liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Metodologia Scop Mijloc MSM

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 736. Vineri 4 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (46)


Povestea despre sens este, într-adevăr, una complexă și destul de complicată, fie și datorită polisemiei cuvântului ”sens” (unul care are – și el – multe sensuri), iar lecția despre sens se lungește benefic în speranța unei lămuriri oricât de mici. Constatarea, tristă, a profesorului Harari este că ”La fel ca în vechime, în secolul XXI căutarea sensului de către om se sfârșește mult prea adesea cu o serie de sacrificii.” (p. 289). Este vorba, desigur, despre sacrificii ritualice inutile și… fără sens. (Mai exact, fără ca cineva să aibă confirmarea că sacrificiul făcut chiar a avut sens/ rost/ valoare/ finalitate).

Ideologiile sunt povești (care se vreau a fi) de succes, dar care, fatalmente, sfârșesc prin a fi devoalate ca atare (ca simple povești care acopereau, de fapt, alte interese), dar care imediat sunt înlocuite cu alte povești, unele mai gogonate decât altele. Astfel, ideologia comunistă din țările care au cunoscut ”dictatura proletariatului” a fost imediat înlocuită de către ideologia creștinismului (ba chiar cu ajutorul acesteia), pe post de factor coagulant și definitoriu pentru un tip de societate. Ideologiile identitare (naționaliste) sunt pe cale, în ultimii ani, să se reinstaureze în mințile oamenilor, după ce, cu cca 70 de ani în urmă au contribuit masiv la declanșarea celui de al doilea măcel mondial în masă. În unele țări, ca de exemplu în România, ideologia naționalistă cuplată cu ideologia ortodoxistă a generat crime abominabile, de regulă nerecunoscute ca atare de urmașii legionarilor sau ai BOR. Sigur, ”nu toți naționaliștii sunt fasciști. Majoritatea naționaliștilor au mare încredere în povestea națiunii lor și subliniază meritele unice ale națiunii lor și obligațiile unice pe care le au față de națiunea lor. … Fascismul este ceea ce se întâmplă atunci când naționalismul vrea să-și facă viața foarte ușoară, negând toate celelalte identități și obligații. A existat foarte multă confuzie în ultima vreme pe marginea sensului exact al fascismului. Oamenii spun adesea despre aproape orice persoană care nu le place că este ”fascistă”. Termenul riscă să degenereze într-o injurie utilizabilă în orice condiții” (p. 291).

Dintre ideologiile cele mai recente, ideologia consumerismului pare a fi cea mai de succes. Însăși ideologia creștină pare a ceda în fața consumerismului. Astfel, sărbătorirea nașterii și învierii lui Iisus Cristos este, tot mai vizibil, invadată de ideologia consumeristă, a darurilor multe și a consumului îmbelșugat (dar foarte profitabil din punctul de vedere al ideologiei liberale a supermarketurilor super-fericite că ideologia consumeristă a prins). Mai mult, bisericile comercializează aproape tot ce ține de credință: acatiste, pomeniri, vânzări de locuri de veci, vânzări de lumânări și obiecte de cult, pelerinaje foarte bănoase pentru bisericile organizatoare, creșterea prețurilor la botezuri/ cununii/ înmormântări în funcție de rata inflației ca și cum valoarea unei slujbe (divine) ar avea vreo legătură cu piața bunurilor și serviciilor laice. S-a ajuns ca unii preoți să nu ofere servicii religioase dacă materialele necesare acestora nu au fost achiziționate de la magazinul parohial, iar mesele să aibă loc doar în spațiile create de parohia respectivă. Cel puțin la noi, consumerismul (o latură a comercialismului) a invadat nu doar sistemul de educație și de sănătate, ci și sistemul credinței (creștine în cazul nostru). Toate acestea sunt cedări ale ideologiei creștine în fața ideologiei consumiste, ultima poveste de succes, dar, desigur, nu și cea de pe urmă. Practic, ideologia bolșevică nu a putut face față ideologiei consumiste, din două motive: a) imaginea despre abundența piețelor occidentale nu putea fi ascunsă de ochii și urechile cetățenilor din țările forțat bolșevizate, stârnind pofte inclusiv oficialilor și serviciilor (secrete) care păzeau sistemul; b) piețele occidentale însele aveau nevoie de o expansiune majoră în lipsa căreia și pe fondul scăderilor demografice ideologia consum(er)istă se putea îneca cu propria vomă. Întrebarea mea este: oare consumismul să fie singurul element care să dea sens plenar vieților noastre? Sau, de fapt, consumismul este doar un efect colateral al liberalismului dus la extrem?

Este interesant punctul de vedere al lui Harari în legătură cu nașterea, ascensiunea și… căderea ideologiei liberale (liberalism): ”… la fel ca și celelalte povești cosmice, și povestea liberală începe cu creația. Potrivit acesteia, creația are loc clipă de clipă, iar eu sunt creatorul. Atunci care este sensul vieții mele? Să creez simțind, gândind, dorind și inventând. Orice îngrădește aceste libertăți … îngrădește sensul universului. Iată de ce libertatea față de asemenea limite este idealul suprem. În termeni practici, cei care cred în povestea liberală trăiesc la lumina a două porunci: creează și luptă pentru libertate. … Din păcate, libertatea și creativitatea ființei umane nu sunt așa cum și le imaginează povestea liberală” (p. 297).

La fel ca iluziile ideologiilor laice sau religioase, și ideologia liberală are destule limitări și puncte slabe. Liberalismul se bazează, cred, prea mult pe individualism (prima dimensiune spațială din MSM: micro) și pe raționalism (oamenii iau, chipurile, întotdeauna deciziile care îi avantajează). Dar, a reduce lumea doar la nivelul micro (ignorând macro și mondo) este, din start, o formă de reducționism. De asemenea, a ignora capacitatea umană de a accepta ignoranța și prostia (personale, dar și ale semenilor) înseamnă a trăi în iluzia că liberalismul este chiar ”sfârșitul istoriei” (Fukuyama). Iată cum vede Harari limitele liberalismului: ”Povestea liberală mă învață să caut libertatea de expresie și să mă împlinesc pe mine însumi. Dar atât ”eul”, cât și libertatea sunt himere mitologice împrumutate din basmele străvechi. Liberalismul are o viziune cu totul neclară asupra ”liberului-arbitru”. … Dacă prin ”liber-arbitru” înțelegi libertatea de a face ce dorești, atunci da, oamenii au liber-arbitru. Dar, dacă prin ”liber-arbitru” înțelegi libertatea de a alege ce să dorești, atunci nu, oamenii nu mai au liber-arbitru”.  (p. 297-298). În realitate, oamenii nu au deplina libertate de a alege ce să dorească, fiind influențați masiv de reclame de politicile consumiste și de iluzia că mai mult înseamnă mai bine. Ca un adevărat guru într-ale psihologiei comportamentale, Harari ne sfătuiește că ”Este mai bine să ne înțelegem pe noi înșine, mintea și dorințele noastre, decât să încercăm să dăm curs oricărei fantezii care ne trece prin cap. Iar ca să ne înțelegem pe noi înșine, un pas crucial este să recunoaștem că ”eul” este o ficțiune pe care mecanismele complexe ale minții noastre o inventează, o actualizează și o rescriu în permanență. … de multe ori naratorul interior înțelege lucrurile greșit, însă rareori recunoaște asta, poate chiar niciodată.” (p. 299). Mărturisesc că mi s-a întâmplat acest lucru: cu ceva timp în urmă (vreo două decenii…) tot ce-mi trecea prin minte, îmi propuneam și apoi realizam, fără prea multe analize, pornind de la ideea (proastă) că dacă eu vreau înseamnă că chiar îmi trebuie. Mai mult, începusem să-mi construiesc propria statuie devreme ce reușeam tot ce îmi propuneam. În momentul în care am realizat că a lăsa creierul să-mi dicteze fantezii este foarte riscant, mi-am interzis, cel puțin un timp, să-mi iau dorințele drept nevoi reale și… am ajuns și eu la concluzia de mai sus a autorului. Închei și eu cu concluzia acestuia: ”Oamenii întreabă ”Cine sunt?” și așteaptă să li se spună o poveste. Primul lucru pe care trebuie să-l știi despre tine însuți este că nu ești o poveste” (p. 300).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 683. Luni 12 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (17)


Cum este și/ sau cum poate fi utilizat avantajul comparativ al celor care vor deține abilități cognitive (umane și/ sau artificiale) net superioare pentru transformarea acestui avantaj relativ într-unul absolut, respectiv pentru transformarea acestuia într-un unicatum cât se poate de concret? Ajunși la acest stadiu al analizelor oamenii politici vor fi tentați să treacă de la potențial la real, de la simpla putință la mai complexa dorință și voință. Autorul vorbește chiar despre voința superinteligentă, acea formă de voință care va fi transferată automatelor de gândire și care prezintă cel mai mare risc de depășire a modului uman de organizare cu un altul, doar imaginabil deocamdată. Dar să nu anticipez prea mult. Deocamdată, autorul ne transmite convingerea sa că ”orice tip de entitate care ar dobândi un nivel de inteligență net superior celui uman ar putea fi una extrem de puternică. O astfel de inteligență ar putea asimila conținuturi mult mai rapid decât noi și ar putea inova tehnologic la scări de timp mult mai mici. S-ar putea, de asemenea, folosi pentru a concepe strategii mult mai eficiente.” (p. 167). Desigur, asta în termenii gândirii umane, dar de unde putem ști că o inteligență (artificială) superînaltă ar dori să se preocupe de probleme strict omenești ca eficiența economică sau puterea politică? Aș înclina să cred că tocmai în aceasta constă riscul deschiderii drumurilor către inteligențe artificiale (IA) extrem de puternice: acestea să ”gândească” și să ”acționeze” în cu totul alți termeni și parametri decât o fac oamenii, cu consecința asigurării apariției unui decalaj între IA și oameni mai mare decât acela dintre oameni și restul animalelor.

Aplicând intuitiv schema de gândire mijloc – scop – mijloc, autorul se întreabă, retoric: ”Să presupunem că există o inteligență artificială care va dori să ia puterea într-o lume în care nu are rivali. Cum ar putea sistemul să atingă acest obiectiv al dominației mondiale?” (p. 173). În terminologie MSM, în citatul de mai sus avem un mijloc (M1) numit IA. În ce scop (S1) îl putem folosi? Odată definit S1, trebuie să decidem/ alegem alte mijloace (M2) care ne mai sunt necesare pentru a atinge S1. Desigur, există riscul ca, neadecvând corect M1 & M2 la S1 să ajungem la un alt ”scop”/ țintă (S2) nedorit(ă) sau chiar la o realitate îngrozitoare pentru oameni. Las cititorilor cărții plăcerea de a savura scenariile imaginate (de autor/i) în vederea atingerii S1 (inițial) și închei cu concluzia (optimistă!) a autorului care speră, în final, ca IA însăși să optimizeze strategia de atingere a S1, într-un mod mai inteligent și mai sigur decât ar putea-o face bieții oameni inteligenți. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 539. Sâmbătă 23 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (3)


Specificul Dosarelor Dilema veche constă în faptul că atașează la fiecare dintre articolele tematice câteva maxime/ cugetări tematice. În calitatea mea de autor al Metodologiei Scop Mijloc (MSM) tresar ori de câte ori citesc ceva care vizează finalitatea demersului și metodele/ tehnicile utilizate pentru apropierea de scop/ țintă/ final(itate). Despre finalitatea educației ar trebui discutat cel mai mult și mai apăsat. Abia apoi urmează alegerea tehnicilor de predare/ fascinare/ modelare. Pagina a IV-a a Dosarului conține două maxime referitoare chiar la finalitatea actelor educaționale văzute ca un tot unitar. Prima aparține lui Albert Einstein și cred că merită puțin discutată. Merg pe ideea că nimeni, inclusiv geniile, nu deține adevărul complet și definitiva asupra realităților înconjurătoare și, în primul rând la noi înșine. Redau această cugetare a celebrului fizician evreu născut în Germania, fără cetățenie germană, devenit ulterior cetățean elvețian și american (https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein) și pentru că atinge (tangențial) modelul teoretic numit MSM. Iată această încercare de descriere a finalității actelor generic numite educație: ”Scopul educației ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gândească independent și care, în același timp, să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor”. Câteva remarci: a) celebrul fizician, extrem de atent la nuanțe, nu se hazardează să descrie care ESTE scopul educației (la vremea la care el a scris acele rânduri), ci care AR TREBUI SĂ FIE acest scop într-o perspectivă oarecare; b) evită să cadă în reducționism și să se refere doar la individ sau doar la societate (așa cum fac multe definiții), ci la ambele, și încă la modul simultan; c) nu pot să nu sesizez idealismul marelui gânditor atunci când acesta își exprima speranța că educația va putea face vreodată ca indivizii să se dedice total comunității pe care însă nu o definește/ delimitează ceea ce pare a trimite la întreaga umanitate din care fiecare individ face parte. Contextul în care a formulat această definire a scopului educației ar putea lămuri mai bine la ce nivel de agregare socială se referea marele fizician; d) de asemenea, în contrast cu MSM, Einstein nu amintește deloc simțirea/ sentimentele, invocând doar gândirea/ rațiunea ca finalitate a actului educativ (aici mai fac o observație: savantul inversează ordinea firească a lucrurilor în privința celui educat vorbind despre ”acțiunea și gândirea independentă” a acestuia, punând acțiunea înaintea gândirii. Nu este vorba despre definiția dată de un umanist sau un pedagog, dar este una care definește concepția despre educație a unui mare cercetător și gânditor din secolul trecut. (Reamintesc, en passant, cum ar suna o descriere a cum ar trebui să fie scopul educației oamenilor prin prisma MSM: educația are ca scop îmbunătățirea permanentă a gândirii, simțirii și acțiunii umane, concomitent în context micro (individ, familie), macro (localitate, țară) și mondo (umanitatea globală) cu privire la trecut, prezent și viitor).

O a doua cugetare cu privire la finalitatea actelor educative îi aparține lui Titu Maiorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu), unul dintre modernizatorii europeni a României de până la Marea Unire: ”Scopul educației este nimicirea mărginirii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor”. Această definiție pune accentul pe individ și nu invocă comunitatea decât implicit, prin promovarea altruismului față de alți semeni. Cei doi autori invocați aici au fost contemporani timp de 38 de ani, mai exact, Maiorescu avea 39 de ani când s-a născut Einstein. Ambii păcătuiesc prin eliminarea dimensiunii sentimentale din actul educațional, pe care-l reduce la supunerea individului față de rațiunea (superioară, divină a) lucrurilor, deși un antecesor al ambilor a atras atenția că ”A educa mintea fără a educa inima nu înseamnă educație” (Aristotel). Pasiunea pentru definirea metaforică a finalității educației/ învățării rămâne și chiar abundă la un celebru scriitor britanic, C.S. Lewis (https://en.wikipedia.org/wiki/C._S._Lewis) care a redus actul educativ la relația profesor-elev: ”Obiectivul unui profesor modern nu este acela de a defrișa jungle, ci de a iriga deșerturi” pornind, probabil, de la presupunerea că elevul ar fi chiar însetat de cunoaștere. În fine, descrierea rostului și motivației învățăturii este excelent zugrăvită de indianul Mahatma Gandhi (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mahatma_Gandhi) la care subscriu pe deplin: ”Trăiește ca și cum ai muri mîine. Învață ca și cum ai trăi pentru totdeauna”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 478. Luni 23 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 2


Autorii noștri la modă n-au decât să fure una-alta. N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puțin decât La Fontaine sau decât Moliere. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaștere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele este banul” (Anatol France, 1892; apud Henning, Apologia plagiatului, p. 17).

Înainte de a ne lăsa conduși de Henning în/ prin istoria plagiatului (în episodul următor) se impune un moment de reflecție asupra spuselor/ scriselor lui Anatol France de mai sus. Bună observație: miezul problemei este banul/ dreptul de a fi răsplătit pentru o muncă prestată. Plagiatul este furt intelectual, iar furtul este un atentat la dreptul de proprietate – cel care se află la temelia oricărei construcții sociale.

Cei care susțin că plagiatul este inofesnsiv, că doar toți ”ciupesc” de ici-de colo, că nimic original nu mai poate exista, devreme ce temele majore ale omenirii au fost discutate și ”rezolvate” cu mii de ani în urmă, așadar aceștia ar trebui să dea o declarație cum că nu se simt deranjați de faptul că la magazin nu li se dă restul corect, că un ”vraci” le vinde apă de la chiuvetă pe post de medicament miraculos, că doctorul care îl tratează are o diplomă obținută prin plagiat etc.

Desigur, plagiatul are tangențe directe cu ceea ce în mod obișnuit numim inteligență și prostie. Plagiatorul inteligent (sau care se crede astfel) nu va fi prins asupra faptului și va poza în mare creator original, iar consumatorul prost va cumpăra produsul plagiatorului inteligent fără să știe că a plătit un hoț. La rigoare, el nu are dreptul să se supere devreme ce el însuși a luat decizia de a cumpăra, nu altul. Da, dar a fost păcălit să cumpere, neștiind că ALTUL ar trebui răsplătit cu banii săi. Pe scurt, la mijloc este BANUL: plagiatorul plagiază ca să aibă un folos pecuniar (mai mic sa mai mare, mai devreme sau mai târziu), iar cititorul/ consumatorul/ cumpărătorul care miroase că a fost păcălit este în drept să reclame că a fost ”jefuit” atunci când a cumpărat ceva ce fie că  el deja cumpărase și plătise acel text, fie că nu pur și simplu nu vrea să fie părtaș la jefuirea altora. A cumpăra o revistă subvenționată care publică plagiate înseamnă că tu ai plătit (prin impozite și taxe) pe plagiator(i)/ hoț(i), fapt care îți dă inconfortabilul sentiment de complice.

În esență, legislația antiplagiat din țările serioase nu pedepsesc doar gestul (i)moral de a fura, ci sancționează și lenea celor care – plagiind – nu mai creează lucruri bune, plăcute, ”noi”.  Scrie Henning în ceea ce se vrea un fel de introducere la carte (text intitulat ”Acesta este un plagiat” – un fel de autodenunț, o ironie sfidătoare la adresa acuzatorilor și judecătorilor din procesul său de plagiat): ”Ceea ce se reproșa în secolul al XVII –lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. < Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie și de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit. Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. ”Când observăm că ni se fură ideile, să cercetăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre” >. În episodul trecut ”m-am lăudat” că părți din Metodologia Scop Mijloc se regăsesc în articole, discursuri, prelegeri, autoasumate de alții ca originale, dar am spus că faptul nu mă deranjează, atât timp cât sunt bine diluate în preluări (și) de la alții și împănate cu ceva-ceva formulări ”personale”. Ideile de bază din MSM se regăsesc, parțial și nesistematizat ca teorie de sine stătătoare la Aristotel, Machiavelli și mulți alții care au sesizat că axa scop-mijloc poate fi un bun criteriu de înțelegere/ analiză/ construire a lumii. Nu doar că nu am ascuns acest lucru dar am subliniat că în mod sigur au existat și alți gânditori care au reflectat asupra acestor lucruri, dar de care nu am încă cunoștință. Într-adevăr, atunci când cineva afirmă că o teorie/ concepție etc. îi aparține este obligatoriu este să precizeze înaintașii și raportul ideatic cu aceștia. Nimic nu se naște pe loc gol, dar semințele aruncate anterior trebuie recunoscute ca atare. Problema e că înaintașii străvechi n-au menționat întotdeauna de unde au o idee sau alta…  ”Plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei” (p. 19) scrie Henning, dar nevrând să recunoască de unde a copiat asta… Merită reflectat și la aceste rânduri care stârnesc admirație pentru arta avocaților apărării: ”… plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, fața nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică.  … orginalitatea, în materie de creație, nu e decât o momeală, o înșelăciune” scrie Henning, uitând să recunoască evidența că orice înșelăciune trebuie taxată ca atare și nu lăudată ca un genial fruct propriu aducător de lauri și lovele.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!