liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Anghel N. Rugina

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (6)


 

 

de Liviu Druguș

 

* În care se vede cum ideologia bate psihologia

 

Primele cinci părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

 

 

Capitolul 8 surprinde sextetul în integritatea sa fizică (parțial și în cea psihică) și este dedicat – în linii mari – viselor lui Cristian, verbiajului lui Radu, monologului ideologic al Zinei, unicei replici a Anei, plus, firesc, gândurile povestitoarei Aurora. Iulia era prezentă, dar … doar pe post de anestezic pentru Radu.

 

Sigur, de la un roman declarat ritos ca fiind unul ficțional nu ne așteptăm la exactități științifice, la documentare bine alcătuite și precis redate, sau la demonstrații logice, ci doar la aproximații, aluzii sau trimiteri vagi la ceea ce înseamnă realitatea exact așa cum a fost. De aceea, nu voi fi foarte critic la adresa autoarei care a pus, în chiar debutul acestui capitol, în gura unui personaj (Radu) lucruri inexacte sau chiar tendențioase în plan cultural, dar nici nu pot lăsa pe seama ”acoperirii” ficționale nedevărurile lansate de acesta cu aer de cunoaștere academică. Profesorul de management Radu, chiar la o agapă psihodramatică într-un local/ restaurant bucureștean, pune serios sub semnul întrebării calitatea pe care o are atunci când face afirmații gratuite, necombătute de altcineva din grup: ”Apropo de americanul Jacob Levy Moreno! Știați că a fost de profesie român? Ideea psihodramei i-ar fi venit chipurile, într-un lagăr austriac, la Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka. Eu cred că purta în el proiectul acestui teatru al spontaneității de când a părăsit Bucureștiul. Gândiți-vă un pic: unde altundeva se mai eliberează omul de tensiuni jucând teatru la modul cel mai spontan cu putință, ei?” (p. 68). Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno viitorul psihiatru austriaco-american Moreno a părăsit Bucureștiul când avea 6 ani! Așadar, ideea de românitate cred că nu putea fi probată în vreun fel la acea vârstă. Mai mult, a-l califica drept ”român de profesie” este o supralicitare care nu cred că are vreun rost a fi diseminată, fie și în paginile unui roman de ficțiune. Este în spiritul dâmbovițean această tendință de a ne împăuna cu meritele altora, de a aduce omagii patriei străbune pentru fapte inexistente sau deloc probabile. Originile românești ale evreului Moreno sunt la fel de valabile ca și descrierea României ca fiind ”Grădina Maicii Domnului”.  Sper că ne-am edificat cu românitatea (copilu)lui Moreno. Dar fabulația continuă, chiar dacă se inserează, în text, un scuzabil ”chipurile”. Profesorul nostru combate o teorie ineptă (cum că ideea psihodramei i-ar fi venit lui Moreno într-un lagăr austriac, Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka) cu o altă teorie ineptă (că el gândise teoria psihodramei, sau a terapiei de grup, chiar de când a părăsit București-ul, adică de pe la 6-7 anișori). În 1895, cînd familia Moreno a plecat la Viena nu erau lagăre pentru azilanți, ca în zilele noastre, iar citirea lui Freud și Kafka – la 6 ani – în acest lagăr imaginar este de-a dreptul grotescă… Pentru repunerea adevărului în drepturile sale precizez că J.L. Moreno a terminat medicina la 28 ani (în 1917) la Viena, și – student fiind încă – a respins teoria lui Freud referitoare la vise, tânărul medic părăsind Austria pentru SUA la vârsta de 36 de ani, urmând să trăiască tot restul vieții în SUA unde a murit în 1974. Moreno a fost anti-Marx, anti-Freud și anti-industrialism (toate promotoare ale materialismului).

 

În finalul intervenției sale aberante profesorul Radu susține că Bucureștiul este un loc special, unic în lume desigur, unde doar jucând cartea spontaneității teatrale îți pot veni idei geniale de genul psihodramei, invenție care, acum, poartă numele psihiatrului american. Făcând abstracție de faptul că  e vorba doar despre o poveste de roman, totuși preocuparea românilor (a autoarei, inclusiv) pentru fabulații, scenarite, mit(olog)izări, împăunări cu meritele altora etc. iese cu obstinație în evidență. În anii studenției mele (1968-1971) apăreau, ca din senin, teorii despre meritele (încă) nerecunoscute ale românilor. Micii erau o creație pur românească, sarmalele la fel, iar Miorița și Meșterul Manole erau balade românești. Despre toate astea a scris (bine) Dan Alexe în a sa ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. (În vara anului 1968, URSS masase armament masiv la Prut, invadarea țării fiind iminentă, dar poporul a aflat că Ceaușescu dispune de un tun cu laser care topeau instantaneu tancurile (!!!). Mai aproape de zilele noastre, economistul american de origine română Anghel N. Rugină a fost inclus în povestiri abracadabrante fără nicio legătură cu realitate (vezi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/) . La suita de minciuni sfruntate despre profesorul Rugină, va răspunde Aurel Brumă, în 2011 (vezi: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/  ). Iată însă că rrrrromânismul patriotard nu se dezminte nici în această replică, autorul (Aurel Brumă, fost redactor la Radio Iași) încheind ditirambic, exact în aceeași idee a genialității fără seamăn a românilor: ”Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.”.  Am făcut scurt acest turneu prin(tre) metehnele românilor care vizează preamărirea etnicului românesc dincolo de orice bun simț, hiperbolizarea grosieră a normalului, cu finalități exact pe dos celei scontate: românii apar ca mitomani, nerealiști, mincinoși, lăudăroși etc. Revin în contextul pseudorecenziei mele cu întrebarea: cui folosește sublinierea românității lui Moreno? (”Faptul că noi, grupul de la Lăptărie, mimam psihodramele românului Moreno nu ascundea cine știe ce paradox, ci arăta că, într-un fel, ne consideram mai atipici, mai autocenzurați și – de ce nu? – mai sofisticați.”  –  p. 69). Răspunsul meu (dat chiar în 1990) este: nu numai că nu ne folosește, ci chiar dăunează! Iar explicația este una sociopatologică: complexul de inferioritate al românilor nu poate fi astupat decât cu un complex de superioritate. Am exemplificat, într-unul din episoadele pseudorecenziei la cartea lui Dan Alexe, cu chiar exemplul meu, după revenirea în țară de la Primul Congres al ISINIInternational Society for Intercommunication of New Ideas – (organizat de Anghel Rugină la Paris, în august 1990). Din acest complex, probabil, am dus misiunea acestei organizații la un nivel care a presupus eforturi uriașe și rezultate minore, organizând două congrese succesive în România, la Bacău (ISINI 9), respectiv București (ISINI 10). (vezi: www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf). Continuarea discursului profesorului Radu din romanul Doinei Popescu se pliază perfect pe sublinierea originalității românilor, cu constatarea mea că autoarea caută mai mult o scuză pentru defectele românilor decât o preamărire necondiționată a lor: ”Aici, la noi, unde timpul îți fuge printre degete, deși tu abia simți că se târăște. Aici, unde nimeni nu pare preocupat de autenticitatea nimănui, nici măcar de a lui însuși. (nota LD: adică,  la noi, la români, mitomania și falsul sunt la ordinea zilei). Spontaneitatea umple, firesc, locul consecvenței, iar teatralitatea suplinește efortul de a extinde ființa care ești până la marginile celei care vrei să se creadă c-ai fi” (pp. 68-69). Se poate deduce de aici și faptul că fabulația cu privire la românitatea lui Moreno ține, de fapt, de imaginarul excesiv al românilor, de neseriozitatea lor funciară, de histrionismul probat mereu-mereu (îndeosebi în politică) nicidecum de o tentativă a autoarei de a mai adăuga un mare român pe lista geniilor pe care (nu) le mai avem. Și totuși: timpul fuge printre degete pretutindeni în lume, spontane și imaginative sunt, în general, toate națiile latine care nu se prea omoară cu munca, ci mai mult cu imaginarul artistic și – uneori – științific. Radu se dezice chair el de cele afirmate inițial despre povestea vieții ”românului” Moreno atunci când declamă: ”Vânturăm imagini inflaționiste, așteptăm ceva ce poate nu va veni niciodată. Așteptarea dilată timpul personal. Această triplă inflație – a imaginii personale, a așteptării și a timpului subiectiv – ne macină clipele din timpul real.” (p. 69). În traducere personală, această tiradă ar putea suna (și) astfel: ”Ne umflăm/ gonflăm/ hiperbolizăm propriile imagini despre noi, avem aștepări nerealiste și nu suntem corect ancorați în timp”. Lucru cu care sunt de acord! Și care se aplică inclusiv discursului autogonflabil al lui Radu despre românitatea lui Moreno.

 

România (de)compensează o întârziere istorică în evoluția societății prin forme fără fond, prin histrionisme de paradă și ridicole autoridicări în slăvi. Moduri de gândire și de comportare ce țin de feudalismul târziu al românilor sunt concretizate în structuri specifice acestui mod de gândire și care elimină în mod automat, dar perfect logic/ firesc meritocrația, echilibrul și măsura. ”Pentru că în România găștilor, clanurilor și încumetririlor nu e ușor…. să îți asumi o diferență contra curentului: devii nereprezentativ și riști marginalizarea” (pp. 69 – 70) comentează Aurora, perfect consonant cu ceea ce gândesc și scriu și eu de un bun număr de ani. Evident, între a fi marginalizat și a te integra în găștile mafiote corupte, pare a fi mult mai logică a doua variantă, fapt probat zilnic de comunicatele DNA și de înjumătățirea aleșilor locali (primari) sau diminuarea celor naționali (parlamentari, premieri).

 

Discursul lui Radu devine mai mult decât lămuritor în privința caracterizării unei bune părți a românilor, respectiv a acelei părți care dă tonul și imprimă direcția de acțiune a societății. Interesant este faptul că, ieșiți din acest creuzet de autoamăgiri orgolioase și adesea inepte, românii continuă să se manifeste în mod exagerat, doritori de afirmare până peste poate. Astfel, oameni inteligenți, cu resurse reale de gândire și simțire, odată pătrunși în lumea meritocrației occidentale strălucesc, devin vîrfuri, VIP uri sau măcar în părțile superioare ale clasamentelor. Culmea, aceste realizări externe ale foștilor membri ai societății românești sunt imediat confiscate de românii din țară, adjudecându-și meritele și declanșând un nou val de autoadmirație bolnăvicioasă, orgolioasă și nemotivată. Exemplul foarte recent al unui laureat Nobel în chimie, germanul de origine română Ștefan Walter Hell, confirmă cele afirmate mai sus: președintele Iohannis a decorat cu un înalt ordin al țării (Steaua României) pe proaspătul laureat Nobel deși formarea intelectuală și științifică a acestuia nu s-a făcut la noi decât până la vârsta de… 15 ani. (vezi:  http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/stefan-walter-hell-laureat-cu-premiul-nobel-pentru-chimie-decorat-de-presedintele-iohannis.html). La fel s-a întâmplat și cu americanul de origine română, acad. Anghel Rugină sau cu scriitori și artiști români afirmați și deveniți celebri în Franța (lista e chiar lungă aici). Pe de altă parte, românii care au plecat în afară doar ca să se căpătuiască, au excelat și aici, unii devenind respectați profesioniști în meserile lor, dar – trebuie să o spun – au excelat și în furtișaguri sau crime. (Un român venit de la o astefel de incursiune în Germania se lăuda colegilor și cunoscuților: ”Mă! da proști sunt nemții ăștia! lasă ușile caselor descuiate. Și-atunci, cum să nu intri?”). Pe tema tentației suicidare a Occidentului, vezi Gabriel Liiceanu despre dereglările mentale ale acestor societăți http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/ . Din exemplele de români geniali, reverberate în țară, s-au născut noi și noi legende urbane, majoritatea având ca ”miez” subliniere faptului că ”românii e dăștepți”. (Mai multe considerații pe această temă se pot citi la: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ ; http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html ,   precum și în volumele: Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964);  și  Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015).

 

Dacă nu vrei să te lași marginalizat, cum spunea Aurora, povestitoarea/ (autoarea?), în interiorul societății românești ai și varianta să te pliezi, ipocrit și curvește pe curentul dominant și să supralicitezi speranța de a nu fi strivit, ci acceptat și promovat de turmă, până ajungi la paroxism, respectiv la triumful prostiei în gestionarea turmei. Comentariul Aurorei merită notat; el este, în ansamblul lui, o bună descriere a modului contorsionat/ oportunist/  de gândire, simțire și acțiune (=management) al românului aflat, intelectual – crede el – peste media națională sau mondială. Acest minidiscurs este o posibilă explicație a cenușiului duplicitar al ariviștilor de profesie precum și a dezamăgirii populare generată de descoperirea, continuă, a circului jucat peste tot, cam la toate nivelurile, circ a cărui esență este: mimarea normalității dezirabile, stimularea credibilității și credulității românilor, lidershipul lamentabil al fruntașilor turmei: ”Poți fi însă excesiv, ba chiar monstruos, dar numai în sensul curentului, și nu te mai izolează nimeni, ba dimpotrivă: inspiri un fel de respect, în spatele căruia se pitește de regulă teama. Tendința generală și, în cazul particular, moda furnizează toate circumstanțele pentru a fi validat. Desigur, există și validitatea onorabilă pentru purtătorul unui astfel de mesaj: ”Hm, nici eu nu sunt eroul pozitiv, de fapt nu sunt câtuși de puțin un erou (cine ar mai avea nevoie de eroi?), dar am inteligența de a mima mai bine modestia și practic cu mai mult succes moderația. Știu să-mi vând mult mai bine imaginea, așa că vă recunoașteți în mine onorabililor, vă bizuiți pe mine și puteți chiar să vă aliniați sub steagul meu”. Mai e, desigur, și validarea la limită: ”Ticăloșilor, vă detest, dar vă somez să vă recunoașteți în mine. Dacă vreți să știți, pe mine mă detest îndoit. Am însă suficientă nebunie pentru a mă exhiba mai seducător decât ați face-o voi înșivă”. În fine ar mai fi și validarea excepțională: ”Din fericire, nu sunt ca voi, dar ceea ce sunt e o povară și mai mare pentru mine. Fiindcă nu mă oglindesc în voi, cu care nu-mi găsesc afinități, înot singur în propriile îndoieli. Mult mai mult mă preocupă un răspuns la întrebarea ”de ce?” decât unul croit la întrebarea ”cum?”. Dacă răzbesc, mă validați în ultimă instanță: un caz excentric, răsărit doar ca să vă confirme vouă neliniștea. Din partea mea, onestitatea; din partea voastră, fariseismul. Cu cât e mai excepțional triumful meu, fapt pe care-l admiteți și voi în cele din urmă, mai ales dacă ”urma” este postumă!”. Cine poate să spună de câte ori omenirea a validat onestitatea, statistic vorbind, la scară planetraă și istorică? La modul aplicat, mă refer, și nu doar discursiv, și nici post-mortem, ca în cazul sfinților și martirilor. Nu că onestitatea ar fi rămas o noțiune închisă doar în dicționare, pe care, din când în când, o pun pe tarabă filosofii și artiștii, dar cu ce randament mai inspiră ea astăzi modelele de reușită socială? Și nu numai în locurile în care, cu cât încurcă mai mult socotelile, cu atât e mai des invocată. E o prestidigitație foarte asemănătoare celei prin care, după o contrarevoluție, aproape orice profitor al fostului regim își revendică o neștiută ipostază de victimă, directă sau indirectă, a regimului răsturnat. (Găsește el cumva măcar o rudă prin alianță care ar fi suferit mari persecuții sub regimul despotic, fapt pe care și pe el însuși l-a afectat, desigur, peste măsură.)”  (pp. 70 – 71 din ”Iluzoria vulpe a fericirii”, de Doina Popescu, Editura Adenium, Iași, 2014)

 

Pentru a creiona mai bine modul de gândire și simțire al profesorului de management de la Iași (disciplină academică supranumită de mine GSA – gândire-simțire-acțiune = management sau Metodologia Scop Mijloc) voi reproduce intervențiile sale în dialog cu Cristian, Zina și Ana, nu înainte de a menționa și unda de îndrăgostire/ apreciere a Aurorei față de Radu: ”pentru astfel de replici… îl adoram pe Radu, și nu pentru prostrația care-l lovea uneori în prezența Iuliei” (p. 75).  Este clar, profesorul Radu este filosoful grupului (lucru care mă bucură: un profesor de management trebuie să facă filosofie practică/ etică/ logică/ pragmatică/ praxeologie). Fac, din nou o divagație personală: la unul din cursurile introductive în management – la un master la care erau înscriși medici, ingineri, bioingineri, economiști, și la care deviza junimistă anunțată era: ”vine cine vrea, rămâne cine poate” – am început cu câteva considerații generale despre om, societate și umanitate, despre rostul vieții și finalitățile acțiunilor umane etc., la care doi ingineri dau semne de nerăbdare, iar unul îi șoptește celuilalt: ”asta e filosofie, hai să ne cărăm!”. A fost unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am primit!). Așadar, iată alte câteva considerații existențialiste ale lui Radu: ”Toți îl încărcăm pe maturul care devenim cu lestul dorințelor noastre de tânăr. Ele supraviețuiesc în noi – fantome ale celor care am fi putut deveni în cu totul alte istorii ale eului. De cele mai multe ori, însă, sfârșim prin a fi doar cea mai probabilă dintre toate întruchipările noastre posibile”. (p. 75). Remarca de mai sus este făcută în contextul unei discuții pe teme ideologice (la care mă voi referi mai jos), respectiv legată de faptul că la tinerețe mai toți suntem de stânga, generoși cu împărțeala bunurilor și banilor altora, pentru ca la maturitate și după aceea să devenim tot mai conservatori, mai marcați de principiul contributivității și al meritocrației. Radu chiar își devoalează idealismul stângist al adolescenței și tinereții: ”În studenție, dar și câțiva ani buni după, aveam capul doldora de repertoriul stângii: idealuri sociale, entuziasm revoluționar, echitate, dezalienare, bla-bla-bla… Ce mai, formule din astea fără prihană” (p. 76). În final, Radu devine mai acid și mai concret chiar la adresa celor care s-au revendicat (în 1989) și se revendică (și azi) de la o stângă care pierduse de mult idealurile inițiale: ”Aș respira și eu liber și avântat, în sucul meu, dacă patria asta n-ar mai avea încă forma și mirosul slavgardatorilor de neamul lor și patria lor, de bandiți…” (p. 77). ”Salvgardatorii” nu sunt altcineva decât foștii comuniști (mai exact, nomenklatura de partid) care au înființat (chiar înainte de decembrie 1989, dar asta este o altă discuție) Frontul Salvării Naționale (actualmente PSD). Practic, România de azi nu este cu mult diferită de cea din epoca dictaturii ceaușiste (excepție făcând libertatea de a vorbi fără să te asculte nimeni, libertatea de a (e)migra – dacă ai cu ce și unde, libertatea de a fi ales – dacă ai în spate găști care așteaptă să se înfrupte, prin tine, din averea comună prin inginerii financiare). De fapt, alternativa la guvernare este o altă denumire pentru principiul ceaușist al rotației cadrelor. Cum bine zice Aurora, trăim ”în România găștilor, clanurilor și încumetririlor” (p. 69). Interesant este faptul că autoarea (pasionată de cunoașterea politicilor, ideologiilor, doctrinelor și teoriilor legate de guvernare) oferă un spațiu generos dialogului pe teme ideologice, deși ”programat” la spovedanie psihodramatică, în acea seară, era Cristian.

 

Zina este o stângistă convinsă și o la fel de convinsă antiliberală. Discursul ei este regăsibil din plin pe rețelele de comunicare (nu de socializare!) de tip Facebook, de unde și senzația de autentic, de lipsă de improvizație. Voi reda câteva dintre ideile susținute de Zina cu scopul declarat de a sublinia (încă de pe acum, înainte de concluzii) că romanul Doinei Popescu este cu mult mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere/ lectură.

 

Iată tirada stângistei Zina, cu argumentări aruncate în fugă și cu convingerea absolută că doar ea deține adevărul: ”Nu poți extirpa idealurile stângii din mințile oamenilor, Radu. Ce pui în loc? Liberalismul? Sau – uau! – conservatorismul? Hai să fim lucizi, nu sunt niște candidați serioși. N-au anvergură ideatică. Nota bene, n-am zis ideologică. Liberalismul se trăiește. Individualist și meschin. Nu coagulează aspirații, nu inspiră minți, nu mobilizează mase, nu poate genera un vis colectiv. Asta-i. Rămâne pur și simplu denotativ. Cât despre neoconi…. (gest de lehamite). E drept, stânga, cel puțin în forma ei extremă, a eșuat în practică. Adevărat! Ideile stângii însă nu pot fi aruncate la gunoi. În partea de lume în care s-a pretins că au fost aplicate vor sta, pentru un timp, la naftalină. Ei și? Ce-i cu asta? Câtă vreme bogățiile se acumulează într-o singură parte, după criterii cel puțin discutabile, se vor naște destule generații dornice să le reîmpartă în conformitate cu promisiunile stângii. Marea problemă e ca împrțitorul să nu înșface chiar totul… Pe el, pe împărțitor, cine îl mai cenzurează? La asta nu s-au gândit comuniștii. Alta-i treaba însă în social-democrațiile nordice. … Nu vorbesc despre extremismul aberant în care a alunecat stânga, ci despre marile ei idealuri, spuse Zina, sugerând că își revizuise stângismul, cel puțin până la papa Marx” (pp. 76-77). Supărată că nu găsește adepți/ susținători, Zina încheie (oarecum firesc pentru o argumentare abia însăilată) cu o amenințare: ”Ei bine, dați-i voi un cec în alb liberalismului… și-o să vedeți voi seninătate și fericire pe dracu” (p. 78). Cam așa se desfășoară, pe la noi, dezbaterile doctrinare și ideologice: când nu mai ai argumente, înjuri!

 

În economia acestui plin de miez capitol 8 a mai rămas… doar esențialul (spovedania lui Cristian, mai exact redarea unui vis care îl macină) plus interesantele comentarii ale Aurorei. În ultimă instanță, mobilul principal al întâlnirilor sextetului la Lăptăria lui Enache (poate chiar și speranța unei însănătoșiri reale) îl constituia convenția membrilor grupului de a juca psihodrame Moreno, evident, după ureche și nu ca într-o clinică de specialitate. Găselnița autoarei de a plasa aceste dialoguri/ dezbateri/ dezvăluiri în cadrul unui joc de roluri în psihodrame de tip Moreno  este una fastă, îmbinându-se astfel stilul narativ pe teme socio-umane grave (fatalmente, unul sec și neatractiv) cu o  succesiune de scene care mai dinamizează aceste tablouri eminamente narative. Nu întâmplător locul ales este ”patronat” spiritual de portretul dadaistului Tristan Tzara, un gânditor anti-sistem prin excelență: alegerea jucării psihodramelor Moreno în pofida faptului că acest ”joc” sanogen nu a prins în România. ”Faptul că psihodrama a prins enorm în Franța și în State și mai deloc în România arată că nimic din natura umană nu-i străin indivudului, oriunde s-ar afla el. Ne diferențiază doar dozajul. Proporțiile. Ceea ce la noi e o primă natură, așadar ignorată, la ei e o a doua – tentantă și, nu în ultimul rând, învățată” (p. 69). (Dincolo de sugerarea implicită a presupusului excepționalism românesc, această precizare făcută de Radu are și rostul de a arăta și împotrivirea sextetului față de rămânerea în urmă a societății românești. De aici și  desele tirade critice ale celor șase la adresa acestei societăți, mereu necoapte și căutătoare de direcții culturale și orientări geopolitice. (Chiar referitor la dadaism există încă mereu noi dispute începând cu însuși numele curentului, nume despre care întemeietorul său însuși a declarat că …nu este interesat. Amintesc aici o propunere insolită, dar credibilă, referitoare la numele de ”dada” – oferită de Victor Macarie de la Iași – conform căreia/ căruia numele noului curent a fost împrumutat de la Sf. Dada, sărbătorit exact în ziua de naștere a lui Tristan Tzara, pe stil vechi).

 

Nu voi reda visul povestit de Cristian și mă voi opri strict la efectul acestei povestiri asupra Aurorei, căreia i s-au deschis, ascultând-o, noi sinapse și i-au venit în minte idei noi referitoare la un subiect intim psihodramelor sau altor metode de terapie psihologică sau psihiatrică. Am aici un răspuns destul de la obiect referitor la problema cunoașterii despre care am scris în primul episod: poți comunica mai bine idei noi, ipoteze ”științifice” îndrăznețe sau chiar teorii care să fie apoi validate academic în poezii, piese de teatru sau romane chiar mai bine și mai eficace decât prin publicarea acestora în Analele Universității X sau prin comunicarea lor la conferințe internaționale. Subiectul expus de Aurora se referă la cum stabilim granițele/ limitele dintre normal și anormal/ patologic/ nebunie. Subiectul m-a atras și pe mine și l-am dezvoltat într-un referat pe care l-am scris și susținut în cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Filosofie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în vederea obținerii titlului de doctor în etică. Dar, aici, voi reda doar punctul de vedere al Aurorei/ povestitoarei/ autoarei. ”În acel moment, m-am gândit că, dacă într-adevăr starea de normalitate pare aceeași de când lumea, fiind prin definiție limitată de manifestările nebuniei, ei, bine, la rândul ei, nici nebunia nu evoluează spre cine știe ce diversitate, exceptând poate faptul că își ”updatează” temele delirului din mers, ca un computer unele programe. Deși ai crede că-i o formă de evadare din constrângerile realității, nebunia nu-i de fapt decât o altfel de întemnițare, pentru că dincolo de granițele (de altfel, tot mai laxe!)) ale normalului, nu te așteaptă privilegiul libertății depline, ci doar o altfel de captivitate, mai severă. Psihoticul se învârtește în cercul propriei maladii ca într-un manej cu rază tot mau scurtă, constrâns de mecanismul propriei boli să se afunde în inima suferințelor mizerabile până la pierderea libertății tuturor libertăților: libertatea de a hotărâ când și cum să o termine cu recluziunea: Să iasă din nebunie simplu, așa cum ar ieși dintr-o cameră în care începuse să se asfixieze, după ce s-a străduit – și chiar a reușit – să-i etanșeze perfect ușa și toate ferestrele. Dar și nebuniile, clasificabile de altfel și vechi sub soare, ca și micile devieri ale normalității intră în geamantanul minții umane laolaltă cu credințele și iluziile, formele singurătății și ale extazului, ale geloziei și urii, cu felurile iubirii, ale torturii și spaimei. Dar ce geamantan? E vorba doar despre câteva gene care-l individualizează pe om în cadrul regnului animal. Din ingredientele speciei fiecare are parte de un cocteil cu gust irepetabil. Bineînțeles, fuga de idei și parantezele pe care gândul uită să le mai închidă, fac parte din același inventar…” (p. 73-74).

 

Ca o completare la evantaiul de manifestări ale nebuniei/ anormalității amintesc faptul că OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a inclus iubirea în rândul maladiilor psih(ot)ice. Așadar, iluzoria vulpe a fericirii este simptomul unei posibile boli deja instalate. Cât despre nebunia colectivă numită comunism totalitar, ce se mai poate spune?  Nu întâmplător dictatorii comuniști (Lenin, Ceaușescu, Kim Ir Sen și alții) au fost diagnosticați ca fiind paranoici, schizofrenici sau cu alte patologii psihice. În context, îmi amintesc de zbuciumatul început de an 1990, când aproape toate crimele comunismului de la noi erau puse pe seama paranoiei lui Ceaușescu (ulterior am aflat că bolnavii psihici pot fi iertați de pedepse, fie și postmortem, dacă suferă de boli psihice care le afectează spiritul de responsabilitate). Mulți dintre noi au înghițit această ”gălușcă” servită de ziarele noii puteri (de opoziție nu putea fi vorba atunci), iar eu unul am luat-o la propriu și am stat de vorbă, serios, cum altfel?, cu un lector univ. de la UMF Iași specialist în psihiatrie. I-am propus colegului meu dr. C.V.– probail și el pensionar astăzi – , nici mai mult, nici mai puțin (convins fiind că ”știința” psihiatrică poate opera chirurgical cu diagnostice care să separe nebunia de normalitate) să sugerăm noilor autorități să emită o lege prin care orice candidat la o funcție publică să aibă și un aviz favorabil dat de o comisie de medici psihiatri. Privirea pe care mi-a aruncat-o atunci colegul (într-o perioadă eram chiar în aceeași catedră) ar putea fi tradusă, azi, liber, cam în felul următor: ”cred că tu nu ești sănătos la cap” J . Se pare, cred, că aceeași propunere ar merita votată, în regim de urgență, astăzi, ca parte integrantă a unui Cod Electoral democratic… Dacă nu astăzi, poate mâine… poimâine.

 

În finalul capitolului și al dialogurilor multiple, gândurile Aurorei trimit discuția despre vise, ideologii, stângismul Zinei și idealismul lui Radu  tot în trecutul nu prea îndepărtat, respectiv în comunismul românesc postbelic: ”Aș fi spus că tocmai comunismul nenorocit a reformat, prin ricoșeu, democrațiile liberale, obligându-le să devină mult mai atractive. Îmi venise în minte chiar și un citat (din Pascal Bruckner) (Nota LD: poate acesta – ”Numesc inocență această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței) cf https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner), dar n-am făcut-o pentru că subiectul ne inflamase destul, iar intervenția mea n-ar fi făcut decât să-i irite și mai mult pe toți deopotrivă. Ce-ar fi fost să adug? Doar să înceapă istoria de la zero, după cine știe ce cataclism, ca să ajungă omenirea să experimenteze din nou comunismul! Ca și cum n-ar mai exista și alte sofisme seducătoare care, în practică, să genereze nedreptăți la fel de monstruoase. M-am abținut.” (p. 78)

 

Și astfel, prietenia cu frumoasa Zina s-a păstrat, iar povestea continuă cu sextetul integral până în momentul când Ana se va retrage din  grup, transformând, involuntar, sextetul posibil de simbolizat prin steaua lui David cu șase colțuri, în cvintetul (C-R-I-Z-A) posibil de simbolizat prin steaua cu cinci colțuri, aleasă de comuniști ca expresie a progresului, păcii, libertății etc. etc.

 

Iluzoria vulpe a fericirii” este (și) un roman de idei, de polemici, de moravuri, de sexualitate, de interrelații umane, de iubire, de mimare a dramelor generatoare de speranțe de refulare, despre prietenie, de psihosociologie a vieții cotidiene a românilor care s-au trezit brusc cu tone de libertate pe cap și care par a nu mai rezista la atâta presiune… Postmodernitatea romanului vine tocmai din acest melanj de planuri, structuri și intrigi, iar stilul autoarei este pe măsură, adică face un joc inteligent al punerii în scenă a unor personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante. Ludicitatea lucidă a autoarei este mereu prezentă: în acest capitol, debutul declarațiilor lui Radu este o capcană adresată celor gata să sară și să dea în vileag grozăvia celor spuse de el (cum am făcut și eu, chiar la începutul acestui episod…), deși afirmațiile sale erau menite doar să atragă atenția asupra faptului că mulți chiar mai cred în rrrromânisme de paradă, iar el este dator – în calitate de profesor – să scoată adevărul la suprafață și să arate găunoșenia unor tirade etnocentriste, naționaliste sau excepționaliste. Așadar, personajul Radu, profesor de management de la Iași, lansează câteva afirmații (cvasigeneral acceptate) pentru ca apoi să le ironizeze, să le desființeze treptat, cu tact pedagogic, pentru ca – împreună cu auditoriul său – să conchidă că ipoteza inițială era complet falsă. Pentru aceasta, un sincer Bravo Radu!, bravo Doina Popescu! Nu pot să nu anticipez aici concluziile finale și să invit posibilii cititori care au tangențe cu zona teatrului să-și imagineze cât de bine, firesc, plăcut și util ar suna replicile din roman pe o scenă în fața unei săli arhipline…

 

 

Liviu Druguș

 

(Va urma)

 

Miroslava, Iași,

23 septembrie 2015

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/  Pseudorecenzie (2) a cărții lui Dan Alexe, ”Dacopatia și alte rătăciri românești”

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/  Pseudorecenzie (1) a cărții lui Dan Alexe Dacopatia și alte rătăciri românești

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/  Un fals la adresa personalității lui Anghel N. Rugina

 

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/ Răspunsul lui Aurel Brumă la articolul din ”Cer și pământ românesc” (14 dec 2011) în ziarul Națiunea

 

www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf  Conferința ISINI 10

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/  Gabriel Liiceanu despre dereglările contemporane ale Occidentului
https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/    Cum e românii și ce vrea dânșii  J

 

https://www.facebook.com/IRequireArt/photos/a.538400226214496.1073741835.136850246369498/893338257387356/?type=1 Portretul lui Monet, 1905, în Herăstrău

 

http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html Andrei Pleșu (Românul e dăștept)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner  Pascal Bruckner: ”Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

 

 

Bibliografie

 

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015

Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964)

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (5)


 

 

de Liviu Druguș

 

 

Primele patru părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

Celebrul capitol 4 (de 8 rânduri) – care pare desprins din primele rânduri ale următorului capitol – poate avea doar o unică misie: să sublinieze tranziția (acțiunea se petrece în mult prea lunga și prea puțin hulita perioadă de tranziție a României de la comunism la capitalism) de la seara/ noaptea petrecută la Lăptăria lui Enache cu gașca, la drumul spre școală al povestitoarei, drum psihomarcat de neplecarea din mintea Aurorei a Iuliei și Anei. Atât. Adică, frumusețea Iuliei și bizareriile Anei apăsau psihicul și-așa traumatizat al eroinei povestitoare, accentuând efectele negative ale psihodramei/ experimentului Moreno.

 

Capitolul 5 începe cu un exercițiu de (auto)admirație, oferând cititorului (auto)descrierea fizică a povestitoarei (descriere care, până acum, strălucea prin lipsă în comparație cu detaliile fizionomice despre  mult prea celebra Iulia). Autoarea avea 45 de ani în 1997 și 50 în anul începerii scrierii romanului, informații care coroborate cu cele din roman îmi întăresc convingerea că intriga romanului este una mult autobiografică și nu pură ficțiune cum declara autoarea. Iată autoportretul Aurorei: ”Geamurile magazinelor reflectau reiterativ imaginea unei femei de patruzeci, patruzeci și ceva de ani, încă zveltă, cu pieptul nu prea bombat, dar cu piciore fine și lungi. Îmi oglindeau fidel mersul elastic, cu pas mic, voluntar, ținuta dreaptă, controlată și casca de păr castaniu cu franjuri la stilist.” (p. 52).

 

Suntem, din nou, la Lăptăria lui Enache, într-o seară fierbinte de vară. Aurora ajunge prima, dar sextetul va fi, curând, completat în etape. Tinerii din local aveau  ”gesturi mai libere și mai elegante”  (p. 52) ceea ce-i prilejuiește povestitoarei să dea frâu liber amintirilor, eventual celor cu privire la tineri. Și ce privește mai mult tinerii decât Legea Învățământului? J ”Odată, prin 95, când s-a dezbătut Legea învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților”.  Fac aici o digresiune, subliniind că autorea nu putea fi în preajma marelui politician decât în calitatea ei de jurnalistă (profesie îmbrățișată, exact ca și mine, începând cu anul 1990), ceea ce întărește ipoteza mea referitoare la caracterul puternic autobiografic al cărții. Voi relua aici descrierea făcută de Aurora deputatului Rațiu (și) dintr-un motiv personal: exact în acea perioadă practicam înfocat și neobosit jurnalismul (1990 – 1996), fiind redactor șef de secție Politică la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării” de la Chișinău. În această calitate am venit de mai multe ori la București pentru a lua interviuri (lui Anghel N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83), Ion Rațiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu),  Petre Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) și chiar lui Stelian Tănase, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_T%C4%83nase) un simplu politolog pe atunci). Cu Anghel Rugină – pe care l-am cunoscut la Paris în august 1990 – am întreținut o colaborare științifică și organizațională intensă, până la moartea acestuia (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83). Cu Ion Rațiu am avut mai multe întâlniri și ne-am găsit pe o linie comună de gândire, eu bucurându-mă de repetatele sale invitații de a-l vizita la Parlament. Distincția sa nobiliară și eleganța răspunsurilor sale m-au însoțit, mulți ani, în încercările mele de a înțelege politicul, politica și politicienii. De fapt, ce puteam înțelege din caracterizările tenebroase ale presei libere majoritar comunistoide, speriată de pierderea puterii și mai abitir ahtiată de putere, presă bulevardieră și de joasă condiție care a putut să formuleze, în perfect spirit mojico-balcano-dâmbovițean: ”Rațiu și-a adus scheletul de la Londra”.

 

Redau cu plăcere și gratitudine rândurile scrise de Doina Popescu despre Ion Rațiu: ”Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda ”interferențelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. … Era mersul unui om liber, aflat în proprie posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. ”Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge cu Rațiu” mi-am zis” (p. 53). Invocarea marelui politician a continuat, la propriu, în discuțiile grupului din acea seară: ”Le-am împărtășit și celorlalți gândul despre felul în care libertatea interioară – și nu numai – se reflectă în mersul unui individ” (p. 53) primind aprobarea promptă a omului de afaceri Cristian. Și dacă am zis ”de afaceri”, apoi tot de afaceri este vorba în continuarea acestui capitolaș: trei bărbați din noua clasă a parveniților din varii tunuri/ trozneli/ păcăleli sărbătoreau, la o masă alăturată, o victorie financiară cu o sticlă de whiskey adusă în diplomat, cu gheața și paharele luate de la bar (Pentru mine, fiecare dintre cei trei reprezenta imaginea lui Mitică, șmecherul de Bucale, descurcărețul pe lângă lege, grobianul cu ștaif și cu bani peste media nenorociților din care a ieșit, posibil viitor miliardar de carton, finanțator sau chiar șef de turmă politică, doctorat luat fără a citi nimic, niciunde, nicicând vreo altă carte decât, eventual, aceea din care au copiat alții pentru el.). Toată discuția lor glumeț-bețivănească s-a derulat (până la mutarea găștii/ grupului/ sextetului la altă masă) în jurul noului termen financiar Rasdaq (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq), (copie după americanul Nasdaq) termen pe care l-au rebotezat/ malformat/ anagramat și persiflat crescendo, cu omnisciența sfertodoctului convins de puterea sa asupra restului lumii). Cu această ocazie se poate  detecta data evenimentului, probabil vara lui 1997 (Rasdaq s-a născut la 1 oct. 1996). Contrapunctual, eleganța nobiliară a bogatului om de afaceri Ion Rațiu se află la ani lumină distanță de grobianismul celor trei îmbogățiți puși pe căpătuială, inculți și lipsiți de bun simț elementar. La mijloc îl găsim pe Cristian, om de afaceri mai aproape de sensul bun al cuvântului, dar, probabil, nu la foarte mare distanță de cei trei bișnițari de duzină. Descopăr aici o preocupare a autoarei pentru triadicitate, lucru recomandat și recomandabil tuturor care scriu câte ceva: o compunere, o cerere, o dare de seamă, un referat, o schiță, o nuvelă, un roman. Triada introducere-cuprins-încheiere poate avea infinite forme și subtilități care au menirea să atragă cititorul, să-l mulțumească și să-i dea convingerea că a citit ceva închegat, rotund, miezos, plăcut, util etc. fără a i se băga degetele în ochi și a i se sugera: ”ei, cam asta a fost introducerea, să trecem acum la cuprins”. L. De notat că triadicitatea structurală a capitolelor nu se observă/ simte decât la a doua – treia lectură, ceea ce este un punct câștigat pentru autoare.

 

Capitolul 6 este dedicat Anei și fantasmelor ei schizo, parțial împărtășite/ resimțite și de Aurora. Ana apare ca fiind o posibilă scriitoare în devenire, dar una care reușește să-i stârnească chiar gelozii literare Aurorei. Pe câteva coli A4 Ana îi oferă Aurorei – spre lecturare și apreciere – un text ușor prolix, existențialist ca filosofie de viață, oarecum ciudat ca temă și preocupare artistică pentru o femeie obișnuită. Acest capitol 6 este despre două femei singure, dintre care una scrie (Ana) și cealaltă (Aurora) citește despre un bărbat ideal, unul care ar fi fost, probabil amantul perfect pentru neogoita Iulia, dar și despre o femeie aflată într-un punct cheie al existenței sale. Ana – cea care scrie – vizează un bărbat și o femeie, bărbatul fiind un posibil ideal al ei care însă renunță la a vizita o femeie, iar femeia fiind descrisă ca suferind din cauza plăcerii sexuale excesive (fie prin lipsă, fie prin prezență). ”Acest tânăr genialoido-schizotim e adolescentul perpetuu; e un focar de exces hormonal” (p. 56), citește Aurora din imaginarul bolnăvicios al Anei depus – ca o defulare compensatorie – pe câteva coli de hârtie. Pe scurt, trei pagini de literatură marca ”Ana” descriu tânărul excedat hormonal într-un act de masturbare cap-coadă, inclusiv cu explicarea filosofico-religioasă a acestui ”orgasm sacru, ca al îngerilor care își sunt lor înșiși futilă reflectare și complement sățios” (p. 59) având ca motivație dorința ca ”să-și înfrângă frustarea înzestrării cu un singur sex” (p. 57). Idealul divin al sexului unic și al procreării unisexuate este conexat de Ana cu Idumeea/ Edom (https://en.wikipedia.org/wiki/Edom) – parte din Țara Sfântă, loc unde ar dori tânărul să-și ducă copilul născut fără (alt) păcat…, copil numit de AnaCreatura unicității perverse și a orgoliului suficient sieși” (p. 57). Trimiterea la Idumeea îi trezește Aurorei plăcuta amintire că a citit și ea ficțiunile medicului francez Marcel Sendrail (https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail) care scria despre ”noaptea din Idumeea, zămislirea solitară…monstrul perfect” (p. 57). Înainte de a mai reda din textul Anei, Aurora nu pierde ocazia să trâmbițeze împotriva ”modei” actuale numită postmodernism: ”m-am ținut departe de p(r)ostmodernismul agresiv ori progresiv, ori de câte feluri o fi fost (și o mai fi poate) el. Paginile ei (ale Anei – nota LD) m-au transformat într-un fel de Manet pe dos; gata să renunțe la costum, la pălărie și restul, pentru a dejuna gol, în iarbă, alături de prietenii despuiați” (p. 59). (Manet a fost pictorul face trecerea de la realism la impresionism). Într-adevăr, noul sperie și îndepărtează, mai ales când încape pe mâna manieriștilor și a imitatorilor care nu prea înțeleg ce imită (Ana). Culmea este că – din punctul meu de vedere – romanul Doinei Popescu se înscrie lejer în stilul postmodern caracterizat prin melanj de planuri, idei, stiluri etc. Mai mult, ideea cu inserarea unui text literar în alt text literar – după modelul PIP/ Picture in Picture – este una care ține de postmodernitatea actuală. Cel de-al doilea text al Anei se referă la ea însăși (și începe cu o trimitere comparativă la un pictor rus/ evreu/ francez Chaim Soutine (https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine). Textul este unul eminamente existențialist, fiind o încercare de analiză cauzală a NEFERICIRII, a lipsei sensului vieții în lipsa fericirii autentice. În acest text al Anei (un alter ego al Aurorei/ autoarei) se află cheia întregii intrigi a narațiunii: iluzia și imposibilitatea atingerii fericirii (cu excepția doar a impresiei trecătoare că fericirea face parte din viața oamenilor, mai ales atunci când o cauți la raionul de prefabricate/ preparate/ pastilate). În primul text scris de Ana este prezentată iluzia fericirii bărbatului care, din exces hormonal, se masturbează, iar în al doilea text este descrisă nefericirea femeii generată de dorul de o fericire adevărată, plenară, palpabilă, bine temperată dar care – mi se pare mie, într-o primă lectură – cade în același păcat al autosatisfacerii sexuale, fapt generator de intensă gândire asupra sensului vieții. Descrierile actelor masturbatoare ale celor două personaje ale Anei sunt realmente remarcabile, fiind veritabile tablouri în proză, de o densitate ideatică rar întâlnită și cu un nivel de metaforizare greu de repetat. Invocarea numelor de pictori nu este deloc întâmplătoare: Soutine, Manet. În concluzie, Ana descrie două personaje care – în loc să se caute, să se găsească și, eventual, să se iubească și să procreeze – cad în viciul bucuriei imediate, transformată instant în dezamăgire, nefericire, golire de sens.  Bărbatul și femeia (descrise în textul Anei) sunt victimele excesului propriu de nerăbdare, de neacceptare a condiției de luptător pentru cucerirea cetății ”adverse”. (Revin cu trimiterea la o poezie cunoscută: ”O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor” – Coșbuc. Departe de a avea vreun ton moralizator persiflator, autoarea/ autoarele iau lucrurile așa cum sunt, fără alte admonestări sau trimiteri în derizoriu. Nu sunt chiar sigur de faptul că personajul feminin din textul Anei se masturbează sau doar reflectează la propria sa condiție de femeie neîmplinită/ nefericită sau incertă pe propria sa sexualitate. Extrasul următor este chiar mesajul/ ideea/ titlul cărții: ”Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine.(Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii” (p. 60).  În finalul capitolului, personajul feminin descris de Ana pare a oferi cheia nemulțumirii față de propria înzestrare nativă/ sexuală: ”E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin” (p. 61). Transgender? Ana lesbiana? Este o ipoteză pe care o voi testa în episoadele următoare

 

Spuneam că interpretarea mea la autoportretul făcut de femeia descrisă de Ana – la o primă lectură – era că aceasta resimțea durerea psihică a inutilității actului consumat singură. La o a doua citire, și aici simt nevoia să aduc o laudă autoarei care poate genera dintr-un text de câteva pagini viziuni multiple, aproape contradictorii, dar plauzibile, așadar la o a doua citire, destăinuirea personajului feminin zugrăvit de Ana pare a fi, mai degrabă, rezultatul unui viol sau, la fel de plauzibil și cu consecințe similare, al unei partide de sex sălbatec, plin de durități acceptate și de descompuneri asumate. Simt nevoia să redau întegral acest text în ideea că cititorii vor putea interveni, argumentat, în favoarea uneia dintre cele trei ipostaze (plus ipoteza zero: Ana transsexuală își dorea din tot sufletul ei, o femeie!): masturbare violentă, viol (la cerere) sau sex sălbatec cu repetiție:

 

Mă simțeam ca una din vitele lui Chaim Soutine, nu doar jupuită și cu toracele despicat până la organele acoperite c-o pojghiță subțire de sânge, ci și expusă public, atârnată în cârlige, cu capul bălăngănindu-mi-se. Cred că am atins masa critică în lupta inegală cu forțele din spuma murdară care mă conține. Încerc să mă adun în teritoriul pe care-l crezusem pentru totdeauna al meu, dar sub presiunea dantelei întunecate de corzi, membrane și găuri care îmi rănesc exteriorul, eul mi s-a spaghetificat, s-a ferfenițit și s-a contractat până în pragul unei implozii. Interiorul ființei mele e aspirat vertiginos în el însuși și răsucit pe dos. Cad într-un timp fără memorie, fără niciun fel de devenire.      

 

M-am visat întordeauna pășind cu tălpile goale pe fundul unui infern. Strivită între euforia spirtoasă a zorilor și melancolia deseori sulfuroasă a amugurilor.

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)

 

Să te dizolvi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă, conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tapona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine. El reușește ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate s-o facă: îmi jupoaie sinele de toate pieile lui sociale și îl lasă apoi să cadă, fără gardă – ca o moluscă lipsită de cochilie, în propriile abisuri. Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret. El mă împinge spre marginile mele ultime, de unde mă întorc umilită, lingându-mi rănile, hotărâtă pentru o lungă penitență. Căptușită toată cu plăgi și abscese, retrăiesc momentul în care devin nimic imponderabil și încep din nouă să urc. Doar fum și iluzii, mă deșir înapoi, până la completa recucerire a conturului meu și, oarecum inflaționist, ceva mai departe. Grăuntele imaterial e pus la adăpost chiar în momentul colapsului. L-am îmbrăcat în energie eterică, l-am învelit în piei de lumină și susur. Sunt gata să îmi dau și viața, doar pentru a-l desăvârși. Pentru mine, contează mai mult decât masa universului toată. E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin.” (p. 59 – 61).   

 

Capitolul 7 pare a fi o trecere bruscă de la iluzoria vulpe a fericirii eterice, la certitudinile cenușii ale existenței mundane. Acțiunea se petrece, concret, într-un vagon de metrou bucureștean, în drumul Aurorei spre Lăptărie, povestitoarea zugrăvind, pe rând, cu propriul să interes de a cunoaște oamenii dincolo de aparențe, o femeie aflată, în vagon, în raza sa de vedere, apoi un bărbat. Ca și în textul Anei, avem, pentru început, puse față în față, tot două personaje: unul feminin și celălat masculin, ambele hidoase, diforme, inexpresive, respingătoare chiar. Aurora procedează la un exercițiu de imaginație, reducând ridurile, kilogramele sau deformările persoanelor descrise și ajungând la vârsta tinereții acestora. Am primit, astfel, răspunsul la posibila întrebare sugerată de mine cu referire la cele două personaje de genuri opuse, din capitolul anterior, dar care nu s-au căutat, nu s-au găsit și nu s-au iubit. Timpul a deformat fizionomiile a ceea ce au fost, odată, doi tineri atrăgători, ajungând, grație anilor la înfățișarea deplorabilă și deazagreabilă din fața ceva mai tinerei povestitoare. Cum ar putea funcționa legea atracției universale dintre cele două genuri dacă reprezentanții lor sunt total … neatractivi?  În lumea cenușie a inșilor (aparent) desexuați, responsabilitățile personale ale fiecăruia țin loc de motivație de a trăi, de sens al viețuirii.

 

În partea a doua a capitolului/ traseului spre Lăptărie, citim și vedem, imaginar, cum urcă un grup de tineri gălăgioși, exuberanți, plini de viață. Aurora le aplică exercițiul de imaginație inversat (în oglindă) și vede cu ochii minții ei un grup de oameni maturizați, cu un sfert de secol mai bătrâni. Cu această imagine a fugii ireparabile a timpului, Aurora le strigă (în gând, desigur): ”Hei, voi, nu mai dați mărgăritarele voastre porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi! Iubiți-vă aproapele, dar învățați să vă iubiți și pe voi înșivă. Nu vă surpați la pierderea primei iluzii! Veți mai avea atâtea de pierdut… Și apoi, un om despuiat de iluzii e mult mai liber în drumul lui către sine. Ce se pierde în afară se poate câștiga înăuntru, chiar dacă pentru asta va trebui să rătăciți ani buni prin deșertul nevrozei” (p. 65). Capitolul se încheie, rotund cu o a treia speță: ajunsă la Lăptărie, Aurora observă acolo o femeie (cam de vârsta ei) remarcabilă prin puterea de stăpânire pe care o emana, deși asta putea să fie doar o mască pentru ascunderea rănilor primite de la loviturile vieții. Sigură pe sine și pe puterile ei, noul model sugerează că, da! se poate! Poți lupta și cu iluziile și cu nefericirile, sperând mereu că vor apărea și certidudini pline de satisfacții. Femeia blondă și tunsă scurt din local este reprezentanta mediei, deci a normalului, a realului așa cum este el fără alte jocuri de imaginație. Cu alte cuvinte, este bine să conștientizăm că viața nu e o joacă, dar și că-i bine să ne bucurăm intens de viață, ca de un joc (Carpe diem!), cu toate loviturile primite și iluziile ucise mereu-mereu.

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

(va urma)

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine Chaim Soutine (Șmilovici) (1893 – 1943), pictor expresionist rus de origine evreiască, activând la Paris

https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail Marcel Sendrail (1900–1976) medic și scriitor francez.

https://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet Eduard Manet (1832 – 1883) pictor francez

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Edom  Idumeea (din Țara Sfântă)

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nicolae-steinhardt-un-don-quijote-est

Nicolae Steinhardt un Don Quijote din Est (100 de ani de la naștere)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq Rasdaq, părintele BVB.

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83 Anghel N. Rugina (1913 – 2008) economist american de origine română

 

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

 

 

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

Câteva opinii și reacții la articolul lui Aurel Brumă (abe) intitulat ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe internet” și publicat în Cronica veche, nr 11/ 2011 decembrie 2011)


 

Câteva opinii și reacții la articolul lui Aurel Brumă (abe) intitulat ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe internet” și publicat în Cronica veche, nr 11/ 2011  decembrie 2011)

 

 

(observațiile mele critice sunt inserate în textul publicat pe site ul revistei și scrise cu aldine, după inițialele L.D.)

 

La sfârşit de mandat, actualul legislativ a emis şi o iniţiativă de bun augur obligând televiziunile generaliste „să difuzeze, săptămânal, cel puţin 120 de minute de emisiuni sau ştiri cu conţinut cultural sau educativ, iar televiziunile de ştiri 30 de minute”. (L.D.: Care sfârșit de mandat în noiembrie 2011? Legislativul mai avea, la ora scrierii/ publicării articolului, mai bine de un an până la încheierea mandatului! Inexactitatea nu poate fi una întâmplătoare, ci apare a fi un wishfull thinking, respectiv o speranță subterană și deloc motivată logic că opoziția va declanșa alegeri anticipate; o alta ipoteză a erorii voite ar fi cea prin care autorul minimalizează ”inițiativa de bun augur”, sugerând că abia la capătul unui mandat de patru ani, legislativul a acceptat să pună o frâna dezmățului mediatic scăpat de sub control). Un început timid totuşi în bătălia ce trebuie orchestrată pe un orizont larg împotriva manelismului cultural, a analfabetismului ridicat la rang de normă socială prin producţia deşănţată de vipuri de Ferentari, Balta Albă sau alte zone cu producţie ridicată de trufandale pseudo-artistice, ghicitoare şi prezicătoare de noi şi

noi apoteoze ale prostiei. În bairamurile televiziste de zi cu zi dispărea ideea că în România ar mai exista şi valori reale, netrucate, necosmestizate conform cutumelor impuse de emisiunile copiate, în marea lor majoritate, de la televiziuni străine sau construite în castelele cu cât mai multe turnuleţe/tuiuri. (LD: Manipularea informațională a autorului continuă prin insinuarea că singura formă de in/sub/ cultură (analfabetism) este cea a etniei rome/ țigănești, știut fiind că Balta Albă si Ferentarii sunt cartiere simbol ale concentrării acestei etnii în București, de unde se recrutează și țigăncile ”ghicitoare și prezicătoare”. Mai mult, televiziunile care practică aceste ”bairamuri televiziste” promovează, ”în marea lor majoritate”, formate de emisiuni străine sau găzduite de palate  țigănești -”castele cu cât mai multe turnulețe”). O nouă manipulare este practicată aici prin revigorarea tipic fascistă și bolșevică de găsire a cauzei tuturor relelor în factorul alogen, anațional, care nu fac parte din fondul cultural pur al românității noastre. Incitarea, de către A.B., la acțiuni mai puternic orchestrate împotriva capitalului străin sau a minorităților care deranjează esența pozitivă a etniei majoritare nu mai trebuie demonstrată. Criteriul valoric și ideea unei competitivități axiogenetice nu sunt deloc invocate. Mai mult, invocarea cazului românului Anghel Rugină, este tot una de natură să pună sub semnul întrebării buna intenție clamată de A.B., aceea de a devoala falsurile practicate și promovate pe internet). Mai puţină pâine şi mai mult circ – cam în aceşti parametri se înscriu la concurenţă de găuri în caşcaval majoritatea emisiunilor scurse în intimitatea noastră prin canalele neepurate îndeajuns. (L.D.: Pentru epurarea scursurilor de canale televizioniste, A.B. sugerează necesitatea unei cenzurări drastice a aparițiilor țigănești/ străine televizate). Dar acesta este un subiect asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu multă, foarte multă asumare în anul 2012. (L.D. Anul electoral 2012 trebuie să aibă, susține A.B., o temă importantă din partea actualei opoziții social-liberale și anume acuzația adresată actualei puteri că nu a epurat la timp scursurile și urdorile culturii maneliste și că a promovat valorile minorității țigănești în detrimentul adevăratelor valori ale culturii române).

Din nefericire Internetul oferă la o dimensiune, cred, amplificată, nenumărate probe de suficienţă, de copilării întârziate, aici „mama proştilor fiind cam mereu gravidă”. (L.D.: Până aici A.B. a atacat televiziunile, deși titlul articolului face trimitere doar la rețeaua Internet).  Citeşti articole cu pretenţii ştiinţifice de te cutremură râsul (L.D.: Deși analiza lui A.B. nu are – nici nu are cum – pretenții de  ”științificitate”, cred că credibilitatea autorului ar fi crescut dacă ar fi fost inserate și câteva exemple de ”suficiențe” sau ”copilării întârziate” ca să mai râdă și alții, nu doar A.B.), dizertaţii în care inexactitatea (L.D.: Exemple de inexactități avem destule în articolul lui A.B. și le voi evidenția acolo unde ele apar), jumătăţile de adevăr fojgăie ilariant şi, culmea, tocmai din acest zăcământ cultural cancerizat de prostie (L.D. O altă manipulare marca A.B. este ușor vizibilă: cancerul prostiei fojgăie ilariant doar la TV și pe Internet, nu și în presa scrisă, așa cum probează și articolul semnat de A.B.) și mulţi dintre copiii grăbiţi să alerge unde au de alergat îşi culeg datele, paragrafele pentru strălucitele şi obligatoriile lucrări impuse de programa şcolară. Tehnica spicului lucrează la parametri groteşti, o inepţie fiind reluată, altoită cu alte inepţii şi asumată ca adevăr fundamentat oficial, academismul Internetului nefiind pus cam de nimeni la îndoială. (L.D.: Aici A.B. își asumă un ”merit” ce nu-i aparține: contrar afirmației sale că ”academismul Internetului nefiind pus cam de nimeni la îndoială”  cred că foarte puțini conferă Internetului pretenții de ”academism”. Dimpotrivă. Inclusiv celebra Wikipedia atrage atentia asupra impreciziilor sau a trimiterilor care să certifice anumite afirmații. Probabil A.B. are cunoștință de profesori de toate rangurile, inclusiv universitari, care acceptă tehnica copy-paste, preluarea necritică a unor opinii emise de persoane cu varii și uneori îndoielnice pregătiri. Am mai auzit, la o conferință organizată în 2011 de UPA Iași, o critică la adresa Internetului pentru unele inexactități. L-am întrebat de ce nu publică, tot pe internet, corecții sau observații asupra afirmațiilor de valoare incertă, dar interlocutorul (un ron care predă în Franța) a tăcut zâmbind, dând de înțeles că el nu-și pierde timpul cu așa ceva. Cred că tot din această cauză lăsăm, prea adesea, să treacă – pe post de contribuții oneste – și făcături jurnalistice  cu pretenții de analize pertinente și bine intenționate. În ce mă privește, cred că riscul pe care mi l-am asumat de a semnala, într-un text publicat pe blog, parada de cultură și de patriotism/ românism pur făcută de A.B. în articolul  ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe Internet” nu va rămânea fără urmări. Sintagma ”inutile falsuri” sugerează că  A.B. crede în utilitea unor falsuri, mai ales dacă acestea slujesc unei cauze ”nobile”: mulțumiri primite de la finanțatorul revistei Cronica Veche sau de la partida social-liberală,  iluzia că slujește presupusa mare cultură ieșeană clasată recent după orașe ca Bistrița și Sfântul Gheorghe etc.).  Dar cum pe aici autorii sunt copii ceva mai sârguincioşi şi limitaţi la rândul lor de aceeaşi grabă a lecturilor din avion, absolvirile de vinovăţii sunt posibile. Grav, enorm de grav este un alt domeniu, o altă dimensiune a trucajelor, cele aparţinătoare unor indivizi cu ceva pospai intelectual şi care, pentru a-şi atinge scopurile de omuleţi mărunţi în cenuşiul lor, manipulează informaţii injectate cu aparenţa veridicităţii, transferând pe un fond de sensibilităţi generalizate, inepţii, gongorisme. (L.D.: Aici comentariul meu se reduce la patru cuvinte adresate direct lui A.B. ”De te fabula naratur”.) Mai grav este faptul că, pentru a-şi adjudeca şansa difuziei cât mai mari a „produsului mediatic”, elucubraţiile sunt asezonate cu apeluri la personalităţi, mai ales cele care nu mai pot riposta din motiv de neantizare sau pur şi simplu fiindcă nu le interesează universul aparent sofisticat al internetului. Ciudat este faptul că impostorii, hakerii pe viaţa şi valoarea cuiva sau altcuiva beneficiază de şansa anonimatului, presupuşii autori, poate chiar cei de fapt, dând din umeri ori chiar ripostând cu o violenţă bine timbrată ca surplus de mediatizare. Că imaginea proprie îi omoară! (L.D.: Din nou, hoțul strigă ”Hoții!”. La 16 decembrie 2008, moralistul A.B. (se poate citi usor ”abe”) semnează, cum altfel?, cu pseudonimul ”abe” două comentarii la articolul publicat de Mediafax (la data de 15 decembrie 2008) despre viața și decesul, în noaptea de 14 spre 15 decembrie a economistului Anghel Rugină. Iată conținutul celor două comentarii semnate ”abe”: ”in 2007, la editura performantica, aparea volumul 1 memoriale al prof. anghel rugina (530 pagini) unde si acum cititorul poate afla ideile, strategia si instrumentele de redresare economica pentru romania dar mai ales interesele care au condus la neaplicarea planului rugina. din nefericire, multe dintre proiectiile savantului: criza economica generalizata, impactul nefericit al globalizarii pentru tarile nedezvoltate, renuntarea nedemna la multe dintre elementele de identitate nationala devin de la o zi la alta profetii validate. perceperea curateniei morale, stiintifice, a apartenentei netrucate a savantului la valorile nationale, toate acestea nu apar in nici un articol scris acum, in graba, la disparitia marelui roman anghel rugina” și (al doilea comentariu): ”citez de pe coperta cartii memoriale de anghel rugina: iubite cititor, acest succes cu realizarea unui miracol economic in romania inca in 1990, cand era un lucru usor de pus in practica, ar fi insemnat numai o viata de cel putin 50 de ori mai buuna pentru poporul roman… un asemenea rezultat fenomenal ar fi deschis ochii tuturor noroadelor pamantului ca o viata mai buna pentru toti, fara nici o discriminare si cu dreptate sociala de echitate este posibila peste tot in lume. ce alta coroana mai stralucitoare s/ar putea aseza pe fruntea acestei natiuni care a suferit atata in istorie si merita o soarta mai buna?”. Am făcut copy – paste de pe Internet. Pentru verificare se poate accesa linkul: http://www.mediafax.ro/economic/economistul-anghel-rugina-a-decedat-3661341 Cred că oricine știe că ”abe” (A.B.) este alcătuitorul/ îngrijitorul/ redactorul/ editorul cărții ”Memoriale”, vol. I, Editura Performantica, Iași, la al cărui autor se face referire în acest număr din Cronica veche. Departe de a aduce un omagiu marelui profesor disparut, A.B. își face reclamă la cartea pe care trebuia să o vândă în cât mai multe exemplare, pentru obținerea comisionului aferent. Cred că acum este mai explicabilă înverșunarea lui A.B. (abe) la adresa Internetului, dar și împotriva celor care se ascund la umbra anonimatului, promovându-și meschinele lor interese.

          Aşa cum se cuvine, pregăteam un articol despre marele economist român Anghel N. Rugină, 14 decembrie fiind ziua ultimă din existenţa sa terestră. Grupam şi regrupam idei, adevăruri, premoniţii bine fundamentate ştiinţific în 1993 asupra adâncirii crizei mondiale, asupra neputinţei clasei politice din România de a-şi asuma responsabilităţile prin strategii coerente, aplicate, benefice stării de mai bine a celor care le asigură surplusul financiar într-o absurdă şi totuşi reală democraţie bugetară. (L.D.: A.B. scrie despre ”premoniții bine fundamentate științific”. Cred că termenul premoniții face casă bună cu prezicătoarele din Ferentari invocate la începutul acestui articol. Termenul adecvat este ”predicții” (eventual ”prognoze”). Cât despre ”democrația bugetară” doar A.B. ne poate desluși absconsul său conținut…). „Junimist inveterat”, savantul era ferm  convins că România post-revoluţionară poate să redevină o ţară puternică prin sine însăşi, utilizând propriile resurse umane şi materiale într-o strategie căreia îi definea clar, concis, neechivoc etapele încă din 1990. Dar „Ora 25” avea să fie amânată, speranţele savantului spulberându-se în jocurile de interese ale grupurilor de putere, în ipoteza administrativă că societatea, economia se vor tasa de la sine, uşor dar determinant ajutată de privatizările pe un dolar, mai apoi de traducerile „după ureche” ale documentelor venite de la Bruxelles sau de chirurgiile de moment pe corpul deja invalid al societăţii române. Înlocuind, timp de 20 de ani, căştile de augmentare a sunetului cu dopurile anti-fonice, demnitarii nu aveau cum să asculte vocea marelui economist patriot Anghel Rugină care le spunea răspicat în 1997: „După căderea regimului comunist în 1989 şi intrarea în perioada de tranziţie, ţara şi neamul românesc s-au găsit în faţa aceluiaşi argument ca cel dela 1864: să se introducă valori şi instituţii din Occident, respectiv din societatea şi economia de piaţă capitalistă sau să se evalueze în spirit critic românesc, moştenit din şcoala lăsată de Maiorescu şi ceilalţi membri de la Junimea, ce era bun şi folositor şi ce era rău şi păgubitor din economia şi industria existentă la 1990. Partea ultimă evident că putea să fie îmbunătaţită prin contactul cu idei noi, mai bune, din Apus. Din nefericire, în 1990, guvernul român a apucat pe o cale greşită, respectiv calea imitării Apusului, cu politica monetară şi fiscală la nivel macro şi grabă la credite şi împrumuturi din străinătate care, după unele estimări, se ridică la mai mult de 6 miliarde de dolari (1997).

Asta înseamnă o povară grea pentru o refacere economică de viitor”. Anghel N. Rugină, 1998: „M-am gândit însă că oamenii care ajung în poziţii înalte în guvernarea politică a unei ţări se împart în două categorii: (1) unii care îşi fac datoria din toată inima şi din tot sufletul în slujba celor mulţi, care aşteaptă dreptate şi de aici se simt mai umili, mai precauţi din cauza răspunderii morale ce apasă pe umerii lor – aceştia într-adevăr sunt oameni mari în istorie – iar alţii (2) care consideră poziţia oficială înaltă ca şi cum ar fi dreptul lor de proprietate personală, moştenit sau achiziţionat ca să fie utilizat aşa, după bunul plac – aceştia sunt oameni mici în istorie iar uneori, dacă împrejurările îngăduie, pot deveni dictatori cruzi, neiertători, figuri antiumane în istorie. În realitate mai există şi o a treia categorie, a celor care se strecoară în istorie fără a produce nici rău prea mare dar nici prea mult bine pentru umanitate, şi asta merge de la preşedintele ţării respective şi până la primarul din ultimul sat” (Memoriale, p. 67). Anghel N. Rugină, 2000: „Toate ajutoarele primite din străinătate şi toate împrumuturile făcute din afară de la 1990 încoace nu au rezolvat absolut nici o problemă ci din contră au complicat problemele, au prelungit şi intensificat cancerul economic şi financiar, aşa că s-a îngreunat orice posibilitate de relansare în viitor” (Memoriale, p. 148). „Nu s-a procedat de urgenţă la o reformă administrativă a aparatului de stat care în timp de aproape 50 de ani fusese construit şi consolidat ca să servească un stat şi o economie totalitară. O economie de piaţă funcţională, în afară de o monedă stabilă, cere o descentralizare a aparatului de stat, şi anume stabilirea de responsabilităţi specifice şi sursa de venituri pentru fiecare nivel de guvernare: naţional, judeţean şi comunal. In această direcţie nu s-a făcut nimic, iar o armată întreagă de funcţionari neproductivi a rămas să terorizeze populaţia şi agenţii economici cu tot felul de aprobări şi controale absolut inutile într-o economie de piaţă şi care nu numai că nu ajută la nimic productiv dar mai vârtos încurajează şi perpetuează corupţia şi ştrangularea economiei naţionale. Fără o asemenea reformă administrativă integrală făcută cu înţelepciune, nici o economie de piaţă nu poate funcţiona normal în România ” (Memoriale 1, p. 304). Multe din (L.D. corect ”dintre”) propunerile marelui economist devin actuale cu o întârziere de 20 de ani (spre exemplu: „Din nefericire în perioada de tranziţie 1990-1993 nu s-a produs nici o reformă administrativă raţională care să simplifice aparatul de stat şi să diminueze reţeaua vastă de birocraţie (probabil la 1/3) care să fie productive din punct de vedere social. Această reformă administrativă nu s-a făcut fiindcă nu a existat un program coerent care să alinieze structurile statului la o economie de piaţă funcţională” (p. 280). Şi asistăm în această perioadă la multiple secţionări ale aparatului administrativ dar cu o întârziere care victimizează destine fără a oferi certitudinea rezolvării de fond a crizei. Concomitent avantajele celor din vârful nenumăratelor piramide (ministere, societăţi comerciale de stat, agenţii de tot soiul) nu numai că nu intră în reducţie ci pe ici pe colo îşi măresc disponibilităţile (fiindcă se raportează la „eficienţa” disponibilizărilor).

Hoitarii. A fost primul gând, prima replica pe care am ţipat-o la primirea aproape concomitentă, de la mai mulţi expeditori internauţi, a materialului „Stăpânii lumii”. Verificând şi alte surse am înţeles că respectivul material are o circulaţie de bestsealer (L.D. corect: best seller) electronic, majoritatea covârşitoare a lectorilor provenind din zona intelectualităţii nemulţumite de cursul vieţii social politice. Succesul de circulaţie al aşa-zisului articol pare a fi asigurat de alăturarea unor nume de prestigiu: Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Anghel N. Rugină, publicistul Marius Tucă şi, concluziv, ca receptacol unificator, deşi în declin vizibil, Pavel Coruţ, autorul a nu mai puţin de 125 de cărţi. (L.D.: Cred că Aurel Brumă putea oferi adresa electronică a acestui material inflamant și infamant la adresa memoriei economistului Anghel Rugina. Iată o  adresă la care se găseșe presupusul dialog Marius Tucă – Anghel Rugină: http://centruldio.net/wordpress/?p=1979 iar semnatarul materialului este Dragoș Ungureanu).   Este propus ca autor al articolului istoricul Dinu C. Giurescu, propunere hilară, absurdă, într-o inapetenţă totală cu academismul recunoscut al scriiturii savantului. De unde şi până unde ar putea acesta să părăsească rigorile ştiinţifice ale scriiturii şi să devină un stenograf al discuţiei dintre Anghel N. Rugină şi Marius Tucă?! Ba, în final, să se şi mândrească a fi contemporan cu Anghel Rugină şi mai ales cu… Pavel Coruţ (şi încă mă bântuie copleşitor prezenţa mâinii aceleia suplimentare din Cina cea de taină, cuţitul!) Dar acest prim semn pare a fi insuficient, exorciştii tăcerii continuând să caute vinovaţi şi vinovăţii exogene propriei lor nelucrări. Apoi şi foarte sigur, fapt confirmat şi de sora economistului, doamna Maria Cristea, în 2005, la ultima sa prezenţă în ţară, Anghel N. Rugină nu a avut nici o „seară memorabilă” de dialog cu Tucă. Ca atare, ab initio, clar cum întunericul nopţii că dialogul la „Omul zilei” nu a existat, că Dinu C. Giurescu este total absolvit de implicare în trucaj şi că „scenariul” are ca rezultantă revenirea în actualitate a prozatorului de care s-a amintit plus, ca apendice, o carte cu acelaşi titlu ca cel al însăilăturii: „Stapânii lumii”, de Juan Carlos Castillòn, Editura Nemira. Pentru cei interesaţi până la capăt de mizeriile pe care le regurgitează „autorul” scripto-novelei „Stăpânii lumii”, în deplină cunoştinţă de situaţie, ca redactor-editor al memorialelor savantului Anghel Rugină, am obligaţia unor precizări (uşor de descifrat chiar din lectura biografiei savantului, lectură spre care lectorul este invitat cu o sagace nesimţire de chiar “autorul” lucrăturii): – Anghel N. Rugină nu a fost nevoit să fugă din ţară, în perioada ceauşistă, „trecând Dunărea către sârbi cu un glonţ în trup” ci dimpotrivă, ca cetăţean american şi consilier expert al preşedintelui SUA s-a întâlnit cu dictatorul Ceauşescu căruia i-a înmânat un Program de stabilizare valutar-financiară, ca semnal al sprijinului pentru o eventuuală ieşire a ţării de sub tutela Moscovei şi a rublei. Savantul a fost într-adevăr rănit dar în al doilea război mondial, undeva, la Cotul Donului. – Familia Anghel şi Aurelia Rugină nu a avut copii, fiica fiind o fantasmagorie a compilatorului de închipuiri. – Presupusa definire a existenţei unui Grup de „Stăpâni ai lumii” este contrară modului de analiză a geo-politicii de către savant, acesta vorbind despre „Marea transformare” pe care o impune globalizarea cu toate avatarurile ei. Mai mult, consecvent apartenenţei sale româneşti, Anghel N. Rugină prevede eşecul unei astfel de politici, acordând fiecărei naţiuni şansa dezvoltării armonice prin sine însăşi, ca parte constitutivă a umanităţii într-o altă secvenţă istorică, golită, suprasaturată negativ atât de experienţele comuniste cât şi de cele capitaliste. „Eroare, trebuie spus de trei ori eroare! În cursul verii de anul trecut am fost în Grecia pentru al doilea Congres Mondial al Societăţii ISINI. Acolo, economiştii greci mi-au spus că economia lor suferă de inflaţie, şomaj şi deficit în bugetul public şi balanţa de plăţi, ca să nu mai vorbim de inechităţi sociale, adică aceleaşi probleme de care suferă economia românească… Grecia este totuşi un membru asociat la comunitatea europeană încă din 1981. Lecţia de tras: Aderarea la Comunitatea Europeană nu înseamnă per se rezolvarea problemelor social economice din România. Iar dacă ţara respectivă se află în dezechilibru – cum este România sau Grecia – atunci aceste dezechilibre se continuă mai departe, pe când finanţele ţării vor fi controlate de bănci străine. Să nu fiu înţeles greşit! Eu nu sunt împotriva aderării la comunitatea europeană, dar am recomandat ca mai înainte de intrare eonomia românească să fie redresată şi pusă în condiţii de echilibru general stabil, aşa încât finanţele să nu mai poată fi controlate de bănci străine, iar nivelul de impozite şi circulaţia monetară să nu poată fi determinate de tehnocraţii de la Bruxelles, care nu cunosc condiţiile istorice în care s-a dezvoltat economia românească şi nici dorinţele şi aspiraţiile intime ale poporului român. Experţii vor considera numai statisticile globale sau la nivel macro şi pe baza acestora vor face decizii. Statisticile macro sunt cifre moarte care nu arată cozi lungi la aprovizionare, nici cât timp îţi ia ca să cumperi un litru de lapte aşteptând la coadă; nici cum se simte poporul luptându-se zi de zi ca să rezolve decalajul dintre preţuri şi venituri reale”. De altfel, între sursele serioase de documentare pentru cei interesaţi se înscrie şi cartea scrisă de prof.dr. Petre Iosub, prof. Lidia Zărnescu şi prof. Vasilica Grigoraş: Anghel N. Rugină, omul şi savantul. Doctor în filosofie, prof. Petrea Iosub este iniţiatorul punerii Colegiului economic din Vaslui sub patronajul marelui economist româno-american. Citez dintr-o scrisoare primită de la savant (corespondenţă foarte intensă): „Aici, departe de ţară geograficeşte dar în spirit mai aproape ca oricând mă simt ca un doctor chirung care a deascoperit leacul la cancer de care suferă atâtea fiinţe omeneşti în lume – în cazul nostru un cancer economic, monetar şi financiar – dar ceilalţi medici din profesie se simt ameninţaţi de aceasta descoperire care le taie veniturile grase şi de aici pe toate căile posibile şi imposibile, legitime şi nelegitime încearcă să oprească cunoştinţa leacului nou şi unde se poate şi aplicarea lui. Tot aşa în cartea numită am arătat în detaliu şi pe înţelesul tuturor care este leacul cel adevărat pentru a scăpa de cancerul economic, monetar şi financiar care produce şomaj, inflaţie, blocare financiară deficite bugetare şi în balaţa internaţională de plăţi, nedreptăţi sociale de tot felul şi regina tuturor relelor sociale: CORUPŢIA care nu este un fenomen rezervat la caractere de indivizi cu înclinaţie să facă rău ci mai degrabă un sistem social politic în derută, confuz, în dezechilibru care înlesneşte şi într-un fel invită corupţia la o acţiune foarte bănoasă. Eu ştiu că într-o zi ,,miracolul economic” se va împlini atâta vreme cât va exista libertate şi o conştiinţă de Român. Dar aş fi dorit să se întâmple în cursul vieţii mele. Dacă nu se poate atunci aş dori ca printre arhitecţii planului şi inginerii economişti executori să fie şi un fost absolvent sau absolventă de la liceul dumneavostră” (op. cit., p. 16). Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea. (L.D: reînvățarea de a fi români este în deplin contrasens cu învățarea de a fi europeni, românismul promovat de ceaușism (de ex.) nefiind decât un paravan pentru eternizarea dictaturii personale a lui Ceaușescu. La ora actuală, retragerea în naționalism și depărtarea de ideea federalistă europeană este cel mult o soluție electorală la vreme de criză, decât o soluție reală de dezvoltare economică. Etnocentrismul trebuie înlocuit cu economocentrismul, altfel construcția politică numită UE, moneda euro și institutiile europene nu au niciun sens și cititorii Cronicii vechi nu obțin o lămurire în legătură cu ce este benefic pentru viața oamenilor în general și a europenilor în special. În loc de concluzii la comentariile mele la articolul lui Aurel Brumă voi face câteva considerente de ordin redacțional: compilația de citate din Anghel Rugină nu explică deloc și nu ajută cu nimic la înțelegerea doctrinei economice a profesorului Rugină, articolul fiind mai mult o promovare a lucrării ”Memoriale” al cărui redactor – editor este Aurel Brumă. Cu profesorul Anghel Rugină am avut strânse legături și dialoguri directe începând din ianuarie 1990. Am participat la majoritatea congreselor ISINI și am prezentat chiar o lucrare la Congresul ISINI din Ciudad de Mexico, capitala Mexicului (2001), pe tema cauzelor nereceptării pozitive a gândirii ruginiene în lume, una excesiv de radicală pentru a fi acceptată de un sistem ce ar urma să dispară dacă ideile acad. Rugină ar fi implementate. Președintele fondator al ISINI a fost Anghel Rugină (Boston, 1988), iar la Congresul ISINI de la Wageningen (Olanda) din 2003 am fost ales presedinte al ISINI pentru o perioadă de doi ani. De atunci și până în prezent fac parte din conducerea ISINI, unul dintre obiectivele mele fiind publicarea integrală și gratuită pe Internet a operei complete a savantului și a lucrărilor despre ideile sale. Am pledat pe lângă Guvernatorul BNR, acad. Mugur Isărescu,  pentru aducerea corpului neînsuflețit al acad. Rugină în țară, precum și aducerea în București a bibliotecii sale. Naivitatea lui Aurel Brumă de a solicita introducerea în programa școlară a 30 de min. despre Anghel Rugină este cu atât mai mare cu cât în licee și facultățile de profil cursurile de doctrine economice au dispărut (cu excepția ASE și Cuza, după știința mea). Articolul pe care l-am analizat critic nu onorează nici autorul și nici publicația care îl găzduiește (inclusiv pe internet la adresa http://cronicaveche.wordpress.com/  – modalitate de difuzare care îl scârbește profund pe A.B.), pentru cel puțin câteva motive: titlul nu corespunde pe deplin cu conținutul, nu se face o prezentare fie și succintă a ideilor ruginiene, nu se fac trimiteri la adresele electronice, se maculează o realitate (Internetul) din cauza câtorva impostori care își fac publicitate utilizând fraudulos nume de renume. Dar cel mai lipsit de moralitate mi se pare publicitatea gratuită făcută de autor în numele unor înalte  idealuri morale, pe care el însuși le încalcă.

Analiza de față a apărut din preocuparea mea de a desluși cauzele căderii culturale a Iașului în raport cu alte centre de cultură ale țării. Despre modul în care este făcută și promovată cultura (de) la Iași voi mai scrie. Cronica veche este o mostră de publicație vetustă, amorțită și convinsă de valorile pe care le publică și le promovează. Tot Cronica veche a publicat o vehementă reacție colectivă la clasarea Iașului cultural pe locul șase în țară, în timp ce reacția firească a revistei ar fi fost aceea de a filtra mult mai bine articolele publicate, de a lansa tineret valoros și promițător. Singurul merit al Cronicii vechi este de a fi ușor peste revista Cronica, uzurpată în interes familial de un vechi colaborator al Cronicii de până în 1989.

Cred că paseismul, preamărirea trecutului și neimplicarea în construcții solide și autentice caracterizeaza pricipalii actori culturali ai Iașului (oameni și instituții). ”O cultură se construiește, nu se moștenește”, afirma Malraux. Ieșenii trăiesc din evocarea marilor înaintași dar produc extrem de puțin față de potențialul existent. Cultura înaintașilor este ”greaua moștenire” culturală a ieșenilor. Aurel Brumă a folosit cuvântul ”hoitari” pentru descrierea celor care trăiesc de pe urma numelor marilor personalități. Aurel Brumă este unul dintre ei, speculând și el, alături de alții, memoria savantului român afirmat în Statele Unite ale Americii  și apoi pe plan mondial. Pentru hoitarii patriotismului românesc amintesc că românul Rugină nu a făcut doar planuri de salvare economică a României, ci pentru majoritatea țărilor foste comuniste: Moldova, Kazahstan, Rusia, Ucraina, Moldova etc. Desigur, asta nu reduce din însemnătatea contribuțiilor sale doctrinare, el fiind adeptul unei a treia căi, nici comunistă nici capitalistă, cale în numele căreia s-au declanșat toate revoluțiile est europene.

 

Liviu Druguș www.liviudrugus.ro

Valea Adâncă, Miroslava

1 ianuarie 2012