Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 573. Joi 26 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (29)

Presupusul interviu luat de dl Andrei Pleșu lui Alexandru Paleologu este, de fapt, un dialog de idei, fiecare dintre preopinenți întrebând sau ridicând mingi la fileu. Într-o intervenție consemnată pe nu mai puțin de patru pagini și jumătate, Andrei Pleșu se apără de acuza lansată de Al. Paleologu la adresa sa, aceea că el ar fi victima ”unui puseu de estetism” (p. 337), iar estetismul, în viziunea seniorului, este o formă de mitocănie. Dacă aș fi fost de față aș fi îngroșat  descrierea negativă a estetismului, afirmând că toate ”–ismele” sunt forme de mitocănie, de exagerări nepermise și duse dincolo de limita bunului simț. Andrei Pleșu se apără, acuzându-l pe Paleologu de… ați ghicit! estetism, adică de mitocănie. Desigur, vine cu exemple și cu argumentări pro domo. Le las în seama celor iubitori de sofisme și șicanări juvenile.

Mai demn de interes mi s-a părut discuția despre momentul decembrie 1989. Chiar dacă, unii dintre noi aveau informații mai precise despre ce se întâmpla în URSS, în celelalte țări socialiste, schimbările fiind iminente și la noi, simplul fapt că s-a întâmplat și la noi ne-a luat, ca de obicei, pe nepregătite. Iată mirările dlui Andrei Pleșu în legătură cu fatidicul moment: ”Noi nu am fost pregătiți (L.D. – și Ion Iliescu a spus la fel)  pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie și nu vrem să recunoaștem acum acest lucru. Noi nu eram pregătiți să ni se întîmple acea minune și ca atare am avut reacțiile cele mai inadecvate cu putință. … Nici în alegerile din mai nu eram pregătiți să alegem altceva. E un fapt. Sigur că procentele vor fi puse în discuție, dar trebuie să luăm note de fapte dacă vrem să ne înscriem într-un conflict plauzibil.” (p. 341-342).

Replica gânditorului (doar cu un an mai mic decât România Reunită) este nu doar interesantă, ci și agreabilă, iar în ce mă privește, chiar agreată, probând, cu alte cuvinte, identitatea de esență dintre etic și estetic. La modul aproape ideal, ar trebui să avem identitate de esență între cele două elemente ale kalokagathiei (https://dexonline.ro/definitie/kalokagathia): binele (moral) și frumosul (estetic), iar la modul ideal ar trebui să avem identitate și unitate de esență între cele trei elemente ale vieții demne: adevăr, bine și frumos. Dar una este estetica și alta este estetismul, susține Al. Paleologu: ”Eu spuneam, în Epistolar, că estetismul, ca atare, mi se pare o utopie ridicolă și bovarică. Nu-mi plac estetizanții în artă tocmai fiindcă nu înțeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul și arta sînt valori supreme, tot atît cît viața, nu deasupra și nici dedesubtul ei. Criteriul estetic plasat în morală este foarte bun, îi dă acesteia legitimitate. O morală inestetică este o morală resentimentară, urîtă și brutală, care vine de la detestatorii, care există dintotdeauna, ai vieții și ai bucuriei, deci și ai frumuseții și artei.” (p. 341).

Cu trimitere la chiar excesele majorității arogante actuale care legiferează cum îi place în numele legitimității date de popor prin alegeri, invitatul pe Divanul Dilemei vechi punctează cu mare folos pentru votanții de azi și de mâine: ”Eu nu cred că sufragiile sunt legitimatoare. Nu cred că legitimitatea vine din sufragiu. Căci, dacă ar fi așa, nimic mai legitim decît nazismul! … Jean Francois Revel spune că alegerile sînt validate numai prin repetare. O alegere greșită poate fi  corectată la alegerile viitoare. Astfel, încît, pînă la urmă, alegerile sînt un mod de control al voinței populare și de impunere a ceea ce aceasta dorește.” (p. 342)

Despre momentul 22 decembrie 1989, Al. Paleologu rostește un adevăr prea rar spus: ”la 22 decembrie 1989, gorbaciovienii au pregătit un derapaj pe care îl voiau total. Or, nu a fost așa. Au conservat ei ce au conservat, dar mult mai mult am cîștigat noi decât au recuperat ei, în realitate. … Și cred că ceea ce au pierdut este pentru ei irecuperabil, și le va fi mortal. Neputînd recupera întreaga putere, o vor pierde pe cea care le mai rămîne.” (p. 350). Din păcate, marele anticomunist s-a înșelat (ca și marele comunist Silviu Brucan, cel care care prevedea o tranziție de două decenii): fostul PCR, numit acum PSD, recuperează masiv în special la capitolul năravuri totalitare și se constituie ca un mare factor de risc pentru prea scurta și tânăra noastră democrație. Pe ce mizează gorbaciovienii vopsiți în social-democrați? Pe neînțelegerea acestui proces pervers și destul de greu vizibil numit trecerea de la regula majorității la dictatura majorității. Dar tot experiența de viață a lui Al. Paleologu îi permite acestuia să încheie pe o notă optimistă, oferind și soluția: ”Dar nu se poate să nu înțelegi nimic la infinit”. (p. 359)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 571. Marți 24 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (27)

Partea a doua a interviului luat de Andrei Pleșu invitatului Alexandru Paleologu este dedicat unei teme care s-a cam tocit/ epuizat/ șters din analizele politice serioase actuale: polarizarea dreapta – stânga. Acum, această polarizare a devenit irelevantă, multe dintre guvernările de la noi fiind non-ideologice, non-criteriale, ci pur și simplu oportuniste, amestecându-se obiective foste de stânga și foste de dreapta într-un joc propagandistic al oportunismului politic sub deviza: ce trebuie să facem ca să adunăm voturi multe?

Totuși, discuția între cei doi preopinenți merită citită în întregime (vezi Dilema veche nr 12/ 2 aprilie 1993). Voi reproduce mai multe pasaje (în mai multe episoade) tocmai pentru că este un bun materiale pentru reflecție. Iată întrebarea gazdei: ”Domnule Paleologu, toată lumea manevrează cu o nonșalanță fără criterii concepte politice abia digerate. Confuzia e în creștere. De pildă polaritatea stânga – dreapta a ajuns, prin inflație, inoperantă. Vorba lui Nae Ionescu, la sfîrșitul unei tablete politice: ”Sînt de stînga? Sînt de dreapta? Habar n-am!” Ce aveți de spus despre această polaritate?” (p. 335). Iată și răspunsul omului de cultură care a fost Alexandru Paleologu: ”Dacă spui astăzi în Occident, unui intelectual de stînga, că polaritatea dreapta-stînga nu mai înseamnă nimic, îți va răspunde invariabil că ai o poziție de dreapta. Stînga a devenit ceva insuportabil, prin prezumția ei, prin ideea că, cu toate infirmările aduse de istorie, ea este bună ”în principiu”. Nu este bună nici măcar în principiu, pentru că acest principiu se bazează ori pe o minciună, ori pe o iluzie. Conceptul justificator de ”idealuri nobile” este un concept criminal. Idealurile nu trebuie să fie !nobile” și nici măcar nu trebuie să fie idealuri. Trebuie să fie niște prospecții, niște mize mai mult sau mai puțin pragmatice, într-un sens natural și omenesc. Trebuie să avem în vedere nu caracterul ”nobil” sau ”ne-nobil”, ci pe acela uman. Nu mai este posibil să zici astăzi că ești de stânga, pentru că stînga este infectată de toate purulențele posibile. Dreapta – nu. Deși, ce e dreapta? Noi românii am fost acuzați de ”reacționarism”. Întîmplător ”forțele reacționare” erau cei mai iluștri oameni ai României. Faptul că am avut ”la dreapta” marile noastre genii nu este un lucru de care trebuie să ne jenăm. Trebuie să căutăm să înțelegem de ce. Stînga, la noi, cîtă a fost, are o tradiție intelectuală și umanitară – nu umanistă, cuvîntul e aberant – foarte stimabilă. Eu am avut totdeauna o mare simpatie și chiar admirație pentru Dobrogeanu Gherea. … Mai pot spune astăzi despre un om ca Dobrogeanu Gherea că e ”de stînga”?  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 570. Luni 23 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (26)

Alexandru Paleologu (1919 – 2005)  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Paleologu) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român. Înregistrat în anul 1993, în cazul de față avem chiar un dialog, un interviu luat (doar) de către Andrei Pleșu celebrului umanist, interviu publicat în două numere consecutive (11 și 12) din martie și aprilie 1993.

Dialogul începe, ușor provocator, cu amintiri de pe vremea întâlnirilor de la Păltiniș, cu concluzia șoc că… înainte era mai bine. Ca să ne îngrozească și mai mult Al. Palelogu plusează masiv și afirmă: ”Era mai bine înainte, tot așa cum era mai bine în pușcărie. Trebuie să spun că în pușcărie era foarte bine dintr-un anumit punct de vedere, știam foarte bine cine sîntem, noi și cine sînt ei. Probleme de tranziție cu ei nu se puneau. Nu existau dileme de ordinul acesta. Existau dilemele noastre, de altă natură, mai profundă. Fericirea nu este neapărat agrement. Uneori înseamnă antiagrement. De multe ori fericirea constă în suferință.” (p. 327). Ei, așa mai merge… Putem înțelege că și în suferință se poate găsi ceea ce numim fericire, cu o singură condiție: să știi ce vrei de la viață și de la semeni. Iar savantul știa că cel mai mult își dorea libertatea (de expresie, de impresie, de circulație etc.).

Privit prin prisma binomului libertate – nonlibertate, Al.P. sintetizează excelent momentul decembrie 89 și tranziția ce a început atunci: ”Între timp au survenit să nu zic libertatea, ci libertățile. Căci este sigur un lucru: derapajul care s-a produs în decembrie 89 în favoarea recuperării de către comuniști a puterii nu le-a reușit acestora în totalitate; noi am câștigat mai mult decât au recuperat comuniștii. Cu toate aparențele, este vorba despre un pas enorm în sensul pe care îl dorim. Atâta doar că în vîrf se află instalată o putere legitimă, nu comunistă, din ce în ce mai puțin comunistă, dar a unor comuniști.” (p. 327).

După cum a șarjat chiar de la începutul dialogului, lui Al.Paleologu îi place/ plăcea ironia, gluma, calamburul, tocmai pentru a putea să ne despărțim de trecut mai vioi și mai degajați: ”A lua lucrurile integral în serios, fără o marjă fie de parodie, fie de anecdotă, fie de glumă, fie de scepticism, fie de neseriozitate este foarte grav. Eu totdeauna am avut groază de seriozitate și aspectul omului serios pe mine mă întristează, mă indispune.” (pp. 328-329) În fond, dacă umorul este apanajul oamenilor inteligenți, cum ar putea intelectualul cu mult simț al umorului Paleologu să se simtă confortabil în prezența proștilor (adică a celor lipsiți de simțul umorului)?

Cvasiironic, invitatul pe Divan al dlui Pleșu reia tema beneficității lipsirii de libertate ca un mod sigur de a iubi cu nesaț libertatea, afirmând tranșant și clar ce anume îi datorează mai mult mentorului său Constantin/ Dinu Noica: ”În special, îi sînt recunoscător pentru faptul că, mulțumită lui, am ajuns la închisoare. Zic mulțumită lui și nu din pricina lui, pentru că socot că acest fapt a fost un mare noroc. Închisoarea este o experiență care, pentru o anumită calitate umană, este benefică. … În special oamenii de o anumită calitate, zic eu, au, în afară de setea de agrement, de voluptate, de confort, de putere, de glorie de bogăție, și o sete, mai puțin mărturisită, de suferință, de umilință, de a fi zdrobit, de a verifica propria rezistență la răutate.” (p. 333).  Păstrând proporțiile, am amintirea celor trei zile de ”pușcărie” făcute în armată, zile care mi-au satisfăcut nu doar multe curiozități legate de statutul de ”închis”, ci și plăcerea ușor masochistă de a-mi fi verificat multe gânduri și simțuri. (Am povestit mai pe îndelete acest episod într-una din pseudorecenziile scrise înainte de a începe acest serial).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 569. Duminică 22 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (25)

Lucian Boia (n. 1944) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia) un istoric drag mie pentru modul nedogmatic prin care înțelege să prezinte povestirile din trecut numite generic istorie este și cel mai recent intervievat (martie 2012). Controversat și chiar contestat (vezi Lucian Boia criticat de Alex Ștefănescu https://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-deserviciu-istoric-moda-1_5105088daa73e8e04b4a8de1/index.html) , ca, de altfel, majoritatea personalităților prezentate selectiv de Mircea Vasilescu în cartea ”Vorba rămîne” (2018), istoricul extrem de prolific și de profund în același timp mai are multe de spus pentru reabilitarea statutului acestei discipline din largul evantai al cunoașterii. În ordinea cronologică a derulării și înregistrării opiniilor invitaților, Lucian Boia încheie această selecție foarte utilă pentru cunoașterea (sau incitarea la o mai bună cunoaștere a) vârfurilor intelectualității române din ultimele trei decenii. (Cartea se va încheia însă cu alte două interesante dialoguri din anul 1993). Preiau din descrierea făcută de antologator (Mircea Vasilescu) și cred că nu putem decât să fim de acord cu afirmația acestuia conform căreia Lucian Boia ”demontează prejudecăți, false interpretări, ori mituri transformate în stereotipuri” (p. 314). Și preocuparea mea a fost demitologizarea, așa încât simpatia mea față de Lucian Boia este cât se poate de justificată. Pentru mine, căderea în mit este o lovitură dată cunoașterii veridice, adevărului și respectului față de adevăr. Din păcate, dilematicii au ocolit tema mitului marșând mai mult pe ideologii și drame politice, pe personalități literare cu preocupări ideologice și rolul jucat în devenirea acestora de apartenența lor etno-culturală la iudaism (Tudor Vianu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian) (Cu titlu pur statistic, șase dintre personalitățile invitate pe Divan, adică 30% din total, au origini sau orientări culturale evreiești. De asemenea, și în componența redacțională există o semnificativă pondere evreiască, fapt care ar explica oarecum și selecțiile făcute, deși criteriul principal pare a fi fost prietenia și starea de colegialitate cu Andrei Pleșu). De fapt, întreg dialogul lui Lucian Boia cu jurnaliștii de la Dilema veche a fost axat pe descrierea unor personalități literare și politice de la începuturile modernizării României și până în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, este un dialog/ interviu ratat, cantonat mai mult în cancan decât în chestiuni serioase (cum ar fi: concepția istoricului Boia despre istorie și Istorie, despre predarea istoriei în școli, despre falsificarea de către cam toate regimurile politice a evocărilor istorice, despre rolul mitizării și demitizării în apropierea istoricilor de adevărul istoric etc. etc.).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 565. Miercuri 18 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (21)

Următorul ”selecționat” să apară în carte (din seria mai lungă a invitaților la taifasul pe Divan) este istoricul, diplomatul, omul politic și profesorul de istorie Mihai Răzvan Ungureanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_R%C4%83zvan_Ungureanu) , un alt fost ieșean de bună calitate ”cumpărat” de București (”Ubi bene ibi patria”), care după îndeplinirea unor demnități publice de vârf (ministru de externe, prim ministru, șef al SIE în două mandate) a reintrat în anonimatul pe care ți-l asigură cu asupră de măsură ieșirea din viața publică/ politică. Interviul a avut loc în aprilie 2007.

Înainte de numirea sa pentru un al doilea mandat la SIE (iunie 2015) în presă (https://www.cotidianul.ro/a-fost-sau-nu-mihai-razvan-ungureanu-agent-al-unui-serviciu-de-spionaj-strain/) au apărut acuzații severe (din partea lui Nicolae Ulieru, purtător de cuvânt al SRI) de apartenență la un serviciu secret al altui stat. Anterior, MRU acuzase un ofițer SRI că a încercat să-l racoleze, după care ofițerul a fost demis. Apare mai mult ca o răzbunare a SRI, dar și faptul că de trei ani nu s-a mai auzit nimic de această acuzație întărește ideea că a fost o fumigenă de tip securistic, dar fără urmări. Evident, dacă ar exista dovezi ale acuzării, cu siguranță MRU nu ar mai fi în libertate, indiferent de partidul aflat la putere. Demisia lui MRU de la conducerea SIE s-a făcut din motive de sănătate.

Dincolo de cancanurile care au însoțit viața publică a lui MRU, acesta face parte din elita intelectuală a României, iar răspunsurile sale la întrebările adresate de membrii redacției Dilema veche, confirmă acest lucru. Voi face referire la acestea nu înainte de a nota că, spre deosebire de alți invitați, MRU are o prezentare (în carte) pe o pagină întreagă. (Amintesc, prima funcție publică a istoricului ieșean se datorează lui Andrei Pleșu care în mandatul său la Ministerul de Externe i-a oferit un post de ministru secretar de stat).

Ca unul care am fost considerat, în liceu, ca un viitor diplomat (atunci când mi se reproșa ceva reproșul începea cu ”ce fel de diplomat o să fii tu dacă…”), în facultate – de asemenea (la absolvire o colegă mi-a scris câteva gânduri, spre perpetuă reamintire, sub titlul ”Diplomatule dragă”), iar în anii 80 (pe la mijlocul lor) mi s-a sugerat, discret, că ”după” (adică după ce Revoluția română va fi devenit învingătoare) aș putea fi un bun ministru de externe, așadar cu aceste amintiri în minte am dat atenție aspectelor releva(n)te de MRU legate de activitatea diplomatică.

”E surprinzător cît de tehnică, de articulată și de precisă devine astăzi reprezentarea diplomatică. Cu cît ești mai superficial, cu atît pierzi mai repede în confruntarea cu omologii. Cu cît ești mai profund, mai atent, mai aplicat, cu cît ai mai mult Sitzfleisch să citești, cu atît cu cît ești mai obișnuit să treci cu creionul pe dosare – dosarele care devin enorme, devin cărți – cu atît ești mai convingător. Altminteri, superficialitatea, aparența cunoașterii, aroganța celui care nu citește, dar declamă sînt imediat taxate și sancționate în mediu. Nu vă așteptați ca diplomația să însemne doar spirite spumoase. Ministrul e un expert cu bun simț. Nu mai este Talleyrand, nu mai este o familie de intelecte enciclopedice. În mare măsură miniștrii de externe din Uniunea Europeană au un parcurs decent și nespectaculos. Au trecut prin Parlamentul propriu, în urma unei cariere politice de nivel onorabil. Au ajuns în Parlament pentru că fiecare partid politic, oriunde în Europa, are nevoie de niște experți capabili să facă o fișă, un dosar de situație, să confirme o poziție ideologică, pe o temă de politică externă; dintre aceștia se aleg miniștrii de externe” (pp 242-243)

(Pentru sitzfleisch am găsit următoarea explicație: https://www.elizabethgilbert.com/word-of-the-day-sitzfleisch-asha-a-friend-of-this-page-just-asked-me-to-r/ În traducerea mea, acest cuvânt poate fi tradus prin robacitate, rezistență, anduranță la eforturi prelungite. Literal aș traduce prin ”buci tari”)

Deosebit de interesante și instructive sunt alegațiile istoricului-diplomat despre limbajul diplomatic, apoi despre rolul alogenilor în edificarea României unite și unitare, despre fundația Gojdu, despre repatrierea a o mie de români din Liban, despre satisfacția de a putea ajuta români aflați în nevoie etc. Textul integral al dialogului cu MRU este publicat în nr 168/ aprilie 2007 al revistei Dilema veche.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 561. Sâmbătă 14 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (17)

Matei Călinescu (1934-2009) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_C%C4%83linescu) a fost invitat pe Divan în octombrie 2006. Criticul literar româno-american s-a dovedit, în dialogurile de pe Divan, că este un gânditor analitic și profund. Dualitatea identitară (lingvistică și culturală), specifică majorității ex-paților, a fost primul subiect de discuție, luând ca exemple pe Eugen Ionesco și … Matei Călinescu. Iată opinia invitatului: ”… fiecare dintre noi avem mai multe identități. Avem o identitate etnică, o identitate culturală, o identitate religioasă – chiar dacă sîntem atei, pentru că venim din familii cu anumite tradiții, iar un ateu protestant, un ateu ortodox și un ateu islamic sînt cu totul diferiți -, o identitate de vîrstă (pe măsură ce creștem și îmbătrînim), identitatea noastră se schimbă, intrăm în alte tipuri de roluri, alte tipuri de așteptări din partea celorlalți din partea noastră, pe care le putem, eventual respinge, sau pe care le putem accepta și juca rolul așa cum trebuie jucat). Există identități sexuale, în mod sigur, și așa mai departe. Deci avem mai multe identități, sîntem multipli, chiar dacă din punct de vedere etnic sau cultural – să zicem – avem o singură identitate. Posibilitatea de a avea două identități etnic-culturale există și ea…” (p. 174).

Un dialog pe tema preoților corupți, care au colaborat cu Securitatea: sunt realități caracterizate de invitat drept groaznice, dar pe care le consideră acceptabile din punct de vedere teologic deoarece preoții au puterea de a te salva, chiar dacă pe el însuși nu (mai) poate…

Despre ideologii: ”toate ideologiile au puncte oarbe. Ele încearcă să explice totul; chiar dacă te opui lor și nu încerci să-ți explici totul prin ele sau împotriva lor, rămîi cu anumite puncte oarbe: nu poți să înțelegi alte lucruri, alte instituții, nu poți să înțelegi alte ideologii decît poate printr-o intuiție cvasimiraculoasă. … Cînd știi că nu știi ce nu știi, poți să înveți. Altfel ești în întuneric. ” (pp. 176-177).

”Pînă la urmă identitatea mea cea mai puternică este cea românească. … am plecat în 1973 pentru că am vrut să scap de încercări de racolare de Securitate, de o serie de presiuni pentru a intra în partid, de ipocrizie, de minciuna obligatorie, de duplicitatea obligatorie. ” (p. 177).

”Prima oară m-am întors în 1994, deci nu foarte repede, pentru că mi s-a părut că schimbarea fusese o schimbare pe de o parte radicală, pe de altă parte falsă, și aș fi vrut să văd o discontinuitate mai precisă între ceea ce a fost și ceea ce este. Regimul Iliescu mi se părea un regim nu neapărat comunist din punct de vedere ideologic, dar neocomunist din punctul de vedere al celor care exercitau puterea. ” (p. 178).

Andrei Pleșu: Cum e să îmbătrînești? Matei Călinescu: ”Este destul de… groaznic. Pentru că se întîmplă o serie întreagă de fenomene. Vîrsta emoțională poate să fie de 20 de ani, vîrsta cronologică poate să fie de 70 de ani, vîrsta mentală poate să fie de 40. Poți fi foarte mobil intelectual, incisiv… Mai există apoi vîrsta biologică. Dacă ești sănătos, septuagenar fiind, poți funcționa în multe privințe ca un om de 40-50 de ani. În schimb ești perceput de ceilalți ca un om de 70 de ani. Se creează o prăpastie între tine și oamenii mai tineri”.

”America este o țară formată din minorități. Nu există majoritate etnică. Imigrația latino – americană este acum cea mai mare minoritate” (p. 188)     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 560. Vineri 13 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (16)

Invitatul Divanului (de la sfârșitul lunii august 2006) este Toni Grecu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Toni_Grecu), inginerul ieșean umorist, artistul român nonconformist și interlocutorul ideal pentru orice interviewer (pentru că are răspunsuri – glumețe – la orice întrebare mai mult sau mai puțin provocatoare). Un interviu (ușor spumos) cu Toni Grecu (noiembrie 2015) găsiți aici: https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/toni-grecu-umorist-liderul-grupului-divertis-In-comunism-cenzura-ne-a-facut-servicii-colosale-1_5645b6997d919ed50e2bffda/index.html . Acum, Toni Grecu este bucureștean (Ubi bene, ibi patria) confirmând legea conform căreia Bucureștiul (acolo sunt banii!) este un aspirator de talente.

Umorul a fost (și este) un bun mod de a trece prin perioade grele ale vieții, iar grupul Divertis (ca și altele de acest gen) a apărut tocmai ca o supapă de refulare a presiunilor și nemulțumirilor sociale. Orice regim dictatorial care se respectă stimulează și acceptă ironiile controlate, sarcasmele dirijate și glumele bine fabricate. Securitatea este/ a fost, cred, locul unde se râde(a) cel mai mult pentru că, nu-i așa, râsul este apanajul oamenilor cu intelligence. Toni Grecu susține că nu a fost contactat direct de vreun securist. Deduc de aici că doar indirect. Despre intenția sa de a-și vedea dosarul de la CNSAS Toni Grecu are două variante: a) odată că acolo se lucra vinerea doar până la 14 și el a fost cu cererea în mână la ora 16; b) a doua variantă este că acolo se lucra până la 16, iar el a ajuns cu dosarul la 16.10. Mai poate apărea și varianta c) că a fost într-o duminică fără să-și dea seama că duminica nu se lucrează… Oricum, e bine să ne despărțim de trecut râzând. Problema actuală este însă că și cheful de râs a cam trecut, iar libertatea deplină de a râde de proștii care se succed la conducerea scumpei noastre patrii echivalează cu moartea umorului.

Amintirile din vremea cenzurii comuniste sunt la fel de vesele ca și întâmplările care le-au produs. Un exemplu: sugerând să nu se folosească cuvântul dolar într-un text, ci să fie invocată orice altă monedă, băieții divertisioniști au spus textual ”orice altă monedă”, ca și cum asta însemna o fentare a cenzurii. Inteligent fiind, Toni Grecu recunoaște că ”ne-au dat senzația că am reușit să-i fentăm” (p. 160).

Inevitabil, a apărut și întrebarea (Magdalena Boiangiu) legată de proștii și deștepții de pe scenă și cei din sală: ”În cazul acestui tip de emisiune, spectatorul nu trebuie să se simtă superior? Uite ce tîmpit e ăla, eu sînt mai deștept.” Iată răspunsul lui Toni Grecu: ”Asta e obligatoriu în cazul umorului. Niciodată (spectatorul) nu o să zică ”eu sînt la fel de prost ca ăla”. Eu sînt mai deștept, deși poate fi la fel de prost sau poate chiar despre el este vorba. E șmecheria umorului aici. Cînd făceam spectacole la sală era fascinant. Fixam diverși oameni în sală. Unii se distrau de cădeau pe spate, în timp ce alții tăceau mîlc. Și nu înțelegeam. Oare de ce? Dacă toată sala rîde, de ce sînt trei-patru-cinci-șase care nu rîd? N-au înțeles gluma. Sau poate nu le arde să rîdă. Nu vor să fie văzuți de de către vecini, de către cei din jur. Pentru că dacă rîzi laolaltă cu plebea… trebuie să ai…. trebuie să fii sobru… Fixat fiind pe un asemenea personaj, rămîneam cu ochii pe el și îl urmăream pînă la sfîrșitul spectacolului. Unii se lăsau molipsiți de rîs. Rîsul e molipsitor, asta e. Alții, ori nu înțelegeau nimic, ori îi enerva ce vedeau, ori aveau un rîs interior, inteligent. Deși m-aș cam îndoi…” (p. 163).

Constatare cvasigenerală despre umorul actual, o face și specialistul în umor, Toni Grecu: ”Calitatea umorului a scăzut după Revoluție. Umorul practicat înainte de 1989 era mult mai subtil. Pentru că se baza pe aluzie. Nu aveai voie să spui nume proprii. Nu puteai să te exprimi în clar, în nici un fel. Or, aluzia, în mod automat, poate fi codificată doar de oameni subtili. După Revoluție, dacă nu spuneai ”Jos Iliescu” nu se uita nimeni la tine. N-avea rost să spui ”Jos acel domn cu zîmbet larg” (p. 164). Legat de această regulă a umorului aluziv îmi aduc aminte de o glumă făcută de un student de la brigada umoristică ”Seringa” (Medicină), prin 1988 sau chiar 1989, cred: pe scena absolut goală intră un personaj, bine făcut fizic dar … clătinându-se. După un moment de tăcere (sala deja râdea, se aștepta la ceva foarte foarte aluziv…), ”actorul” (Radu se numea) duce degetul la buze și pronunță ”Șșșșșș…””. Sala se prinde că e vorba de ceva ce nu trebuie spus cu glas tare… Rîde sala. Apoi, din nou: ”Șșșșș…!”.  Adică, aveți grijă să rămână între noi! După cîteva secunde de suspans, Radu mimează un șut… (plin de dezgust), ca și cum ar vrea să tragă un șut la o minge într-o poartă imaginară. Apoi, iar ”Șșșșș…” dar arătând cu degetul înspre el însuși. După alte cîteva momente se vede că vrea să pronunțe un nume, dar alcoolul îi încleștase fălcile. După alte încercări, în care mai adăuga numelui câte o literă, sporind tensiunea: ”Șșșșuuuu”, apoi ”Șșșșuuummmm”, apoi – arătând cu degetul înspre sine – pronunță, împleticit, tot textul: ”Șșșșșuuummmaher. Eu sînt Șu-ma-her?”. Asta a fost tot. Sala se tăvălea pe jos de rîs. Poanta era simplă doar pentru cei din acea vreme: în Germania era un portar de fotbal renumit, pe numele său Schumacher, nume propriu care înseamnă ”Cizmaru”. Aluzia era directă la cizmarul statului, Ceaușescu: gestul de a trage la poartă era imediat decriptat ca fiind, de fapt, un șut în fund, un gest de dispreț față de conducătorul statului, care trebuia alungat, luat în șuturi. Totul era redus la un nume și un gest! Asta da calitate! Probabil, în alte condiții (să zicem, anii 50) un asemenea spectacol era imposibil, ”actorul” fiind trimis direct la Canal (eventual împreună cu cei care au râs). De data asta însă, în momentele de pregătire de către ”Securitate și ai săi” a Revoluției române, acest text/ monolog a fost elogiat aproape pe față. Ca să știi!

La întrebarea lui Andrei Pleșu dacă se poate glumi despre orice, Toni Grecu susține că ”Trebuie să faci glume cu proști. Omul se uită și spune: ”Uite! Ăla-i mai prost decît mine.” După aceea, glumele cu politicieni.” (p. 168). Apoi tot el povestește o întâmplare pe care am savurat-o, atunci, în direct: ”În 1984, la Costinești, la o gală a tînărului actor, la o sală foarte specială, cu lume bună, am spus gluma cu programul tipărit al televiziunii române, care încape pe un bilet de tramvai: telejurnalul de seară, telejurnalul de mijloc și telejurnalul de noapte. Ce s-a mai rîs!” (p. 169). Cu riscul să fiu aspru diagnosticat, reiterez aici teza mea că atacul la adresa comunismului dictatorial începuse deja din 1982, anul venirii la putere a lui Iuri Andropov, protectorul și susținătorul lui Gorbaciov. În vara lui 84, Andropov deja murise de aproape jumătate de an (asasinat? https://adevarul.ro/cultura/istorie/a-fost-iuri-andropov-asasinat-1_502a0ccc8a396968668d213c/index.html) dar ”dezlegarea” la atacarea din interior a sistemului dictatorial era deja dată și aplicată. Doar așa îmi explic faptul că un atac direct, de genul celui povestit de Toni Grecu nu era pedepsit, ci apreciat, promovat și răsplătit. La fel (țin minte foarte bine!) a prins bine la public gluma lui Toni Grecu cu cei doi eroi de poveste. Dar să-i dau cuvântul chiar povestitorului de pe Divan: ”Basmul cu Făt Frumos și Ileana Cosînzeana se termina așa: Și uite-așa, cei doi bătrîni au trăit mulți ani fericiți, reconfirmînd vorba proverbului: viață lungă, sărăcia poporului. Întîi s-a lăsat o liniște de mormînt. Erau 2000 de oameni în fața noastră. Mi-am dat seama că e ceva straniu în sala aia. Eram la Iași la Festivalul de umor, în 1983, cu Octavian Cotescu președinte de juriu. Mi-am dat seama că plutea ceva în aer din momentul cînd am rostit titlul basmului. Ne-au interzis numele Ileana Cosînzeana, nu aveam voie să spunem acest nume. Și am spus: Făt Frumos și Mariana Cosînzeana. În sală – delir. Și ne-am zis: Bă e nasol rău. Ăștia înțeleg tot. Doru Antonesei a spus finalul: reconfirmăm vorba proverbului: viață lungă sărăcia poporului. Mormînt. Toată lumea încremenită… Trei secunde a durat liniștea. Mie îmi tremurau genunchii. După aia au început să bată din picioare, să tropăie, aplauzele păreau prea puțin. Nu mai puteau aplauda. Și a ținut așa trei minute. Asta e reacție la o glumă? Oricît de bună ar fi gluma, nu poți să bați din picioare atîta timp.” (p. 170). Capisci? Gluma devenise program politic!

Acum, Toni Grecu îmi pare vetust, depășit. Îmi place Dragoș Pătraru. Pentru că nu-i de râs! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 551. Miercuri 4 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (7)

Mihai Șora, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_%C8%98ora), este mai vechi decât însăși România Mare. Dialogul, publicat în ianuarie 2006, poate stârni interesul atât prin conținutul său cât și prin faptul că umanistul român (102 ani) este și în aceste zile un intelectual activ(ist), un combatant nu doar cu pixul și pixelii, ci și cu prezența sa fizică, vie în câmpul manifestărilor politice. Gânditor liber de prejudecăți, dar cu idealuri umaniste și renascentiste bine conturate, profesorul de filozofie Mihai Șora a deținut demnități publice având, pentru partea sa de publicistică filosofică, și recunoașteri publice pe măsură. Acum, în vremuri tot mai întunecate și de care Întunericitu s-ar fi bucurat tot mai tare, dl Șora este ținta acuzațiilor de agent al intereselor străine, de trădător de țară și de idealuri naționale (idealuri pe care intelectualul și militantul român le va apăra, cu siguranță, până la moarte). A fost ministrul Învățământului pentru scurt timp, în anii imediat postdecembriști. În această (fostă) calitate, M.Ș. consideră că politicienii ar trebui să răspundă clar la întrebarea: ”cum vrem să fie nația asta peste 30 de ani? Tîmpită și tîrîndu-se, sau deșteaptă, cultivată și sănătoasă, putînd să ia lumea-n piept?” (p. 60). Cu ironia și sinceritatea care îl caracterizează fostul ministru recunoaște că orice politician va declara că alege varianta secundă, după care se va lamenta de lipsa banilor, a infrastructurii etc. și lucrurile rămân cum au fost (adică merg din rău în mai rău la acest capitol, în România). Întrebat de către Cristian Ghinea despre reforma Miclea în educație, profesorul Șora a dat un răspuns la care subscriu: ”ministrul Miclea a gîndit foarte bine etajul opt al unui edificiu căruia îi lipseau primele șase etaje și cele două subsoluri” (p. 61). Cu alte cuvinte s-au făcut ceva pași în segmentul învățământ superior și doctoral, dar lipsa reformei la baza sistemului a lăsat edificiul gata-gata să se prăbușească. Cheia reformei ar constitui-o liceul, învățământul de cultură generală, susține dl Șora. Nu în ultimul rând, invitatul divanului dilematic se plânge de pregătirea neomogenă a profesorilor de liceu, dar și de lipsa elasticității sistemului în sensul ca cei care optează pentru școli profesionale să poată reveni în sistemul liceal (în cazul în care tânărul dorește acest lucru). De asemenea, susține invitatul, rămânerea educației la rolul de ”transmitere a cunoștințelor” este o eroare gravă care va fi scump plătită de generațiile următoare. ”Prețul va fi barbaria!” (p. 64) prezice, pesimist, savantul.

Mircea Vasilescu întreabă de ce nu are clasa politică românească un proiect de viitor clar conturat în domeniul educației și culturii, iar răspunsul merită a fi cunoscut: ”Nu am avut nici un fel de clasă politică incipientă în momentul în care s-au produs evenimentele de la sfîrșitul lui decembrie 1989. Și deci a trebuit să ne mulțumim cu prelungirea în contemporaneitate a vechii clase politice, eșalonul II al sistemului comunist. … Vina, după părerea mea revine intelectualilor” (p. 65).

Andrei Pleșu incită la mărturisiri despre … viitor: cel al Uniunii Europene, al globalizării și al relațiilor dintre coloșii lumii. Diplomat și delicat, Mihai Șora ezită să răspundă despre viitorul pe termen scurt al UE, dar pe termen lung, oferă un DA hotărât. Interesante și premonitorii mi se par predicțiile despre viitorul global al planetei: ”Competițiile pe glob sînt intercontinentale, considerînd că, prin populație, China e un continent, India singură e un continent și Statele Unite sînt un singur continent cu ambele Americi. Cu Mexicul care-i vine din coastă din perspectiva următorilor 150-200 de ani. Nu putem funcționa politic la nivelul entităților de milioane” (p. 72). Cu alte cuvinte, acum și în viitor cuvântul de ordine este și va fi INTEGRARE. Despre relația UE – SUA savantul afirmă (iar astăzi realitățile confirmă) că este vorba despre ”un binom concurențial” (p. 72). Eu aș spune că este un binom co-oncurențial, adică unul care apelează concomitent la cooperare și concurență. În fine, o binevenită întrebare despre problema patriotică, primește un răspuns foarte lămuritor, unul contrar celui dat de patriotarzi, patrihoți și patriotriști care se înghesuie să urle cât pot de tare cât de mare este iubirea lor față de patrie. Înainte de a reproduce/ parafraza răspunsul invitatului îmi permit să opinez că oricine are probleme penale cu fondurile publice al statului român și ale instituțiilor acestuia nu are dreptul moral să vorbească despre patria română și iubirea de patria română. Antonimul iubirii de patrie este furtul din banii statului. Pentru Mihai Șora, revenirea din Africa de Sud în Europa a însemnat revenirea în patria sa. (”Cînd am venit în Europa, am revenit în patria mea” – p. 72). Apoi, ”Balcicul a fost patria mea, în patru vacanțe consecutive cînd eram copil. Pe urmă patria mea a fost Nisa. Parisul iar a fost patria mea. … Părerea mea este că patria este o noțiune foarte consistentă, dar niciodată nu trebuie să fie localizabilă și limitată în așa fel încît limita să însemne o negație” (p. 73). Cu alte cuvinte, patria noastră este planeta pe care locuim, ea este casa noastră comună care va asigura (sau nu) supraviețuirea ca omenire și umanitate în evoluție accelerată.

În contextul unei întrebări despre genialul său coleg de generație Eugen Schileru, despre a cărei existență se știe din ce în ce mai puțin de către foarte-foarte puțini, Mihai Șora sugerează ideea că fiecare dintre noi mai există după moarte atât timp cât rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut: ”Moartea, de fapt, se întâmplă cînd ultimul care-l mai ține minte pe cel care a murit moare la rîndul lui” (p. 71) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 550. Marți 3 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (6)

Cel de-al treilea invitat al dialogurilor dilematice pe divanuri democratice, în decembrie 2005, a fost regretatul Alexandru Tocilescu, mare și recunoscut regizor de teatru (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Tocilescu) – primul regizor român care a primit o stea pe aleea celebrităților. Inteligent și nonconformist, instinctual și debordant de sincer, Tocilescu a făcut din arta regizorală un mod de exprimare a ceea ce vor și ceea ce nu vor oamenii să vadă, dar care ar fi trebuit văzut. Ludicul, ironicul și sarcasticul om de creație a fost dublat de un spirit vizionar, dar și de o preocupare permanentă de cunoaștere și de înțelegere (critică) a trecutului recent. Titlul ales pentru acest interviu este, și el, unul jucăuș (extras din răspunsurile regizorului) și menit să șocheze: ”Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi” (pp. 43-58). Din prima parte a dialogului dintre regizor și membrii redacției ”Dilema veche” cititorul descoperă un om ferm, aparent rigid, dar sensibil la nuanțe și schimbări de tonalitate: ”nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceaușescu. Nu mi-a fost frică” (p. 45).  Spectacolul montat de el, ”O zi din viața lui Ceaușescu” a stârnit controverse, critici, mult râs și… un proces cu (cavsieternul) Paul Everac, director general la TVR între anii 1993-1994. Piesa a apărut în 1994-1995, pe un text de Denis Dinulescu, la comanda regizorului. Amintirile despre ”iepoca” Ceaușescu erau prea calde, și oamenii erau prea … aceeași pentru ca să nu apară… refuzuri la propunerea de a fi montată și jucată o piesă cu un conținut politic anticeaușist și antidictatorial clar. Probabil, principiul de la care a pornit regizorul în demersul său a fost ”Să ne despărțim de trecut râzând”, dar trecutul era încă foarte prezent în sălile teatrelor și în instituții pentru ca lucrurile să poată merge firesc. Interesant este că pe vremea aceea Andrei Pleșu era ministru al Culturii. Despre despărțirea de trecut, regizorul face o paralelă între cum s-au eliberat germanii de Hitler și cum ne-am despărțit noi de Ceaușescu (regizorul având și cetățenia germană, locuind în Germania un timp): ”Am trăit atâția ani în Germania și tineretul nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar cînd îi apuca, se rădeau în cap, își puneau șireturi albe, tricouri albe și o făceau pe rasiștii” (p. 46). Cine dorește să facă o comparație/ paralelă între aceste manifestații și cămășile albe ale mitingiștilor pesediști ai lui Dragnea este chiar invitat să o facă. Dar Tocilescu vorbea despre un trecut german vechi de jumătate de secol, iar trecutul ceaușist nu avea, pe atunci, decât câțiva anișori… Interesant este că nemții nu au manifestat un interes imediat față de un regizor valoros, un străin venit la ei acasă: ”Pînă în 1993 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Și e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să-și dorească să-și dezvolte cultura cu ajutorul meu” (p. 47) conchide ironic regizorul. Rezistența la a-l biciui pe Ceaușescu postmortem avea însă și o explicație, una formulată de Mircea Vasilescu: ”trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele și ideologia lui încă mai bîntuie” (p. 49). Dacă acest trecut încă nu este mort nici astăzi, ba chiar tinde să fie resuscitat prin autoritarismul pseudojustițiar de tip iliberal al ideologilor partidului care vrea să se eternizeze la guvernare, atunci nu trebuie să ne mirăm că la doar doi ani de la dispariția URSS și a hegemoniei bolșevice rezistența la schimbare era foarte mare. Cu finețea nuanțelor, caracteristică marelui regizor, acesta conchide: ”În felul lui e totuși mort, ”destul de mort”” (p. 49).

Dar cum se manifestă românii atunci când vor să-și manifeste nemulțumirea? Râd, ca și pe vremea ”aialaltă”, cu deosebirea că este posibil să alegi nuanțe de râs. La întrebarea Magdalenei Boiangiu de ce unii spectatori nemulțumiți de ce vedeau pe scenă pur și simplu plecau din sală, dar nu huiduiau, regizorul are ocazia să facă o analiză comparată a psihologiei consumatorului de teatru la noi și în alte colțuri ale Europei: ”La noi nu se huiduie! Nu poți să huidui în costum!… Sigur! Mi-ar plăcea un climat teatral mai violent și mai hotărît. Un public mai hotărît. … În Germania se aplaudă cu religiozitate pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat și cu bătăi din picioare, în Franța se aplaudă orice căcat cu condiția să fie chiar un căcat.” (pp. 50-51).

Discuția a continuat pe tema potențialului conflict despre un text prost și o regie bună, concluzia regizorului, bazată pe propria sa experiență, fiind aceea că ”nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel” (p. 51).

Albanez după bunicul său, nu se sfiește să poarte o amuletă în memoria acestuia, după cum nu a pierdut nici ocazia de a lăuda genialitatea poetului aromân Gellu Naum. Alegând să nu facă paradă de patriotisme ieftine, regizorul declară că ”Întotdeauna m-am simțit european și atât. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamț (cum sînt după pașaport). M-am simțit un european în Europa. … Dar n-am spus vreodată că sînt portughez , ca nu cumva să se creadă că sînt român.  … Dar vreau să spun că în aceeași măsură în care mă simt european mă simt și japonez. Receptez cultura japoneză într-un mod extrem de natural” (p. 53-54).

Inevitabil, spre sfârșitul taifasului, apare, printre altele, și întrebarea: ”Cum stăm cu teatrul? Stăm bine?” (Andrei Pleșu). Răspunsul maestrului merită reținut și gândit: ”Da. Eu cred că da. Am observat că au început să apară iar piesele rusești. De astea cu fuck, cu porcării, s-a săturat lumea… S-au terminat. E vărsat de vînt. Dacă te scarpini lasă urme. Lumea se duce la piesa rusească care este baza teatrului frumos. Și la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Și actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus problemele tineretului american nu sînt și ale noastre.  … noi am inventat Teatrul absurd. Eu sînt foarte fericit de abundența de telenovele românești, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieși din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta.” (p. 56).

Inevitabil, discuția trebuia să conțină și ceva despre regizorul Alexandru Tocilescu însuși, despre al său modus operandi, adică despre specificul creării unui spectacol marca Tocilescu. Iată o bijuterie de răspuns: ”Au fost zile de repetiții cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. … Și la Harms m-am gîndit să scriu pe afiș ”spectacol interzis tuturor”. E ceva care se întîmplă acolo atît de special și de deosebit că nu-ți vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriți pe fată. … Regizorul-dictator e o specie scîrboasă. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproșîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat și mă port întotdeauna cît se poate de gentil. Urli la ăia care sînt departe și trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu știu cum să spun, astea le-am simțit în timp. Îndrăgostiții îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. … Instinctul, pur și simplu, te duce așa. Nu e nevoie să elaborezi ori să gîndești” (p. 57-58).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 548. Duminică 1 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (4)

Cap de listă (dar și cap de aromân ambițios și doritor de celebritate) este deja foarte renumitul Neagu Djuvara (https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara) dispărut dintre cei vii chiar în acest an la respectabila vârstă de 102 ani. Nu a cunoscut direct cei 45 de ani de comunism în care a existat România, dar celebrul istoric susține că această perioadă ”a schimbat profilul etnic al românilor” (p. 14). La plecarea sa din țară, ”Profilul adevărat al românului era al celui de la țară”, dar la revenire, în 1991, ”cel puțin jumătate din burghezia română a dispărut” (ibidem), majoritatea dintre aceștia luând calea Australiei și Americii la a căror dezvoltare au contribuit. După 1989, plecarea românilor din țara lor s-a accentuat, motivul principal fiind ”lipsa de încredere a noilor generații în soarta acestei țări”. Mai mult, afirmă istoricul aproape jumătate din tânăra generație (14-15 ani) nu are alt vis decât să plece în Occident. Precizez că interviul a fost făcut în anul 2005 (cu 13 ani în urmă), iar adolescenții de atunci sunt maturii de cca 30 de ani care sunt deja în Occident și a căror lipsă se simte acum dureros în țară (ca forță de muncă, dar și ca structuri familiale și societale puternic fracturate). Viziunea cultural-istorică a lui Neagu Djuvara îi permite acestuia să facă analize comparate din care rezultă că nouă românilor ne lipsește vocația rezistenței constructive și ambiția de a urca pe scara bunăstării. În 1945, Germania era o ruină; azi este o putere economică de prim rang în lume! Germanii, spunea Djuvara, ”nu au emigrat, nu au spus ”nu ne vindem țara”, ba dimpotrivă au vîndut-o, au așteptat capital american și, în cîțiva ani, au ajuns să-i ajute ei pe americani” (p. 16).  Cu tristețe savantul constată că emigrarea și depopularea slăbesc lumea occidentală. Dramatic, dar cu speranța că dramatizarea va trezi niște conștiințe, istoricul afirmă tranșant: ”Cred că rasa albă vrea să moară! De vreo sută de ani încoace, rasa albă se sinucide mai întâi prin războaie, mai apoi prin lipsa dorinței de a se perpetua… Peste o sută de ani Franța va fi metisă. Franța – modelul Europei de cînd s-a născut civilizația occidentală, locul în care s-a conturat legătura între germanici și romani, în care au început feudalitatea, monarhia organizată, revoluțiile, republicile!” (pp 16-17). Andrei Pleșu intervine amintindu-l pe românul Cioran care, și el constatase la Paris: ”Sînt în metrou și sînt singurul francez” (p. 17). Încercând o infuzie de optimism Marius Chivu amintește că ”dinamismul societății americane este dat tocmai de energia degajată de acest mare amalgam” (p. 18). Transformat, la cerere, în analist politic al vremilor noi Neagu Djuvara constată că din 200 de parlamentari câți avea în 1990 România exista doar o singură femeie. ”Românii sînt misogini” conchide istoricul. Mai mult, veteranul istoricilor români nu-și putea închipui că la conducerea statului nostru ar putea veni prea curând o femeie. Miracolul s-a întâmplat, dar doar sub raport statistic… Partidic vorbind, Djuvara era stupefiat de faptul că un liberal ca Radu Cîmpeanu credea că se putea face politică doar alături de Ion Iliescu! De fapt Iliescu s-a jucat cu el, constată intervievatul, promițându-i postul de prim-ministru. Obișnuit cu civilitatea și regularitatea din Occident, Djuvara se întreba retoric: ”Nu înțeleg și mă deranjează foarte tare faptul că această țară, această nație românească, nu i-a cerut încă socoteală, nici acum, după 15 ani, lui Ion Iliescu, în legătură cu modul în care a ajuns la putere.” (p. 20) Eu unul nu înțeleg cum de dl Pleșu – care a fost ministrul Culturii în primul guvern Petre Roman, nu i-a explicat invitatului cum mâna lungă a Moscovei, Gorby & comp. au acționat prin structurile vechi și noi ale puterii din România întru preluarea și consolidarea puterii economice și politice a eșalonului doi al pcr…  În planul politicii internaționale Djuvara s-a dovedit un vizionar. Întrebat dacă vom intra în UE la 1 ianuarie 2007, savantul a decretat: ”Este imposibil să nu intrăm!”. Totodată, s-a arătat sceptic față de rațiunile de acceptare a Turciei în Europa ceea ar împinge granițele continentului nostru până în Irak și Iran, plus că musulmanii ar deveni majoritari în Europa! … ”Repet, dacă va intra Turcia în UE nu va mai exista Europa!” (p. 23).  Delicata și dura problemă a terorismului (musulman în special) este văzută de marele istoric drept un conflict între civilizații. Soluția ar fi adoptarea civilizației occidentale așa cum au făcut japonezii. Andrei Pleșu precizează că ”Musulmanii nu suportă la europeni nesinceritatea, viciu la fel de mare cum este orgoliul la creștini”. (p. 24) Neagu Djuvara continuă, și el să șocheze afirmând că ”creștinismul  nu s-a născut odată cu Isus, ci abia la cca 200 de ani după Hristos!” (p. 24). Precizez, în final, că interviul cu Neagu Djuvara a fost publicat la 13 octombrie 2005.

O ultimă și nevinovată mirare: dacă tot sunt iubitori de cultură și doritori de emancipare culturală a nației române, oare de ce onor echipa redacțională  a revistei Dilema veche nu a ales o altă cale de difuzare a acestor interviuri: CD ul și internetul? În fond, costurile cu aceste interviuri au fost amortizate deja prin publicarea lor în revistă. Banii vorbesc?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!