liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Apologia plagiatului

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 478. Luni 23 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 2


Autorii noștri la modă n-au decât să fure una-alta. N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puțin decât La Fontaine sau decât Moliere. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaștere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele este banul” (Anatol France, 1892; apud Henning, Apologia plagiatului, p. 17).

Înainte de a ne lăsa conduși de Henning în/ prin istoria plagiatului (în episodul următor) se impune un moment de reflecție asupra spuselor/ scriselor lui Anatol France de mai sus. Bună observație: miezul problemei este banul/ dreptul de a fi răsplătit pentru o muncă prestată. Plagiatul este furt intelectual, iar furtul este un atentat la dreptul de proprietate – cel care se află la temelia oricărei construcții sociale.

Cei care susțin că plagiatul este inofesnsiv, că doar toți ”ciupesc” de ici-de colo, că nimic original nu mai poate exista, devreme ce temele majore ale omenirii au fost discutate și ”rezolvate” cu mii de ani în urmă, așadar aceștia ar trebui să dea o declarație cum că nu se simt deranjați de faptul că la magazin nu li se dă restul corect, că un ”vraci” le vinde apă de la chiuvetă pe post de medicament miraculos, că doctorul care îl tratează are o diplomă obținută prin plagiat etc.

Desigur, plagiatul are tangențe directe cu ceea ce în mod obișnuit numim inteligență și prostie. Plagiatorul inteligent (sau care se crede astfel) nu va fi prins asupra faptului și va poza în mare creator original, iar consumatorul prost va cumpăra produsul plagiatorului inteligent fără să știe că a plătit un hoț. La rigoare, el nu are dreptul să se supere devreme ce el însuși a luat decizia de a cumpăra, nu altul. Da, dar a fost păcălit să cumpere, neștiind că ALTUL ar trebui răsplătit cu banii săi. Pe scurt, la mijloc este BANUL: plagiatorul plagiază ca să aibă un folos pecuniar (mai mic sa mai mare, mai devreme sau mai târziu), iar cititorul/ consumatorul/ cumpărătorul care miroase că a fost păcălit este în drept să reclame că a fost ”jefuit” atunci când a cumpărat ceva ce fie că  el deja cumpărase și plătise acel text, fie că nu pur și simplu nu vrea să fie părtaș la jefuirea altora. A cumpăra o revistă subvenționată care publică plagiate înseamnă că tu ai plătit (prin impozite și taxe) pe plagiator(i)/ hoț(i), fapt care îți dă inconfortabilul sentiment de complice.

În esență, legislația antiplagiat din țările serioase nu pedepsesc doar gestul (i)moral de a fura, ci sancționează și lenea celor care – plagiind – nu mai creează lucruri bune, plăcute, ”noi”.  Scrie Henning în ceea ce se vrea un fel de introducere la carte (text intitulat ”Acesta este un plagiat” – un fel de autodenunț, o ironie sfidătoare la adresa acuzatorilor și judecătorilor din procesul său de plagiat): ”Ceea ce se reproșa în secolul al XVII –lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. < Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie și de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit. Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. ”Când observăm că ni se fură ideile, să cercetăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre” >. În episodul trecut ”m-am lăudat” că părți din Metodologia Scop Mijloc se regăsesc în articole, discursuri, prelegeri, autoasumate de alții ca originale, dar am spus că faptul nu mă deranjează, atât timp cât sunt bine diluate în preluări (și) de la alții și împănate cu ceva-ceva formulări ”personale”. Ideile de bază din MSM se regăsesc, parțial și nesistematizat ca teorie de sine stătătoare la Aristotel, Machiavelli și mulți alții care au sesizat că axa scop-mijloc poate fi un bun criteriu de înțelegere/ analiză/ construire a lumii. Nu doar că nu am ascuns acest lucru dar am subliniat că în mod sigur au existat și alți gânditori care au reflectat asupra acestor lucruri, dar de care nu am încă cunoștință. Într-adevăr, atunci când cineva afirmă că o teorie/ concepție etc. îi aparține este obligatoriu este să precizeze înaintașii și raportul ideatic cu aceștia. Nimic nu se naște pe loc gol, dar semințele aruncate anterior trebuie recunoscute ca atare. Problema e că înaintașii străvechi n-au menționat întotdeauna de unde au o idee sau alta…  ”Plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei” (p. 19) scrie Henning, dar nevrând să recunoască de unde a copiat asta… Merită reflectat și la aceste rânduri care stârnesc admirație pentru arta avocaților apărării: ”… plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, fața nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică.  … orginalitatea, în materie de creație, nu e decât o momeală, o înșelăciune” scrie Henning, uitând să recunoască evidența că orice înșelăciune trebuie taxată ca atare și nu lăudată ca un genial fruct propriu aducător de lauri și lovele.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 477. Duminică 22 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 1


Incredibil, dar adevărat! Există autori și cărți care pledează, pe față, în favoarea admiterii plagiatului ca mod ”pozitiv”/ acceptabil de diseminare culturală și informațională. De fapt, n-ar trebui să ne mire: unele legislații naționale au acceptat/ legalizat, pe față (și contrar unor precepte creștine) prostituția, ba chiar și drogurile tari. Probabil urmează legalizarea pruncuciderii (în cazul în care nou născutul nu corespunde așteptărilor părinților), a celebrului ”menage a trois”, a dreptului de a circula alternativ (când pe dreapta, când pe stânga) etc. De fapt și furtul este, în unele legislații, oarecum încurajat, îndeosebi prin fixarea unui prag valoric minim (de ex. dacă furi sub o sută de mii de euro, nu este caz penal, ci doar trebuie să dai banii înapoi; subliniez, am dat doar un exemplu). În fine, la rigoare, nimic nou sub soare. De la greci încoace, (cică) nimic original nu s-a mai scris, totul având rădăcini în gândirea anticilor. Unii susțin chiar că a pretinde originalitate este de-a dreptul patologic!

 

O butadă celebră spunea că este original acela care are inteligența de a-și ascunde bine sursele de ”inspirație”. Dincolo de ironii, exagerări sau interese de apărat în instanță, originalitatea este considerată de unii o iluzie, iar plagiatul un fapt real și chiar demn de urmat. Este cazul autorului francez Jean-Luc Henning care a publicat la Gallimard, în 1997, un opuscul de puțin peste 100 de pagini, intitulat ”Apologie du plagiat” (apărut, la noi, în 2009, la Editura ”Art”, în traducerea lui Mădălin Roșioru și cu o prefață de Gabriel H. Decuble). Foarte probabil, unii dintre plagiatori nu știu că sunt și pot fi apărați de legislație. Senatul României, în insațiabila sa grijă ca nu cumva vreun nevinovat să fie acuzat pe nedrept, a statuat că plagiatul nu este infracțiune (adică nu ține de Codul Penal, ci de Codul Civil sau de Codurile Etice ale unor instanțe culturale: universități, academii, edituri, reviste etc. Probabil va urma o lege prin care, discret și delicat, plagiatul să fie repus în drepturile sale firești. Căci, vorba unui parlamentar de-al nostru, din popor: da’ cine n-a furat măcar o dată în viața lui!?

 

În interesanta prefață (intitulată ”Menon sau De ce nu știm când și cum săvârșim plagiatul”) la traducerea cărții lui Henning în limba română (”Apologia plagiatului”) Gabriel H. Decuble amintește cititorilor că opere celebre ca Faust, scrierile lui Paracelsus, apoi opere ale lui Eminescu, Voltaire, Diderot, Montaigne, Beaumarchais sau Musset poarta  amprenta plagiatului clar. Și atunci? Mai mult, Henning însuși a fost acuzat de plagiat (în cazul cărții ”Horoscopul neîndurător”, 1995) ”și a trebuit să explice în fața judecătorului pasajele comune cu scrierea ”Tristețea balanței și alte zodii”, 1983 a lui Jacques A. Bertrand” (p.7). Pentru a nu lăsa plagiatorii să se bucure prea mult că au, în sfârșit, argumente solide în a-și dovedi ”normalitatea” gestului lor, voi cita mai mult din Decuble: ”Apologia de față este, prin urmare, rodul autojustificării. Curtând clemența publicului, Henning îi cere acestuia să facă, una după alta, concesii privind caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului. Prin urmare, fiecare afirmație de-a sa trebuie citită, la fel ca în dialogul platonic evocat mai sus, cu un nu-i așa că…? îngânat în subconștient. Nu-i așa că ”totul ne aparține, după cum, nimic nu ne aparține?” Nu-i așa că ”poeții minori împrumută, în timp ce cei mari fură de-a dreptul”? Or, explicarea unui fenomen literar prin recursul la antropologie are avantajul de a stinge ab initio orice răbufnire elitistă, permițând cel mult o meritocrație ad-hoc”. Pentru că în episoadele anterioare (cam multe…) ale acestui serial infinit au pus în centrul lor eminescologi, eminescopați și eminescofagi (bașca plagiatori și autoplagiatori care se hrănesc consistent din Eminescu) redau aici considerațiile lui Decuble depre Eminescu plagiatorul (atât de iubit de români. Cine? Eminescu sau plagiatorul? Ambele cazuri!): ”… poetul național are meritul de a-și fi însușit o limbă străină și cunoștințe solide de filologie prin care să acceadă la lirica unui Gottfried Keller – atât cât să scrie La steaua – sau la creațiile unui Horațiu – atât cât să scrie Odă în metru antic. Și de ce l-am blama pe Eminescu pentru acest ”transfer cultural”, când Horațiu însuși se lăuda a fi fost primul care a transpus în latină iambii lui Arhiloh?”

 

Revenind la ale noastre (considerații), cartea lui Henning este un demers avocățesc în apărarea inculpatului acuzat de plagiat, pe numele său Henning. Și cei mai odioși criminali au dreptul la un avocat al apărării care, prin sofistică, retorică și/ sau alte jonglerii semanatice, psihologice sau emoționale încearcă (și adesea reușesc) să-și salveze clientul. Probabil, în istoria avocaturii au mai existat pledoarii în favoarea plagiatului, caz în care cartea lui Henning este, din nou!, un plagiat, iar autorul ei un recidivist înrăit… Probabil cei care vor citi cartea vor găsi că argumentele în favoarea plagiatului chiar sunt viabile și omenești (și minciuna este omenească), dar eu constat doar diferența culturală dintre România și Franța. La noi plagiatorii nu ajung în fața instanțelor judecătorești pentru că, nu-i așa?, românu-i oț, în timp ce în hexagon acest lucru normal se întâmplă. În acest caz, oricine poate scrie poezia numită Luceafărul și să o prezinte la redacția ”Scriptor” ca fiind creația sa originală (”Responsabilitatea conținutului apraține semnatarilor textelor!). La semnalarea vreunui blogger neînsemnat că Luceafărul îi aparține lui Eminescu, semnatarul textului intitulat ”Luceafărul” va spune: ”fugi d`acilea dom`le, ce mă crezi nebun? Ăla de se pretinde autor al Luceafărului a fost internat la Socola, nu eu...”. Recunosc, exemplul nu prea stă în picioare, deoarece plagiatorii adevărați își folosesc din plin creativitatea pentru a estompa ”sursa de inspirație”. Pe scurt, doar plagiatorii dovediți sunt proști; ceilalți sunt demni de aprecieri pentru inteligența și creativitatea lor de a șterge urmele. Într-adevăr, doar un scriitor inteligent ”ciupește” de ici și de colo, idei, cuvinte, expresii, sintagme, cugetări celebre, situații, vise, poșești ale prietenilor, întâmplări din ziare etc. iar talentul lor este tocmai de a face un mxtum compositum nou, original, mai plăcut și mai credibil decât fiecare dintre cele amintite mai sus luate fiecare în parte. Chiar dacă va fi considerat un josnic exercițiu de autoadmirație, dar nu am alt exemplu la îndemână, pot afirma că după teza mea de doctorat (finalizată în 1984 și susținută în 1996) s-a mai obținut un titlu de doctor – de data asta în filosofie!, iar din Metodologia Scop Mijloc au fost preluate (cu măsură și tact, recunosc) idei, cuvinte, afirmații, concluzii care sunt auzibile în conferințele publice ale unor ”savanți”… Evident, în sinea mea, mă declar mulțumit și aștept câți mai mulți plagiatori… (mai) inteligenți!

 

Pentru că plagiatul este, totuși, o temă de interes pentru românii actuali (Codruța Kovesi – plagiat 4%, Victor Ponta – plagiat peste 50 %, sau: cam ce procentaj de teze de doctorat sunt plagiate în proporție de peste 50%? etc.) voi insista puțin asupra istoricului plagiatului scris de plagiatorul profesionist Henning. Nu înainte de a afirma clar că primul vinovat în materie de plagiat disertațional sau doctoral nu este doar și în primul rând plagiatorul, ci îndrumătorul tezei de disertație/ doctorat, la fel cum cel mai vinovat de publicarea unui articol plagiat într-o revistă nu este atât autorul cât redactorul șef, redactorul de specialitate și evaluatorul extern. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!