liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: managementul informației

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

Reclame

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (3)


 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)

 

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

 

Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro

      Motto:

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”

                                                                                                    Dragoș Ciuparu, august 2013

 

Introducere

 

În primele două părți ale acestei recenzii am pornit de la unele considerații generale referitoare la conceptele de ”intelligence”, ”analiza de intelligence” și la câteva presupuse schimbări paradigmatice de la cultura organizațională specifică unui sistem de dictatură personală la cea specifică unei democrații occidentale (NATO) – în partea I-a – și la modul (neglijent, superficial și chiar eronat) de utilizare a surselor de informare webografice – în partea a II-a.

 

Addendum la partea a II-a

Cu speranța că voi fi bine înțeles, recomand autorului Ionel Nițu, dar și conducătorilor de doctorat și doctoranzilor din România să consulte un manual de liceu pentru clasa V-a din SUA: ”Beginner & Intermediate 5: Evaluating credibility of sources” manual al cărui conținut (pentru profesori) este descries la adresa:

https://docs.google.com/a/ugb.ro/document/d/1wpDm3zSQn8xgfsM4k53MKXopO9YshbFp7og9LZmDN6Y/edit?pli=1.

(Sugerez colegilor care lucrează la proiectul Elaborarea Strategiei Nationale în domeniul cercetarii, dezvoltarii tehnologice si inovarii pentru perioada 2014-2020”, finanțat de Ministerul Educatiei Nationale, coordonat de UEFISCDI să ia ca punct de plecare în pregătirea pentru cercetare acest manual american, ușor de accesat la adresa de mai sus. (Informații despre acest proiect derulat pe perioada 2014-2020 se pot găsi la: http://www.cdi2020.ro).  Deoarece nu mă voi implica în acest proiect, atrag atenția organizatorilor și participanților la proiect nevoia pregătirii viitorilor cercetători începând din clasele mici, nu doar de la masterat și doctorat, luând și exemple (negative și pozitive) recenziile pe care le-am făcut la cărți și articole românești, publicate pe acest blog de pe platforma wordpress.com, inclusive cea de față care analizează o teză de doctorat. De asemenea, cred că merită urmărită și discuția recentă despe educația academică în SUA, existâmd șansa arderii unor etape și a apropierii de nivelul unor sisteme de educație performante în timp mai scurt (vezi:

http://links.whitehouse.gov/track?type=click&enid=ZWFzPTEmbWFpbGluZ2lkPTIwMTMwODIzLjIyMjUwNjgxJm1lc3NhZ2VpZD1NREItUFJELUJVTC0yMDEzMDgyMy4yMjI1MDY4MSZkYXRhYmFzZWlkPTEwMDEmc2VyaWFsPTE2ODk2MTIyJmVtYWlsaWQ9bGl2aXVzZHJ1Z3VzQHlhaG9vLmNvbSZ1c2VyaWQ9bGl2aXVzZHJ1Z3VzQHlhaG9vLmNvbSZmbD0mZXh0cmE9TXVsdGl2YXJpYXRlSWQ9JiYm&&&103&&&http://www.whitehouse.gov/blog/2013/08/23/check-out-secretary-education-arne-duncans-google-hangout-sal-khan?utm_source=email&utm_medium=email&utm_content=email232-graphic2&utm_campaign=education)

sau

http://www.whitehouse.gov/blog/2013/08/23/check-out-secretary-education-arne-duncans-google-hangout-sal khan?utm_source=email&utm_medium=email&utm_content=email232-graphic2&utm_campaign=education

Revenind la prezentarea cărții semnate de dl Ionel Nițu, subliniez subtitlul acesteia: ”O abordare din perspective teoriilor schimbării”. Tradus în altă cheie, acest titlu sugerează că sub aspectul conținutului, analiza de intelligence cunoaște și trebuie să cunoască în continuare, schimbări atât sub aspectul perfecționării metodologice cât și al adaptării sale la schimbările intelligence-ului însuși. Lecturând cele 283 pagini ale cărții mi-am pus, de mai multe ori, întrebarea: avem noi servicii de intelligence astfel încât să se pună problema existenței și perfecționării analizei de intelligence (prin prisma noului intelligence occidental rezultat în urma analizării cauzelor care au permis lovitura din 11 septembrie 2001)? Răspunsul este orecum solomonic: intelligence ul contemporan presupune serioase analize de intelligence, iar analiza de intelligence poate avea loc la modul serios doar în serviciile de intelligence autentice. Eram pregătit să vin cu critici aspre/ vehemente/ crâncene prin care să demonstrez că fosta Securitate și-a schimbat doar numele, după 1990, transformându-se în SRI, cu păstrarea vechilor politici, tehnici și tactici. Există deja filme și suficiente dovezi care probează aserțiunea de mai sus, respectiv faptul că mai este încă o cale lungă până ca SRI să devină serviciu de intelligence propriu-zis (așa cum se încearcă, subliminal, să se sugereze prin traducerea SRI drept Romanian Intelligence Service…). Nu întâmplător am ales drept titlu al acestor episoade ale recenziei unei singure cărți ”Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI”.

Anticipez puțin conținutul părților următoare ale acestei recenzii spunând/ scriind că autorul Ionel Nițu mă scutește de a fi, în continuare, ”băiatul cel rău”, criticul nemilos și distrugător de cariere, biografii sau alte asemenea posibile (dar inadecvate) descrieri ale demersului meu. Mi-am notat, pe parcursul lecturii, pagini întregi prin care se probează – atitudinal, contextual și prin conținut –  că SRI ul actual este mult mai aproape de fosta Securitate decât de viitoarea structură de tip intelligence (lipsă pe care o clamasem, cu peste trei ani în urmă, într-o opinie a mea publicată de ”Ziarul de Băcău”). Ajuns la finalul cărții/ tezei de doctorat, mi-am descoperit, cu surprindere, un adept și un aliat al punctului meu de vedere în chiar persoana autorului cărții care face obiectul recenzării. Paradoxal sau nu, proba supremă a criticilor la adresa stării de fapt din SRI, a modului de gândire/ a mentalității dominante specifice acestei instituții, dar și a nevoii uriașe de schimbare o reprezintă însăși modul de scriere a cărții de față. Modul de gândire ”securist”  (prietenii știu cum este acesta) este prezent în carte tocmai când se vorbește/ scrie mai ardent și mai pasional despre nevoia de schimbare a mentalității, despre nevoia de meritocrație și de ierarhizare valorică în SRI, despre schimbările paradigmatice care au loc în intelligence-ul mondial și față de care trebie să grăbim pasul… Ca să nu cad în păcatul pe care tocmai îl critic (securismul secretomaniac, mimarea actului autentic de cercetare și inovare etc.) voi da un exemplu, extras din carte: scriind despre nevoia de schimbare de mentalitate care a dus la trecerea de la o etapă/ paradigmă la alta în serviciile de securitate naționale, autorul, Ionel Nițu, exemplifică, curajos (!), cu erorile făcute de președintele american Jimmy Carter (cel care ignora, superior, serviciile de intelligence) sau ale altor președinți americani, în timp ce eul meu interior aștepta, nerăbdător, să citească măcar un exemplu-două de asemenea erori, respectiv încercări de trecere de la o paradigmă – generatoare de insuccese – la o alta, mai bună, mai adecvată, mai utilă și care să fie puse pe seama unui președidinte român, a unui premier român, a unui director de servicii de informații român etc. Zadarnic, stilul balcanico-mioritico-securist (traduc din gândurile nescrise ale autorului cărții: mai bine nu scriu de nimeni, ce să mă leg eu la cap? Dar, dacă se supără și îmi arată obrazul? Mai bine nu, mai bine scriu despre americani…) nu s-a dezmințit, ocolind, sistematic orice nominalizare, trimitere sau măcar aluzie la vreo stare de fapt negativă concretă din SRI. Tradiția eroică a KGB ului dictatorial nu poate fi eludată cu una cu două: astfel, după cum în cei 25 de ani de dictatură ceaușist-stalinistă nu am auzit niciodată vreo critică la adresa Departamanentului Securității Statului sau – eventual – să se publice vreo analiză a acestei structuri informative, cu nume, exemple, măsuri etc., azi, la după încă aproape 25 de ani de la presupusa dispariție a Securității, lucrurile se prezintă, esențialmente, identic. Adică, un întuneric deplin, o liniște deplină și o tăcere cvasigeneralizată în privința activităților concrete ale serviciilor de informații – servicii PUBLICE par excellence. Nu întâmplător, unii demnitari sau jurnaliști (mai mult sau mai puțin acoperiți) utilizează în loc de sintagma ”servicii de informații” expresii ”alternative” (dar sugestive față de modus operandi al acestora): ”servicii secrete” sau ”servicii speciale”.  Or, tocmai secretomania era esența fostelor servicii specifice modernității și Războiului Rece. Desigur, pe lângă secretomania – care domina toate serviciile din acea epocă – se adăugau  și metodele specifice ale serviciilor de informații din dictaturi: uz de abuz și convingere prin constrângere (expresii vehiculate, în epocă, chipurile, ca glume, dar care urmăreau să atragă atenția populației asupra acestor ”specificități”).

Așadar, caracterizarea mea că SRI este instituția are multe lucruri de reparat și reformat pentru a se apropia de serviciile de intelligenge occidentale, nu-mi mai aparține doar mie, ci este dovedită de cartea de față și întărită de însuși autorul cărții, care o afirmă deschis, expresis verbis, în partea concluzivă a cărții sale. Deși o face fără nominalizări și concretizări, autorul face o binevenită critică din interior a SRI, aspecte pe care le voi sublinia și, eventual concretiza, în măsura în care voi găsi exemple

Am considerat utile aceste câteva considerații introductive, înainte de a mă ”năpusti” asupra conținutului cărții/ tezei de doctorat. Voi analiza, în acest al treilea episod, Cuprinsul lucrării, extrem de generos, atractiv și incitant la lectură.

Scheletul unei teze de doctorat căruia îi lipsește chiar coloana vertebrală

Cuprinsul cărții, detaliat pe trei pagini, vorbește de la sine despre intențiile autorului, desigur corelate cu exigențele conducătorului de doctorat, al cărui nume (în mod ciudat) este …secret. Pentru a ajuta cititorul (care, poate, nu-și permite timpul să meargă la o librărie sau la o bibliotecă pentru a-l vedea) voi consuma ceva timp copiind aceste trei pagini:

CUPRINS

Cuvânt înainte / 11

Capitolul 1 – CADRUL CONCEPTUAL / 17

Capitolul 2 – SCHIMBAREA ÎN INTELLIGENCE / 48

Ipoteze / 48

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 48

2.1. Schimbarea instituțională / 51

2.2. Managementul schimbării / 59

2.3. Necesitatea și implicațiile schimbării în intelligence / 67

2.3.1 Factorii care determină necesitatea schimbării / 68

2.3.2 Consecințe asupra sistemelor de securitate / 72

2.4 Abordări cu privire la schimbarea în intelligence / 78

2.4.1 Particularități / 78

2.4.2 Modele conceptuale / 82

Concluzii / 86

Capitolul 3 PARTICULARITĂȚI ALE SCHIMBĂRII ĂN ANALIZA DE INTELLIGENCE / 91

Ipoteze / 91

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 91

3.1 Premise și implicații / 96

3.2 Dihotomii în dezbaterile privind schimbarea din domeniul analizei de intelligence / 97

3.2.1 Analiza de intelligence – știință versus artă / 99

3.2.2 Analiza tactică versus analiza strategică / 101

3.2.3 Politizarea intelligence versus control civil / 103

3.2.4 Reformă versus transformare în procesul de analiză / 110

3.2.5 Alte dihotomii cu relevanță asupra analizei de intelligence / 115

3.3 Condiționalități în schimbarea analizei de intelligence / 130

Concluzii / 137

Capitolul 4 MODELUL CELOR 3P ÎN MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ÎN ANALIZA DE INTELLIGENCE / 143

Ipoteze / 143

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 143

4.1 Procesul / 145

4.1.1 Rolul analizei în cadrul ciclului de intelligence / 146

4.1.2 ipologii clasice ale analizei informațiilor / 150

4.1.3 Etapele procesului analytic / 152

4.1.4 Metodologia procesului de analiză / 153

4.1.5 Componenta predictivă a analizei de informații / 156

4.1.6 Schimbarea procesului de analiză /

4.2 Personalul / 164

4.2.1 Tipologia analistului de informații / 164

4.2.2 Profilul psihoprofesional al analistului / 168

4.2.3 Pregătirea analiștilor / 170

4.2.4 Etică și deontologie în analiza de intelligence / 173

4.2.5 Factori care influențează procesul analytic. Limite psihologice și erori de analiză / 177

4.2.6 Tehnici destinate evitării erorilor și stimulării  creativității / 179

4.2.7 Schimbarea în politicile de selecție și pregătire a analiștilor / 181

4.3 Produsul / 185

4.3.1 Produsul de intelligence / 185

4.3.2 Informarea / 189

4.3.3 Relația producător – consummator / 191

4.3.4 Schimbări în relația intre producători și consumatori / 202

Concluzii / 206

Capitolul 5 – CĂTRE O NOUĂ PARADIGMĂ ÎN ANALIZA DE INTELIGENCE / 209

Ipoteze / 209

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 209

5.1 Repere ale schimbării de paradigmă în intelligence / 210

5.2 Coordonate ale schimbării de paradigmă în analiza de intelligence / 215

Concluzii / 222

Capitolul 6 – CONCLUZII ȘI PROPUNERI / 226

6.1 Concluzii privind ipotezele de cercetare / 226

6.2 Repere pentru dezvoltarea unei culture analitice în cadrul comunității de informații din România / 233

6.3 Schimbarea în analiza de intelligence la nivelul SRI / 237

Lista de abrevieri / 249

Index / 255

Bibliografie selectivă / 267

Câteva cuvinte despre structura cărții prin prisma Cuprinsului (deși nu întotdeauna Cuprinsul se suprapune peste cuprinsul cărții…)

Cum am subliniat și în partea a doua a recenziei (vezi link ul la începutul acestei a treia părți a recenziei, care analizează excesul de trimiteri webografice care nu duceau la adresele căutate) se observă și aici, în cazul Cuprinsului, preocuparea autorului pentru a obține aprecieri pozitive la ”impresia artistică”. Aceste efect se dorea a fi obținut din modul de a intitula și de a structura materialul. Iată observațiile mele:

  1. Folosirea (la toate cele 5 capitole, cu excepția ultimului, Concluzii, care, de fapt, nu este un capitol și nici nu trebuia numerotat) sintagmei ”cercetare științifică” în loc de mai firescul și modestul ”cercetare” vrea să arate cititorului că acesta are în față o carte de ”știință” (nu un simplu raport de cercetare, cum este, de fapt, teza de doctorat). Poate este doar o idiosincrazie a mea, dar o reamintesc aici, sintetic: ”Știința a murit, trăiască cunoașterea” (despre asta cititorul poate afla mai multe în aproape toate articolele mele publicate în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc ). Fac deja alergie la cuvântul ”știință” pentru simplul motiv că în majoritatea cazurilor unde întâlnesc acest cuvânt nu întâlnim ”știință” în adevăratul sens al cuvântului (rigoare maximă, repetabilitate și verificabilitate, failibilitate, predictibilitate etc.) ci, avem, cel mult, opinii – documentate sau nu, argumentate  sau nu – și care, de regulă, aduc un foarte mic plus de cunoaștere, întărind concluzia sugerată de Dragoș Ciuparu (vezi Motto). Așadar, propun – ca înlocuitor al pomposului ”cercetare științifică” – mai modestul, mai simplul și mai adecvatul termen ”cercetare”.
  2. Pe lângă utilizarea insistentă a termenilor de ”știință” și ”cercetare științifică”, lectorul universitar dr. Ionel Nițu mai apelează la un procedeu impresionist, care să întărească convingerea cititorului că se află în fața unui op ”științific” major, o carte de căpătâi, un ”must read”. Procedeul nu este unul reprobabil în sine. Ar fi fost chiar unul lăudabil dacă această structurare a fiecărui capitol pe modelul unei cercetări de sine stătătoare ar avea un corespondent real în economia cărții. După cum voi arăta la timpul cuvenit, apelul autorului la terminologia ”științifică” este doar unul de fațadă, de ”acoperire”… Iată structura fiecărui capitol: Ipoteze, Stadiul cercetării științifice în domeniu, apoi ceva elemente de conținut/ umplutură cu discuții și opinii ale altora, Concluzii. Este schema oricărei cercetări care pornește de la formularea unei ipoteze care vizează o ALTERNATIVĂ la explicațiile deja existente, respectiv o VARIANTĂ de extragere de informații mai efectivă, apoi se efectuaează cercetarea propriu-zisă a cărei finalitate constă în demonstrarea corectitudinii ipotezei inițiale sau a falsității acesteia. Concluziile trebuie întotdeauna trase, deoarece în urma unor încercări de testare a unor ipoteze se poate ajunge și la alte adevăruri, la fel de utile ca și confirmarea unei ipoteze de lucru. Așadar, autorul, în loc să se concentreze asupra descrierii procesului analitic și a unor eventuale noi modele de analiză și de sinteză, reproduce masiv opinii din literatură (ceea ce, în exprimarea profesorului Ivanciu Nicolae – Văleanu, conducătorul tezei mele de doctorat, nu reprezintă decât ”conspecte de lămurire”, respectiv faze preliminare ale cercetării propriu-zise și care au drept rezultat scrierea a două-trei referate, dar nu o teză de doctorat). Mai mult decât atât, formularea ipotezelor nu este, de fapt, în carte, o ”formulare de ipoteze”, ci constituie, adesea, întrebări retorice sau afirmații generale ce nu pot fi nici infirmate, nici confirmate.
  3. Excesul de preocupare pentru ”impresia științifică” a tezei de doctorat culminează cu subcapitolul 6.1 Concluzii privind ipotezele de cercetare. Așa se întâmplă când ideea schematică a structurii de cercetare se transformă în dogmă. Despre conținutul concret al ”Concluziilor la ipoteze” – atunci când voi ajunge cu analiza la acel subcapitol. Fac aici doar o altă trimitere la ceea ce înțelege autorul cărții prin ipoteză de lucru: ”Principala ipoteză de lucru a cercetării mele științifice a constat în faptul că schimbările a doi parametri importanți (mediul de securitate și nevoile consumatorilor) au determinat schimbări relevante (procesuale, organizatorice) ale intelligence și, implicit, ale activității de analiză” (p. 19). Reformulată, ipoteza de mai sus poate fi scrisă astfel: ”voi încerca să demonstrez că dacă input ul se schimbă, musai să avem un alt output”, sau, mai trivial spus, dacă în loc de clasica omletă făcută din ouă și șuncă, prăjită trei minute la foc mediu vom face o nouă rețetă din care scoatem ouăle și dublăm timpul de prăjire, la foc iute, presupunem că omleta își va schimba gustul… J
  4. Fără a particulariza și exemplifica acum și aici, este de sesizat o mare dificultate pentru autor să umple cu ”material” cărnos și arătos acest schelet astfel încât imaginea finală să fie una cel puțin agreabilă. Din păcate, mogâldeața născută și scoasă în lume va fi una greu de suportat, fie datorită faptului că nu are coloană vertebrală (studiul de caz), fie pentru ca adesea pielea se găsește uneori prin interior și unele organe sunt lăsate dezgolite… Pe scurt, contradicția dintre titlurile cuminți și foarte echilibrat plasate în economia Cuprinsului, pe de o parte, și conținutul acestora, pe de altă parte, face ca  rezultatul general să nu fie unul agreabil/ pozitiv/ utilizabil. Voi arăta, în episoadele următoare, de ce.
  5. Dacă cineva ar citi doar aceste titluri și subtitluri ar conchide pe loc: da, este o carte despre managementul schimbării cu aplicații în domeniul serviciilor de informații și de intelligence. Drept pentru care conducătorul tezei de doctorat ar fi trebuit să fie, cred, din domeniul ”management”, nicidecum din domeniul ”studii militare și informații”. Cel mult, o cotutelă a celor două domenii ar fi fost mult mai binevenită.

(Va urma)

Liviu Druguș    Miroslava, Iași   2 septembrie 2013

 

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus