liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: psihologie

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Anunțuri

Michel Onfray – eticianul și politicianul (ne-economicianul) hedonist postmodern, urmașul direct al anticilor pre-postmoderni (manageri postmoderni avant la lettre)


 

  • O introducere filosofică în Managementul personal (al Sinelui) de rit antic, hedonist, prepostmodern, acum mai mult acceptat și destul de larg promovat
  • Etica post-creștină: iubește-te pe tine însuți, așa cum se iubește pe sine și aproapele tău! (varianta românească: câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia)
  • Noua ordine amoroasă presupune și o nouă ordine alimentară, vestimentară și sanitară. Toate foarte personalizate și realizate conform principiului plăcerii
  • Îl provoc pe Michel Onfray la un dialog pe teme legate de Managementul Sinelui bazat pe etica postmodernă și hedonistă numită Metodologia Scop Mijloc.
  • Onfray este:  filosof, etician, epicurean, dietetician, esteticion, politician,  liberal, pragmatic, hedonist, socialist utopic, ușor realist, de stânga, radical antistructuralist, democrat, libertarian fundamentalist, mutualist, anarhist, proudhonist, postmodernist, manierist, holist, integrist, transdisciplinar, ateu, post-creștin, francez iubitor de francezi (naționalist ar fi prea mult spus…), profesor de istoria filosofiei
  • Onfray  nu este:  idealist, realist, platonician, aristotelian, kantian, hegelian, marxian, creștin, catolic, protestant, favorabil dictaturii de orice fel, economician, freudian, teologal, scolastic, ecologist
  • Propun public oficialilor și responsabililor din Ministerul Educației (inclusiv foștilor demnitari din domeniul educației) să analizeze propunerea mea (veche) de a introduce în școli cunoștințe despre OM, dar nu sub forma disciplinelor, ci sub forma unor teme transdisciplinare, predate crescendo de la clasa V-a până la terminarea liceului. Orice răspuns va fi făcut, de asemenea, public (de trimis acest articol la Minister). Despre conținutul acestui proiect – în ”recenzia” de față, dar în altele – trecute sau viitoare
  • Curentul fascistoid nu este continuu, ci alternativ” (Michel Onfray, p. 74)
  • Consumerismul produce nefericire (dificultatea alegerii, riscul alegerii neoptime, insatisfacția generată de incertitudinea dată de complexitatea alegerii etc.). De unde și caracterul politic al hedonismului onfrayan…
  • Dialogul lui Onfray cu anticii și contemporanii săi poate face subiectul unui scenariu de teatru sau de film…
  • Un merit al lui Onfray: nu folosește idiotismul pleonastic ”managementul eticii”…

 

Date despre carte, autor, linkuri conexe și adresa de e-mail a autorului. Cartea ”Scurt manifest hedonist” semnată de scriitorul francez Michel Onfray (traducere după capitolul ”Abrege hedoniste” din cadrul lucrării colective ”Manifeste hedoniste”, Ed. Autrement, Paris, 2011) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2013.  Varianta românească are cca 70 de pagini, A5, cu largi margini pe fiecare pagină, spațiu generos numai bun pentru notițe, comentarii și semne (de exclamare, de întrebare, după caz…).  Modul implicat pe care Onfray îl alege pentru promovarea ideilor sale se poate deduce și din  linkul următor: https://www.facebook.com/events/1399144877016305/. Pagina de FB a lui Michel Onfray (cu doar 118 prieteni la data de 3 aprilie 2014) este: https://www.facebook.com/michel.onfray.50?fref=ts. Un interviu cu M Onfray (oferit unei ziariste din România, pentru ”Observator cultural”) se găsește la  http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html Despre viața și opera filosofului francez: http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Onfray. Adresa pentru corespondență a autorului este: m.onfray.pro@gmail.com. Despre filosofia fericirii (hedonism teoretic) puteți afla mai multe pe http://www.philosophyofhappiness.com/

 

Filosoful francez Michel Onfray (n. 1959) confirmă, prin scrierile sale, etichetele atașate numelui său în biografiile din Wikipedia sau în alte dicționare: anarhist (http://www.ainfos.ca/06/dec/ainfos00234.html), (http://en.wikipedia.org/wiki/Anarchism), nonviolent (http://en.wikipedia.org/wiki/Nonviolent), libertarian (Despre ordinea libertară autorul a scris o carte în 2012: http://www.amazon.com/Lordre-Libertaire-Michel-Onfray/dp/2081264412/ref=la_B001JOIBPW_1_4?ie=UTF8&qid=1351154308&sr=1-4 ),  (http://en.wikipedia.org/wiki/Libertarianism), libertinist (http://en.wikipedia.org/wiki/Libertinism), hedonist (http://en.wikipedia.org/wiki/Hedonism), pragmatist (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/titus-lucretius-carus-un-filosof-pragmatic) , (http://en.wikipedia.org/wiki/Pragmatism), postmodern (http://en.wikipedia.org/wiki/Postmodernism), ateist (http://rationalist.org.uk/1421)  (http://en.wikipedia.org/wiki/Atheism), antifreudian (http://en.wikipedia.org/wiki/Freudianism), antimarxist (http://en.wikipedia.org/wiki/Marx), anticapitalist (http://en.wikipedia.org/wiki/Capitalism), antiliberal (http://en.wikipedia.org/wiki/Liberalism), antiiudeo-creștin (http://en.wikipedia.org/wiki/Judeochristian), antisistem în general. Eu unul, mă defineam, începând cu anii 70 ai secolului trecut, în principal, pragmatist și utilitarist, dar utilitariștii sunt esențialmente hedoniști, așa încât nu am încotro și trebuie să-mi recunosc hedonismul, cu precizarea că atingerea scopurilor hedoniste poate presupune și mijloace nehedoniste, austere sau care sunt departe de a crea fericire imediată… Citind această carte-manifest se observă dimensiunea centrală acordată eticului/ moralității/ comportamentului uman în orice discuție despre om/ oameni. Unii teoreticieni ai managementului s-au trezit (și ei…) clamând importanța dimensiunii etice în management, ignorând că managementul este chiar etică (aplicată), drept pentru care folosesc idiotismul pleonastic ”managementul eticii”. A sublinia importanța eticii în management este ca și cum ai sublinia importanța apei în apariția și existența vieții…  Michel Onfray nu este un filosof în sensul de constructor al unui sistem filosofic propriu, ci este un istoric critic și recuperator, unul reacționar (atât în sensul onfrayan, definit de el însuși, ci și în acela de autor al unui răspuns/ al unei reacții la un anumit mod/ stil de gândire, dominant și deranjant). Astfel, M. Onfray devine, în toate scrierile sale – scrieri foarte multe și cu grad relativ ridicat de noutate – un filosof acuzator, fără a fi însă unul inchizitor și demolator. El profită de libertatea democratică și construiește un sistem de predare a filosofiei alternativ, pe cont propriu și cu rezonanțe dincolo de granițele Franței. Nu se pune problema definirii lui Onfray ca fiind un filosof original (creator de sistem), dar el este un gânditor pe teme filosofice, deci, un filosof… El face ceea ce face cam toată lumea filosofică de azi: interpretează/ hermeneutizează. Sub acest aspect, mă bucur să citez și opinia doamnei Marta Petreu, o inteligentă de mare calibru a gândirii (feminine) românești:  https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=56rmcsdvfgddd#3426245684. Toată filosofia actuală, susține romanciera, este INTERPRETARE. Nu mai există creatori de sisteme….Pentru mine, Marta Petreu este un hedonist pursânge, un elogiator al vieții așa cum e și nu cum ar crede cineva că trebuie să fie… Sentimentele nu au cauză, ele există pur și simplu… ne spune scriitoarea clujeană. Ontologia bate epistemologia!

 

 

Câteva considerații despre postmodernism.Deoarece opiniile ”filosofului” francez vor fi mereu comparate, pe parcursul acestei recenzii, cu propriile mele credințe și convingeri postmoderne, pot presupune că asta va irita pe eventualii cititori care vor reacționa, probabil, vehement: ”dar nu ne interesează pe noi modul de gândire, respectiv părerea, recenzorului! Pe noi ne interesează doar autorul, renumitul autor, cunoscutul și apreciatul autor, mediatizatul filosof francez etc. Recenzorul să-și vadă de lungul nasului, să stea în pătrățica sa de simplu prezentator de carte, să nu intre în dialog cu autorul, respectiv cu gânditorul și sistemul său de gândire care au născut respectiva carte”. Din păcate, nici măcar astefel de reacții nu am primit la recenziile pe care le-am făcut, până acum, unor cărți sau articole. O probă a lipsei de preocupare pentru dialog este și răspunsul nul pe care l-am primit la nevinovata mea invitație (1 martie 2013) de a dialoga pe Facebook (FB) cu persoane interesate de teme filosofice: ”Caut interlocutori cu care să discut pe baza ideilor lui Onfray. Public sau privat (messages)” (am dat și adresa paginii lui M.Onfray, în ideea de a ajuta eventualele persoane interesate să afle direct de la sursă conținutul ideatic al gândirii filosofului francez). Cititorii acestui articol vor înțelege dezamăgirea mea față de lipsa dialogului în postmodernitatea (europeană) din România dacă voi (re)aminti titlul unui articol pe care l-am publicat în revista ieșeană Cronica în anul 1988: ”Cititorul-coautor”. Invitația (din acel articol) la realizarea unui tandem cititor-autor a fost formulată într-o perioadă de evidentă constrângere ideologică, dar speranța mea de a ne îndrepta spre continuumul dialogal autor-cititor nu are împlinire faptică, la noi, nici după un sfert de secol de libertate. Pe acea vreme, cuvântul postmodern îmi era necunoscut, dar după deschiderea din 1990 m-am descoperit ca fiind demult postmodern în gândire. Ca o circumstanță atenuantă s-ar putea invoca apariția rețelelor de comunicare (nu ”de socializare”, sau ”sociale” cum se utilizează adesea) cu potențial nelimitat (FB ul înainte de toate, dar și LinkedIn, Twitter etc.), dar chiar în grupurile pompos intitulate Filosofie sau ceva cu ”filosofie” în titlu nu se discută, decât extrem de rar, idei, concepte, curente etc.. Am introdus aici acest intermezzo pe tema lipsei de dialog tocmai pentru că (îmi imaginez eu) această necomunicare este cea mai bună garanție împotriva apariției de idei noi (”destabilizatoare”, reformatoare și care invită la gândire cu mintea proprie). Adică, establishmentul cultural ortodox actual de la noi (și din civilizația europeană) se simte foarte bine, chiar cel mai bine, atunci când bazele gândirii sale nu sunt chestionate dubitativ sau supuse analizei critice. Totodată, contextul descris mai sus explică și sursa convergenței ideatice (parțială, desigur…) a gândirii mele cu cea promovată de filosoful francez, respectiv cu concluzia acestuia, aceea că ideologiile și sistemele de gândire dominante azi sunt caracterizate prin osificare, dogmatizare și încremenire, refuzând ideile și interpretările favorabile înțelegerii și cunoașterii omului.  Reacția majoritar negativă față de postmodernism și invitația de a rămâne în modernitate este tocmai reacția de apărare a unora în fața noului, a necunoscutului. Orice fisură în eșafodajul ideatic sacrosanct, dogmatizat și rigidizat este prompt și agresiv respinsă. (Iată un exemplu, prin care vreau să arăt că neagrearea postmodernului Onfray în mediile din România nu este deloc întâmplătoare: încerc să propun, de aproape două decenii, o reformă curriculară în preuniversitar pe dimensiunea discipline umaniste. Reacția: oficiali și neoficiali, oameni doritori de schimbare sau doar mimetici ai acestei dorințe au depus toate eforturile pentru a-mi demonstra că nu se poate accepta așa ceva. Puține argumente au existat, dar afectarea unor interese era vizibilă. La fel se întâmplă, la noi, și cu receptarea postmodernismului: pur și simplu acesta este ceva care trebuie ținut la distanță. Am întrebat o masterandă la Filosofie, Universitatea din București dacă exostă Onfray în programa de studiu. Răspuns: a fost demult, acum nu mai este… L ).  Deoarece Onfray este un postmodern autentic, redau aici o definire a acestui mod de gândire de către un catolic american (David Walsh) în cuvintele unui exeget român (Virgil Nemoianu): ”Walsh contestă părerea….potrivit căreia postmodernismul ar fi un exercițiu pe deplin materialist, o renunțare la valori, o renunțare la transcendență, o decadență iremediabilă a culturii. El crede dimpotrivă… că postmodernismul, atunci când vorbește despre indeterminări, goluri, incertitudini, agnosticisme, despre lipsă de sens, de formă și de autoritate, nu face altceva decât să redescopere ”taina”, să accepte misterele existențiale și să admită limitele raționalismului” (Virgil Nemoianu, ”Cultura drept ghid politic”, în: David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Ed Paideea, București, 2001, p. 9, – originalul apărut la The Catholic University Press în 1999).  Cu alte cuvinte: înapoi la antici, la unii antici (nu neapărat materialiști în sensul dat acestui termen în zilele noastre), la adevărații precursori ai postmodernismului!

 

Intercomunicarea este caracteristica Erei informației, a Erei Cunoașterii, dar faptul că nouă, românilor, ne lipsește tocmai această caracteristică esențială a vremurilor postmoderne explică și insignifianta participare, în nume propriu, a ideilor românești (sau, din România) la circuitul cultural mondial. În schimb nu sunt deloc rare atacurile la adresa presupusei nocivități a  postmodernismului… Postmodernismul (conștientizat, acceptat și aplicat) este o pasăre extrem de rară în România; mai mult, postmoderniștii care își asumă această apartenență cultural-ideologică sunt tratați drept marxiști, troțkiști sau… comuniști, cu pledoaria directă, automată și imediată făcută modernismului (ca reacție antipostmodernistă), deși cultura modernă veche este tocmai aceea din care au apărut marxismul, troțkismul, comunismul și… postmodernismul.

 

O teorie (evident, postmodernă!) pe care eu o promovez în România încă din anii 70-80, și în lume din anii 90, generic numită Metodologia Scop Mijloc (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/ și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/) – prescurtat MSM – (pe care am descoperit-o ca fiind de esență hedonistă, cinică, machiavelliană) este regăsibilă – substanțial –  și în opera recentă a filosofului francez M. Onfray. MSM poate fi lesne denumită, alternativ, dar perfect echivalent, ca: Teoria generală a acțiunii umane, (teorie) Politică, (teorie) Economică, (teorie) Etică sau Management. Anticipez aici această componentă comună postmodernă (de tip melanj) cu gândirea lui M. Onfray și pe care am formulat-o sub afirmația ”totul este subsumat sferei eticului”. Mai pe scurt, am convingerea că tot ceea ce ține de gândirea, simțirea și acțiunea umană este (și) de domeniul/ discursul eticului, domeniu de discurs pe care l-am suprapus cu acela al managementului (atât în dimensiunea sa teoretică cât și în cea practică).

 

 

”Die Gedanken sind Frei”. Libera circulație a ideilor se dovedește a fi un mare câștig, iar Michel Onfray poate fi un discipol reacționar al meu. De fapt, manifestul hedonist al lui Onfray este un mic tratat de etică postmodernă, dar nu o etică îngustă, deontologică, normativă și imperativă, ci una vastă, filosofică, descriptivă, explicativă și care oferă nelimitat exercițiul alegerii (relativ) libere. Voi sublinia aceste aspecte atunci când voi face prezentarea propriu-zisă a cărții filosofului francez și a gândirii sale psiho-(bio)etico-estetico-filosofico-erotico-politice (am sintetizat în acestă formulă chiar capitolele minusculului său tratat de hedonism). Semnalez și subliniez lipsa – în gândirea onofrayană – a dimensiunii economice, deși economicul (= colectarea, combinarea și consumarea mijloacelor de orice fel) reprezintă materia primă și sursa principală a plăcerii (hedoni(ci)tății). De unde vine această lipsă? Sper să am un răspuns de la filosoful francez în această nedumerire a mea, citindu-i întreaga operă sau intrând în dialog cu el… Aceasta cu atât mai mult cu cât îl consider pe Michel Onfray, la modul ironic și provocator, dar pe baza unor similitudini ce pot fi probate, un discipol al meu și încă unul reacționar… Amintesc faptul că în august 1990 am susținut la Paris, la Universitatea Sorbonne, o comunicare a cărei esență era nu numai propunerea de redenumire a unor discipline academice fundamentale (politica, economica, etica), ci și sublinierea identității esențiale dintre acestea. La rugămintea unor colegi din diaspora românească, prezenți la primul congres al ISINI, dar și a unor colegi francezi și italieni, am scris, atunci – la prima mea ieșire în Occident – pe o jumătate de coală A4 esența comunicării mele: Politica = scopurile; Economica = mijloacele; Etica = adecvarea scop(uri)-mijloace; Politica = Economica = Etica.  Am multiplicat acest minitext în câteva (zeci?) de exemplare și le-am distribuit în sălile de desfășurare a primei Conferințe și a Congresului de constituire a(l) ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas) sub patronajul fondatorului Anghel N. Rugină (http://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83).  Conform teoriei lui Onfray despre timp și recuperări ideatice din trecut, acesta definește ca reacționar pe acela ”care umple prezentul cu repetări ale trecutului sub pretextul viitorului” (”Scurt manifest hedonist”, pp. 42-43). Aplicând acesată definiție preluării unor idei trecute (de la cinicii antici, de la cinicul modern Nietzsche, dar – posibil – și de la postmodernul cinic și hedonist care este subsemnatul) Onfray este, pentru mine, în plan teoretic, un minunat discipol reacționar (desigur, cu marea diferență, aceea a ignorării flagrante de către Onfray a economicului – întâmplătoare?! – din discuțiile sale hedoniste. Pun asta pe seama nedesprinderii gândirii sale de definirea mterialist-marxistă și modernist-capitalistă a economicului văzut doar ca domeniu al producției de bunuri materiale, excluzând – de ex. – din economic ideile (sale) filosofico-etico-politico-erotico-estetice, lucru cu care nu sunt de acord).

 

Cuprinsul Manifestului. Cartea începe cu un ”Preambul” autoexplicativ cu două subcapitole (”Descendența” și ”Ontologia”) în care se descrie (în ”Descendența”) apartenența la și descendența ideatică de la școlile de gândire deja existente (sugerând, prin asta, natura sa reacționară), și care se încheie cu poziționarea sa pe eșichierul etichetelor filosofice (având de ales între noumenal și fenomenal). Toate capitolele care urmează (Psihologia, p. 23; Etica, p. 31; Estetica, p. 39; Erotica, p. 53; Bioetica, p. 63; Politica, p. 71) nu sunt decât variațiuni pe aceeași temă: discursul etic, adică discuții pe marginea comportamentului uman: scopuri, mijloace, adecvarea scop-mijloace, rezultate, repoziționări teleologico-instrumentale, fericirea ca ideal terestru suprem etc. A concentrat discursul etic hedonist prin relaționarea intimă a eticului cu domenii conexe ca: politic, estetic, erotic, psihologic, bioetic (strălucește, prin lipsă, economicul, care definește larga gamă a mijloacelor hedogene), ceea ce respectă întrutotul o descriere de bază a postmodernismului: melanj concentrat și (aparent) indistinct de idei.

 

Scurte considerații despre fericire, hedonism și filosofia fericirii. Motto: ”- Când o să fii mare, ce-ai vrea să te faci? – O să mă fac fericit! – N-ai înțeles întrebarea… – Nu, tu nu ai înțeles răspunsul!” John Lenon

 

Într-adevăr, dacă vrem să cunoaștem omul și comportamentul acestuia (gândirea, simțirea și acțiunea) ce altceva ar trebui să cunoaștem (în principal) în legătură cu ce poate ferici omul decât  aplicând câteva principii de psihologie, (bio)etică, estetică, politică, economică, management, erotică, adică Etică? (Se mai pot adăuga: anatomie umană, biologie, sociologie, antropologie, logică, istorie, arheologie, drept și administrație, comunicare, semiotică, pragmatică, semantică, literatură, artă, spiritualitate, filosofie etc.). Dacă școala și-ar propune să fie realmente în slujba oamenilor, atunci ea ar trebui să educe viitori adulți care să știe să-și cultive propria fericire, fără însă a produce nefericiri semenilor (lor înșile, în niciun caz…). Dictonul britanic ”neither to harm, nor to be harmed” se potrivește perfect acestui ideal hedonist. Aș traduce acest dicton prin ”ceea ce nu-ți place, altuia nu-i face”.  Desigur, tot parte a idealului hedonist era dictonul bioetic clamat de profesiunea medicală: Primum, non nocere. (Mai întâi, nu face rău!). Nu pot trece cu vederea faptul că hedonismul este înrudit (și) cu ”iubirea de arginți”, consumerismul, comercialismul și utilitarismul exacerbat, motiv pentru care, probabil, Michel Onfray a trecut sub tăcere dimensiunea economică. Dar nediscutând un aspect fundamental al comportamentului uman (economicul) nu înseamnă că acea dimensiune nu există ca atare… Mai mult, religia, educația, sănătatea etc., toate sunt năpădite, în postmodernitate, de comercialism, o formă de economism. Înțeleg prin comercialism acel abuz al producătorului/ comerciantului asupra consumatorului, acea forțare asupra cererii stimulând-o până dincolo de mult clamatul bine/ acceptabil/ necesar. Presa și rețelele de intercomunicare oferă mereu multe exemple de comercializare a religiei (vânzări de acatiste, de lumânări doar de la parohia de care aparții, de cărți și poze cu sfinți etc. toate acestea mult dincoace de orice dimensiune transdecendentală).

 

Evident hedonismul grec și roman reprezintă izvoarele prime și sursa principală de inspirație pentru hedoniștii contemporani. Epicur (341 î.e.n. – 270 î.e.n.) este figura centrală a filosofiei hedoniste. Urmaș al lui Democrit și supraviețuitor lui Socrate, Epicur este promovat ulterior prin scrisorile lui Herodot, Pytocles și Meneceu, marea majoritate a operei sale (cca trei sute de lucrări) fiind arse de platonicieni și urmașii acestuia. De altfel manifestul hedonist onfryan (cartea recenzată aici) poartă pe pagina de gardă următoarea dedicație: ”În memoria lui Herodot, Pytocles, Meneceu”.  Pentru Epicur, scopul vieții era plăcerea, iar rostul teoriilor etice era acela de a cunoaște condițiile vieții fericite. Cei 71 ani de viață pe care i-a trăit Epicur – o vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri – arată că el a și aplicat principiile pe care le-a teoretizat și promovat.  Conceptul central al viziunii sale despre comportamentul generator de fericire era ataraxia, starea de netulburare, respectiv de neinfluențare din partea elementelor care ar putea compromite scopul urmărit: binele, starea de bine, fericirea. Ataraxia este starea de echilibru căutat și atins de omul onest cu el însuși și cu semenii săi. Pentru Epicur, hedonismul era suma plăcerilor sufletești care duceau la un echilibru al vieții.  Desigur, plăcerile materiale, trupești nu erau interzise/ nepermise, ci doar acelea care, prin exces, perturbau echilibrul sufletului uman (ataraxia). De reținut că și Aristip era un hedonist, dar acesta nu promova o ”morală porcească” bazată îndeosebi pe plăceri trupești. Într-un limbaj neacademic, această ”morală a porcului” ar putea fi exprimată prin triada ”haleală, pileală, tăvăleală”. Hedonismul nu înseamnă dezmăț, autodistrugere, supraconsum, lâncezeală fără rost etc., ci înseamnă să-ți trăiești viața în așa fel încât să te poți bucura cât mai mult de viață, de minunile oferite de aceasta.

 

Pe parcursul istoriei, dușmanul prim al hedonismului a devenit creștinismul, cu promovarea ascezei și austerității (îndeosebi materiale), cu nuanța că unele cercuri/ biserici creștine (evanghelice, reformate etc.) acceptă hedonismul.

 

Ca și Onfray și ceilalți hedoniști, Freud susține că scopul fundamental al vieții este fericirea (Freud, 1930, Civilisation and its Discontents, citat de Roy F. Baumeister în cartea sa Sensuri ale vieții, Editura ASCR ASCRED Cluj Napoca, 2011, p. 275).  Apelând la metoda (mea) de clarificare a sensurilor cuvintelor prin familii de cuvinte precizez că fericirea este intim conexată cu noțiunile/ conceptele/ cuvintele de sens, bine, scop, mijloc, adecvare scop-mijloc, eficacitate, securitate, pozitivitate, finalitate, motivație, stimă de sine, dorință, bună/stare, pace sufletească, bucurie, extaz, armonie (orgasm), organizare etc. Consum(er)ismul contemporan a generat o vastă literatură care vorbește despre fericire prin prisma consumului de bunuri și servicii.

 

Cum vede Michel Onfray istoriografia filosofică. Cititorilor care nu se mulțumesc să afle doar opinii despre ideile e(ste)tice ale lui Michel Onfray, respectiv nu se vor mulțumi doar cu citirea ”Scurtului manifest hedonist”, și care doresc să înțeleagă mai bine aceste idei, le recomand să citească, cu prioritate, vol. I din ”O contraistorie a filosofiei. Înțelepciunile antice” semnată de  autorul francez. Demersul antisistem al postmodernului Onfray pornește – cum altfel? – de la punerea sub semnul întrebării a tot ceea ce înseamnă să scrii istorie, adică să faci istoriografie. De reținut această nuanțare: istoria este felia de timp trecut la care se face o referire în prezent, iar istoriografia este demersul cercetar făcut cu scopul de a reda prezentului și viitorului evenimentele petrecute în acea felie de timp trecut. Postmodernul din mine are exact aceeași reacție de a pune sub semnul întrebării (nu de a nega!) aproape tot ceea ce s-a scris în istoriografia existentă (excepție făcând – poate – primele redări ale faptelor în antichitate). Orice istoriografie este doar un proces verbal făcut de partea învingătoare, singura aptă să impună un anumit mod de a vedea lucrurile, un anumit ”adevăr”.  Oricând ne putem întreba ce fel de istorie am fi studiat la școală dacă Hitler și nu coaliția sovieto-americană-europeană ar fi fost partea câștigătoare. Sau, care ar fi fost descrierea evenimentelor din decembrie dacă în Piața Universității din București s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în Piața Tien An Men din Beijing. La fel pune problema și Onfray. Care ar fi conținutul istoriografiei filosofice dacă lupta dintre idealism și materialism nu ar fi fost câștigată de platonicienii idealiști și fatalmente antimaterialiști. Spre deosebire de mulți alții care și-au autoadresat asemenea întrebări, Onfray oferă și un răspuns concret scriind, pe lângă cele șase volume ale unei ”Contraistorii a filosofiei”, zeci de lucrări, de profunzime sau de popularizare, dar toate în cheie nouă, postmodernă, relativistă, materialist-intuiționistă, ateistă. De reținut folosirea articolului nehotărât din titlul cărții sale. Ideologii din dictaturi, dar și din alte regimuri, numeau manualele/ tratatele lor cu articol hotărât: ”Istoria filosofiei”, ”Istoria credințelor și ideilor religioase” etc., nelăsând loc posibilelor alternative. Mai mult decât atât, Onfray a oferit cititorilor un noian de alternative istoriografice și filosofice, ideologice și metafizice (unii deja s-au grăbit să-l apostrofeze pe Onfray că …. scrie prea mult, deci nu e serios…). Onfray renunță să mai predea (să ”slujească”) în învățământul liceal unde preda istoriografie filosofică oficială și înființează două universități populare, una la Caen și una în Insula Mauritius, unde (se) predă cealaltă dimensiune filosofică, alternativă, una de stânga (sub raport ideologic), materialistă (sub aspect metafizic), una ludic-hedonistă (sub aspectul atitudinii față de finalitatea existenței umane) și una radicală (în sensul căutării adevăratelor esențe ale ființei și existenței umane). În fond, toți gânditorii existențialiști sunt concomitent și radicali deoarece ei merg la esențele și rădăcinile existenței și finalității umane (radix- icis = rădăcină). Așadar, invit cititorii ”Manifesului hedonist” să ia alternativa ofertă de Onfray doar ca o simplă alternativă la filosofia oficială, alte alternative fiind oricând posibile. Dar vreau să mărturisesc că scrierile lui Onfray sunt pline de fapte umane, făcând o mai bună promovare filosofiei decât o pot face manualele oficiale, dogmatizate, descărnate de viață și de bucuria pe care o oferă oricărui om înțelegerea sensului vieții.

 

Despre ”Scurt manifest hedonist” sau ”Quasi imposibila recenzare”. Pentru mine, esența filosofiei este căutarea, cunoașterea și explicarea esențelor acestei lumi. Orice tratat serios de filosofie ar trebui să fie extrem de concentrat, esențializat și totodată limpede explicat. Scurta discuție despre fericire și hedonism poate fi scrisă pe cca 20 de pagini de text format A4 (cam atât are cartea recenzată). Și totuși, cartea lui Onfray nu este un tratat despre hedonism, nici măcar o lecție despre hedonism, ci este o pledoarie în favoarea atitudinii hedoniste față de viață, sugerând o abordare pluridisciplinară a problemei fericirii. Cu un mic efort se putea ajunge la o etapă superioară de concentrare și rafinare – o spun cu regretul de a nu putea fi modest – aceea pe care o conține Metodologia Scop Mijloc respectiv continuumul indistinct politic-economic-etic ce poate fi considerat ca fiind ireductibil la o esențializare superioară. În loc să opteze pentru o asemenea hiperconcentrare transdisciplinară de tip triadic, treimic și tri(u)nitar, una care, am convingerea, servește mai bine și mai clar idealul hedonist, Onfray rămâne la abordul disciplinar (pre)clasic și modern, frizând doar postmodernitatea prin invocarea relativității și a unor critici la adresa modernității, creștinismului și capitalismului. Or, dacă se agreează ideea conform căreia ”Nu poți rezolva o problemă din perspectiva paradigmei care a creat-o” (Einstein), atunci nici critica filosofiei oficiale, antihedoniste, nu poate avea șanse prea mari de a produce vreo schimbare de atitudine, dacă rămâne în cadrul paradigmei disciplinare. Onfray se află în postura australianului care avea un bumerang vechi și pe care dorea să-l arunce pentru a face loc unui bumerang nou. Dar nu aruncatul era soluția, deoarece aruncarea bumerangului era parte a vechii paradigme prin care aruncare = revenire. Bumerangul vechi trebuia ars, distrus… Trecerea de la (pluri)disciplinaritate la transdisciplinaritate și la abordarea hedonismului prin intermediul triadei scop-mijloc-raportul scop/mijloc (respectiv al continuumului politic-economic-etic) în care fiecare parte a triadei este echivalentă cu triada în întregimea sa oferă șansa unică a unui teren de dispută mult mai favorabil hedonismului. A discuta în continuare în termeni de discipline autonome face imposibil abordul transdisciplinar. Iată și o probă: ”Comisii și comitete absolut inutile dau publicității rapoarte generice care, toate se sprijină pe disciplinele respective ca să facă apel la acea moderație pe care cei vechi, mai tradiționaliști, o numesc prudență aristotelică, iar cei moderni inevitabilul principiu al precauției. Rezultatul este același: să nu schimbăm nimic, fiindcă din orce progres o fiară își arată colții  – Frankenstein și Brave New World domină scena în chip autoritar…” (p. 65). Cine sunt aceste comitete și ”comiții”? Ne-o spune Onfray atunci când se referă la ”conservatorismul comitetelor de etică alcătuite din membri ai celor trei religii monoteiste, din reprezentanți ai acelei religii aparte care este francmasoneria și din alți membri cooptați provenind dintr-un cerc conservator (filozofi spiritualiști, sociologi prudenți, psihologi mediatizați, oameni de știință răsplătiți cu onoruri…) care socotesc că trebuie neapărat să mai așteptăm” (p. 65). Și unde este greșeala lui Onfray? mă veți întreba. Răspunsul meu este următorul: el înlocuiește o abordare disciplinară (etica modernă, creștină) cu o altă abordare disciplinară (bioetica postmodernă, nu neapărat creștină, dar bazată pe tehnofilie și aplicarea largă a cuceririlor cunoașterii care pot prelungi viața și bucuria de a trăi). Și ce este rău în asta? Cred că minusul teoriei onfrayene constă în nominalizarea doar a unor mijloace apte să ducă la scopul amintit mai sus, slăbind raportul de forțe în disputa dintre moderni și postmoderni, dintre eticienii moderni creștini și bioeticienii postmoderni necreștini sau nu neapărat creștini, lăsând pe terenul de dispută dintre aceste tabere mijloace importante cum ar fi: ideile, imaginația, creativitatea, iraționalul, inspirația, toate acestea fiind componente tot mai importante ale economicului (domeniu ignorat complet de Onfray, sau cel puțin nenumit astfel și înlocuit cu conceptul de techne și derivatele sale).

 

În carte, pledoaria pentru hedonism a lui Onfray nu este decât un bun pretext pentru a submina bazele filosofiei oficiale/ dominante/ învingătoare, ale creștinismului nehedonist (există și creștinism hedonist) și ale unor moduri moderne, învechite de a vedea lumea și de a preda filosofia. Presupunând că bazele filosofiei oficiale, idealist-creștine vor fi subminate prin demersul său, ar rezulta că – odată cu eliberarea din dogmatica platonist-creștină – hedonismul va înflori liber și nestingherit de nimeni…  Se poate întrevedea, în strategia folosită de Onfray în construirea textelor din cărțile sale o influență marxiană, una care se revendică deductiv din materialismul istoric și din materialismul dialectic. Ca și Marx – un alt filosof antisistem – Onfray este preocupat de schimbarea prin luptă, prin război ideatic respectiv prin polemică. Ca și în vol I din ”O contraistorie a filosofiei”, autorul francez pornește programatic cu invocarea luptei/ războiului dintre sistemele filosofice. Marx economistul a utilizat sintagme ca ”lupta dintre clase”, sau ”istoria nu este altceva decât istoria luptei de clasă”. Similar, Onfray filosoful utilizează sintagma ”Istoria, o polemologie” (vezi Onfray, vol I, p. 7), respectiv vorbește despre ”războiul de odinioară dintre materialism și idealism” (vezi Onfray, Scurt manifest hedonist, p. 9). Probabil Onfray s-a detașat de Marx doar în privința concluziilor și soluțiilor de a face filosofie practică. Marx a rupt-o și el cu sistemul filosofiei oficiale atunci când afirma că ”filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea; dar rostul filosofiei este de a schimba lumea”. Onfray înlocuiește lupta de clasă cu lupta dintre ideologiile filosofice, mutând lupta pe terenul argumentelor și contrargumentelor teoretico-filosofice. Oarecum paradoxal, Onfray a declarat (în interviul publicat în ”Observator cultural”, vezi http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html) că el este un filosof de stânga, dar unul anticomunist și antimarxist. În treacăt fie spus, filosofia de tinerețe a lui Marx avea și ea unele elemente de hedonism prin faptul că promitea fericirea pentru toți, pentru săraci în primul rând, dar el vedea împlinirea acestui ideal la modul revoluționar, adică prin schimbări democratice radicale, nicidecum prin lovituri de stat și prin export de ”revoluție”, îndeosebi pe cale militară, așa cum s-a întâmplat prin aplicarea variantei leninste a marxismului. (Notă: prin revoluție se înțelege, de regulă, o accelerare a evoluției și nu stoparea evoluției așa cum a făcut așa-numita ”revoluție” bolșevică din 1917, care a conservat feudalismul prin mixarea cu capitalismul de stat sub numele de socialism/ comunism/ marxism).

 

Cum spuneam la începutul acestui subcapitol, Onfray vede lucrurile în termeni antitetici, polemici, războinici chiar. Cine sunt cele două tabere? Pe scurt, ele ar fi tabăra hedoniștilor (Democrit și urmașii săi atomiști, Epicur, gnosticii, Frații și Surorile din pleiada medievală a Spiritului Liber, libertinii din perioada barocă, gânditorii îndrăzneți din epoca Luminilor, socialismul libertarian, radicalismul existențial din sec 19, Nietszsche cu vitalismul său, ereticii freudieni, Onfray etc. ) și tabăra antihedoneștilor (Pitagora, Platon, Socrate, stoicii, Augustin, Toma, sfinții părinți, creștinismul care a îlocuit filosofia cu scolastica și care a devenit religie de stat, oficială, apoi Descartes, Kant, Hegel – toate fiind perpetuate prin vehicolul numit universitate). Așadar, universitatea fiind antihedonistă ea trebuie înlocuită cu altceva (de ex., cu universități populare, întemeiate de Onfray). Se observă, din start, raportul disproporționat de forțe, universitatea fiind prin ea însăși o forță redutabilă de autoperpetuare a spiritului antihedonist. Într-adevăr, consultând cursuri de Istoria filosofiei predat la universități din România am observat că Onfray a identificat corect taberele: sumarul cursurilor este alcătuit în principal din antihedoniști, cu mici excepții ! (vezi: Vasile Macoviciuc http://www.scribd.com/doc/9604597/Filosofie, dar îndeosebi manualul semnat de Doina Olga Ștefănescu, Adrian Miroiu și Adrian Paul Iliescu, http://www.politice.ro/files/manual_de_filozofie_0.pdf  și Ionel Cioară despre hedonismul etic:   http://www.politice.ro/files/manual_de_filozofie_0.pdf  etc. ).

 

Pledoaria prohedonism nu ar avea cum să fie validă și credibilă dacă nu ar exista o clară definire a ceea ce înseamnă hedonism sau gândire hedonistă. A reduce definirea hedonismului la simpla căutare a plăcerii/ plăcerilor ar duce la un hedonism porcesc, animalic și bazat pe hiperexcitarea unor simțuri sau glande. Prin urmare, Onfray face o descriere clară și destul de completă a ceea ce înseamnă gândire de tip hedonist sau pro-hedonism: ”Această gândire – agnostică sau de-a dreptul atee –, materialistă, senzualistă, atomistă, hedonistă, constituie o linie de evoluție majoră, consecventă și coerentă. Ea glorifică pulsiunea de viață și combate pulsiunea de moarte; se opune misoginismului și falocrației, propovăduind o egalitate solară a sexelor; reabilitează corpul senzual supus celei mai drastice prigoane și reinstaurează pacea în relațiile noastre cu el, prin glorificarea tuturor artelor, printr-o pedagogie a celor cinci simțuri, de la cele mai nobile (auzul și văzul, simțuri ale distanțării) la cele numite de noi ignobile (mirosul, gustul și pipăitul, simțuri ale proximității față de real); ea îndeamnă la pace între sine și sine, între sine și ceilalți, între sine și lume, între sine și cosmos, căci în lipsa celei dintâi niciuna dintre celelalte nu e cu putință; ea ne îndeamnă să regăsim sensul filozofiei antice care întoarce spatele spiritului teoretic, speculativ, teoreticului pur fabricat în cabinetele prăfuite ale bibliotecilor, și ne cere să nu ținem seama decât de filozofia practică, încarnată, devenită fapt de viață – ceea ce are avantajul de a-i elimina cu ușurință pe fabricanții de sisteme, pe toți palavragiii și pe toți vânzătorii de iluzii; ea face deci din viața trăită filozofic măsura validității unei gândiri…  Încerc, așadar, să înscriu viziunea mea asupra lucrurilor în această descendență, conștient fiind că, în filozofie, și mai cu seamă în cea a secolului XX, invenția și noutatea cu orice preț, preocuparea pentru inedit și dorința de a părea că ești în avangardă dau naștere unor sisteme filozofice monstruoase, care duc la înstrăinarea publicului și la transformarea în secte a unui număr de cenacluri absconse. Să faci filozofie pentru filozofi constituie un impas antifilozofic. Filozofia nu este arta unui alfabet, ci arta unor combinații noi între cuvinte vechi…” (pp. 12 – 13).    Finalul acestei profesiuni de credință trimite mental pe cititorul român la o altă critică antisistem, lansată de Eminescu împotriva poeților de duzină, a unor cenaclieri obosiți și veleitari, doritori de afirmare cu orice preț ”îmbinând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Prin declarația de principii de mai sus Onfray este explicat și justificat faptul că el se lasă încadrat sub etichete cum ar fi: ”n-a creat niciun sistem”, ”nu nu a adus nimic nou”, ”nu face decât să demoleze filozofia oficială” etc. Descendentul Onfray nu are pretenții de originalitate, ci dorește să-i valorifice pe ascendenții săi antici, postmoderni avant la lettre. Procedând astfel, autorul francez invită la regândirea și la rescrierea filosofiei și a istoriografiei filosofice.

 

Fără să țin neapărat să mă raliez acestui mod de gândire (care nu exclude deloc contribuții filosofice originale reale) îmi sună în minte o zicere care circulă doar oral printre filozofi, puțini fiind aceia care îndrăznesc să declare acest lucru în scris: ”de la greci încoace nimic cu adevărat nou nu s-a mai scris, toate sunt variațiuni pe aceeași temă…”.

 

Și, mai adaug, în context, un aspect particular și personal care va fi interpretat de fiecare cum crede de cuviință: la un curs de managementul sistemelor de sănătate, cu o bună audiență (din partea unui număr mare de doritori de a căpușa eficient și vârtos sistemul de îngrijiri de sănătate), chiar în prima bancă se instalaseră câțiva ingineri convinși că gândirea lor sistemică îi va ajuta să pătrundă tainele mecanismelor, pârghiilor și circuitelor financiare care pot fi direcționate înspre portofele și conturi care să vizeze, în cele din urmă, chiar și beneficiarii acelui sistem (bolnavi, bătrâni, bebeluși…)… Evident, am debutat cu prezentarea cadrului teoretic general, respectiv Metodologia Scop Mijloc, despre definirea managementului ca un continuum gândire-simțire-acțiune, ca un continuum scop-mijloc-raportul scop/mijloc etc. La sfârșitul primei ore aud pregătirile de decolare precipitată ale bravilor ingineri cu o motivație cât se poate de consistentă: ”asta-i filosofie, dom’le!”.  Evident, am considerat că am primit cel mai frumos compliment pe linie profesională… Într-adevăr, am considerat și consider și acum că Metodologia Scop Mijloc este un mic tratat de filosofie practică, de etică, hedonist și cinic, pragmatic și uman, politico-economico-etic, managerial cât încape, toate astea într-o formă cât se poate de concentrată și compactizată, cu aplicabilitate imediată. Mai mult, spre deosebire de abordurile manageriale scientiste, raționaliste, mecaniciste, am reușit să nemulțumesc pe dogmaticii care reduc managementul la tehnici de rezolvare (rațională!) a problemelor, eu incluzând în definiție vastul și inefabilul teritoriu al simțurilor (intuiția, imaginația, inspirația fiind tratate ca simțuri speciale care merită bine antrenate în vederea obținerii performanței manageriale).

 

Onfray nu reduce filozofia la creierul și ideilor generate de mintea unui filosof: ”Pentru a citi și înțelege un filozof sau o filozofie e nevoie de psihanaliză existențială, care să pună în legătură viața și opera, trupul care gândește și produsul gândirii, biografia și scrisul, construcția de sine și edificarea unei viziuni asupra lumii. Orice filozofie își are obârșia într-o rațiune corporală, înrudindu-se cu o egodicee” (p. 14). Așadar, nu teodicee, ci egodicee, ceea ce îți spune ție – și  apoi și altora – propriul tău trup în integralitatea sa. Și aici mă alătur lui Onfray în explicația pe care eu însumi o ofer scurtei istorii (de doar patru decenii) a Metodologiei Scop Mijloc. Concret, la mijlocul anilor șaptezeci  ai secolului trecut am devenit ”profesor” (mai exact, un asistent care ținea și cursurile lectorului titular) de Economie politică la fostul Institut de Medicină și Farmacie din Iași (actualmente, UMF ”Gr T Popa” din Iași). Neîncrederea (destul de justificată a) studenților de anul III – care ”serviseră” deja un an I de Filosofie marxistă și un an II de Socialism științific – m-a obligat să-mi argumentez rostul meu acolo, cu concluzii surprinzătoare nu doar pentru ochiul și urechile atente ale sistemului, ci chiar și pentru mine însumi. Am renunțat (ce eroare și câtă oroare!) la definiția de dicționar a Economiei politice și a economicului și le-am redefinit prin intermediul conceptului cvasiatotcuprinzător de ”mijloace”. Așadar, economicul era domeniul mijloacelor, iar Economia politică nu făcea altceva decât să studieze vasta categorie a ”mijloacelor”, îngrijirile de sănătate devenind, brusc și neașteptat, parte integrantă a economicului. Cu alte cuvinte, disciplina pe care o predam era de mare importanță pentru viitorii medici, deoarece ei manevrau ”mijloace” specifice profesiei lor: cunoștințe, idei, abilități, tehnici, fluxuri financiare etc. de prevenire sau de tratare a bolilor. Dincolo de faptul că această ”gândire novatoare” mi-a adus o ”binemeritată” stagnare în ierarhia profesională, ajungând, oficial, la prima treaptă de predare abia în anul de grație 1996, când am devenit ”șef de lucrări”/ lector universitar ”cu acte”…, așadar, dincolo de faptul că eram mulțumit de faptul că nu mestecam aiurea vorbele ”altora”, atunci au fost așezate temeliile Metodologiei Scop Mijloc. Dar consecința ”găselniței” mele referitoare la redefinirea economicului a avut și o altă consecință practică: a dus la propunerea mea de a înființa disciplina numită (pe atunci) ”Economie sanitară” (ulterior, ”Economica sănătății”) pe parcursul unui semestru, prin înjumătățirea orelor de ”Economie politică”, disciplină care devenise ”Metodologia scop mijloc”, deoarece dacă economicul = mijloace și politicul = scopuri, era clar că ”Economia politică” nu era altceva decât Metodologia Scop Mijloc…. Am reprodus aceste amintiri cu titlul de exemplu prin care să argumentez că trăirea filosofică, dacă există cu adevărat, o faci cu întreaga ta ființă, cu trupul și mintea ta, cu asumarea consecințelor pentru mintea și trupul tău…  Așadar, Metdologia Scop Mijloc este o egodicee marca Liviu Drugus. Fără (lipsă de) modestie….

 

Egodiceea onfrayană este ceva mai complicată în autoprezentarea făcută de chiar însuși autorul. Onfray subliniază mereu propria opțiune/ gândire filosofică spunând … ce nu este el. Ele se definește ca fiind ”radical antistructuralist” (p. 14), dar atunci când încearcă să-și autodefinească propria metodologie, aceasta este o descriere a cee ce NU este metodologia sa: ”Iată așadar care este metodologia mea: structuraliștii împărtășeau religia textului fără context, pentru condițiile scrierii, epoca, timpul împrejurările, mizele istorice, geografice sau ideologice contau mai puțin”. (p. 14). După părerea mea, modul scrierii acestei fraze (sau, mă rog, redarea ei în limba română) este foarte ambiguu și trebuie reformulat. Propun cititorilor, spre analiză comparată următoarea (re)formulare: ”Iată așadar care este metodologia mea: structuraliștii împărtășeau religia textului fără context. Pentru condițiile scrierii, epoca, timpul împrejurările, mizele istorice, geografice sau ideologice contau mai puțin”. Așadar, pentru structuraliști important era textul, nu autorul textului, nu viața și biografia sa. Iată și continuarea acestei profesiuni de credință: ”Biografia autorului era lipsită de interes, ba chiar banală. Așa se face că opera metafizică a lui Heidegger putea fi citită netulburat, respingând textele în care același Heidegger își declara fidelitatea față de național-socialism” (p. 14). Așadar Onfray ne prezintă prima parte a ”metodologiei” sale subliniind ce NU este aceasta. Dar să vedem și partea afirmatovă a ceea ce ESTE metodologia sa: ”Eu sunt pentru o metodă de lectură și de investigație care îngemănează într-un același corpus opera completă publicată în timpul vieții autorului, corespondența lui, biografiile sale și toate mărturiile asupra acestui edificiu singular. Sinteza se realizează potrivit principiului schițat de Sartre: pshanaliza existențială. Cu alte cuvinte, nu o psihanaliză freudiană, ci o descifrare a proiectului originar care constituie basul continuu al existenței unui filozof. Bas continuu pe care viața se mulțumește apoi să facă variațiuni. Filosofia purcede din aceste modulații” (pp. 14 – 15). Tentația irepresibilă a negării, chiar în contextul unei afirmări îl caracterizează pe Onfray și modul său de a face filosofie. Parcă rușinat de acest fapt (negaționist) Onfray revine imediat la stilul pozitiv-afirmativ: ”Propunerea mea hedonistă presupune un sistem. Fiindcă, în ce mă privește, eu nu resping sistemul ca posibilitate, într-o vreme ca a noastră care-l ponegreștre – adesea din motive similare cu cele ale vulpii (hămesite) la vederea strugurilor (acri)… Sistemul presupune o viziune enciclopedică, altfel spus, posibilitatea de a aborda macroscopic maximum de domenii ce pot fi abordate într-o lume în care domnesc specializarea și perspectiva microscopică. Gândirea sistemică afirmă că în filozofie geografia marilor întinderi este încă posibilă, chiar dacă alții preferă – chestiune de gust! – geologia marilor adâncuri. Așadar, gândirea nomadă împotriva exercițiului ei sedentar, teritoriul vast împotriva carotajului punctual…” (p. 15).  Să rezum: Onfray este împotriva structurilor fără sistem, este pro-sistem, este holist/ integrist/ enciclopedist/ transdisciplinarist/ antidisciplinarist/ macroscopist/ antimicroscopist. Absolut toate aceste trăsături le-am revendicat și eu de-a lungul anilor, fapt care mă determină, din nou!, – fără să pretind că Onfray m-a copiat – să afirm că Onfray este discipolul meu reacționar. Mai mult, deși nu o spune Onfray practică postmodernismul în dimensiunile sale esențiale: relativismul și melanjul ideatic! Aceasta explică și receptarea operei lui Onfray: de la o receptare excesiv de prudentă, rezervată chiar, până la o ostilitate directă față de esențele ideatice/ ideologice ale gândirii sale (voi rezerva un subcapitol distinct dedicat modului cum este receptat Onfray în cultura filosofică românească.

 

Ontologia onfrayană. Acest al doilea subcapitol al Preambulului (primul a fost intitulat Descendența, și rostul său era tocmai de a se (auto)defini ca un descendent al anticilor prepostmoderni…  Așadar, în Ontologia Onfray continuă, … iar cu începutul: ”Să începem cu începutul” (p. 15) scrie Onfray, ajungând – din nou! – obsesiv, la marile începuturi antice grecești: ”Timp de peste două mii de ani, ontologia și metafizica au fost confiscate de filozofia idealistă, dacă nu chiar spiritualistă. Secole de-a rândul, cele două discipline s-au revendicat exclusiv de la tradiția platoniciană și creștină, aristotelică și scolastică, într-un cuvânt teologică.” (pp. 15-16).  O altă asemănare între gândirea lui Onfray și modul meu de gândire constă în preocuparea pentru clara definire a termenilor (delimitări conceptuale), cu asemănarea (incredibilă, pentru mine…) a recursului la etimologii pentru a înțelege sensul cuvintelor. Din păcate, la prima încercare de a stabili o etimologie clară pentru un cuvânt cheie al demersului filosofic, mă refer la conceptul de metafizică, Onfray eșuează, oferind în locul unei etimologii clare, logice și probate prin exercițiu lingvistic avnsat o… legendă, o poveste valabilă pentru un Curs de metafizică la grupa de preșcolari… Mai grav, Onfray are și marele păcat (aici suntem pe poziții diametral opuse), acela de a nu cita sursele unor afirmații. (Ceva asemănător am găsit și prin manualele noastre academice superficiale, dar amatoare de exotic și de elevație intelectuală… Un exemplu: într-un tratat de marketing se pretinde a se oferi etimologia cuvântului ”marketing”. ”Etimologia cuvântului marketing este următoarea: cuvântul ”marketing” vine din francezul ”marketing” care înseamnă ”marketing”. Sancta simplicitas! Nu citez cartea în cauză, deja am prea mulți ”prieteni” care s-au ”bucurat” de recenziile făcute de mine cărților lor. Fiind vorba despre o doamnă, aleg să fiu cavaler…). Nu prea departe de o asemenea explicație este și cea oferită de Onfray cuvântului ”metafizică”: ”Etimologia cuvântului metafizică e cunoscută: prin anul 60 al erei noastre (obs. LD: se vede ateismul filosofului care nu folosește ”înainte de Cristos”, ci ”înainte de era noastră”, ca și cum era noastră nu ar fi stabilită în mod convențional tot în funcție de anul nașterii lui Iisus Cristos. Totuși, în vol.I al lucrării ”O contraistorie a filosofieiOnfray folosește î. Hr. Sau o fi vorba despre inventivitatea traducătărilor trădători… Rămâne de stabilit. O confruntare cu originalele cărților lui Onfray traduse în limba română ar lămuri lucrurile), Andronicus din Rhodos, al unsprezecelea succesor al lui Aristotel, a ordonat tematic operele maestrului său. Lista cuprindea lucrări de etică și politică, de fizică și de retorică, de meteorologie și de zoologie, de poetică și de logică, dovadă că Aristotel abordase toate subiectele, că tratase toate problemele. Dar, după clasificarea tematică a volumelor, a rămas un opus aparent inclasabil, pe care Andronicus l-a clasat după Fizică – de aici, meta fizica… Ceea ce urmează imediat după considerațiile asupra naturii, privită ca efect, presupune o meditație asupra cauzelor. Metafizica devine disciplina cauzelor a ceea ce este, și apoi foarte curând, a ființei ființării. Dar ”știința ființei ca ființă” nu ajunge la aceleași concluzii când asupra acestor întrebări se apleacă un deist, un teist, un credincios, sau când ele interesează un ateu”. (p. 16).  (Alte variante, unele similare cu cea prezentată de Onfray, altele diferite, ale  legendei cuvântului ”metafizică” pot fi găsite la http://ro.wikipedia.org/wiki/Andronicus_din_Rhodos (loc unde existența lui Andronicus este plasată în anul 70 înaintea erei noastre, deci la o diferență de cca 130 de ani… Cam mult…), la http://dexonline.ro/definitie/metafizic%C4%83   și la http://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizica). O explicitare mai sistematică a termenului poate fi găsită la http://plato.stanford.edu/entries/aristotle-metaphysics/. Mai apropiat de explicația lui Onfray este link ul http://en.wikipedia.org/wiki/Metaphysics. Cartea lui Aristotel, intitulată postum Metafizica poate fi găsită la http://www.classicallibrary.org/aristotle/metaphysics/index.htm .

 

Nu pot să nu remarc, din lunga liste de discipline enumerate de Andronicus ca fiind atribuite lui Aristotel lipsa lucrării Economica, sau, în cazul în care această lucrare apocrifă nu poate fi inclusă printre lucrările lui Aristotel, prin deducție conchid că era absolut imposibil ca Aristotel să abordeze politicul și eticul fără a trata și economicul… Coincidență sau nu, economicul lipsește și din lista disciplinelor abordate de Onfray considerate ca fiind în intimă conexiune cu eticul. Deci, contrar spuselor sale, Onfray este pe linie aristotelică… sau cel puțin pe linia filosofică oficială care nu vrea deloc să-i atribuie lui Aristotel tratatul Economica. (Vezi, pentru alte definiții și lămuriri ale conceptului de metafizică http://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizic%C4%83).

 

Sub raport ontologic și metafizic, Onfray se definește ca fiind materialist, fapt care îl apropie mai mult de aristotelici și îl îndepărtează și mai mult de platonici. El promovează ”o ontologie atee, o metafizică imanentă” (p.18). ”Religia vinde fabule și mituri, spune povești pentru a convinge mulțimea că a trăi înseamnă altceva decât a muri – or, această nebunie este un contra-adevăr radical…” (p. 19) cu precizarea că actualmente, la vreme de criză, religia (se) vinde cel mai bine… Dacă Onfray l-ar fi citit pe Eminescu (”Împărat și proletar”, 1 decembrie 1874) și dacă i-ar sta în obicei să citeze sursele care l-au inspirat (nu doar să le amintească, en passant), versurile eminesciene ”religia – o frază de dânșii inventată” și ”atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă” i-ar fi servit pentru o exprimare poetică meșteșugită, artistică, plăcută, credibilă a ideilor sale… (vezi http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imparat.php). Religia presupune o biserică, iar biserica este – tot mai mult! – o instituție economico-politico-etică, cu un management oarecum specific, dar în mod sigur nu unul transcendent. De aceea, credința în Dumnezeu poate diferi mult de concretizările fariseice și ipocrite ale presupusei credințe în Dumnezeu. Un bun exercițiu de disecare a celor două atitudini (credința intimă și evlavia ipocrită) este făcut de Andrei Pleșu în ”Dilema Veche”: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/crestinism-necrestinesc?utm_term=nl-link&utm_source=Newsletter-88726-20140417&utm_content=1966428%40yahoo.com&utm_medium=newsletter&utm_campaign=C%C3%AEteva+adev%C4%83ruri+despre+banii+europeni .

 

 

Pentru Onfray, filosofia nu poate să însemne decât ”ontologia materialistă, metafizica unui cosmos imanent” (p. 19), ceea ce este, după părerea mea, o probă evidentă de reducționism, de partizanat și de negaționism. La fel cum marxismul reducea filosofia la dialectica materialistă, tot astfel, Onfray reduce filosofia la ontologia materialistă. Iată și motivarea/ argumentarea/ apărarea sa: ”Uitarea naturii, sau confiscarea ei de către apărătorii contemporani ai ideii că natura trebuie privită ca obiect conceptual transcendental, și nu ca adevăr concret trăit, însoțește și definește totodată nihilismul contemporan.” (p. 19). Din teama de a nu lăsa nihilismul să se manifeste Onfray anihilează orice alte moduri de gândire și de percepere a naturii, respectiv a ideii de natură. Această radicalitate ideatică și ideologică îl plasează ferm pe Onfray nu doar în rândul hedoniștilor, ci în acela al materialiștilor de stânga, apropiați de marxism, troțkism sau … rousseauism. Ca ateu convins, Onfray este și împotriva ecologismului (numit de Onfrayreligia de după religie” (p. 20). Onfray acuză ecologiștii că nici industrializarea și nici măcar așa-zisa încălzire globală nu sunt fenomene responsabile de distrugerea naturii.  Acestea sunt – la scară cosmică – absolut insignifiante și incapabile să influențeze mersul implacabil al Naturii. Pentru noua religie ecologistă industrializarea echivalează cu ”păcatul originar” din ordinea creștină. Onfray este convins că ”Necunoașterea locului pe care omul îl ocupă în cosmos se conjugă cu necunoașterea locului pe care-l ocupă în natură” (p. 20), reducând astfel totul la gnoseologie. Tot de cunoaștere (și, corolarul acesteia – înțelegerea) ține și modul în care a fost perceput Nietzsche în privința uneia dintre contribuțiile sale notabile: voința de/ pentru putere.  În Dincolo de bine și de rău găsim celebrul citat care este mereu invocat ca expresie a darwinismului social și a manifestării voinței celui puternic pe seama celui slab: ”asemenea acelor plante agățătoare avide de soare ce cresc în insula Java – li se spune Sipo Matador – , care înlănțuie un stejar cu brațele lor, până când, în cele din urmă, rezemate de el, dar înălțate mult deasupră-i, ajung să-și deschidă în plină lumină corolele, mândrindu-se cu a lor fericire” (paragraful 258). Spune/ scrie Onfray: ”Iată deci ce este voința de putere: mișcarea vieții care dorește viața…”  (p. 21) Pentru cei interesați de analize comparate redau mai jos câteva linkuri legate de citatul de mai sus.  Mai înainte redau și traducerile numelui plantei ”exploatatoare”: Sipo Matador = Murdering Creeper = Moartea cățărătoare/ Cățărătoarea ucigașă (asasină, criminală).

 

– By referring to „the sun seeking climbing plants in Java called Sipo Matador” (actually this monstruous liana grows in Amazon forests) Nietzsche clearly indicates his veneration for archaic heroes who engage many common individuals in their daring exploits. (cf. http://www.uri.edu/students/szunjic/philos/beyond.htm)

 

 

– # 258:  ”those sun-seeking vines from Java – they are called Sipo Matador – that so long and so often enclasp an oak tree with their tendrils until eventually high above it but supported by it, the can unfold their crowns in the opn light and display their happiness”. (cf.  Basic Writings of Nietzsche , Toronto, Ediția 2000: http://books.google.ro/books?id=tukQ83NgmL4C&pg=PT496&lpg=PT496&dq=sipo+matador&source=bl&ots=tOR1ukCUcF&sig=Hdesd7WYXFvQBOXaNZQbQdHfJdU&hl=ro&sa=X&ei=TadNU6SmD6aAywPiqIHoBQ&ved=0CG0Q6AEwCg#v=onepage&q=sipo%20matador&f=false) .

– Michel Onfray 2009 Curs nr 146 din luni 4 mai 2009: http://michel.onfray.pagesperso-orange.fr/7annee4mai09.htm  Son but ? « Epanouir leur cime en pleine lumière où elles déploient orgueilleusement leur bonheur » (ca exemplu al voinței de putere din opera lui Nietzsche).

[..] il s’agit d’une plante grimpante des îles de Java qui, pour exister, a besoin de lumière et grimpe sur le tronc des chênes pour parvenir à la canopée où elle se nourrit de soleil, de sa force et de sa luminosité bienfaisante [..] (cf. http://artemusdada.blogspot.ro/2011/11/la-construction-du-surhomme.html)

 

* http://eramultimilor.blogspot.ro/2010/05/coruptia.htmlCredinţa ei fundamentală trebuie să fie că societatea există nu de dragul societăţii,
ci numai în chip de temelie şi schelă care oferă posibilitatea unei elite să se înalţe spre misiunea sa superioară şi, în general, spre o existenţă superioară: asemenea acelor plante agăţătoare avide de soare ce cresc în Java – li se spune Sipo Matador – ,
care înlănţuie un stejar cu braţele lor, până când, în cele din urmă,
rezemate de el, dar înălţate mult deasupra-i, ajung să-şi deschidă în plină lumină corolele,
mândrindu-se de a lor fericire
”. Friedrich Nietzsche

 

Onfray îl ia cu totul în brațe pe Nietzsche. Entuziast, el scrie: ”A cunoaște ființa a ceea ce este înseamnă să cunoști voința de putere. Lecția de înțelepciune pe care ne-o oferă Nietzsche ne îndeamnă să descoperim mecanismul celor ce sunt, să percepem ființa a ceea ce este și apoi, cunoscând-o drept ceea ce este, s-o vrem astfel, iar apoi s-o iubim, ceea ce filosoful numește amor fati, a-ți iubi propriul destin: formulă care definește supraomul, o figură ontologică și metafizică atee, materialistă, imanentă. Total opusă caricaturilor sociologice și politice care fac din el o bestie primitivă, fără nicio credință și nicio lege. Nietzsche ne oferă deci o lecție de înțelepciune filozofică confirmată de învățăturile astrofizicii contemporane” (p. 21). Subscriu. ”Supraomul” descris de Nietzsche și elogiat de Onfray  seamănă mult cu ”omul de succes” din Metodologia Scop Mijloc sau cu ”nemernicul” din manualele de antreprenoriat americane (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/03/17/nemernologia-un-discurs-asupra-negativitatii-pozitive-a-cuceritorului-de-bani-piete-sau-inimi/) . Același ”supraom” / ”de succes” derivă și din omul machiavellic, unul care alege exact mijloacele ducătoare la scop/ putere/ fericire/ succes. În Metodologia Scop Mijloc acest supraom se numește – în general – actor/ actant/ acționar, dar – ca un caz particular – și ”antreprenor” (”en train de prendre”, în curs de asumare, adică cel ce-și ia destinul – datorită lui amor fati – în propriile mîini). Constat o interesantă linie de gândire: hedoniștii antici (Democrit, Epicur etc.) – Machiavelli – Nietzsche – Druguș – Onfray. (cer din nou scuze pentru enervanta lipsă de modestie). Toți acești autori au gândit și scris în termeni de ”ontologie practică”, respectiv de ”suflet material înscris într-o istorie concretă” (p. 22). Lipsește, inexplicabil, o verigă importantă în acest lanț: Spinoza cu ”Etica” sa, lucrare pe care o consider ca fiind o dovadă a faptului că gîndirea referitoare la adecvarea scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri este una peren umană și nu poate fi evitată decât dacă îți propui așa ceva…

 

Am, totuși, ceva de reproșat modelului nietzscheean îmbrățișat de Onfray, mai exact modelului de Sipo Matador ca expresie a omului puternic/ învingător/ de succes.  Planta agățătoare care sufocă stejarul ajungând în vârf, la plăcuta lumină solară își pregătește, după sublimul trăit la mari altitudini, propria dispariție. Sufocat de liane și lipsit de lumină, stejarul – suport moare, se prăbușește și dispare în neantul terestru. Odată cu el moare, se prăbușește și dispare în neantul terestru și ucigașa plantă cățărătoare. În terminologia Metodologiei Scop Mijloc avem de-a face cu un exemplu clasic de autodistrugere, de sinucidere ca preț al clipelor sublime de solaritate maximă.  Scopul plantei agățătoare: sublimul solar; mijlocul ales: stejarul cel înalt și falnic; nivel de adecvare: maxim în momentul țâșnirii înspre cerul însorit, dar minim după ce stejarul este sufocat/ ucis de liana ucigașă. Pe scurt, ucigașul ucide cu conștiința că va fi ucis tocmai de mijlocul ales… Din păcate, exemplele de supraoameni/ Supermen/ Rambo etc. se opresc – ca și în exemplul lui Nietzsche – la sublimul de vârf/ maxim. Declinul, inevitabilul declin, este ignorat sau minimalizat. Metodologia Scop Mijloc atrage mereu atenția asupra acestei relative și pasagere fericiri. Sublimul este pasăre rară și cu viață scurtă. Dar lupta pentru sublim reîncepe și ciclul se rulează indefinit. Este derularea firească a vieții și a morții, a începutului și sfârșitului, a creșterii și a decăderii.

 

  1. Acesta este al doilea capitol(aș) al cărții lui Michel Onfray. Se observă deja începutul unei analize de tip multidisciplinar, respectiv trecerea unei teme (în cazul nostru fericirea și reflexul său ideatic – hedonismul) prin mai multe discipline (viziuni disciplinare). Așadar, după ce am văzut poziția autorului din punct de vedere metafizic/ ontologic/ filosofic, acum ni se oferă o analiză din punctul de vedere al psihologiei, respectiv o psihanaliză. Dacă până la Onfray, cuvântul psihanaliză era prioritar asociat cu numele lui Sigmund Freud, după lansarea cărților lui Onfray (îndeosebi după anul 2000) acest lucru este puternic relativizat, ca să nu spun de-a dreptul blocat pentru anumite categorii de cititori ai lui Onfray. Cred că Onfray va intra în istoria gândirii prin demolarea acestui mit, conform căruia Freud este identificat cu psihanaliza, iar psihanaliza freudiană încetează să mai dețină monopolul. În viziunea lui Onfray, Freud are doar meritul de a păcăli o lume, de a reuși ”o lovitură de stat” (p. 23), respectiv de a cuceri – manu philosophii – gândirea omenirii despre suflet și necunoscutele sale. Practic, Freud este acuzat de plagiat, una dintre cele mai dure acuzații aduse unui intelectual J. Deși, spune Onfray, Freud a recunoscut, în 1910, că autorul real al psihanalizei este Joseph Breuer, ulterior el își (re)asumă paternitatea, ba mai ”culege” idei și de la Pierre Janet pe care Freud însuși l-a acuzat de plagiat… Freud este asemuit conquistadorilor, oameni care nu se jenează să aleagă orice mijloace pentru atingerea scopurilor (ca și cum acest lucru ar fi un fapt reprobabil în sine). Oricum presupusele virtuți tămăduitoare ale psihanalizei ”freudiene” sunt negate vehement de Onfray. Dar de unde atâta preocupare negaționistă antifreudiană? De ce alege Onfray ca într-un capitol dedicat psihologiei și a modului cum studiază aceasta fericirea oamenilor să dedice mai mult de jumătate din capitol negării psihanalizei freudiene? Pentru că freudismul a simbolizat ceea ce Onfray detestă mai mult: homofobia, falocrația, misoginismul, conservatorismul politic, închistarea în dogmele sexuale consacrate, autocrația și autoritarismul în administrarea treburilor cetății (p. 26). Simpatizant al mișcărilor contestatare din Mai 68 (cine dintre noi, tinerii de 18 ani de atunci nu a simpatizat cu studențimea franceză, dincolo de orice simpatie ideologică: a contesta era un act de bravadă plăcut junimii studioase…) Onfray regretă că contestatarii și-au atașat idei din radicalii de stânga (francezi, dar nu numai: Marcuse, Reich etc.) care, la rându-le, s-au împrumutat ideologic de la Freud, ceea ce echivala cu o proastă alegere a mijloacelor în atingerea scopurilor. Și acum ajungem și la partea afirmativă a lucrurilor. După ce a demolat miturile freudiene, Onfray scrie că ”o psihanaliză nonfreudiană, de stânga, este cu putință: ea ar cuprinde, sub forma tot atâtor șantiere deschise și niciodată încheiate, <analiza psihologică> a lui Janet, <freudo-marxismul> lui Reich, <psihologia concretă> a lui Politzer, <psihologia existențială> a lui Sartre” (p. 27). Și acum urmează partea ”cea mai afirmativă” a capitolului, punctul pe i: ”Problema care se pune este de a regăsi calea materialismului psihic opus idealismului inconștientului freudian, de a restaura realul concret opus negării freudiene a istoriei, de a înscrie psihanaliza într-o logică progresistă opusă pesimismului freudian în chip ontologic conservator, de a reabilita corpul imanent opus parapsihologiei vieneze” (p. 27).  Așadar, iată metoda lui Onfray: demolezi tot ce-ți stă în cale, curăți terenul, preiei ceva material din vechile demolări și te apuci de (re)construit. Terapia prin cuvânt este agreată și sprijinită. Suferințele pot fi atenuate (și) prin vorbe, adresându-te corespunzător psihicului.Evident, acest lucru demonstrează, în opinia lui Onfray, ”caracterul concret-material al subiectului și al istoriei, dar mai presus de toate caracterul concret-material al subiectului înscris în istorie” (p. 28). Pe scurt, psihologia trebuie angajată intens în ”reconstrucția de sine”, respectiv în orienatarea vieții spre obținerea plăcerilor vieții. Reiterez aici o concluzie a mea (în urma numeroaselor aplicații ale Metodologiei Scop Mijloc) că managementul este 100 % Psihologie, 100 % Etică, 100% Politică, 100% Economică, 100% Economică Politică etc. Celor care au conchis deja că MSM, respectiv managementul reprezintă 500%… le sugerez că cele trei Persoane care alcătuiesc Sfânta Treime, însumate nu dau 3, ci 1! . De aici și mirarea mea că la facultățile de management predomină orele de economie și extrem de puține alocate aspectelor politice, etice, psihologice, sociologice, filosofice etc. În ultimă instanță, hedonismul este un management al persoanei, al Sinelui, o preocupare de autocunoaștere în vederea optimizării acțiunii umane și a rezultatelor acesteia. Dar, trebuie să recunosc, cunoașterea scopurilor este, adesea, extrem de dificilă. Ideea pe care o promovez și pe care încerc să o conștientizez în mintea tinerilor este că cel mai greu este să știi ce vrei… Nu pot decât să fiu de acord cu concluzia onfrayană: ”Filozofia hedonistă presupune o psihologie, o psihagogie, o etică, o erotică, o estetică, o bioetică, o politică…” (p. 29).  Și, adaug eu, neapărat o economică… Altfel, geaba știm ”spre ce” (scop)  dacă nu știm ”cu ce” (mijloace). În ultimă instanță, economicul este cel mai aproape de ”natura lucrurilor”, respectiv de lucrurile apte să genereze fericire (aceste lucruri sunt: individul însuși – în primul rând! – apoi idei, timp, bani, imaginație, intuiție, materiale, răbdare, comportamente etc). Toate aceste mijloace constituie economicul și fac obiectul de studiu al Economicii. Lui Aristotel i s-a refuzat, până nu demult paternitatea asupra unui op intitulat ”Economica”. O editură franceză a publicat, prin anii 80, o broșurică intitulată ”Les economiques”, precizându-se că este o lucrare apocrifă a lui Aristotel. Am propus, prin 1997, editurii Polirom din Iași traducerea și publicarea (cu un text al meu de prezentare și de interpretare a acestei lucrări apocrife) dar refuzul a fost ferm și clar: ”noi nu publicăm așa ceva…”. Mă bucur să aflu acum, în anul de grație 2014, că americanii de la Harvard nu și-au făcut prea multe scrupule în includerea acestei lucrări (de foarte mici dimensiuni) în Ediția completă, în 23 de volume a lui Aristotel. (vezi http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.01.0048   și http://booksontrial.wordpress.com/2014/04/26/economics-by-aristotle/ ).  Te pui cu Poliromul?

 

 

Etica. Capitolul 3 este dedicat Eticii (sau, aș spune eu, conform definirilor mele, managementului individual reglat permanent prin prisma dorințelor individuale și a relațiilor interindividuale).  Evident, preocuparea primă a autorului este demolarea eticilor anterioare, cu gândul înspre (re)întemeierea unei etici hedoniste. Primul atac este la adresa gândirii și practicilor iudeo-creștine. Abia în 1793 s-a demonstrat, ”prin ghilotinarea lui Ludovic XVI, că un rege de drept divin poate fi decapitat fără teamă de pedeapsă…” (p. 31). Pentru Onfray, creștinismul a lăsat o moștenire grea, antihedonistă. Or, promovarea hedonismului, în concepția filosofului francez, presupune o gândire atee, rațională: ”Dacă bisericile s-au golit, spiritele au rămas impregnate de învățătura creștină: devalorizarea corpului, a senzațiilor, a emoțiilor, a cărnii, a pasiunilor, a pulsiunilor, a femeii, a plăcerii, a bucuriei, supraestimarea ascetismului, a suferinței, a renunțării, cu corolarul lor: misoginismul și falocrația…”. Pentru impunerea eticii hedoniste Onfray își propune să demoleze teologia și să întemeieze ateologia, o argumentare a inexistenței unui Dumnezeu care să ne influențeze sensibil comportamentele și viețile noastre. Desigur, totul pleacă de la definiții… ”Potrivit definiției mele, religia este acea viziune asupra lumii care postulează existența unei lumi de dincolo ce conferă un sens lumii acesteia. Toate religiile își construiesc edificiul pe posibilitatea existenței unei realități aflate dincolo de realitate – și tocmai această realitate ireală ar explica, legitima, justifica lumea reală. Augustin explică în detaliu cum întemeiază Cetatea lui Dumnezeu adevărul Cetății oamenilor.” (pp. 31-32). Așadar, odată definită religia (și teologia) trebuie definită și opusul acesteia, ateologia: ”Numesc ateologie disciplina care reprezintă în raport cu negarea lui Dumnezeu, ceea ce teologia reprezintă în raport cu afirmarea sa: o contra-propunere teoretică ce deconstruiește ficțiunea religioasă, explică forjarea istorică a miturilor, scoate în evidență mecanismele psihice de creare a idolilor, analizează în detaliu procesul isteric prin care sinele propriu, sinele celorlalți și lumea însăși sunt private de realitate, ducând în cele din urmă la triumful pulsiunii de moarte, ca numitor comun al celor trei monoteisme constitutive ale psihicului occidental” (p. 32). De ce a simțit oare Onfray nevoia de a discuta despre teologie și ateologie în debutul unui capitol despre etică, respectiv despre comportamentul oamenilor în general? Răspunsul este oferit imediat, dar este interesant modul în care autorul își construiește argumentația, explicând implicarea lumească în presupusa ordine divină, cu rezultatele cunoscute: ”Ateismul are o istorie. Ea a fost adesea scrisă de credincioși. Așa se face că au fost numiți atei mulți gânditori care credeau în Dumnezeu, dar credeau în mod heterodox, altfel spus într-un mod diferit față de ce-ar fi dorit cei care-i judecau. Au fost astfel socotiți atei agnosticii, politeiștii, deiștii, fideiștii, panteiștii, care credeau toți în Dumnezeu, dar asociau acestui vechi semnificant un semnificat care din nefericire nu convenea închizitorilor” (p. 32).  Într-adevăr, ideologia credinței în invizibil și ireal este inevitabil generată, promovată și apărată de oameni care au limitele lor, au o cunoaștere și niște interese conjuncturale care le dictează gândirea și acțiunile. Deși am citat copios din această parte a demolării eticii creștine nu pot omite opinia lui Onfray despre (in)existența lui Dumnezeu: ”Căci Dumnezeu există, desigur, dar există ca ficțiune, ca personaj de roman, ca o creatură utilă pentru negarea seculară a morții, ca o cârjă necesară acomodării cu neantul care ne așteaptă” (p. 33).  Încet-încet, Onfray ajunge la problema etică, a modului cum se comportă oamenii și de ce. Afirmând existența (aparent bizară) a ateilor creștini, Onfray arată consecințele concrete și paradoxale ale acestei oximoronice/ schizoide alcătuiri: ”Ateul creștin neagă existența lui Dumnezeu, dar acceptă toate consecințele etice ale lui Dumnezeu: el lasă deoparte idolul major, dar se închină tuturor idolilor minori care-l însoțesc: iubirea de aproapele, iertarea păcatelor, întoarcerea celuilalt obraz, predilecția pentru transcendență, preferința pentru idealul ascetic etc.” (p. 33).  Așadar, chiar ateii declarați au în comportamentul lor, în moralitatea lor, principii și criterii derivate din religie (creștinism în cazul culturii europene) transmise educațional, prin lecturi aparent inofensive dar cu un evident substrat etic religios, mimetism cultural sau chiar cu interese conjuncturale (provenite din căsătorii cu persoane mai mult sau mai puțin religioase, care își desfășoară activitatea într-un mediu dominat de aceste comportamente etc.).  Onfray își probează radicalismul său prin propunerea de a construi o etică post-creștină, una care să evite tocmai aceste comportamente duplicitare, nesincere, ipocrite, mimetice sau doar ostentative. În ultimă instanță, putem accepta faptul că este mai mare ”păcatul” acelor care se declară creștini, dar comit crime (inclusiv financiare = hoții) sau stau în calea obținerii fericirii altora (vezi mai sus, în capitolul ”Ontologia onfrayană” trimiterea la articolul lui Andrei Pleșu despre creștinismul necreștin). Concluzia autorului francez este cât se poate de tranșantă: ”Idealul creștin este, într-adevăr, cu neputință de atins” (p. 34). Și iată de ce: ”Realitatea este violentă și brutală, iar relațiile noastre cu ceilalți țin de etologie; or, aceasta ne învață că dominarea și servitutea, posesia unui teritoriu și necesitatea de a-l marca, lupta tuturor pentru dobândirea puterii, care revine doar câtorva, folosirea forței și a vicleniei, uneltirile prin care sunt tocmite grupările violente – toate acestea ne obligă să gândim morala pentru o lume reală și nu pentru una ideală și fantasmatică” (p. 34).  Greu de contrazis, dar și mai greu de schimbat o atare realitate! Complicația provine, cred, și din faptul că invocarea obligativității respectării eticii creștine este contrară libertăților fundamentale ale omului, dar – presupunând că așa ceva ar fi posibil – s-ar ajunge la fundamentalism creștin, o situație vecină cu dictaturile cele mai sinistre. Nu întâmplător Onfray vine imediat cu exemple: ”Etica mea ține seama de Auschwitz și de Gulag, de fascismele brun, roșu și verde, de genocide cu mijloace industriale sau artizanale (Hiroshima sau Kigali în Rwanda), de dezlănțuirea pulsiunii de moarte în secolul XX. Morala creștină duce direct la abator” (p. 34). Aici cred că Onfray exagerează deliberat, deși încearcă să vine cu argumente cât se poate de concrete, dar extrase din situații extreme, limită: ”Iubirea pentru cel ce nu merită să fie iubit nu e de dorit; întoarcerea celuilalt obraz în fața celui care se pregătește să te gazeze sau să-ți taie gâtul e un fapt cu neputință de acceptat; refuzul de a-i judeca pe oamenii nedrepți, malefici, perverși duce la nihilism etic; fără a mai vorbi despre zădărnicia de a ne închina la idealul ascetic, altfel spus de a muri în viață fiind, aici și acum, de a ne sacrifica viața aceasta de care suntem siguri, sub pretext că după moarte vom trăi veșnic...” (p. 35).  Ajuns în acest punct culminant al negării eticii dominante, Onfray își prezintă etica alternativă, post-creștină: ”Avem așadar nevoie de o regulă a jocului imanentă, care să refuze ancorarea moralei în teologie, așa cum s-a întâmplat atâta vreme, sau în știință, așa cum consideră unii. Etica n-are decât de câștigat din renunțarea la transcendența divină, ca și la transcendența matematicii” (p. 35).  Indiferent cât de suprapuse ar fi concepția lui Onfray despre etica creștină și cea post-creștină, pe de o parte, și propria mea concepție (despre) etică, pe de altă parte, cel puțin două aspecte (neinvocate până acum) ne aseamănă: ca și mine, Onfray nu apelează la barbarismele mult prea frecvente în alte texte, cum ar fi ”imoral”/ ”imoralitate” sau ”neetic”/ ”lipsit de etică” (cel puțin în această lucrare, relativ recentă, dar am găsit folosirea de către Onfray a barbarismelor ”imoral”/ ”neetic” în ”O contraistorie a filosofiei” vol 1: referindu-se la Aristip, Onfray scrie: ”Căci proasta reputație a hedonistului – ieri ca și azi – face din el un personaj cusurgiu, afemeiat, mâncău, băutor, amoral, imoral, necumpătat, trăind plăcerea fără amestecul conștiinței, asemenea unui animal lipsit de orice simț moral și de orice considerație pentru aproapele său.” (p. 111) . ”Imoral” poate fi, după părerea mea, doar un om mort sau cel puțin unul inert, care nu are niciun fel de comportament, atitudine, acțiune. De asemenea, ”neetic” ar însemna ceva în afara discursului despre comportamentul oamenilor, ceva care nu ține de etică. Spre exemplu, astronomii și astrologia sunt neetice deoarece ele nu au nimic în comun cu comportamentul subiecților umani. Am formulat acest punct de vedere în capitolul ”Is corruption unethical?” din lucrarea editată de Agatha Stachowicz din Cracovia și în care am afirmat că faptele de corupție sunt etice prin excelență, nu ne-etice. Dacă ar fi ne-etice, acestea ar ieși din câmpul analitic al eticienilor și nu ar putea fi evaluate, condamnate etc. Aceasta este o primă (și nevăzută) asemănare. O a doua asemănare se referă la convingerea mea cu privire la identitatea de esență dintre etic și estetic. Aici este vorba doar despre o mică asemănare, dat fiind că Onfray dedică câte un capitol distinct fiecăreia dintre cele două discipline.  În schimb, în plin miez al capitolului despre etică, Onfray introduce un scurt paragraf despre estetică, desigur una nouă, postmodernă: ”Revoluția estetică înfăptuită de Marcel Duchamp este, cel puțin în parte, o revoluție a materialelor”, sugerând că anartistul Duchamp decretează demnitatea egală a tuturor materialelor posibile”  (p. 35). Desigur preocuparea pentru egalitate este una ce ține de ideologiile de stânga, dar ideea de a conferi drept (egal!)  de cetate tuturor mijloacelor de a atinge un scop (estetic) este una pe care o promovez și eu în Metodologia Scop Mijloc (MSM). Mai exact, în lista cvasiinfinită de mijloace apte să contribuie la transformarea lor în scopuri (auto)propuse sau (auto)impuse, toate mijloacele sunt egale între ele, în sensul că fiecare dintre acestea are – în aceeași măsură! – calitatea de a permite atingerea unui scop, respectiv toate au calitatea de mijloace. Duchamp formulează o posibilă aplicație a MSM, în sensul că sugerează egalitatea calitativă a tuturor materialelor/ mijloacelor. Și aurul și lutul au calitatea de materiale/ mijloace, respectiv aurul nu este ”mai material” sau ”mai mijloc” decât lutul…  Fără a exprima direct ideea identității de esență dintre etic și estetic, Onfray formulează acest lucru la modul metaforic, comparând omul cu materialele lui Duchamp: Suntem o materie brută care trebuie să primească o formă. Ceea ce suntem e rezultatul devenirii. Dacă nu devenim nimic, nu vom fi nimic, sau, cel mult un crâmpei din necesitatea oarbă a cosmosului. De aici, necesitatea de a da formă sufletului material alcătuit din creierul nostru și din sistemul nostru nervos. E nevoie de un dresaj neuronal, căci, neputând ca acesta să se instaleze de la sine și să conducă la o ființă înzestrată cu un suflet sălbatic, el trebuie impus de voință pentru a îmblânzi forțele, pentru a obține contururile existenței noastre. Problema eticii este modelarea de sine” (pp. 35-36).  După părerea mea, citatul de mai sus poate fi concentart în câteva cuvinte: moralitatea este, în primul rând, o chestiune de educație, respectiv de adecvare între finalitatea procesului educațional și mijloacele apte să contribuie la atingerea acelei finalități. Și încă o completare la posibilele argumente pentru egalitatea/ identitatea dintre etic și estetic. Formula ”Poartă-te frumos!” arată că avem aici și aspectul etic (comportă-te într-un anumit fel), și cel estetic (”frumos”), imposibil de separat unul de altul. Dacă ”bucuria” ține de estetică (”bucuria estetică”) atunci demonstrarea ecuației etic = estetic este ca și făcută: ”Imperativul categoric al eticii hedoniste a fost perfect formulat de Chamfort într-un aforism lipsit de echivoc: Bucură-te și bucură la rândul tău, fără să faci rău, nici ție, nici nimănui altcuiva – iată în ce constă întreaga morală” (p. 36). După părerea mea, doar hedoniștii pot fi de acord cu identitatea etic = estetic. Restul, toți ceilalți, vor spune că sunt două lucruri total diferite… Dar… tocmai când similitudinile dintre opiniile mele și cele ale lui Onfray erau la apogeu, iată că apare și o … notă distinctivă. Onfray definește, etica drept ”teorie a idealului”, iar morala ”teorie a practicii”. Nu sunt de acord că discursul despre comportamentul uman vizează idealitatea. Dimpotrivă, plecând de la faptele cotidiene, practice, morale, etica discută despre posibile adecvări între mijloace și scopuri în procesul activităților umane de orice fel. Nu sunt impuse, în etică, standarde de comportament ideale (cu asta se ocupă, în cel mai bun caz, deontologia). Mai mult, prin definiție, etica este un ”discurs despre” (mijloace, scopuri și adecvări), și nu o suită de reguli de urmat. Dacă ar fi așa, atunci întreaga opoziție a lui Onfray față de etica creștină ar fi una de formă, de principiu, și nu una de esență. Dacă Onfray ar fi cunoscut și acceptat că Etica = Metodologia Scop Mijloc, atunci această scăpare nu ar fi fost posibilă…  Imediat însă o nouă similitudine între mine și Onfray apare: ”necesitatea de a construi morala pornind de la sine” (p. 37). La fel, afirmă și Metodologia Scop Mijloc: totul pornește de la nivel micro (individual), apoi adecvarea se evaluaeză prin intersubiectivitate de varii grade de agregare (nivel macro), și se ajunge la nivelul mega (sau mondo) în care întreaga omenire este implicată și solicitată să se pronunțe asupra adecvărilor individuale și inter-individuale. Onfray demonstrază, în finalul acestui fundamental capitol, faptul că indivizii stabilesc relații contractuale prin care să-și minimizeze neplăcerile și să-și maximizeze bucuriile (inclusiv cele masochiste). Încălcarea acestor înțelegeri (înțelegeri pe care eu le-am numit ”adecvări”) generează starea de delincvență intersubiectivă. Relativismul postmodernist este, aici, la el acasă, deși autorul nu-l invocă niciun moment ca atare. ”Cine descoperă un delincvent al relațiilor știe că acesta va rămâne mereu același: soluția pentru a produce plăcere prin profilaxia ce urmărește evitarea suferinței este atunci excluderea, ieșirea din dispozitivul său etic...” (p. 38). Cu alte cuvinte, pentru a rezolva o problemă de moralitate necesită ieșirea din paradigma/ nivelul de realitate are a creat-o. Acestei paradigme/ acestui nivel de realitate Onfray îi spune ”dispozitiv etic”…, iar eu îi spun ”nivel de adecvare”. În MSM, rezolvarea neadecvării (a decalajului dintre scopuri și mijloace), respectiv (re)adecvarea se produce prin diminuarea scopurilor sau prin amplificarea mijloacelor. Cred că un dialog direct cu autorul teoriei ”dispozitivului etic” ar fi reciproc benefic.  Nu pot să nu semnalez, din nou, strălucitoarea lipsă a lui Spinoza din acest Manifest hedonist, îndeosebi din capitolul intitulat ”Etica”, dar și din ”O contraistorie a filosofiei”, unde nu este amintit nici la hedoniști, nici la antihedoniști (idealiști). Or, Spinoza are celebra ”Etica” (ordine geometrico demonstrata) – lucrare pe care nu o pot omite nici materialiștii, nici idealiștii, nici marxiștii, nici stângiștii.. . Pentru mine, ignorarea nejustificată și inexplicabilă a ”Eticii” lui Spinoza este cu atât mai regretabilă cu cât am descoperit faptul că el este un hedonist ce nu poate lipsi dintr-o istorie a hedonismului (doar aparent teist, dar nu unul dogmatic, ci unul care îl identifică pe Dumnezeu cu Natura), tratatul să de ”Etică” fiind intitulat – în faza primelor schițări – ”Despre Dumnezeu, om și fericirea sa” (cca 1656). Într-o gravură anonimă din anul 1702 (Bibliotheca Rosenthaliana), stă scris: ”Benedictus de Spinoza, iudeus et atheista).  De fapt, ignorarea lui Spinoza este una parțială, dacă amintesc faptul că  – în capitolul EsteticaOnfray îl invocă: ”Întrebarea lui Spinoza ”Ce stă în puterea corpului?” n-a primit încă toate răspunsurile posibile” (p. 48).  În partea a patra a ”Eticii”, intitulată ”Despre sclavia omului sau despre puterile afctelor”, la sfârșit se găsește un ”Adaos” format din 32 de capitole/ secțiuni, pe parcursul a zece pagini de carte (cf. Spinoza, Etica, Ed Științifică și enciclopedică, București, 1981, pp. 234 – 244), de fapt, o sinteză a întregului capitol. Alături de Aristotel, Spinoza este unul dintre marii precursori ai Metodologiei Scop Mijloc. Voi demonstra acest lucru într-o viitoare prezentare a ”Eticii” lui Spinoza, cu scopul declarat de a sublinia muguri ai MSM, descoperiți de mine abia recent. Cu alte cuvinte, Spinoza este un discipol al meu, în ordine reacționară… Ideal ar fi ca să pot scrie o Istorie a MSM (în ordine reacționară, evident!) dar numai după lecturarea operelor tuturor filosofilor lumii, din ultimele șapte milenii… Aparent, o atare întreprindere este imposibilă. Eu o văd foarte posibilă, dar numai după transcrierea în format electronic a tuturor cărților filosofilor lumii. În câteva minute, un motor de căutare destoinic va putea reda lista completă a autorilor și a cărților în care se face vorbire despre scop, mijloace, adecvări sau neadecvări… În maximum un an de zile, se va putea întocmi o astfel de Istorie, comentată, explicată și oferită pe post de Ghid explicativ/ Îndrumar de utilizare a Metodologiei Scop Mijloc. Așadar, soluția este una de ordin tehn(olog)ic.

 

Estetica. Acesta este cel mai voluminos capitol al lucrării (13 pagini). De la început, Onfray probează că – pentru el – estetica este legată doar de artă. Dar o artă care ”devine o propedeutică a eticii” (p. 50). Arta nu mai ține de elite, ci de mase, de ceea ce consideră diverșii indivizi/ subiecți că este plăcut, frumos, agreabil indiferent de cât de ”urât” ar putea fi…pentru alții, sau chiar pentru toată lumea! Încă puțin și estetica ar fi identificată pe deplin cu etica (și reciproc). Dar asta, presupune să agreezi integral ipotezele și concluziile MSM... Oricum, întreg acest capitol îi este dedicat anartistului revoluționar Duchamp, autor al esteticii urâtului și al egalizării/ nediferențierii brutale a mijloacelor artistice. (Presupun că denumirea de ”anartist” este combinația între ”anarhist” și ”artist”). Duchamp a procedat cu estetica la fel cum am procedat eu cu etica, adică a înlocuit viziunea nerealistă, imposibilă, edeniza(n)tă, referitoare la conținutul acestei discipline dedicată reflecției asupra plăcutului (nu a plăcerii – concept preponderent fizi(olo)c, carnal, exterior, vizibil) cu o viziune realistă, posibilă, cinică. Duchamp relativizează – în evident stil postmodern – ideea de plăcut, mai exact de REGULI (utile și clare, cum sugera Descartes) care odată aplicate poate avea loc disjuncția ”frumos – urât”, respectiv ”plăcut – neplăcut”. Conform unei ziceri de pe la noi, relativiste prin excelență, ”nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”, cu consecința firească a coborârii filosofării estetice din turnul cel ivoriu în piaț(et)a publică, nu întotdeauna parfumată sau pe deplin curată… Ca să-l citez pe Onfray – istoriograful de filosofări necanonice – ”acest nou nou mod de a filosofa” nu este altceva decât ritornela la rădăcinile și rizomii prim(ar)i: ”Ce-i cu acest nou mod de a filosofa? Un mod foarte vechi, de fapt, pentru că-i acela al… agorei și al forumului. El definește maniera antică de a practica o filosofie deschisă, destinată trecătorului obișnuit: Pritagoras docherul, Socrate sculptorul, Diogene agentul bancar, Pyrrhon pictorul, Aristip învățătorul ….. (care) își trăiesc  gândirea la modul cotidian și duc o viață filosofică”.  (cf. Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I. Înțelepciunile antice, Polirom, 2008, (c) 2006, p. 16). Pentru cine este practicat o atare filosofare, o asemenea coborâre în mundanul cotidian? Ne lămurește tot Onfray: ”Ei se adresează pescarului, dulgherului sau țesătorului care trec pe acolo și care, uneori, se opresc, ascultă, aderă, apoi se convertesc la un mod de existență specific orientat spre crearea de sine ca subiectivitate fericită într-o lume dominată de negativitate. Prin urmare, filosofia nu este o jonglerie vizând arta pentru artă, închinând un cult fetișurilor ideale și conceptuale; și nicio disciplină închisă destinată unei elite care, practicând-o într-un mod incestuos, confiscă suma cunoașterii filosofice doar în vederea reproducerii propriei caste profesionale; …)”. (ibidem). Acum mă înțeleg și eu mai bine pe mine, mai exact pot formula mai clar Etica pe care o promovez eu: este comportamentul uman de toate zilele și de toate nopțile, fără a emite interdicții majore și ultimative, ci doar o discutare a acestui comportament prin care se emit opinii, se trag concluzii, se sugerează abțineri sau stimulări, dar în niciun caz nu se interzice nimic! De interzis poate interzice doar legea, religia, administrația țării sau a închisorii etc.

 

Acum înțeleg (și eu!) de ce Metodologia Scop Mijloc, pe care eu o consideram de o normalitate neforțată, este văzută doar cu coada ochiului și nicidecum acceptată ca parte a programelor educaționale școlare. O recentă privire prin manualele de Psihologie (cl. X-a), Logică și Argumentare (cl. IX-a), Sociologie (cl. XI-a), Economie (cl. XI-a), Filosofie (clasa XII-a) te înspăimântă prin prețiozitatea limbajului, concepualizarea ridicolă a unor realități diurne și pretenția de a explica orice și de a emite reguli și legi sacrosancte… Oh, sancta simplicitas!  Nu am auzit de/ văzut manuale de etică, de estetică sau de dietetică – atât de necesare, dar nu în stilul scolastic generalizat, ci ca discuții libere, incitatoare la (auto)cunoaștere. Acum încep să înțeleg ”rostul” sutelor și miilor de lucrări/ teze de doctorat care doar repetă concepte și teorii, fără probarea finalității și utilității lor practice. Ele (lucrările) probează doar că a autorii lor sunt pe linia acceptată, adică sunt idealiste și nematerialiste, sunt platonice și nu democritiene, sunt conceptualiste și nu hedoniste (pragmatiste, utilitariste), adică se înscriu cuminți pe linia oficială a unei filosofări inutile. Tocmai prin prisma acestei revelații tardive mă bucur că am cunoscut gândirea alternativă a lui Onfray, una reacționară, evident! Mă gândesc acum că filosofia de tinerețe a lui Marx era una hedonistă, una umană prin excelență. Marx a declarat că filosofia greacă l-a inspirat mult (dar mulți dintre noi au înțeles că el se revendica doar de la Platon și Aristotel – doi filosofi publicați integral în țările de dictatură comunistă). Maxima preferată a lui Marx era ”Homo sum, nihil humani alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). De la filosofia de tinerețe (hedonistă) la filosofia de maturitate (revoluționară și foarte critică) și până la interpretarea leninistă și aplicarea stalinistă a acesteia s-a parcurs rapid etape, parcurgere care justifică dictonul ”De sublime au ridicule, il n-y-a qu-un pas” (”De la sublim la ridicol nu este decât un pas”).

 

Așadar, Onfray nu propune redefinirea artei, ci redefinirea/ redescrierea conținutului obiectului disciplinei numite Estetică.  Arta este schimbătoare, deci inutil să (mai) fie definită: ”Arta se schimbă din ce în ce mai repede” (p. 39). Perioadele care acceptă un anumit tip de artă (și care definesc o ”epocă artistică”) sunt tot mai scurte, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre: ”timpul curge mai repede, spațiul se contractă” (p. 39). De la Marcel Duchamp (1887 – octombrie 1968) (http://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Duchamp) încoace, arta este/ devine altfel organizată și altfel percepută. Duchamp a proclamat moartea Frumosului, re-aplicând afirmația lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu, la domeniul artei pe care el o întemeiază (nonartă sau antiartă). În anul în care Lenin aplica (strâmb) hedonisnul filosofic al lui Marx, prin poziția sa anticapitalistă, Duchamp devine și el un răzvrătit/ revoluționar anarhist, autodefinindu-se ca fiind un anartist. Onfray descrie acest moment de cotitură în istoria artei povestind cum s-a gândit Duchamp să se prezinte la o expoziție de artă contemporană cu un…. pisoar (vezi și glumița contemporană pe această temă: https://www.facebook.com/editorialgustavogili/photos/a.107202025982511.5063.104492872920093/633669300002445/?type=1&relevant_count=1).  Deși Duchamp era și el membru în Comitetul de selecție, acest Comitet nu a permis prezentarea acestei lucrări (cumpărată de la un magazin de obiecte sanitare), drept pentru care Duchamp s-a exprimat altfel, adică în scris, textul său fiind considerat data de marcare a artei ”contemporane” (concept relativ și inexact, dat fiind că fiecare artă, din orice perioadă, este contemporană cu autorii și privitorii săi). Onfray sintetizează astfel  noua (sa) viziune asupra artei: ”Într-adevăr, nu există operă de artă în sine, nu există frumusețe absolută servind drept etalon pentru măsurarea obiectelor reale și concrete care ar fi mai mult sau mai puțin frumoase în funcție de apropierea lor mai mare sau mai mică de Ideal” (p. 40).  (În paranteză fie spus, redactorul de carte, Silviu Nicolae, încearcă o conexiune cu curentul artistic Dada (http://en.wikipedia.org/wiki/Dada), dar o face într-o manieră ciudată, provocând o firească nedumerire: ”Viziunea lui Duchamp a fost adoptată și promovată de curentul dadaist” (p. 40). Din această ”explicație” s-ar părea că dadaismul este posterior lui Duchamp, deși link urile de mai sus probează o situație exact inversă: primele manifestări dadaiste sunt din anii 1915 și 1916, iar manifestul lui Duchamp este din anul 1917.  Editura ”Humanitas” este datoare, așadar, cu o explicație…). De la Platon încoace – prin creștinism și apoi prin Kant – măsura frumuseții este dată de ideal/ conceptual/ numenal. De la Duchamp încoace frumusețea este (doar) sugerată/ exprimată de real/ factual/ fenomenal.  Frumosul este ceea ce provoacă plăcere, dar o pictură (post)modernistă nu va plăcea unui evaluator/ critic clasic. Poate nici nu are sens să se definească frumosul, binele, adevărul – toate acestea sunt noțiuni relative, individualist percepute și evaluate, deși cam toți filosofii antici și moderni s-au chinuit să dea sute și mii de definiții, toate ad  hoc și valabile (cât de cât) în acel orizont temporal. Consider că postmodernismul are meritul de a promova relativismul, inducând ideea de relativitate și în Logică, Etică și Estetică. Desigur, se pot face ”n” descrieri, caracterizări, comparații sau enumerări de atribute (pentru unii pozitive – pentru alții negative). Este exact ceea ce se întâmplă și în încercările de definire a scopurilor și mijloacelor, identice esențialmente dar atât de diferite fenomenologic. Orice scop atins se transformă în mijloc; este mijlocul prin care se creează/ produce/ percepe plăcerea/ bucuria/ fericirea. Iată și un exemplu de relativism hedonist: ”... fericirea este constituită de suma plăcerilor trecute și viitoare” (Onfray, ”O contraistorie…”, vol I., p 122).  Așadar, plăcerea de a admira o pictură cubistă se adaugă la cantitatea totală de fericire dintr-o societate…, deși s-ar putea ca acea pictură să producă plăceri doar unui număr destul de restrâns de privitori.

Să revin la estetica duchampiană, singura care prezintă interes pentru Onfray în acest Manifest hedonist. Ambii cred că ”Într-adevăr, nu există operă de artă în sine, nu există frumusețe absolută servind drept etalon pentru măsurarea obiectivelor reale și concrete care ar fi mai mult sau mai puțin frumoase în funcție de apropierea lor mai mare sau mai mică de Ideal.” (p. 40).  Pentru a fi mai convingător în descrierea conceptului de ”frumos” Onfray îl invocă, din nou, pe Platon și urmașii săi idealistici (Kant în primul rând, apoi creștinismul în integralitatea sa). Ca și în naivul meu articol din revista ”Cronica” din Iași (1988), unde scriam despre cititorul co-autor, aflu acum că  nu am făcut altceva decât să-l aprob pe Duchamp, cel pentru care  privitorul este și co-autor al tabloului. Ca să nu ne înfoiem prea tare în penele originalităților noastre, ale mele și ale lui Duchamp, Onfray ne calmează imediat: ”De fapt, așa au stat lucrurile dintotdeauna. …. Privirea naivă a unui subiect incult transformă opera într-un jalnic produs lipsit de semnificație. Dacă jumătate de drum este parcursă de artist, cealaltă jumătate trebuie parcursă de privitor”. (p. 41). Vinovați de nereceptarea artei contemporane de către marele public sunt nu doar privitorii, ci însuși autorii care – sub pretextul unor libertăți nelimitate de exprimare – produc ”opere văduvite de sens, de interes, de inteligență, de semnificație” (p. 42).  După părerea mea se ajunge la un punct mort: pe de o parte, artistul are libertăți nelimitate de exprimare, dar, pe de altă parte publicul nu este nici el suficient de inițiat în hermeneutici artistice. Dar, orice inițierre, înseamnă, fatalmente, o impunere a unui cadru referențial, ceea ce ar contraveni ideii hedoniste despre ”frumos”. În ultimă instanță, Onfray recunoaște dificultatea enormă de a depista valoarea de non-valoare în noianul de imitații și improvizații artistice. Ca soluție, Onfray scrie că ”dacă vrem să-i fim fideli lui Duchamp, nu trebuie să-l copiem, ci să-l depășim” (p. 44). Depășirea lui Duchamp și ieșirea din contradicția semnalată mai sus se poate face, consideră Onfray, prin aplicarea unui program în șapte puncte. Le amintesc, subliniind că orice act revoluționar este valabil/ valoros/ valid doar dacă are loc foarte rar (Raritatea creează valoarea!). Radicalii americani contestau și ei ideea unei revoluții permanente, fapt care i-ar fi obligat pe acești profesioniști ai revoluționării ”să trăiască doar la întunericul rădăcinilor”. Iată programul estetic onfrayan:

  1. Temperarea conceptualismului și reînnodarea legăturilor cu idealul revoluționar al lui Duchamp. (motivație: abuzul de concepte distruge conceptul, anihilând concepția). Onfray se dezice total de așa forme de artă ca: ”pictura monocromă, concertul muzical fără muzică, proiecția de filme fără imagini, poezia fără cuvinte” (p. 45).
  2. Revenirea la catharsis înțeles ca mijloc, nu ca scop. A transforma în scopuri/ finalități artistice acte de happening sau de performance cum ar fi: isterii scenice, scatologii, defecări, ejaculări, micțiuni, împreunări, zoofilii etc. puteau avea rostul lor în mai 68, ca semn de protest radical față de o anumită formă instituționalizată de artă. Acestea erau mijloace, scopul fiind detronarea unui stil artistic. Dar a continua cu folosirea acestor mijloace echivalează cu detronarea detronării, respectiv cu compromiterea scopului artistic urmărit. O cunoaștere a Metodologiei Scop Mijloc ar fi făcut imposibilă o atare compromitere a scopurilor prin reluarea ad nauseaum a acelorași mijloace…  (”Căci acelorași mijloace se supun câte există…” clama Eminescu folosirea repetritivă și abuzivă a mijlocelor care vor duce, inevitabil, la aclași scop, adică la stagnare sau chiar la involuție).
  3. Depășirea egotismului autist și sfârșitul complacerii în solipsism a celor care pun în scenă banalitatea, trivialitatea și golul vieții lor cotidinene…
  4. Combaterea fetișizării mărfii. Pare a fi un citat din Capitalul lui Marx, dar Onfray se referă la altceva: înlocuirea comercialismului de gașcă cu o meritocrație autentică.
  5. Ruptura cu religia obiectului trivial. și refuzul de a transforma obiectele de consum în fetișuri ale religiei estetice. Se dorește abolirea consumismului ca o acumulare inutilă de produse inutile.
  6. Abolirea domniei kitsch-ului care triumfă sub chipul unei arte fals populare, dar de fapt de prost gus. Onfray critică aici ”demagogia logicii pieței” (p. 47), dar cum să scoți logica pieței din evaluarea artistică? Utopii pentru copii… Și încă ceva. Dacă frumosul nu poate fi definit, atunci cum definești kitch-ul ca abatere de la ”bunul gust”. Din nou în punct mort…
  7. Ruptura cu pasiunea thanatofilă care arată în ce măsură arta contemporană rămâne prizonieră în schema creștină a Răstignirii, a imitării cadavrului lui Cristos și a pasiunii pentru martiriu.

 

Acest program în șapte puncte se referă la AȘA NU. Dar Onfray vine și cu o continuare pozitivă, tot în șapte puncte. Evident se referă la AȘA DA. Acest program de ”atitudine etică pozitivă” este numit ”estetică cinică” în ”amintirea gândirii critice, subversive și antiplatoniciene a lui Diogene din Sinope, filozoful cinic emblematic al Antichității grecești”. (p. 47). Acest program nu este unul de ”detronare a detronării”, ci unul de ”depășire a depășirii” lui Duchamp, propunându-se ”remedii pentru nihilismul actual” (p. 48)

  1. ”Revenirea la imanență și ancorarea în prezent”. Aici, Onfray pledează, din nou, ”împotriva  atotputerniciei Ideilor, a Conceptelor și a formelor pure” (p. 48) sugerând ca fiind necesară ”punerea în scenă a mitologiilor corpului păgân pentru a instaura epoca artiștilor încarnării” (p. 48).
  2. ”Descreștinarea cărnii” adică ”ruptura cu corpul creștin schizofrenic, sfâșiat între sufletul luminos și carnea păcătoasă, ambele gustând în mod special putrefacția, cadavrul, morga…” (p. 48).  Pentru Onfray, aceasta înseamnă ”să îmblânzim moartea și să murim decent, adică să trăim decent”. (ibidem).
  3. ”Punerea în mișcare a unei metode ironice și transformarea umorului într-un antidot al conceptului. Palinodia, gestul cinic de tip antic, spiritul diogenian, construirea unor serii ludice deschid cale largă artiștilor care vor să întoarcă spatele austerității conceptuale și idealului de ascetism apolinic al unor producții sinistre prin caracterul lor pur intelectual” (pp. 48 – 49).
  4. ”Promovarea opusului corpului platonic prin interogarea postmodernității tehnologice”. Explicația dată de Onfray acestui deziderat este confuză și… neconvingătoare!
  5. ”Instituirea unui mod de acțiune comunicațional luând act de moartea Frumosului și de necesitatea de a oferi un nou mod de întrebuințare a operei, după încheierea celor două milenii de artă platoniciană”. (p. 49) Onfray explică acest punct ca fiind o dorință de democratizare a artei, de unire a oamenilor prin artă și nu separarea acestora.
  6. ”Reinstituirea valorii intelectuale  împotriva discursurilor legitimatoare care însoțesc adesea operele, neaflându-și legitimitatea decât prin citarea unor autori (foarte adesea filozofi…) deja legitimați” (p. 50). Onfray militează pentru educarea publicului (?!) tocmai ca urmare a rolului crescut pe care îl are în împlinirea mesajelor artistice subtile, rafinate, înalt cultivate.
  7. Promovarea sublimului în chip de principiu constitutiv al unui Frumos postmodern imanent, aici și acum, accesibil” (p. 50)

 

Consecințele împlinirii unui asemenea proiect-program ar fi ca arta să devină un mijloc pentru obținerea unui comportament uman cu adevărat elevat, înălțător și cu deschidere largă spre construirea unui Sine artistic (”Să facem din viața noastră o operă de artă” – Duchamp). Întrebarea e: ar dori cineva altfel? Dacă aceste lucruri nu ar fi împiedicate de cele șapte NU – uri anterioare, evident că va exista o cale liberă pentru orice om care să se poată bucura de viață. Rezervele mele provin din modul concret în care se va face educarea persoanelor întru obținerea elevației artistice. Pentru ca toate acestea să se poată întâmpla este nevoie de politici specifice. Nu întâmplător, ultimul capitol al lucrării este intitulat Politica.

Cap. 5 Erotica  Eros este zeul iubirii la greci, numele său însemnând ”dorință”. Echivalentul său roman era Cupid, care de asemenea însemna ”dorință”. Într-un manifest hedonist dorințele (de la cele primordiale – nevoile fundamentale din piramida lui Maslow – și până la cele mai rafinate sau chiar excentrice, trebuie analizate și eliberate de constrângeri. Pentru Onfray, Erotica este un capitol al Eticii, comportamentul erotic presupunând decizii/ alegeri/ opțiuni/ (s)elecții cu privire la Sine dar și la Sinele celorlalți. Imperativul hedonist este: ”Bucură-te și bucură la rândul tău”. S-ar părea că aici hedonismul și creștinismul se contopesc (iubirea aproapelui, acceptarea – cu bucurie! – a unor privațiuni etc.). Onfray demonstrează însă că creștinismul și hedonismul se exclud chiar în materie de erotică. Hedonismul preamărește erotismul, creștinismul îl ignoră sau chiar îl condamnă. Argumentele lui Onfray sunt speculații psihanalitice referitoare la devianțele sexual-comportamentale ale unor figuri cheie din istoria creștinismului (Iisus, Pavel, Fecioara Maria, Maria Magdalena). Împăratul Constantin a forjat un creștinism auster, dar deloc dezinteresat: ”elogiul renunțării la plăcerile acestei lumi, glorificarea familiei monogame ca formă apolinică comunitară și colectivă, capabilă să sugrume forțele dionisiace individuale și asociale, o teorie care legitima puterea seculară bazându-se pe ficțiuni religiose” (p. 57) . Distanțarea față de ideologia creștină și apropierea de ideologia post-creștină presupune, în concepția lui Onfray câteva lucruri: a) renunțarea la înțelegerea (himerică a) dorinței ca lipsă; b) trecerea de la condamnarea libidoului la ”un libido libertar, însoțit de un eros destins, care centrează sexualitatea nu pe iubire, fidelitate, monogamie, procreare și coabitare, ci în jurul proiectului mai puțin ambițios al unei intersubiectivități libere, fericite, împăcate cu sine, voluptuoase, al cărei obiectiv nu este atât idealul familiei paulinice, cât propunerea deschisă de a edifica erotismul într-o totală libertate bazată pe consimțământul celuilalt” (pp. 58 – 59).  Cât de mult mai este acceptată, la ora actuală, ideea de monogamie rezultă dintr-un articol recent pe această temă: http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/ideea-singur-om-satisface-nevoile-expira-curand-monogamia-trebuie-regandita-1_535d22f40d133766a8239e12/index.html . Cât despre preamărirea plăcerilor carnale, în deplină libertate, la ora actuală într-o societate necreștină (Japonia) se poate vedea că dezinhibarea ia tot mai mult locul inhibițiilor și interdicțiilor de varii feluri: (vezi mai jos un text despre Festivalul penisului la japonezi) https://www.facebook.com/Eddiebitar/photos/a.208765899134268.59034.191733097504215/781249778552541/?type=1  Am putea vorbi, tot mai mult și mai deschis despre o nouă ordine amoroasă în lumea secolului XXI. Pledoaria lui Onfray în favoarea unui erotism solar, pe deplin liber, include și ”realizarea unui feminism libertin, în care bărbatul să-și îngăduie sieși exact atât cât îi îngăduie și femeii” (p. 59). Mai mult, deoarece fiecare gen conține și elemente/ atribute pe care le conține celălat gen, apare ca firească ideea ca ”să gândim sexul mai puțin în termeni de bărbat/ femeie, masculin/feminin, și mai degrabă în termenii unui nominalism, opțiune filozofică potrivit căreia nu există decât cazuri particulare” (p. 60). Nu doar plastică, ci chiar adevărată mi se pare formularea de către autor a acestui enunț: ”Erotismul este pentru sexualitate, ceea ce este gastronomia în raport cu hrana: un plus de suflet” (p. 61). Evident, Kama Sutra este oferită drept exemplu de normalitate în materie de educație erotică. Critica pornografiei liberale de tip comercial și sclavagist este urmată de o propunere îndrăzneață, antiliberală și profund libertară: ”Am putea lua în considerare o pornografie nu liberală, ci libertară, care ar proceda exact invers decât se procedează în industria liberală a sexului, aducând la cunoștința publicului conținutul tratatelor de erotism, cu scenarii, dialoguri, imagini, planuri estetice – totul îndreptat spre o pedagogie ludică a corpului sexuat, o punere în scenă plină de bucurie a sexului orientat către pulsiunea de viață. Noul univers amoros al lui Fourier oferă un rezervor inepuizabil pentru această pornografie libertară” (p. 62).  După acest episod de erotică libertară ar fi căzut bine și un episod de gastronomie libertară  știut fiind că Onfray este autorul unor lucrări ca: ”Pântecele filosofilor. Critica rațiunii dietetice” (1989, rom. 2000) și ”Rațiunea gurmandă. Filozofia gustului” (1995,  rom. 2000). Pe când un eseu pe tema vestimentației libertare, unul marca Michel Onfray? (Despre erotism, sexualitate și reglare socială a comportamentului sexual, vezi articolele următoare de pe blogul ziarului Adevărul:

http://vicuslusorum.wordpress.com/2014/04/30/politica-sexului/#comments

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/sexul-oral-nu-sex-definesc-oamenii-sexul-secolul-xxi-1_536230a50d133766a8435d98/index.html#  )

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/foto-video-sexul-dauna-grav-mediului-inconjurator-fac-sex-eco-sexualii-1_53563b2b0d133766a8fdfe6c/index.html

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/11-lucruri-femeile-le-au-inteles-gresit-filmele-porno-1_5321d93c0d133766a8deefb8/index.html

Cap. 6. Bioetica.  Bioetica este și ea o rezultantă a mișcărilor radicale studențești și nu numai din Franța, Germania, Marea Britanie și Statele Unite din anul 1968. Pe la 1970, o subliniere a faptului că viul trebuie să primeze în raport cu lucrurile (dereificare), a apărut așa-numita Bioetică, descrisă (incorect și inadecvat, după părerea mea) drept o ramură a Eticii. De aici, și până la apariția Bioeticii medicale nu a fost decât un singur pas, dar explozia de publicații și de literatură pe bioetică medicală, cu catedre, mastere, doctorate și conduceri generooase de doctorate ridică deja semne serioase de întrebare referitoare la utilitatea unei asemenea arondări subdisciplinare. Dacă etica în general se referă la comportamentul uman, atunci bioetica ar trebui să aibă drept spațiu de studiere întregul regn animal, ba chiar și pe cel vegetal care se încadrează sub denumirea de viu. Dar de la o studiere a modului în care se comportă viul în general și până la restricționarea viului doar la practica medicală este o cale foarte lungă presărată cu multă impostură, incompetență și urmărirea promovării intereselor breslei medicale chiar și în defavoarea pacienților. Invocarea preceptelor religioase în bioetica medicală confuzează și mai mult discursul moral în acest segment de existență umană: îngrijirea sănătății oamenilor. Așa cum am precizat mai sus, în îcheierea prezentării capitolului 5 Estetica, după părerea mea, manifestul hedonist onfrayan ar fi trebuit să conțină și componenta alimentaro-vestimentară cuplată cu o discuție despre componenta sanitară a existenței umane. Toate acestea ar fi mai fericit tratate într-un capitol numit (Est)etica și care ar fi cuprins discuții despre omul frumos (ca să-l invoc pe Dan Puric cu o carte a sa care poartă acest titlu), despre frumusețea comportamentelor umane echilibrate, adecvate și generatoare de satisfacții personale și interpersonale. Evident, totul ar fi simplificat și ar transmite un mesaj mai direct, mai puternic și mai clar. În ultimă instanță, acest abord (est)etic nu ar fi altceva decât un Management al Sinelui, respectiv un anumit Management general, cel cunoscut deja în literatură sub denumirea de Metodologia Scop Mijloc. Eceste considerații strict personale fiind spuse, mă îndrept acum spre prezentarea acestui penultim capitol dedicat, oarecum surprinzător pentru mine, Bioeticii.

În accepțiunea generală Bioetica este o parte a eticii (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Bioetic%C4%83). Pentru Onfray, Bioetica este o componentă ce trebuie atașată Eroticii (care, la rându-i, este parte a Eticii).  Am precizat mai sus poziția mea, aceea că a defini Bioetica drept domeniu de interes medical este un abuz. Paradoxal, marele critic al pozițiilor oficiale cade în această capcană și ia de bună pretenția că bioetica este o chestiune de … medicină: ”Acțiunea medicală, chirurgicală, terapeutică se efectuează pe o carne care este materie, desigur, dar este și simbol. În relația dintre medic și pacient, trupul păstrează memoria celor o mie de ani care l-au definit, care l-au alcătuit”. (p. 63)  În acest caz, Onfray ar fi trebuit să-și intituleze capitolul de față ”Bioetica medicală” și nu ”Bioetica”. Dar, confuzia pare a fi voită pentru că îi slujește lui Onfray să discute despre durere, modelul dolorist al creștinismului, respectiv să atace această ideologie în scopul accesului direct (nu mediat) la fericire: ”…trebuie să privim bioetica drept luptă a hedonismului, pentru plăcerea e înțeleasă ca evitare a neplăcerii, evitare a durerii, a suferinței și a chinurilor îndurate de corp. Cristos a suferit, a murit pe cruce, iar creștinii afirmă că, prin acest gest pretins mântuitor, el a oferit modelul dolorist la care trebuie să ne raportăm în continuare.” (p. 64). După argumentația adusă în continuare se deduce că Onfray vede în Bioetică o conjurație religioaso-spiritualisto-masonico-științifico-psihologico-politico-odeologică: ”Refuzul de a apela la rațiune, voința deliberată de a se bizui pe patimi, opțiunea de a apela la emoții, de a opune afectul irațional gândirii raționale generează o imobilitate dragă inimii numeroșilor conservatori existenți pe teriotoriul bioeticii, unde vânează în haită” (p. 66). Onfray propune o euristică a îndrăznelii, a optimismului și nu una a supușeniei bazată pe frică, pe interdicții și apocaliptice catastrofe umane generate de un presupus păcat originar.  Parcă încercând să-mi răspundă (mie, dar și altor profeți ai ”morții științei”) Onfray precizează că ”știința nu este un rău în sine: ea este un rău în funcție de cauza pe care o slujește” (p. 66). După ce am pledat pentru neutilizarea termenului compromis – acela de ”știință” – și pe care îl folosesc doar luat între ghilimele, adaug aici că nu doar conțintul conceptului de ”știință” este unul vetust și nepliat pe realitățile postmoderne, acum adaug faptul că și organizarea activității de cercetare (”științifică”, desigur…) este una total neadecvată și prost gestionată. Volumul descoperirilor în ”știință” este, cred, invers proporțional cu rezultatele obținute, aflându-ne în fața unor cacealmale ”științifice” de răsunet, unde falșii savanți se premiază între ei și își ridică reciproc statui… Nu mai vorbesc despre mercantilismul rețelelor de evaluare și clasificare a producțiilor ”științifice” – o rușine a lumii postmoderne!

Onfray se apropie (primejios de aproape!) de Metodologia Scop Mijloc atunci când afirmă: ”Bioetica nu trebuie gândită în logica platoniciană a Binelui absolut, a Adevărului absolut, ci potrivit rezultatului ei relativ” (p. 67). Or, exact pentru asta pledează – de peste patru decenii! – Metodologia Scop Mijloc: pentru relativizarea rezultatelor în funcție de scopurile urmărite și de mijloacele folosite. Iar această discuție relativizantă despre scopurile comportamentelor umane și mijloacele aferente atingerii acelor scopuri face adevăratul obiect de studiu și de discurs al Eticii. Concluzia trasă de Onfray este un pragmatică/ utilitaristă/ hedonistă/ eticistă: ”virtuos este ceea ce sporește plăcerea și diminuează suferința; vicios, ceea ce sporește suferința, o întreține sau nu luptă împotriva ei” (p. 67).  Conform acestei formule, tot timpul existența umană este o sumă de virtuți și vicii. Totuși, Onfray lasă lucrurile prea în voia lor.Conform definiției de mai sus, este firesc ca un sadic să chinuie o altă persoană pentru a-și spori plăcerea (de a chinui) și de a-și diminua suferința (de a nu fi chinuit pe cineva… ). Este oare bine ca lucrurile să fie citite în această cheie? Chinuirea altui corp uman pentru plăcerea altui corp uman este acceptabilă? În Metodologia Scop Mijloc am dat răspunsuri la aceste interogații. În primul rând, orice faptă umană este etică, morală și nicidecum nu poate fi neetică, imorală sau amorală. MSM discută lucrurile în termeni de adecvare, acceptabilitate sau de aprobare.  Astfel, dacă sadicul X chinuie pe nevinovatul Y, ambii au comportamente morale, iar fapta lui X este adecvată scopurilor sale. Faptul că ceilalți semeni, temându-se că o vor păți și ei, își vor adecva propriile lor mijloace în ideea stopării violenței, sadismului și a comportamentelor generatoare de durere pentru semeni. Consecința? Pedepsirea lui X, cu penalități care să depășească temporara plăcere sadică a sa. Comportamentul lui va deveni mult mai precaut și temător față de riscurile pe care le incumbă faptele sale. Așadar, nu se rezolvă totul la nivelul Sinelui, al subiectivității, ci are loc – mereu – o abordare intersubiectivă, o empatizare a comportamentelor umane către un echilibru sau către o stare de acceptabilitate. În terminologia MSM, dimensiunea spațială (eu-voi-ceilalți) este mereu interferentă cu dimensiunea temporală (trecut-prezent-viitor). Triada eu-voi-celalți este o concretizare, o particularizare a triadei micro-macro-mondo (sau mega). Întotdeauna fapta unui subiect intră în rezonanță (negativă sau pozitivă) cu gândurile, simțurile și acțiunile altor subiecți. Așa se generează acceptările relative. De ex. să omori oameni în timpul războiului este o obligație; să omori oameni în timp de crimă este o crimă… Asta este relativitatea faptelor și comportamentelor umane. Nici creștinismul, nici marxismul sau alte ideologii nu pot edicta liste cu fapte (și persoane) care sunt eminamente/ absolut bune… Nici sfinții creștini nu sunt imaculați… Ei sunt recomandați ca exemple de urmat doar pentru una sau câteva dintre faptele lor.

Cap 7 Politica Acesta este ultimul capitol al cărții, capitol pe care eu l-aș fi pus pe primul loc în ordinea internă a cărții pentru că, în concepția mea, politicul este domeniul stabilirii/ asumării scopurilor (în mod normal intim corelate cu mijloacele existente sau posibil de creat, combinat și consumat pentru atingerea acestor scopuri). Or scopul hedonismului (= politica hedonistă) este libertatea de a trăi în bucurie și fericire, lăsând corpul în integralitatea lui să aibă parte de plăcerile existențiale. Dacă aș avea cea mai mică informație că Onfray ar fi văzut măcar o dată tripla egalitate pe care am distribuit-o în august 1990 la Paris aș zice că francezul s-a inspirat din această sintetică prezentare a MSM.  Iată dovada faptului că hedonismul onofrayan este identic în esență cu MSM: ”În încheiere, după etică și variațiunile sale erotice și bioetice, să abordăm chestiunea politicii – care este și ea o variațiune pe tema eticii…” (p. 71). Așadar, Onfray este cât se poate de aproape de ideea mea că tot ce ține de om și de comportamentul uman poate fi subsumat eticului. De aceea am formulat identitatea/ egalitatea: Etica = Economica = Politica = Economica politică = Management = MSM.  Conform modelului treimic creștin unitar (Sfânta Treime), fiecare dintre elementele egalității se regăsește, ca esență, în celelalte. Doar formele le mai separă uneori….

Notă. Invocarea Sfintei Treimi a stârnit reacții din partea unor catolici, musulmani și atei care au clamat că aș încerca să îndoctrinez cititorii cu un model împărtășit preponderent de creștinii ortodocși. Precizez aici că modelul treimic unitar este văzut de mine ca un model fizic al întretăierii celor trei forme ale materiei: Substanță, Energie, Informație. Exact după acest model se întretaie/ întrețes/ întrepătrund cele trei dimensiuni fundamentale ale ființei umane: Scopul (Dumnezeu Tatăl = Informația), Mijlocul (Dumnezeu Fiul = Substanța) și dinamica permanentă, fluctuantă și relativă (Dumnezeu Sfântul Duh = Energie). Totodată, prin invocarea Treimii cea de o singură ființă fac o pledoarie (mereu susținută și demonstrată cu exemple) pentru triadicitate/ ternaritate/ tri(u)nitate.

Continuarea textului onfrayan este – din nou – identică cu explicațiile mele din MSM: ”Domeniul politicii se întinde de la nivel local la universal”. (p. 71). În termenii MSM, eu afirm că politicul se desfășoară (ca gândire, simțire și acțiune umană) pe trei paliere: micro (local), macro (regional) și mondo (universal/ global/ mondial). Orice analiză a unei fapte umane trrebuie trecută prin cele trei paliere. Desigur, la modul concret vor apărea și deosebiri între MSM și opiniile lui Onfray. Onfray recunoaște că dimensiunea universală (mondo) este predominantă, apăsătoare chiar, dar doar dacă este prezentată într-o lumină pozitivă, albă, curată. De aceea, Onfray o numește ”mizeria curată” (drepturile celor tari de a interveni în țările slabe, războaiele mondiale, genocidul nazist sau asupra etniei hutu etc.). Dar Onfray repudiază aceste ”mizerii curate” (”Aproape întreg șeptelul filozofic francez se ilustrează pe acest teren al mizeriei curate” – p. 72) și se apleacă cu atenție asupra ”mizeriei murdare”: cea a cerșetorulor, a săracilor, a șomerilor, a sclavilor salarizați, a femeilor care muncesc mai mult și primesc mai puțin, pe scurt a ”victimelor” liberalismului. Termenul de ”mizerie este de origine anarhistă, mai exact proudhoniană (Proudhon a scris ”Filosofia mizeriei”, iar Marx a contraatacat scriind ”Mizeria filosofiei

Onfray evită să vorbească despre victimile capitalismului (și preferă să vorbească despre liberalismul actual ca fiind nociv și demn de schimbat cu un capitalism libertar) pentru a nu fi identificat cu marxiștii sau comuniștii anticapitaliști. Onfray descifrează frăția dubioasă dintre liberali și socialiști (ca și cum ar fi prevăzut apariția Uniunii Social Liberale din România…).  Liberalismul socialist este văzut de Onfray ca pe o ”tumoare malignă”. Pentru exactitate, redau pasajul integral: ”Dominația absolută a liberalismului, contaminarea unei stângi așa-zis socialiste de către această ideologie ce proliferează ca o tumoare malignă, ajungând până în ultimele unghere ale societății civile, până în inima societății noastre, în sufletul celui din urmă dintre cetățenii săi, această dominație a generat, așadar, o nouă lume a exploatării: o lume micrologică” (p. 73).  Onfray vede neofascismul contemporan ca fiind reprezentat de tehnologiile moderne de supraveghere informatică, digitală, electronică, mediatică. Puterea administrativă este menținută difuz și confuz: este greu să identifici cine este exponentul real al puterii; de regulă de întâlnești doar cu reprezentanții, cu delegații acestora. ”Curentul fascistoid nu este continuu, ci alternativ” (p. 74) – sugerează tocmai această apăsare discretă și necontinuă. La vreme de criză economică, dezvoltarea radicalismelor naționaliste, fascistoide, agresive, rasiste, homofobe. Înainte de a continua, trebuie să remarc o mare deosebire dintre hedonismul politic al lui Onfray și metodologismul politico-economico-etic al meu. Când vorbește despre politicile locale el se referă la administrațiile locale (primării, sedii de partide, instituții de interes local/ comunal). În schimb, eu înțeleg prin politică stabilirea scopurilor la nivelurile micro, macro și/ sau mondo, dar eu încep cu subiectul uman individual, care are propiile sale politici și care influențează și definește politica locală, apoi regională etc. Și un șomer face politică pentru că el are scopuri: să trăiască, să muncească, să se bucure de viață. Dispariția sinelui din politica văzută de Onfray mi se pare dubioasă. El se concentrează preponderent asupra ideii de sistem politic, de comunitate administrată, ceea ce exclude indivizii și îi înlocuiește cu masele, cu turma… Onfray este dușmanul declarat al capitalismului liberal, nu al capitalismului în general, sistem pe care el îl consideră concomitent cu existența umană.

Unul dintre punctele forte ale MSM este tocmai axarea cu prioritate pe persoană, pe sinele individului în calitatea sa de prim și principal mijloc de atingere a scopurilor sale. Pretenția lui Kant că omul poate fi doar scop și niciodată mijloc este rezultatul unei confuzii, sau al unei viziuni idealiste pe cât de imposibil de realizat pe atât de falsă. Ca o probă a faptului că imensa majoritate a oamenilor au o gândire deformată, kantiană fără ca ei să știe că a existat un filosof cu acest nume, propun următorul exercițiu-test: rugați pe cineva (de regulă un adult sau chiar un puber de 14 ani) să-și propună un scop pe care el crede că l-ar putea realiza. Indiferent de natura scopului și a mijloacelor aferente pot să prefigurez structura mijloacelor invocate. În primul rând, marea majoritate (cca 75%) din totalul mijloacelor enumerate vor fi mijloace de natură substanțială (bani, materii și materiale, alți oameni, clădiri, mașini, instalații etc.), în al doilea rând o pondere sensibil mai mică (cca 20%)  vor sugera mijloace de natură energetică (energiile umane ale unor angajați, energie electrică, termică etc.) și abia 5% dintre mijloacele enumerate vor fi de natură informațională (idei, planuri, previziuni, consecințe, rezultate, imaginație, inspirație, intuiție, creativitate, informații brute sau prelucrate etc).  Aș paria că cca 99% dintre mijloacele propuse NU vor conține SUBIECTUL/ INDIVIDUL ca atare, SINELE celui care propune atingerea unui scop oarecare. Excluderea propriei persoane din schema atingerii unor scopuri este rezultatul actualului sistem de educație (și nu numai din România).

Cum am mai afirmat mai sus, și Onfray este ”victima” (mai corect ar fi ”rezultatul”) sistemului modern și postmodern de educație. Conform acestuia, politicul (prin extensie simplă de la polis ul aristotelian, utilizat în sens de gestionare a treburilor cetății, adică a tuturor cetățenilor/ locuitorilor) este văzut doar ca preocupare a tuturor pentru toți (cu varianta delegării sau a preluării prin forță a prerogativelor puterii administrative). Spre deosebire de această viziune eu – în cadrul MSM – (re)definesc politicul ca fiind domeniul stabilirii/ formulării/ exprimării/ promovării/ satisfacerii unor scopuri individuale, respectiv a tuturor indivizilor care alcătuiesc polis ul. De la această deosebire semnificativă de viziune asupra esenței politicului vor rezulta, inevitabil, și alte deosebiri.

Una dintre confuziile preluate de Onfray de la sistemul pe care tocmai îl critică este confuzia/ suprapunerea dintre politică și ideologie. Ele nu sunt și nu pot fi identice, fiind – uneori – chiar antitetice. Pentru mine, politicul = scopuri ale oamenilor, iar ideologicul = esențializarea și concentrarea acestor posibile scopuri în interese. Ideologicul este partea soft, iar politicul partea hard a organizării unei societăți. Politicile unor perioade pot să dispară odată cu societatea și gestionarii ei, dar ideologiile sunt sau pot fi remanente, ele fiind reînviate prin studiu sau prin aplicarea la noi condiții.  Nefolosind aceste definiri (un alt reproș este că Onfray nici nu încearcă vreo definire, fiecare înțelegând ce dorește din cele expuse de el) autorul francez consideră marxismul (o doctrină) și socialismul (o altă doctrină, dar și un sistem politic) ca fiind – ambele! – strategii politice: ”Această nouă situație obligă la modificarea strategiei politice: marxismul, altfel spus socialismul pretins științific, și-a arătat limitele pe scară largă” (p. 74). Probabil Onfray se referă doar la Estul European, dar se uită prea ușor că sistemul totalitar există încă în lume: Coreea de Nord, Cuba, China, Venezuela au regimuri politice care nu pot fi asociate cu ideea de democrație (în sens occidental). Nici Rusia, Belarus, Kazahtsan nu pot fi numite democrații în sens occidental. Concluzia lui Onfray este, în linii mari, corectă: ”Comunismul proiectat pentru mâine a adus astăzi în primul rând dictatură – iar acest astăzi a durat mult în Răsărit… Compromiterea altor socialisme de către socialismul marxist nu și-a atins scopul. Problema nu este de a abandona ideea socialistă, ci formularea sa marxistă – sau comunist autoritară”. (ibidem).  Autorul este chiar interesat de regimurile politice, dar nu doar acelea care țin de trecut, ci cu gândul mereu la viitor, la acele regimuri care ar fi apte să aplice hedonismul, să facă oamenii fericiți. Și acum, se confirmă declarația dată de Onfray interviului acordat revistei Orizont cultural (vezi linkul http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html): Onfray nu este nici comunist, nici marxist, el este doar un socialist libertar, un leftist libertarian, dar finalmente, un socialist, dar unul care nu repudiază capitalismul, ci doar liberalismul capitalist: ”De aici necesitatea de a căuta direcția socialismului caracterizat de marxiști drept utopic, și aceasta cu simplul scop de a-l contrapune socialismului lor și a-l discredita. În constelația ideilor socialiste, eu personal rețin formula libertară a lui Proudhon, ai cărei partizani au fost de două ori exterminați: o dată prin armele de foc ale trupelor de la Versailles în timpul Comunei din Paris, iar a doua oară prin armele verbale ale marxiștilor, care nu s-au dat înapoi de la nimic pentru a lichida ideile proudhoniste în diversele congrese ale Internaționalei muncitorești.” (ibidem).  Este demnă de reținut delimitarea conceptuală, foarte personalizată făcută de Onfray cu privire la termenii de capitalism și liberalism: ”Eu fac distincția între capitalism și liberalism, iar faptul că cei doi termeni sunt adesea confundați mă aduce la disperare: capitalismul este un mod de a produce avuție în cadrul căruia valoarea e dată de raritate; liberalismul este un mod de a redistribui avuția în care legea e impusă de piața liberă.” (pp. 74-75). Cred că Onfray confundă aici liberalismul cu socialismul. După părerea mea, capitalismul liberal produce bogăție, aș zice că este sistemul care poate produce cea mai multă bogăție în raport cu alte sisteme, în timp ce doar docialismul este sistemul preocupat de redistribuire (prin naționalizări, prin impozitare diferențiată, progresivă – vezi Suedia). Dar, și aici mă delimitez atât de Onfray, cât și de capitalismul definit ca raritate (un capitalism care nu mai există azi). Definiția liberală de stânga a lui Paul Samuelson, după al cărui Economics au studiat cam toate generațiile postbelice, conform căreia economia este definită drept ”utilizarea resurselor rare cu scopuri alternative” este depășită, nerealistă. Definiția mea a economicului – parte integrntă a MSM – este următoarea: economicul este domeniul mijloacelor, mai exact al căutării, combinării și consumării de mijloace în vederea atingerii unor scopuri. Structurarea triadică a mijloacelor (substanțiale, energetice, informaționale) m-a ajutat să realizez că paradigma rarității este nerealistă. Ea putea fi valabilă doar pentru capitalismul incipient și cel dezvoltat până la mijlocul secolului trecut. De atunci încoace, dar  îndeosebi după a doua jumătate a secolului trecut, datele problemei se modifică radical: raritatea mijloacelor este înlocuită cu infinitatea mijloacelor. Mulți vor reacționa negativ la această afirmație, dar mă explic imediat. De exemplu, dacă cineva are nevoie de fabricarea unor materiale plastice. Simplu, clasic și rapid ne gândim imediat la petrol. Dialogul imaginar între producătorul de materiale plastice (PMP)  și mine (LD) ar fi cam în felul următor:

PMP: Este petrolul un mijloc (o resursă) infinit(ă)?

LD: Nu!

PMP: Păi vezi? Cum poți spune că mijloacele sunt infinite?

LD: Răspunsul meu este: dar dacă găsești un alt mijloc din care să faci materiale plastice e bine?

PMP: Da! Dar unde le găsesc?

LD: există peste tot, dar în primul rând în informație!

PMP: Îți bați joc de mine?

LD: Nicidecum! Vreau doar s-ți spun că nici materialele plastice nu existau înainte de a fi inventate. Informațiile despre petrol și prelucrarea lui (informații obținute prin cercetare) au dus la posibilitatea fabricării acestor mijloace (masele plastice) cu o atât de largă utilizare. Și încă ceva: sigur ai nevoie de materiale plastice sau doar de ceva care să aibă unele dintre calitățile acestora? Dacă a doua variantă este cea adevărată, atunci adunăm informații pentru atingerea acestui scop. În ultimă instanță nu avem nevoie de petrol ca să avem benzină pentru autoturisme, ci avem nevoie de energie care să miște roțile… Această energie poate fi; baterii reîncărcabile, panouri solare etc etc.

PMP: Da, dar eu am nevie ACUM de materiale plastice sau de materiale de acest tip. Nu am timp să fac cercetări și să aștept rezultatele care pot fi pozitive sau nu…

LD: Ai dreptate! Tocmai de aceea cercetarea (din toate domeniile) trebuie reorganizată pe principiul acumulării de informații apte să fie utile la momentele ”urgente”. Sub imperiul urgenței, dar având informații prealabile, au făcut germanii în scurt timp benzina sintetică iar americanii bomba atomică. Reorganizarea cercetării trebuie să pornească de la premisa că soluțiile, infoormațiile, materialele, energiile etc. EXISTĂ. Ele trebuie doar descoperite. Pentru asta avem nevoie de un învățământ bazat pe stimularea creativității, nu pe memorare și acumulare de informații.

PMP: Și cine ne împiedică să facem așa ceva?

LD: Vom afla cu exactitate cine ne împiedică doar după ce facem proiectul de reformare a educației și îl aplicăm. Apoi vedem dacă există piedici reale, care sunt și vedem cum le îlăturăm. Altfel, lumea va aștepta epizarea resurselor primare, va declanșa războaie pentru a le obține și va suferi pentru că nu a proiectat din timp evitarea  acestor lipsuri și suferințe…

 

Am propus acest dialog, ce poate fi și mai consistent, mai concret, mai pragmatic, dar asta presupune ca și interlocutorul să cunoască MSM și să aplice constant triada gândire-simțire-acțiune (GSA) , respectiv să pornească de la paradigma inifinității mijloacelor/ resurselor și nu de la paradigma păguboasă a rarității (urmată de amânări ale marilor proiecte, de furturi de inteligențe, de războaie și alte moduri de GSA care pot pune sub semnul întrebării șansa de a perpetua viața pe pământ.

 

Revin la capitolul Politica din cartea Scurt manifest hedonist a lui Michel Onfray. Acest capitol ar fi trebuit, dacă nu să fie așezat la începutul cărții iar conținutul să fie unul strict bazat pe SCOPURILE urmărite de autor. Cu alte cuvinte, chiar ne interesează propuneri care să fie viabile, verificabile aplicabile. Din păcate, după ce Onfray critică (nejustificat, sau cel puțin neargumentat) liberalismul capitalist propunerile sale de ALTCEVA sunt mai mult decât neconvingătoare. Ni se propune, nici mai mult nici mai puțin apelul la anarhismul socialist libertar proudhonian (http://en.wikipedia.org/wiki/Pierre-Joseph_Proudhon). Apelul la mutualism este un fel de utopică propunere de a ne iubi aproapele (substituind, inutil, religia creștină). ”Proudhon … propunea nu o abolire a tuturor proprietăților, ci a acelei forme pe care o numea prădătoare, cu alte cuvinte, beneficiul obținut de un proprietar prin spolierea unei forțe de muncă pe care n-o remunerează și n-o ia niciodată în calcul la salariu. Federalismul, organizațiile de tip mutual, asocierea și alte forme de contracte sinalagmatice stabilite de comun acord, propuse de Proudhon, constituie un răspuns viabil, aici și acum, independent de orice considerent politic milenarist, ecumenic, utopic sau apocaliptic. Capitalismul libertar este deci posibil. Pentru asta este sufucient să gândim dialectic, cântărind aspectele pozitive și negative ale minunatei tradiții anarhiste europene. Nimic din ce-au gândit marii înaintași în materie de răspuns la problemele ridicate de secolul al XIX-lea nu poate funcționa fără o reactivare a acelei gândiri antiautoritare, imanente, contractualiste și pragmatice reprezentate de socialismul libertar.” (p. 76). Dar Onfray nu vrea să rămână la gândirea veche de peste un secol. El propune postanarhismul ca soluție ideală pentru contemporaneitate prezentă și pentru construcția unei societăți viitoare: ”Postanarhismul desemnează astăzi gândirea libertară care, după ce a luat în calcul lecțiile secolului XX (totalitarismele, fascismele brun, roșu și verde, războaiele, bomba atomică, genocidele, distrugerea naturii și alte jertfe aduse pe altarul pulsiunii de moarte…), cântărește aspectele pozitive și propune o politică pragmatică concretă, imanentă și practicabilă aici și acum” (p. 77). Evident, ne aflăm doar la nivel de dezirabilități, de principii umaniste frumoase, dar… nu ni se divulgă ”secretul” trecerii la o societate care să promoveze și să furnizeze ”cât mai multă fericire pentru cât mai mulți” (p. 79). Onfray apelează la pilde școlărești de genul Principiului lui Gulliver (Unirea face puterea), dar…  nu oferă un MANIFEST, un PROGRAM, o ALTERNATIVĂ bine definită, așa cum aștepta, probabil, orice cititor. Acum înțeleg de ce a fost plasat acest capitol chiar la sfârșitul cărții. E bine măcar că ne asigură ce nu e bine să facem: ”Revoluția nu este deci o soluție ideală...” (p. 78). Nu, nu este, sau cel puțin nu în sensul leninist și troțkist dat conceptului de revoluție. O revoluționare a sistemului de gândire, simțire și acțiune prin reformarea sistemelor de educație și cercetare ar putea crea premise pentru un sistem capitalist ceva mai echilibrat, mai inovativ și creativ. Aici parcă diferențele față dintre hedonismul onfrayan și MSM par a se mai atenua puțin, după citarea postmodernului Deleuze. ”Perspectiva devenirii revoluționare a indivizilor – pentru a-l cita pe Deleuze – își află aici adevărul…. Demne de considerație rămân doar subiectivitățile” (p. 79). Cu această ultimă afirmație care face trimitere la subiectivitatea indivizilor și nu la mânarea turmei de cetățeni Onfray lasă ușa deschisă către o lume potențial mai bună creată printr-un alt fel de educație. Drept pentru care, libertarianul Onfray investește în propria afacere (liberală?) numită Universitatea populară din Caen și Universitatea populară de Insula Mauritius.

Concluziile mele.

Acest ”Scurt manifest hedonist” are pretenții mult mai modeste decât ar sugera titlul cărții. Lucrul demn de apreciat la Onfray este ardoarea cu care promovează hedonismul, indiferent de șansele sau neșansele ca acest mod de gândire să devină unul dominant. Regândirea și reevaluarea anticilor este parte a acestui proiect a cărui finalitate potențială constă în pregătirea schimbărilor majore la nivelul subiectivităților, libere să opteze pentru o lume cu ”cât mai multă fericire posibilă pentru cât mai mulți” (p. 79). Într-adevăr, fericirea este o chestiune absolut personală, iar orice proiect care vizează impunerea unor fericiri prestabilite este supus eșecului. Deocamdată putem constata cu toți că consumerismul a creat un monstru care produce mai multă nefericire decât fericire. Astfel, supraoferta de bunuri generează nu doar șanse pentru mult dorita satisfacere a oricăror nevoi, dar creează și probleme suplimentare cum ar fi dificultatea de a alege și de a decide rațional într-o piață supraabundentă, permanența unei insatisfacții subiective legate de faptul că nu a luat decizia cea mai bună etc. Concluzia concluziei: în orice sistem societal pe care l-am învedera sau chiar implementa, ponderea câștigurilor și pierderile suplimentare pare a fi mereu în echilibru (instabil). Cel puțin un timp… După care vine schimbarea…

BIBLIOGRAFII și opinii cu privire la receptarea lui Onfray în România.   Onfray, datorită poziționării sale ideologice tranșante împotriva liberalismului, nu a găsit, în România, admiratori și susținători, în pofida faptului că România anului 2014 are un electorat majoritar de stânga. Intelectualii români nu au curajul să-ți afirme opțiunile de stânga mai ales confuziilor și identificării oricărei gândiri de stânga cu marxismul, ciomunismul și dictaturile staliniste. Iată câteva dintre notele apărute în presă referitor la multele traduceri din acest autor francez.

Recenzii/ prezentări ale cărții ”O contraistorie a filosofiei” în 6 volume

 

Atenționări și reproduceri ale unor recenzii (Valeriu Gherghel și Andrei Cornea)

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/onfray-rebeliunea-dezamagitilor_20.html  (cu referire la primele patru volume)

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/o-opinie-despre-michel-onfray.html O opinie despre Michel Onfray 21 oct 2009

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/inca-o-opinie-despre-contraistoria-lui.html O altă opinie despre Michel Onfray, 22 oct 2009

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/michel-onfray-si-somatica-sartriana.html Onfray și somatica sartriană 29 oct 2009

 

http://revistacultura.ro/nou/2011/04/chipul-voios-al-filosofiei/ Chipul voios al filosofiei, de David Ilina, 14 04 2011 (reabilitarea lui Montaigne prin Onfray

 

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_12_decembrie/[recenzie]Pecican_Timpul_noiembrie-2.pdf  Ovidiu Pecican, noiembrie 2008 (cred că nu a citit cărțile lui Onfray, respectiv primele două volume la care face referire…)

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_Onfray Se dă lista cărților lui Onfray traduse și netraduse în l. Română ( primele două la Nemira, apoi Contraistoria la Polirom și Manifestul hedonist la Humanitas

 

http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Elogiu-birfei*articleID_20744-articles_details.html Elogiul bârfei, respectiv al narațiunii documentate de Ov. Pecican (noiembrie 2008)

 

http://www.romlit.ro/antisartre_i_antibeauvoir Cică ar exista și volumele 8 și 9….. J

 

Alte lucrări pe teme similare (etică)

Pleșca, Liviu; Știința  răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 239 pagini, 25 lei

Alexandru, Radu Lucian;  Fericirea, suferința, plăcerea și indiferența, Alba Iulia, 2013, 220p (oferită gratis de către tânărul autor la adresa web:
http://calatorieprinconstiinta.wordpress.com/2014/04/30/fericirea-suferinta-placerea-si-indiferenta-radu-lucian-alexandru-carte-pdf

radu.lucian.alexandru@gmail.com             radu-lucian-alexandru.blogspot.ro

http://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/11/01/hedonismul-o-filosofie-a-lucrurilor-prea-omenesti/ Hedonismul – o filosofie a lucrurilor prea omenești

 

http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf  Ionel Cioară Curs de etică, 96 pagini La p 18 Despre scopul uman: binele suprem. De cititi Etica nicomahică (eudaimonia = fericire)

 

http://wiki.epicurus.info/Talk:Diogenes_Laertius In the work entitled Kyriai Doxai, Epicurus says that the [end is pleasure] [teaching that] it [needs] not demonstration”. ……Herodotus Letter is only an early E.’ work: ” Herodotus Letter epitomizes only first I-XII books of Perì Physeos” [Sedley, The Structure of E.’ On Nat., Cr.Herc. 4 (1974)]. Pytocles Letter is easily (as Zeno said) a compilation of other bulky E.’ works by a successor. Menoeceus Letter is a school advertising, not an esoteric work on ethics.Some scholar holds: distinction between katastematic and kinetic pleasure does not trace back to prudential Epicureanism.

 

http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/epicur-teoria-cunoasterii-71741.html Despre faptul că simțurile sunt izvorul cunoașterii nemijlocite

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-placerii-supreme Despre hedonismul lui Epicur

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, 5 mai 2014

www.liviudrugus.wordpress.ro

 

 

 

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (5)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

Partea a III-a ”Organizarea” (pp. 163 – 208) are doar 45 de pagini, organizarea fiind funcția managerială cu cel mai mic număr de pagini alocate. Ambele capitole ale acestei a treia părți sunt scrise de Irina Salanță, mezina triadei auctoriale. Tot ea este și autoarea primului capitol dedicat funcției numite de autori Conducerea, și care succede capitolelor dedicate funcției de Organizare. Din punctul de vedere al titlurilor celor trei capitole  (8, 9 și 10) aceste sunt toate legate de ideea de organizare și organizație. Aceste trei capitole (scrise de Irina Salanță), la care se adaugă și capitolul 11 (”Motivarea”) scris de Mirela Popa vor face obiectul acestui penultim episod al recenziei manualului de ”Management” (Cluj, 2013).  Deoarece jumătate dintre cele 15 capitole ale manualului se referă preponderent la organizații și organizare, iar cealaltă jumătate se referă preponderent la aspectele manageriale, consider că este justificată evaluarea mea din episoadele anteriore, aceea că ne aflăm în fața unui manual de managementul organizațiilor. Insist asupra faptului că managementul poate fi autoaplicat și persoanei/ individului, ceea ce poate constitui obiectul unei lucrări separate. Așa cum, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Finanțe generale, Finanțele întreprinderilor și Finanțe internaționale, acum s-a introdus în curriculum și Finanțele personale, tot astfel, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Management general, Managementul firmei/ organizației și Managementul transnaționalelor (al firmelor globale), se poate face loc în curriculum unui curs de Management personal (Selfmanagement). Dar, fie că este vorba despre aspectele financiare sau manageriale, ambele exemple se încadrează în triada spațială micro-macro-mondo din cadrul MSM. După ce am sugerat crearea unei noi discipline manageriale (Selfmanagement), acum vin cu ideea mea mai veche aceea de a preda acest continuum triadic (micro-macro-mondo) la modul integrat, compact și cu înțelegerea corectă a interdependenței dintre cele trei niveluri (spațiale) de realitate. Practic, propun ca orice manual de management să aibă permanent în cuprinsul său elemente de micro (selfmanagement), de macro (managementul organizațiilor) și de mondo (mondomanagementul). Este și ideea care rezultă din motto ul capitolului 8: ”Componente de bază ale organizării” (pp. 165 – 192): ”În general, a comanda mai mulți oameni e același lucru cu a comanda câțiva. E o problemă de organizare” (Sun Tzu). Concret, gânditorul militar chinez făcea trimitere la (cel puțin) două niveluri de realitate și de management: mondo (o armată mare) și macro  (un batalion sau regiment). Lipsește nivelul micro (individual) care se presupune a fi subînțeles. Dacă nu te poți comanda/ conduce pe tine însuți, în mod evident, nu vei putea conduce o organizație (mai mare sau mai mică). Logica firească a lucrurilor este restabilită, acum, în teoria finanțelor, dar în predarea medicinii acest lucru se practică de mult. Acolo se studiază întâi organismul umnan (individul) pentru ca abia în anul VI să se studieze colectivitățile umane (Sănătate publică, Medicină socială, Managementul sistemelor de sănătate etc.). Nu întâmplător profesiunea medicală este printre cele mai respectate și respectabile: se adresează direct și prioritar individului și apoi colectivităților umane. Cred că la fel ar trebui să se întâmple și în studiul mangementului: să se înceapă cu aplicații la nivel de individ (selfmanagement) și apoi cu aplicații la nivel de colectivități (organizații). Evident, nu fac un reproș autoarei sau autorilor manualului de față, ci fac o propunere de reformă curriculară (ce poate fi acceptată și aplicată sau nu). Iar citatul din Sun Tzu susține această idee a structurilor esențialmente identice la diferite niveluri de realitate. Or, așa cum cunoașterea începe cu autocunoașterea (Cognoscete ipsum!), la fel și conducerea/ managementul trebuie explicat/ predat/ aplicat începând cu individul uman.

 

În mod aproape firesc, paragraful inițial al acestui capitol (8) despre organizație începe cu prezentarea ... Metodologiei Scop Mijloc! Cititorul atent și sensibil va observa această preocupare a mea de a descoperi modul de gândire de tip MSM acolo unde acesta chiar există. Departe de a fi o simplă obsesie personală, o coincidență întâmplătoare, sau o fixație paranoidă pe un unic mod de a vedea lucrurile (varietatea acestor moduri este practic nelimitată), modul de gândire, simțire și acțiune de tip MSM este prezent în varii și neașteptate forme în multe sisteme de gândire. Ceea ce doresc să evidențiez și să solicit cititorilor interesați este de a se/ ne pronuța în privința unor selecții: optăm pentru simplificare sau pentru complicare? Optăm pentru coerență și claritate conceptuală sau pentru un limbaj divergent, alambicat și care comunică greu sensurile? Optăm pentru o concentrare/ compactare/ esențializare a cunoașterii sau pentru o gonflare/ diversificare și prolixicizare a cunoașterii? Optăm pentru discipline cu areal tot mai ingust de studiu și umplute cu banalități pentru a se putea preda pe parcursul unui an de zile sau optăm pentru o cunoaștere transdisciplinară, compactizată și cu aplicabilitate largă, predată în perioade cât mai scurte de timp?  Odată date răspunsurile la acest chestionar ad hoc cititorul va putea opta pentru modul de gândire/ cercetare/ predare de tip MSM sau pentru modul de gândire care fixa tipare specifice de conduită, care blocau creativitatea și care scădeau productivitatea oamenilor.  Pentru a oferi un plus de sens și de concretețe discuției de până acum, voi prelua prima frază din primul paragraf al capitolului, loc unde se concentrează și se descrie conținutul întregului capitol: ”Odată stabilite obiectivele și elaborate planurile (teme prezentate în Cap. 5), organizația trebuie să-și ”ordoneze” diferitele componennte și resurse pentru a crea un cadru în care să poată fi realizate planurile și atinse obiectivele”. În esență, aceasta este MSM (de)scrisă cu alte cuvinte. În ce mă privește, nu pot fi decât încântat că acest mod de gândire este prezent tot mai frecvent în literatură. Dar, odată acceptat și utilizat acest mod de gândire mi se pare firesc să fie acceptate și consecințele practice generate de acesta, inclusiv cele referitoare la reforma curriculară. Iată cum ar suna paragraful de mai sus în limbajul MSM: ”După stabilirea cu claritate a scopurilor de atins și a mijloacelor apte să ducă la atingerea acelor scopuri, managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Unii vor spune: ei și? Ce folos aducea schimbarea unor cuvinte? Încerc să răspund la aceste posibile întrebări și chiar la altele care ar putea să apară. Așadar am renunțat să folosesc sintagma ”organizația trebuie să-și ordoneze diferitele componente” și am înlocuit-o cu sintagma ”managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Deși aparent nu este vreo (mare) deosebire, totuși lucrurile iau sau pot lua turnuri diferite. Astfel, am evitat personificarea unui construct artificial – organizația – și am repus în drepturi actorul care mișcă și face aproape viu acest construct artificial, managerul. Organizațiile nu gândesc, nu simt și nu iau decizii, doar individul/ indivizii pot face asta. Pentru a păstra comparația cu domeniul medical, nu putem spune că organismul uman gândește, ci doar că creierul din acel organism gândește. La fel, organizația nu gândește (nu planifică, nu stabilește obiective), doar managerul sau cei desemnați să facă acest lucru gândește/ gândesc. Apoi, conceptul de ”obiectiv” ține de lumea materială a obiectelor contigente, în timp ce ”scop”  ține de finalitatea cunoașterii și gândirii  umane. De asemenea, ”resurse” vine tot din materialismul modernismului mașinist, în timp ce ”mijloace” ține de gama largă a tuturor posibilităților (materiale, energetice, informaționale) de transformare a lor în scopuri atinse. În concluzie, autoarea adoptă modul de gândire de tip MSM dar cu cuvinte ce țin de alt mod de gândire, fapt care îngreunează aplicarea consecventă a noului mod de gândire (MSM). Este, cum am mai afirmat, același lucru cu a pune vinul nou în burdufurile vechi și uzate, adică cu a strica vinul… Pe lângă faptul că limba română este polisemică și neregulată,  a amplifica suplimentar ambivalența (uneori polivalența) unor cuvinte nu este, cred, cel mai bun lucru. Și alte limbi vorbite pe mapamond au grade diferite de ambiguitate, dar cred că asta ține de etnicitate, de cultură, de educație. Am comentat deja (chiar în primul episod), conceptul de organizare și am propus o modalitate de explicitare a acestuia. Nu mai revin aici.

 

Referitor la conținutul propriu-zis al capitolului este de remarcat apelul alternativ la surse bibliografice românești și americane, cu deja criticata lipsă a punctului de vedere (personal) al autorului. De altfel, în grilele de evaluare academică se vorbește despre ”articole de autor” sau ”cărți de autor”, în sensul cât se poate de transparent al nevoii de contributivitate, de originalitate. Altfel, în loc de ”carte de autor” vorbim despre ”o sinteză de autor”, un compendiu de citate pe o temă dată (și care este mult mai puțin decât o carte de autor). Capitolul de față este, fatalmente, unul mai puțin filosofic și mai mult practic, tehnic chiar. Nu întâmplător la compartimentele de organizare ale firmelor tehnicienii și inginerii erau preferați economiștilor sau psihologilor. Adecvarea dintre scopurile organizației și mijloacele existente și atrase este o activitate permanentă a cărei îndeplinire este ușurată de segmentarea/ compartimentarea activităților pe domenii distincte și care alcătuiesc funcțiunile firmei (pp. 173 – 176). O exemplificare a acestor funcțiuni prin activitatea din cadrul unei familii (formată chiar dintr-un singur membru) ar fi utilă. Coautorul Dan Lungescu a postat pe FB un link la un articol din revista franceză Capital, în care un bucătar renumit (Thierry Marx) oferea lecții de management după modelul activităților din bucătăria unei familii sau a unui restaurant:

http://www.capital.fr/carriere-management/interviews/il-faut-manager-du-bout-des-doigts-890862. Este exact ceea ce recomand și eu managerilor și teoreticienilor pe tema managementului: umanizați și simplificați actul managerial pentru a-i conferi naturalețe, suplețe, eficacitate și eficiență. Cu atât mai mult cu cât autoarea a inclus și un subcapitol referitor la MRU (HRM), aspectele concret umane ar fi necesitat o exemplificare suficient de bogată (chiar dacă greul acestei aplicări și exemplifică cade pe activitatea de la seminar, consider că un minimum de exemple sunt necesare și în cadrul cursului).  Referitor la resursele umane consider că o discuție pe tema Regulamentului de Organizare și Funcționare a unei firme/ organizații este binevenită. O sursă recentă pe aceastră temă este posibil de găsit cu ajutorul link ului de mai jos:

http://www.regulamentorganizare.legislatiamuncii.ro/?cs=290308 .

 

O bună organizare înseamnă o bună ordonare și compartimentare/ structurare funcțională a activităților. În cazul firmelor, aceste compartimente sunt create în conformitate cu funcțiunile firmei (concept fayolian/ franțuzesc) tema compartimentării primind patru pagini și citate exclusiv din surse românești. Din păcate, se observă o anumită inconsecvență terminologică.  Astfel, la subcapitolul Funcțiunile firmei, se vorbește și despre organizații, deși este evident că toate firmele sunt organizații, dar nu toate organizațiile sunt firme. La p. 173 se precizează că ”Nu toate organizațiile au aceleași funcțiuni; cele mai des  întâlnite sunt: (1) de producție, (2) comercială, (3) de resurse umane, (4) financiar-contabilă (economică) și (6) de cercetare dezvoltare ”. Trec peste faptul că cele șase funcțiuni sunt, de fapt, cinci. Dar sugerarea faptului că ar exista o identitate între dimensiunea financiar-contabilă și cea economică este, după părerea mea abuzivă și neadevărată. A reduce economicul la contabilitatea financiară este, evident, un abuz: adică activitatea de producție nu este o funcțiune economică? (Eu zic că da, și încă cea mai… economică dintre toate; Dar activitatea comercială nu este economică? … ). După părerea mea toate acestea sunt funcțiuni economice, departajate doar de natura activităților din cadrul fiecărei funcții. (La pagina 176, unde se detaliază conținutul funcțiunii financiar-contabile nu se mai amintește nimic despre economic…). Mai mult, prezența acestei confuzii într-un manual de management (dedicat, mi se pare, studenților economiști) se datorează, cred, lipsei de preocupare de a defini TOATE conceptele care apar în manual. Dicționarele ajută și ele la perpetuarea unor confuzii referitiare la natura și conținutului economicului, ca activitate general umană. Pentru marxiști/ marxieni, economicul reprezintă doar relațiile de producție dintr-o firmă, aspectele de natură tehnic-prelucrătoare fiind asociate cu funcțienea tehnică numită producție. Pentru (neo)clasici și (neo)liberali, economicul este, în primul rând piața și funcțiunea comercială. Punctul meu de vedere, exprimat în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, este că economicul reprezintă ”colectarea, combinarea și consumarea de mijloace în vederea atingerii unor scopuri”. Utilizând această definiție va fi ușor să găsim dimensiunea economică în romane de dragoste, în activitatea unei grădinițe de copii sau în activitatea de cercetare a posibilităților vieții pe Marte. Am aderat (joined) la mai multe grupuri de discuții pe Facebook care aveau conotații economice în denumirea lor. Am inițiat dialoguri cu fondatorii și cu membrii acestor grupuri în dorința de a vedea ce înțelege fiecare prin economic. Diferențele de conținut ale acestui concept (și ale realităților corespunzătoare) pot ridica serioase semne de întrebare în legătură cu posibilitatea comunicării reale în cazul acestor diferențe conceptuale majore. Propun celor interesați colectarea, analizarea și formularea unor puncte de vedere referitoare la sfera de cuprindere a conceptului de economie/ economic tocmai pentru a putea promova un punct de vedere coerent și relativ unitar cu privire la această dimensiune fundamentală a existenței umane.

 

Un capitol (9) de doar 15 pagini (pp. 193 – 2007) dedicat ”Designului structurii organizatorice”, respectiv proiectării structurilor și comportamentelor unei organizații, înseamnă și revenirea la citarea masivă a textelor americane (cu excepția notabilă a autorului  clujean Anca Borza, unul dintre referenții acestui manual, citat de câteva ori în acest mic capitol).  Relația dintre strategie și structură (p. 194) este una firească, cu prioritatea elementară a strategiei (scopului) în raport cu structura (mijloc de atingere a scopului). Pentru un subcapitol de jumătate de pagină, cu o subliniere a unor lucruri evidente, nu văd rostul a două trimiteri la autori americani..

 

Odată cu capitolul 10 (”Comportamentul uman în organizații”) (pp. 211 – 225) se intră în cea de-a patra Parte a manualului (respectiv a treia funcție managerială): Conducerea. Nu mai insist asupra faptului că, personal, nu agreez această denumire a funcției manageriale cu numărul trei, fiind în favoarea mai clasicei denumiri: Motivarea. De altfel autoarea însăși sugerează și chiar subliniază că referindu-ne la conducere, avem în vedere motivarea: ”Pentru a ști cum să conducă oameni, cum să-i motiveze și cum să comunice cu ei, un manager trebuie să cunoască comportamentele oamenilor respectivi, să știe care sunt elementele care generează sau influențează acel comportament: personalitatea, emoțiile, inteligența emoțională, atitudinile, percepțiile” (p. 211). Orice absolvent de liceu realizează că aceste ”elemente” invocate sunt, în totalitate, studiate de disciplina numită Psihologie. Totodată, comportamentul uman este și obiect de studiu al Eticii. Despre Etică și Responsabilitatea socială a organizațiilor se vorbește în Introducere, într-un capitol semnat de Mirela Popa. Desigur, avem, aici, de-a face cu Psihologie aplicată și cu Etică aplicată (la managementul organizațiilor). De fapt, și luarea deciziilor, gândirea strategică și logica organizațională sunt studiate de Psihologie și de Logică. Subliniez aceste aspecte tocmai pentru că sunt în favoarea contopirii și amalgamării tuturor disciplinelor care se ocupă de studierea omului și a acțiunii umane într-un corp comun, integrat și unitar de cunoștințe sub o denominație generică comună. Eu am dat acestui corp de cunoștințe despre om numele de Metodologia Scop Mijloc (sau, mai larg, Teoria Generală a Acțiunii Umane). Dar asta nu înseamnă că nu recomand studenților să citească și să cunoască toate disciplinele din care s-au extras informațiile și cunoștințele care alcătuiesc MSM sau TGAU (evident, treptat și în timp, în funcție de interesul real de a deveni manager de un anumit rang/ nivel.  Apreciez că un subiect cum este ”inteligența emoțională” nu este ocolit, acesta fiind un rod postmodernist prin excelență. Multe manuale (moderniste, raționaliste, tehniciste) ocolesc acest subiect considerându-l neștiințific sau nerelevant pentru manageri.

 

Deoarece motivarea este chintesența conducerii (și a managementului!), autorii au găsit de cuviință să-i acorde un capitol separat (Cap 11 ”Motivarea”, pp. 227 – 261) deși acest aspect (motivarea) este intim legat de comportamentul uman în organizație, tratat în capitolul anterior.  Transpare din ce în ce mai mult faptul că toate se leagă cu toate, fiind extrem de greu să separi, din considerente didactice și pedagogice, etica de comportament și psihologia de motivație. Tocmai acesta a fost și imboldul meu inițial (cu cca patru decenii în urmă) de a compacta cunoașterea despre om într-o viziune teoretică unitară și coerentă. Dacă lucrurile sunt interdependente, de ce să le separăm și chiar să le opunem unele altora? Evident, nu le putem pune pe toate, dintr-un foc, împreună. Tocmai de aceea am recurs la esențializare și compactizare, plus adoptarea unui limbaj comun, unificator.

 

Dar să notăm câteva lucruri despre acest capitol 11 (eminamente psihologic, ca și cel anterior). În pofida celor peste 400 de definiții ale conceptului de motivație, autorul capitolului, Mirela Popa, conchide, esențializând, dar și citând doi autori americani, că  ”cele mai multe sunt centrate pe mecanismul de activare și susținere a efortului pentru îndeplinirea unor dorințe sau scopuri” (p. 228). Deja am ”impresia”  că cele mai bune argumente în favoarea integrării cunoștințelor despre om și acțiunea umană sub denumirea generică de MSM le găsesc chiar în acest manual (via autori americani).

 

Motivația este mijlocul ducător la scop, sau mai specific, este unul dintre mijloacele care ne pot apropia de scopurile dorite. Motivația este intens folosită în pedagogie, pedagogia fiind miezul și motorul actului educațional. Desigur, motivația consonează perfect cu manipularea, pedagogia apelând consistent la tehnici de manipulare. De ex., cum să faci un copil să devină iubitor al lecturii? Îi sugerezi că citind își va putea îndeplini orice dorință. Sau îl lauzi pentru că știe să aleagă ceea ce își dorea cel mai mult: să citească și să afle lucruri interesante. Managementul apelează masiv la tehnici de manipulare prin cunoașterea caracterelor, pasiunilor, dorințelor sau chiar viciilor angajatului.  În puținele mele experiențe manageriale am apelat la asemenea tehnici, care chiar au dus la rezultatele scontate. Campaniile electorale sunt cele mai vizibile situații de manipulare grosieră: promisiuni de creșteri de venituri, de locuri de muncă, de afirmare a valorilor etc. etc., acestea fiind exemple clasice de motivare a alegătorilor.

 

Funcționarea mecanismelor psihice de declanșare a unor acțiuni cu un scop bine cunoscut este descrisă în capitol definind conceptele (performanță, efort, personalitate, inteligență emoțională etc., fapt care ajută mult cititorul să le înțeleagă. Metodologia Scop Mijloc nu putea fi ignorată, fie și tangențial sau la modul indirect. În definirea sintagmei de ”abilitate cognitivă generală” (un alt mod de a spune ”a ști pentru a face”) se invocă în cel mai direct mod binomul ”scop-mijloc”, cu observația că mai trebuia un efort pentru a se ajunge la trinomul ”scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc”. Iată formularea autoarei: ”Raționamentul de tipul scop-mijloc conduce spre obiectele, relațiile și procesele pentru care există o nevoie percepută. Obiectul nevoii este descoperit la nivel cognitiv, devenind scop, ceea va determina identificarea mijlocului/ comportamentului care va conduce la atingerea scopului/ satisfacerea nevoii. Astfel, în plan mental se generează o tensiune motivațională marcată nu numai de nevoi, ci și de intenții, scopuri și mijloce” (p. 231) (mica scăpare din construcția ”ceea va” este în mod cert o eroare de dactilografiere, eroare atât de rar întâlnită încât impresia generală de acuratețe lingvistică este și mai întărită). Faptul că nu se mai citează niciun autor american îmi sugerează că afirmațiile de mai sus sunt convingeri proprii ale autoarei, având acum și aici, de-a face cu o recunoaștere aproape explicită a esențelor din Metodologia Scop Mijloc. Lipsa conceptului cheie (adecvarea) poate fi o scăpare, deși convergența ideatică dintre MSM și textul de mai sus nu mai are nevoie de demonstrații. Nu-mi rămâne decât să reînnoiesc invitația de a scrie împreună un viitor manual de Management  axat majoritar pe aceste adecvări permanente dintre scopuri și mijloace.  Ar fi nu doar un mare ajutor pentru studenți, ci și o premieră în domeniu. UBB Cluj are deja câteva rezultate de răsunet în cercetare (sângele artificial, intrarea Facultății de Matematică și Informatică în Top 500 mondial – clasamentul Shanghai -, nominalizarea profesorului de istorie medievală Ioan Aurel Pop printre cei mai buni profesori din lume, primul curs de Analiză de Intelligence din România predat de lector dr Ionel Nițu, prima Școală doctorală pe transdisciplinaritate condusă de acad. Basarab Nicolescu  etc.) iar adăugarea unui rezultat de excepție și în domeniul managementului ar face din UBB nava amiral a cercetării românești.  Deocamdată, nici criticile și nici propunerile mele nu au primit vreo reacție concretă, dar după ce voi încheia această recenzie-fluviu sper că vor apărea și mult așteptatele dialoguri.

 

Acest capitol, cel mai plin de originalitate dacă măsurăm această originalitatea prin raritatea trimiterilor la alte surse, se încheie cu o sinteză a ”doctrinelor” motivaționale referitoare atît la conținutul motivațiilor (nevoile) cât și la procesul motivării. Toate acestea sunt posibile ghiduri practice pentru manageri deoarece fiecare student/ manager va opta pentru teoria care i se potrivește cel mai bine personalității sale. Efortul de sintetizare și de prezentare este unul meritoriu, contribuind la îmbunătățirea dimensiunii pragmatice a unui manual fatalmente teoretic.

 

Mi-a reținut atenția explicarea procesului de motivare, schema explicativă fiind una eminamente și esențialmente de tip MSM. Iată această explicație:

 

Elementele definitorii ale procesului de motivare sunt:

–          nevoile – dau energie și activează comportamentul:

–          efortul depus (direcție, persistență, intensitate) – forța internă a individuluiȘ

–          rezultatul efortului: (1) rezultatele directe, adică performanța, (2) rezultatele indirecte (obținute ca urmare a performanței), adică recompensele, și (3) satisfacția, ca efect al recompenselor – aceasta justifică direcția, intensitatea (cantitatea) și persistența comportamentului” (p. 232).

 

În terminologie MSM, nevoile = scopul; efortul depus = mijlocul; rezultatul efortului = evaluarea gradului de atingere a scopului și nivelul de adecvare cu mijloacele utilizate. Aceste echivalări asigură un bun teren pentru o convergență ideatică și mai consistentă cu MSM.

 

(Va urma)

 

 

 

Liviu Drugus                   28     noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (4)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

Capitolul 6 al cărții aparține lui Dan Lungescu, fiind cel de-al doilea capitol al acestui autor (din cele cinci, câte are fiecare dintre cei trei autori ai manualului). Titlul capitolului: ”Luarea deciziilor” (pp. 121 – 145). Motto-ul din Robert Schuller este bine ales și sugerează concis și precis faptul că management = decizie, la fel ca și planificare = decizie. Iată acest motto: ”Întotdeauna o problemă imposibilă este rezolvată atunci când înțelegem că problema este doar o decizie care așteaptă să fie luată”.  Într-adevăr situațiile problematice sunt acelea care nu au primit încă un curs (oarecare) de acțiune. După ce acest curs a fost trasat și parcurs putem să avem o problemă rezolvată, dar și o problemă mai complicată care va presupune decizii și mai dificile. Aș adăuga acestui motto un altul care vizează nu atât faptul că trebuie să decizi, atunci când ai o problemă, ci modul cum trebuie făcut acest lucru pentru a avea o problemă rezolvată. ”Orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată” spunea un (mare) matematician din nordul Europei. Altfel spus, orice situație trebuie bine definită/ descrisă/ formulată pentru a găsi soluția care, întotdeauna, se află chiar în problemă. Așadar, ”probleme imposibile” sunt atât cele care nu au primit încă o soluție (decizie), cât și acelea care  nu sunt formulate cu claritate. Nu întâmplător managementul este descris (și) ca ”problem solving”. De la problemele matematice la cele economice nu a fost decât un pas pentru ca un mare matematician, John Nash, să primească premiul Nobel pentru economie în 1994 (recomand sudenților vizionarea filmului ”A beautiful mind”, o prezentare a vieții marelui matematician economist american. Nu este lipsit de importanță, în context, să amintesc faptul că laureatul Nobel, John Nash, a fost și laureat al premiului John von Neumann (1978) pentru descoperirea jocului non-competitiv. Nash a excelat în teoria jocurilor întemeiată de von Neumann, ceea ce îmi oferă ocazia de a include lecții de teoria jocurilor în cadrul cursurilor de management, precum și lecții de logică și psihologie (eventual cursuri semestriale distincte, dar făcute special pentru manageri).  Cred că un subiect demn de discutat și analizat ar fi despre structura curriculară a școlilor/ facultăților de management.  Reamintesc aici definiția pe care o dau eu activității de management: gândire, simțire și acțiune cu privire la stabilirea de scopuri și alegerea de mijloace adecvate pentru atingerea lor. Cele trei atribute inițiale (gândire, simțire, decizie de acțiune) sugerează deja care ar fi disciplinele care ar trebui să fie studiate de (viitorii) manageri: psihologie și logică, semantică și semiotică, praxeologie și teoria generală a acțiunii umane (MSM), sociologie și demografie, teoria jocurilor și creativitate, comunicare și analiza informațiilor, economică, (geo)politică, etică, estetică, drept, management, strategie și tactică militară, șah, arte marțiale, antropologie etc. Unele discipline se pot preda la nivel de licență, altele la masterate și doctorate. Pentru a fi managerul unei spălătorii auto nu este nevoie decât de câteva dintre aceste discipline. Pentru a fi manager de vârf, disciplinele listate sunt insuficiente. Legat de teoria jocurilor și creativitate, recomand studenților să ”piardă” timpul cu dezlegarea de cuvinte încrucișate, să joace jocuri pe internet (fie și Solitaire sau Freecell, atunci când nu ai parteneri pentru jocuri colective), jocuri de cărți (poker) toate acestea încheiate cu testul suprem: să nu devii dependent de jocuri, să folosești jocurile îndeosebi pentru a învăța și a fi pregătit pentru posibile situații de viață când va trebui să iei decizii rapide cu informații insuficientă sau în exces. Și încă o sugestie: atunci când ai convingerea/ impresia că stăpânești bine un joc, încearcă să pui pe hârtie regulile jocului și să explici concret când și cum apare înfrângerea… Esența tuturor jocurilor este luarea unor decizii în condiții de incertitudine, cu probabilități calculate și respectate. Să vedem cum descrie autorul procesul decizional.

 

Nu știu dacă este chiar o distincție majoră și cu consecințe asupra explicării și derulării procesului decizional, dar limba engleză are doi termeni utilizați pentru descrierea actului decizional: unul este ”decision making” – adică activitatea de pregătire a momentului în care se va lua decizia, și ”decision taking”  – adică luarea propriu-zisă a deciziei, respectiv asumarea riscurilor ce incumbă prin acest act. Ca și în cazul traducerilor lui ”efficacy” prin ”eficiență” (și nu prin ”eficacitate”, care are altă semnificație), cred că și traducerea lui ”decision making” prin ”luarea deciziei” nu este una corectă și care să corespundă derulării faptelor din procesul decizional.  Din punctul meu de vedere, ”decision making” este doar descrierea/ formularea problemei și sugerarea unor (par)cursuri alternative de opțiune. Alegerea concretă a uneia dintre variante este parte a altui proces, ulterior, acela de ”decision taking”, respectiv de marcare a începutului unui curs anume de acțiune, prin alegerea unei variante din mai multe posibile. Deși nu a luat în calcul aceste două faze distincte ale procesului decizional (pregătirea și actul propriu-zis), autorul vine cu o precizare într-o notă de subsol: ”În literatura românească cuvântul decizie este utilizat și în sensul de luare a deciziei, de alegere a unei variante”. Autorul a scris ”în literatura românească” ceea ce înseamnă că se face referire doar la niște autori care scriu pe această temă în România, și nu a scris că acest lucru se întâmplă ”în limba română” ceea ce ar fi fost încă o dovadă a polisemiei generatoare de confuzionism care domină ”limba noastră cea română”.  Chiar dacă americanii au făcut și ei rabat de la sensurile inițiale ale limbii engleze, după părerea mea distincția între ”decision making” și ”decision taking” ar trebui făcută. Dacă nici americanul Boddy (citat de autor) nu a făcut-o, asta nu înseamnă că nu a tratat (și el) cu superficialitate acest subiect. Din păcate, autorul nu clarifică problema definirii deciziei, a pregătirii deciziei, a luării deciziei și a întregului proces managerial. Spre exemplu, definind decizia ca fiind ”una dintre mai multe variante posibile ale unei acțiuni viitoare” (p. 122) cred că autorul afirmă un neadevăr, sau cel puțin o inexactitate. Corectă ar fi fost următoarea formulare: decizia este alegerea uneia dintre mai multe variante posibile ale unei acțiuni viitoare. Din punctul meu de vedere, decizia presupune obligatoriu alegere și nu se identifică cu oricare dintre variantele supuse alegerii.  În mod paradoxal, definițiile din casetele din dreapta textului sunt corecte și corespund și punctului meu de vedere.  În text se mai spune că ”A lua o decizie nu înseamnă a alege varianta cea mai bună, ci a alege o variantă; corespunzător, decizia nu este în mod definitoriu varianta cea mai bună (optimă), ci este varianta aleasă” (p. 122). Nu pot fi de acord cu această formulare. Întotdeauna, exceptând cazurile patologice grave, decidenții iau deciziile cele mai bune, la nivelul de informații de care dispune la acel moment, având în vedere un criteriu ales anterior sau chiar un set de criterii concurente. Spre exemplu, Consiliul de Administrație al TAROM (firmă de stat) a ales să ignore propunerile de raționalizare ale managerului privat al firmei și a decis să-și acorde premii, bonificații și salarii tot mai mari chiar pe măsură ce firma devenea tot mai neperformantă. Din punctul de vedere al managerului privat aceste consumuri suplimentare sunt inacceptabile, dar decizia finală nu a luat-o managerul, ci CA al firmei. Dacă decidentul manager este hotărât să respecte contractul de management și să asigure performanță pentru firmă, în atare situație de frână venită tocmai de la cei puși să asigure performanța firmei, decizia firească (optimă!) este una singură: demisia și denunțarea contractului cu consecințele de rigoare (procese în instanță etc.). Dar, de regulă atât decidenții din CA cât și decidentul manager vor acționa în funcție de propriile interese, până la limita în care legislația îi pune libertatea în pericol. În ultimă instanță, legislația contractuală este aceea care asigură optimalitatea deciziei. Dar a susține că decidentul alege doar o varianta și nu varianta cea mai bună comportă discuții serioase atât timp cât nu este precizat criteriul și interesul real al decidentului. Autorul încearcă, ulterior să nuanțeze afirmația de mai sus, precizând că variantele sunt diferențiabile în funcție de criteriu/ criterii. Din păcate, formularea este redundantă atunci când se vorbește/ scrie despre ”evaluarea obiectivă a unui obiectiv” (p. 123). Am mai afirmat-o, toate evaluările făcute de subiecții umani sunt subiective, iar ”obiectivul” de atins este, de fapt un scop. În consecință, propun reformularea afirmației de mai sus astfel: ”evaluarea cât mai exactă/ precisă/ corectă a scopurilor de atins”.  Ceea ce eu numesc, – în  cadrul Metodologiei Scop Mijloc –  context(ualizare), Dan Lungescu numește ”stare a naturii”. Nu sunt de acord cu această denumire și cu explicațiile aferente din următoarele motive: D.L. susține că stările naturii sunt doar ”stări viitoare”. De acord că sunt ȘI stări viitoare, dar deciziile depind masiv și de prezentul, momentul în care este luată decizia (de ex. starea de sănătate a decidentului, raportul de forțe din firmă și de pe piață, tensiuni în societatea umană înconjurătoare etc.). Exemplul cu războiul definit/ descris ca stare naturală poate avea drept interpretare faptul că starea de război este o stare naturală, firească, umană și eventual dezirabilă pentru a respecta…. natura umană. Personal cred că războiul este consecința unor grave maladii comportamentale ale decidenților. În locul concurenței loiale se instituie starea de concurență neloială bazată pe dreptul celui mai tare, a celui care este pregătit moral să ucidă pentru profit maxim. (bandele de cartier care percep taxă de protecție micilor întreprinzători comerciali sunt echivalentul micro al macrodeciziilor războinice ale unor șefi de state). Așadar, cred că în loc de stări naturale putem vorbi despre contexte, acestea putând fi diferențiate în contexte naturale (de mediu natural/ geografic/ fizic) sau contexte umane (de mediu natural uman). Pentru autorii americani din care s-au inspirat masiv cei trei autori s-ar putea să fie convenabil să vorbească/ scrie despre război ca stare naturală, dar nu și pentru autorii români care educă viitori manageri ce nu au neapărat interese să promoveze ideea că războiul este ceva natural, firesc, dezirabil. Nu tot ceea ce e bun pentru dulăul Samson e bun și pentru cățelușul Grivei…

 

Firească, mai ales în contextul generat de motto-ul acestui capitol, este discutarea conceptului (și a stării) de ”problemă” , precum și a celui de ”criză” (p. 122). Criza nu este doar o ”dificultate majoră”, ci judecarea/ analizarea/ judecarea/ soluționarea unei dificultăți majore. DEX ul sugerează și sensul de ”judecată”, respectiv de situație care impune luarea unei decizii. Mai multe considerații despre conceptul de criză am făcut la adresa de mai jos:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/

 

Interesante și utile preluările din literatura americană referitor la modele decizionale (p. 132 – 133), stiluri decizionale (p. 134), bariere decizionale (pp. 135 – 138). Lipsa exemplelor este pusă acut în evidență de exemplul (tendențios ales cu studenții slabi de la Iași și studenții buni de la Timișoara…). Era suficient să se descrie o situație când cineva nu angajează absolvenți de la o anumită universitate prost cotată de evaluatori și prost apreciată de angajatori, dar care poate greși respingând pe singurul absolvent de foarte bună calitatea care, întâmplător, absolvise o facultate proastă…  Nici reciproca nu este adevărată. Nu toți studenții de la Harvard sunt neapărat mai buni decât cei mai buni absolvenți ai unei universități slabe… Am făcut un curs de management cu mai mulți profesori de la Harvard, dar diferența dintre aceștia și profesorii buni de la noi nu era semnificativă și nu justifica salariul de 3000 de dolari USA pentru fiecare oră de predare… Evident, acest montaj (framing) a favorizat școala angajatoare care și-a asigurat clienți pentru anii următori, cu profesori locali.  Despre prejudecăți (antecamera superstițților) se poate scrie mult (și bine!), important este ca acestea să fie corect explicate și descifrate cauzal. Anecdotele științei au reținut celebrul caz al profesorului Niels Bohr care a primit niște oaspeți în vizită. Când intră în cameră, unul dintre ei observă ca deasupra patului are o potcoavă. – Cum se întâmplă așa ceva? Doar nu sunteți superstițios! – Nicidecum, dar mi-a zis cineva ca îi ajută și pe cei care nu cred în superstiții. (http://en.wikiquote.org/wiki/Superstition).  Cât despre anchoring & adjusting studenții pot afla mai multe de la un curs de NLP (Neurolinguistic Programming).

 

Despre creativitate în luarea deciziilor  (pp. 141 – 145) numai de bine! Dacă creativitate nu e, nimic nu suntem! Cele câteva pagini  (evident, preluate din literatura americană, ca și cum aceasta ar fi singura sursă posibilă de inspirație…) subliniază necesitatea ca studenții de la Management să cunoască multă psihologie. Dacă acceptăm definiția managementului ca fiind ”gândire, simțire și (decizie de) acțiune”, atunci este clar că 90% din ceea ce face un manager este explicabil și analizabil psihologic. Exagerând puțin afirm că managementul este 90% psihologie. Jocurile de care aminteam mai sus testează și dezvoltă consistent creativitatea, imaginația, intuiția, inspirația. Nu știu cum se desfășoară examenul la cursurile de Management ale celor trei autori, dar sugestia mea ar fi ca aceste examene să nu fie de genul: 1. Ce este metoda Delphi? 2. Care sunt fazele creativității? 3. Dați trei exemple de montaj…, ci să fie teste practice, individuale sau colective, și care să probeze aplicarea unei metode sau alta, nivelul de creativitate sau de înțelegere a unor comportamente (manageriale). Iată un test destul de relevant pentru punerea în evidență a calităților unui (viitor) manager: http://flashfabrica.com/f_learning/brain/brain.html Este un test scurt japonez prin care ar trebui sa se afle vârsta care corespunde felului în care reacționeaza creierul celui testat. După atenționarea cu 3 , 2 , 1 , vor apărea pe ecran, pentru un scurt timp, câteva cifre în niște cerculețe. Dupa disparitia cifrelor, trebuie să dai click cu mouse-ul pe cerculețele în ordinea crescătoare a cifrelor înscrise în ele. La finele testului vei afla vârsta creierului tău.

 

Nu mă îndoiesc că în elanul dialogal ce va urma după citirea acestor rânduri, cititorii (profesorii și studenții în special) vor putea afla cum este mai bine să se predea managementul, cum să se desfășoare examenele etc.  🙂 …

 

Ca și celelalte capitole, și acesta se termină brusc, fără o concluzie sau fără o pregătire a trecerii la capitolele următoare.  Cu regretul că niciun autor român nu a meritat să fie citat în acest capitol, îmi mai exprim o dată speranța că prin aceste cvasi-recenzii vom avea cu toții de câștigat. Deocamdată, constat că episoadele publicate până acum au maximum o sută de cititori per episod, ceea ce este mai mult decât … extrem de puțin. Probabil, o dată cu recomandarea făcută de fiecare dintre autori studenților de a studia (în primul rând) acest manual, fiecare dintre autori atrage atenția studenților asupra tuturor recenziilor făcute cărții, îndeosebi a celor care vin cu completări, puncte de vedere diferite și propuneri de îmbunătățire J ceea ce va putea stimula dialogul, gândirea critică și creativitatea studenților.

 

Următorul capitol (7), intitulat ”Managementul schimbării și inovării” (pp. 147 – 161) aparține tot autorului Dan Lungescu. Deși se putea foarte bine ca acest capitol să fie o continuare a conținutului celui anterior (care se încheie cu discuția despre creativitate) autorii au convenit să i se acorde o atenție aparte (nu exclud posibiltatea ca această partajare să răspundă, eventual, criteriului ca fiecare dintre cei trei coautori să aibă exact același număr de capitole: cinci…).

Într-o societate ca a noastră, unde schimbarea este dorită cam la un an după alegeri  🙂 , a discuta despre resorturile și finalitățile schimbării – cu punctul maxim atins în inovare – mi se pare util și instructiv. Dincolo de ”reușita” inovațională de a construi o ”democrație originală” în România, românii se dovedesc a fi deosebit de creativi în preajma și în timpul campaniilor electorale, în marketing și în modă. Când ceva nu merge conform așteptărilor este firesc ca primul gând ce apare în organizații să fie: se impune să schimbăm ceva… Cu alte cuvinte, schimbarea este un scop aproape permanent, îndeosebi în situații de criză. Dacă ar fi să ne referim tot la spectrul politic românesc, aici apare ca fiind perfect adevărată zicerea populară veche: ”schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.

Ca o noutate majoră, pe lângă multitudinea de surse americane citate și transcrise în traducere românească, în acest capitol sunt citate și două surse românești. Ziceam eu că în materie de schimbare suntem cu adevărat tari!… Nu, nu ați ghicit, niciunul dintre autorii români citați nu este artizanul ”democrației originale”… (RIP). Ei sunt C. Brătianu et al. de la ASE București și D.V. Vlad de la Cluj, ultimul fiind autorul unui tratat de ”Schimbare și dezvoltare organizațională” (2010).

Tocmai când eram din ce în ce mai entuziasmat că manualul de față nu conține erori de ortografie sau de exprimare în limba noastră cea română (chiar merită un zece cu felicitări pentru asta!) găsesc o formulare ciudată (nu spun incorectă, filologii ar putea avea alte opinii…): ”Mai concret, omul i se opune schimbării din motive precum:” (p. 154).  Cu siguranță, dl Dan Lungescu mă va desluși… Cele 11 cauze ale reticenței/ opoziției față de schimbare ar putea fi concentrate în două: teama față de nou și aversiunea față de risc. Restul pot fi exemple multiplicate la infinit… Structurarea materialului este, la fel ca și la celelalte capitole recenzate până în prezent, foarte bună, adică logică și ușor de înțeles și memorat. Rămâne doar un semn de întrebare: câte dintre ideile sau formulările necitate aparțin în exclusivitate autorului/ autorilor. Părerea mea este că sunt foarte puține. Dacă ar fi existat am convingerea că fiecare autor ar fi subliniat mereu: după părerea mea, conform experienței mele sau cercetările mele au dus la concluzia că… Dar asta ar fi însemnat, la noi, o mare schimbare în organizația numită universitate.

 

(Va urma)

Liviu Drugus                        noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus

liviusdrugus@yahoo.com