teză de doctorat, Tg Mureș, 2011 Conducător științific: Cornel Moraru

https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_scriitori_rom%C3%A2ni#Proza_genera.C8.9Biei_.2790

Pop Iulia Adina, ”Atitudini și comportamente feminine în mediul românesc din Transilvania între anii 1850- 1918”, Rezumatul tezei de doctorat, Conducător științific Toader Nicoară, UBB Cluj, 2011 doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/…/Pop_Iulia_Adina_ro.pdf

Buzea, Florentina; Sofia Nădejde – creație și feminism”, Rezumat teză de doctorat, București, 2012, Conducător științific: Florin Mihăileascu.

 www.unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie/…/rezumat%20teza.pdf   Vezi și: [PDF]rezumat teza.pdf – Universitatea din București

http://www.unibuc.ro/…/BUZEA%20FLORENTINA%20…/rezumat%20teza.pd…

Coman (Ardelean), Carmen Georgeta;  ”Hortensia Papadat – Bengescu în contextul romanului european”, Rezumat teză de doctorat, Alba Iulia, 2012, Coordonator științific: Mircea Popa.www.uab.ro/upload/3407_rezumat%20ro%20Coman.pdf

Asănache, Artemiza-Delia; ”Noul val al prozei feminine interbelice (anii 30)”, Rezumat al tezei de doctorat, Conducător științific: Elena Zaharia Filipaș Universitatea București, 2013

Manole (Hilohi) Oana Alice Voinescu – studiu monografic”, proiect doctoral, Coordonator științific: Elena Zaharia Filipaș www.educati2.ro/docs/drd/Oana-Manole…/proiect_OanaHilohi.pdf

Borza Cosmin, http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/bianca-burta-cernat-fotografie-de-grup-cu-scriitoare-uitate-proza-feminina-interbelica–24455.html Sursa:  (http://revistacultura.ro)  Sanda Movilă (obsedată de „situaţii limită”, de „cazuri deviante”, de laturile coşmareşti ale realităţii), existenţialistei şi dostoievskienei Henriette Yvonne Stahl (fină analistă a dimensiunii spirituale, metafizice, postulate de confruntarea cu „golul, durerea, singurătatea, moartea”),  Publicat în Ev. Zilei la 30 octombrie 2012

Burța Bianca (Cernat); ”Afirmarea Scriitoarei în literatura română. Proza feminină interbelică”, Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea București, București, anul ??? www.unibuc.ro/…%20Afirmarea%20Scriitoarei%20in%20Literatura%20…    (Vezi și cronicile lui Bogdan Crețu din Viața Românească nr 5-6/ 2012 http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/78_via-a-romaneasca-5-6-2012/81_o-carte-doi-critici/1188_proza-feminina-interbelica-de-la-margine-in-centrul-atentiei.html (2012) și cea a Iuliei Dondorici, din Observator cultural, nr 608/  2012:

Dondorici, Iulia; Literatura feminină din interbelic – o reconsiderare, http://www.observatorcultural.ro/Literatura-feminina-din-interbelic-o-reconsiderare*articleID_26433-articles_details.html   ianuarie 2012,

Precum și ce a  lui Alex Goldiș din Ziarul Financiar:  Goldiș Alexandru – Vasile, Camera separată; http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/camera-separata-de-alex-goldis-9663848  25 mai 2012

Crețu Bogdan, Există o literatură feminină? În: Ziarul de Iași, 28 II 2011  http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-o-literatura-feminina~ni73uj

**** ”Feminitatea în literatura română (Femeia ca scriitoare sau personaj și spiritul feminin)

Rezumat www.unibuc.ro/…%20Feminitatea%20in%20Literatura%20Romana/rezu

Dinu, Adela, ”Criticul și scriitoarea (I)” în: La Punkt   2013 (Despre Hortensia Papadat Bengescu ) http://www.lapunkt.ro/2013/05/30/criticul-si-scriitoarea-i/

Pârvulescu, Ioana (Autor?); ”Doamnele literaturii române”, http://www.evz.ro/doamnele-literaturii-romane-794754.html   Evenimentul zilei,  8 martie 2008

Cojocaru M.,Femei române scriitoare”, www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/…/05_m_cojocaru.doc

**** ”Literatura română contemporană la feminin”  (Listă incompletă de scriitoare române contemporane) https://illusionsstreet.wordpress.com/2015/06/02/literatura-romana-contemporana-la-femin/

Câlțea Laura; ”Literatura română la feminin, 10 cărți semnate de scriitoare autohtone de citit în vara asta”  http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html  Ev Z. Din 5 iunie 2015  (vezi: https://www.facebook.com/laura.caltea și www.laureacaltea.ro

Băcean, Adina Laura; ”Literatura la feminin – perioada interbelicăhttps://www.moodle.ro/preparandia/index.php/arhiva/item/508-literatura-la-feminin-perioada-interbelica    13 ianuarie 2015, Hunedoara

Burţa-Cernat, Bianca;  „Fotografie de grup cu scriitoare. Proza feminină interbelică”.  „Orice ar spune adepţii feminismului diferenţei, pentru care esteticul este o noţiune «tare», «masculină», componentă a unui sistem cultural patriarhal, «falologocentric», valoarea estetică nu suportă discriminări de «gen». Ne pândeşte o primejdie considerabilă dacă, analizând literatura scrisă de femei, persistăm în a afirma cădiferenţa ar atârna mai greu în balanţă decât asemănarea. Primejdia este enclavizarea. Și e cu atât mai mare cu cât teoriile anumitor feministe despre legitimarea prin diferenţă converg cu presupoziţiile misogine privind caracterul specific al literaturii femeilor în raport cu literatura propriu-zisă”.

http://www.rasunetul.ro/ileana-vieru-rigoare-rabdare-si-echilibru Despre scriitoarea Ileana Vieru, de Menuț Maximinian, în: Răsunetul – Cotidianul bistrițenilor de oriunde (considerații despre scrisul feminin) 21 noiembrie 2014  ”Dacă în trecut scriitoarele nu erau răsfăţate de critică, având o bibliografie redusă, de cele mai multe ori la cronici de întâmpinare, astăzi lucrurile s-au schimbat, doamnele fiind în primul rând: Gabriela Adămăşteanu, Ruxandra Cesăreanu, Roxana Popescu, Marta Petreu, Ada Greceanu, Nicoleta Dabija”.  „Să respir lângă tâmpla ta”, sub semnătura Ilenei Vieru, la Editura Eikon, a fost o surpriză plăcută. Ne întâlnim cu o literatură feminină în care personajele sunt creionate după un tipar bine gândit, astfel încât criteriul limitativ dispare, iar scrierea capătă valenţele mult aşteptate, limitându-se de acele lucruri „siropoase” de care de multe ori sunt acuzate doamnele din literatură.

Critica literară feminină românească contemporană

(Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_scriitori_rom%C3%A2ni#Proza_genera.C8.9Biei_.2790)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihaela_Ursa  Mihaela Ursa, (n. 25 septembrie 1971Sângeorz-Băi, județul Bistrița-Năsăud) Facultatea de Litere din Cluj, UBB

https://ro.wikipedia.org/wiki/Laura_Pavel    Laura Pavel (n. 19 octombrie 1968Deva)  UBB Cluj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sanda_Cordo%C8%99      Sanda Cordoș  (n. 2 august 1966Bistra, județul Alba), Facultatea de Litere din Cluj, UBB Cluj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Irina_Petra%C8%99 Irina Petraș,  (n.27 noiembrie 1947Chirpăr, județul Sibiu)  președinta US Cluj

Ioana M. Petrescu, UBB Cluj

ANEXE

Buzea Florentina (conducător teză) Florin Mihăilescu

”În ultimele decenii atenția criticilor literari s-a îndreptat asupra literaturii feministe și s-a extins și spre alte scriitoare decât Hortensia Papadat-Bengescu, singura autoare care s-a impus în canonul literar românesc. Pentru o viziune globala a evoluției scrisului feminin, ar trebui urmarit contextul socio-cultural al femeii din spațiul românesc de dinaintea Hortensiei, care a scos la iveala primele scrieri ale unor autoare femei ce își dezvaluiau condiția inferioara într-o societate ce nu punea prea mult accent pe valorile feminine. Chiar și în secolul al XX-lea, rolul femeii în societate era redus la cel de soție, mama sau fiica, cu toate ca adoptarea Constituției din 1866 oferea și ei dreptul la educatie. Prin înființarea scolilor si pensioanelor pentru fete, multe femei au beneficiat de educatie și au devenit scriitoare sau artiste, militând în timp pentru obtinerea drepturilor  egale cu ale barbatului. Astfel, o lucrare consacrata scriitoarei Sofia Nadejde este binevenita în contextul noilor reconsiderari ale rolului jucat de aceasta în viata culturala româneasca din secolul al XIX-lea. Articolele publicate de aceasta, în care promoveaza  emanciparea femeii și apara drepturile acesteia în societatea vremii sale, sunt valorificate și se regasesc în diferite antologii.

1

Pe plan european, numele acesteia este de asemenea cunoscut datorita activitații feministe, și se regaseste într-un dictionar recent care reunește reprezentantele feminismului din Europa din  secolele al XIX-lea și al XX-lea

Cât priveste activitatea literara a autoarei, cel mai recent studiu face referire la primul

roman al Sofiei Nadejde, Patimi fiind considerat primul roman feminin

http://plato.stanford.edu/entries/feminist-power/ Feministele despre putere

https://feministphilosophers.wordpress.com/   Feministele filosofează

http://imaginenoborders.org/pdf/zines/UnderstandingPatriarchy.pdf    

Ce este ptriarhatul/ masculinatul?

Călin Vlasie despre veleitari: (cu păstrarea erorilor de grafie) ”Veleitarismul nu e o caracteristică a începătorilor ! sunt veleitari de toate vîrstele și experiențele. Putem spune că veleirarismul e o stare de fluture care se crede vultur.Fluturele crede că-i un vultur din moment ce și el are aripi. Mai experimentați sau mai puțin experimentați,fluturii sunt atrași de lumină.Când sunt prea mulți la un loc devin grețoși. De aceea ,de foarte multe ori, e bine să vezi prin întuneric ca pisicile și să circuli pe întuneric ca să nu vomiți de greața pe care ți-o produce un așa mare stol de fluturi.

http://adevarul.ro/cultura/carti/frumusetea-uitata-vietii-ochii-andrei-plesu-1_50ad87d37c42d5a66396d7e9/index.html Andrei Pleșu despre frumusețea uitată a vieții (febr. 2011)

http://adevarul.ro/locale/targoviste/cele-mai-vestite-nimfomane-istorie-adevar-legenda-privind-partenerii-sexuali-numar-elenei-ceausescu-1_562f9a61f5eaafab2c165658/index.html

Despre nimfomanele lumii

http://www.contributors.ro/cultura/premiul-nobel-pentru-literatura-2015-svetlana-alexievici-etica-neuitarii/  Premiul Nobel pentru literatură 2015, Vladimir Tismăneau în Contributors. bringing non-fiction into the realm of literature, like Solzhenitsyn did with “The Gulag Archipelago”.

(va urma)

 

 

 

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com