liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Liviu Dragnea

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 613. Luni 3 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (7)


Nicolae Manolescu afirma că ”Ne-am schimbat între timp: și Maiorescu odată cu noi”. Ca în cazul marilor personalități elogiile au alternat mereu cu demolările. Afirmația președintelui USR a devansat, premonitoriu parcă, vremurile în care Maiorescu nu mai este considerat ctitorul culturii moderne axate pe spirit critic, ci impostorul, inutilul și insignifiantul Maiorescu. Unul dintre stâlpii de rezistență ai culturii române moderne este numit bășcălios ”Titănel” de către specialistul în logică, rădăuțeanul olandez, spiritul bucovinean ultracritic. (În treacăt fie spus, dar totuși relevant, Adrian Rezuș este admiratorul PSD și al cuplului iliberal mioritic Dragnea & Tudorel, amicul meu bucovinean fiind răspânditor voluntar pentru ro-fraieri a grupului de discuții ”Tudorel Toader -presedintele romanilor!”. Recent, A.R. a făcut o precizare pe pagina sa de FB: ”eu unu’ am încredere-n pesedei ca partid – organizaţie politică –, nu musai în persoane private, de-alde dragnea, firi şi alte olguţe bătăioase!”.  Îmi recunosc puținătatea de minte în a înțelege cum poți avea încredere într-un partid de a cărei conducere te dezici. Este ca și cum ai spune: ”ce familie faină sunt Popeștii ăștia, păcat doar că dom Popescu e cam tâmpițel”. Este adevărat că dubla măsură n-a omorât pe nimeni, dar nici model de discurs coerent nu poate fi.)

Așa că zic: Nu vi se pare, stimați cititori, că distanța dintre ”ctitor” și ”titănel” este cam mare, că mie mi se cam pare…(?!). În ultima instanță, spiritul critic poate însemna și așa ceva (adică demolare fără condiții). Las cititorii să aprecieze distanța cu propriul lor canon evaluator, precum și gradele de utilitate ale demersului critic demolator, oferindu-le o mostră de evaluare antiliberală și antimodernă sub semnătura (mereu) nemulțumitului logician. Iată acest text demolator intitulat ” « Titănel » ș. a.” semnat de logicianul Adrian Rezuș, inclus fiind și un addendum semnat de Bogdan Rusu. Dacă am greșit apreciind textul de mai jos ca fiind unul emanat dintr-o adversitate față de liberalism și simpatie față de neliberali (fie ei și socialiști) nu-mi rămâne decât să-mi fac mea culpa.

ADRIAN REZUS·20 MARTIE 2018

Arheologie ro-filosofică: « Titănel » ș. a.

Addenda de Bogdan Rusu (Paris) [FB: March 19, 2017]

[1] AR: Arheologie ro-filosofică: Titu Maiorescu [FB: March 20, 2017]

O mediocritate pompoasă, Maiorescul nostru… Patrioții români, ca mai mereu, făcură din țînțar armăsar!

Nu că ar fi fost cine știe ce de capul altora, al cîte-unui… Ioan Pop-Florantin, de pildă (chit că… mai știi?!), însă Maiorescu chiar n-are treabă cu filosofia! Așa-zisul doctorat german (obținut, după doar un an de studii, la Giessen, cu „Das Verhaeltnis” 1859, nu cu „Einiges philosophisches…” 1861, cum tot zice și crede lumea) abia de i l-au echivalat francezii cu o licență în litere! – En passant, ar fi interesant de aflat și cine fură examinatorii aceia parizieni profund impresionați de „originalitatea” filosofică a junelui transilvan… – De varianta franceză („La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” 1861 [?]) a opului doctoral chiar n-am auzit pîn-acuma. Există pe undeva textul publicat?

Omul i-a… fentat și pe nemți și pe franțuzi, echivalîndu-și studiile gimnaziale (KuK = chezaro-crăiești) cu cele vest-academice!

Detaliu amuzant: ca june „profesor universitar” în Iași (1863) – la 22 de ani –, predă… istoria Romei [!]. (La ora aceea, omul avea doar vagi studii de drept – nivel: licență pariziană – și tot așa – dacă nu chiar și mai vagi! – de filosofie.) La 23 devine… rector și la 27… academician! După care se-apucă de eseuașe național-literare și, mai ales, de… național-politicale. Etc.

Bref, impostura (academică) la români e cu… tradiție: începe de la Maiorescu!

(Ar fi de notat și faptul că, despre relația lui Maiorescu cu filosofia, lumea… bună – cu excepția lui Kanterian, poate [„Hegel’s Tale” etc.] – știe doar ce scrie la… Wikipedia!) –

În altă ordine de idei, a propos de genul acesta de preocupări – „istorice”, disons – și de „pe cine interesează?”: în ultima vreme – asta de cîteva decenii bune deja – și nemții și olandezii s-au apucat de scos de la naftalină tot soiul de micuți, „obscuri” activiști filosofici de mîna treia sau a patra etc. (cu ediții de texte, inclusiv)! Așa că n-ar fi chiar o excepție așa interes… arhivistic. Oricum, după mine, ar merita efortul. Chestie de… peisaj intelectual de epocă!

E și că, uneori, dacă e să scotocești bine, poți da de surprize: de așa-zise filiații ori influențe mai puțin vădite etc.

Pildă: de „micuții” Ka-u-Ka-li pe care i-a tot frecventat Michail Eminowicz (!), în Bukowina chezaro-crăiască – Czernowicz, KuK – și, ulterior, la Viena, nu s-a ocupat mai nimeni. – Chit că… patrioți eminescologi gîrlă, pe la români! – Printre altele, Eminescu l-a „plagiat” (!) [și] pe proful lui gimnazial de istorie, Ernst Rudolf Neubauer (1828–1890), literator și, mai cu seamă, versificator prolific de limba germană (austriacu’ era în stare să… vorbescă-n versuri, cu rimă adică, și cîte-o zi întreagă!), originar din Iglau, Maehren (Moravia), re-băștinat bucovin, la Cernăuți, după „Maerz” – revoluția aceea de operetă vieneză de la ’48, la care se pare c-a și participat! –, mai apoi, primul director al gimnaziului KuK din… Radautz, „die deutscheste Stadt der Bukowina” etc. Case in point: „Panorama deșertăciunilor” (1871–72) e de inspirație neubauer-iană („Ideonen”, 1862-82, in print: Hamburg 1882), nu o… îngînare a lui Victor Hugo („La Legende des siècles”, 1859–83) cum pretind eminescologii noștri super-docți. (Altminteri, odrasla căminarului știa bine nemțește – asta de pe la patru ani; bref : limbă ca și maternă-n context –, pe cînd franceza, chestie de bon-ton, doar precum… Coana Chirița, plus ou moins !) [v. și https://www.facebook.com/adrian.rezus/posts/10154500500834211, just in case].

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. ‘Telectualu’ ăsta ro-vestit (Maiorescu, adică) a ajuns… academician (la români), cu 6 clase de gimnaziu KuK-vienez (dintre care una la… Brașov!), plus un soi de… an pregătitor la Uni Giessen (care era un soi de școală tehnică, pe-atunci)…

[2] Bogdan Rusu: Ioan Pop-Florantin [FB: March 19, 2017]

>> Ioan Pop-Florantin, profesor de filosofie la Liceul Național din Iași, profesorul de filosofie al lui Iorga, între alții, a fost un om bizar și un literat mediocru. Ca profesor, l-a impresionat pe Iorga (om, totuși, fără vocație filosofică, fără „organ”) mai puternic decât Constantin Leonardescu, un filosof mai respectabil, profesor la Universitate.

Mulți l-au luat în zeflemea, Maiorescu în capul listei, a intrat în conflicte cu Ion Creangă, cu bruma de filosofi din „mica noastră mișcare”, cum scria Michăilescu, între alții cu Strajan, care i-a recenzat foarte prost, în Convorbiri literare, „Fundamentul de filosofie”, primul manual de filosofie pentru licee care n-a fost o traducere. „Consecutizmul universal”, lucrarea sa cea mai personală, a fost tratat cu dispreț, Maiorescu iarăși îngropând cartea, candidată la un premiu al Academiei. „Teletipia” a fost tratată similar. Omul a avut în Maiorescu un oponent puternic și disprețuitor – și n-a fost singurul.

Florantin, pe de altă parte, se lăuda că lucrările-i didactice au fost premiate la Expoziția Universală (o fi fost nimica, un asemenea premiu?) și că o lucrare din tinerețe îi fusese premiată de Academia Imperială de Științe din Viena. Poate nu doar laudele, ci și faptul în sine agasa. Într-adevăr, în epoca în care diplomații în filosofie de la noi, întorși de prin străinătate cu țidula, publicau cel mult în românește, prin reviste literare, Pop Florantin avea lucrări care se publicau în analele sus-zisei Academii: „Zur Sprachphilosophie” (1869) și „Der psychiche Moment in der Sprachlaut-Veränderung. Beispiel das romanische Lautsystem” (1868), publicat și în extras (8p). Menționat de atunci, ocazional, prin câte un op e.g. Lothar Hoffmann, „Fachsprachen / Languages for Special Purposes”, De Gruyter, 1998). Acest memoriu, redactat după obținerea doctoratului la Viena (oh, era să uit, Florantin își luase doctoratul la o universitate serioasă, cea din Viena în 1867 … mai rămăsese un an și studiase filologie; Maiorescu își echivalase studiile liceale cu o parte din facultate, se dusese de la Berlin la Giessen ca să-și dea doctoratul, o universitate care făcea ușor doctori, tot acolo luându-și titlul și Xenopol … După care ajunsese în Franța unde doctoratul i s-a echivalat cu bacalaureatul … și unde n-a putut lua doctoratul, deși mult ar fi râvnit titlul sorbonard; ci doar licența) – acest memoriu fusese REFUZAT de Convorbiri literare, fiind, chipurile, „pré pur științific”.

Tot amân să scriu despre politica culturală dusă de Maiorescu în câmpul filosofiei – căreia îi datorăm, poate, prestigiul lui Kant și al logicii tradiționale și mai nimic altceva. Distrugerea „școalei Bărnuțiu”, marginalizarea spiritualismului eclectic (școala lui Zalomit) (mare război personal, de pe vremea ratatei încercări de a lua titlul la Sorbona cu o lucrare care ataca filosofia universitară franceză), ignorarea, dacă nu chiar combaterea unora ca Suliotis (autor, între altele, al unui Compendiu de psihologie și al uni trata de filosofia dreptului (drept natural) în franceză), a krausismului promovat de Laurian – pe scurt, sufocarea oricărei aspirații spre filosofare și spre originalitate, impunerea spiritului de comentariu și de manual, adică de universitate mediocră nemțească, pe contrasensul spiritului humboldtian – astea mi se par a fi liniile de forța ale politicii culturale maioresciene în domeniul filosofiei. <<

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. Despre Ioan Pop-Florantin, v. și:

http://romanianphilosophy.blogspot.nl/2010/06/ioan-pop-florantin-metafizician.html

[3] Bogdan Rusu: Câteva notații despre filosofia românească în „celălalt secol”, cel mai puțin cunoscut, al 19-lea. [FB: March 19, 2017]

>> Este o filosofie de liceu, o filosofie pre-bacalaureat. Paradigma lucrării de filosofie este manualul și, vreme de mulți ani, chiar manualul general, manualul de introducere în filosofie: Charma (cu două traduceri!), Delavigne, Krug (două traduceri publicate), în sfârșit Pop Florantin, cu manualul lui „original” (1871) adică conceput de el însuși și nu tradus. Ceva mai târziu domină manualele disciplinare: de logică, morală, psihologie, istoria filosofiei, estetică.

Maiorescu a fixat cu multă autoritate filosofia românească în vârsta intelectuală a liceului și în paradigma manualului. Celebrul Manual de logică, un manual pentru licee, este maturarea primei sale ambiții intelectuale, din vremea … liceului când, june ambițios și cu o nespus de bună părere de sine, credea că poate face manuale de logică mai bune decât profesorii săi și decât autoritățile vremii lui.

Maiorescu n-a studiat serios decât … în liceu. După aceea s-a preocupat mai ales de adunarea diplomelor necesare pentru a face carieră. Doctoratul nemțesc, care era primul și singurul grad universitar, era echivalentul unei licențe din ziua de azi. Pentru a-l obține se cerea validarea unui „triennium”, adică a trei ani de studii. Maiorescu și-a echivalat ultimii doi ani de liceu (Academia Theresianum era un gimnaziu-liceu, un fel de „colegiu” cum se spune la noi astăzi) cu doi ani de studii universitare. N-a mai avut de validat decât un an la Universitate. Și-a obținut, deci, doctoratul cu numai un an de studii formale, cu lucrarea „Relația”, știind bine, practic, numai pe Herbart (și ceva herbartieni) și pe Feuerbach. (Hegel era practic prohibit în Imperiu, de aceea Herbart era filosoful școlar oficial; Feuerbach, anti-hegelian, era tolerat din această pricină, cu tot ateismul lui, care era și al lui Maiorescu; nu și umanismul …)

Se poate spune că Maiorescu n-a ieșit niciodată din liceu, filosoficește vorbind. Și nici din herbartianism. Ceea ce a și promovat cu îndărătnicie la noi. Culmea cuceririlor sale juvenile i s-a părut a fi, obiectiv, culmea cuceririlor filosofiei, psihologiei și pedagogiei. Limitele spiritului său, el le-a pus drept limite ale spiritului românesc. Sterilitatea lui a fost proclamată drept caracteristică a spiritului național. În loc de creativitate, „spirit critic”, adică exercițiu de silogistică în cultură. <<

[20170319-20] [rev. 20180320]

Aceste gânduri critice formulate în scris de Adrian Rezuș (Olanda) și Bogdan Rusu (Franța) au cu siguranță și sâmburi de adevăr. Spiritul de imitație (vezi sociologia lui Gabriel Tarde și sincronismul lui Eugen Lovinescu) erau mijloacele vremii (începuturile modernizării în România) pentru atingerea scopului firesc: propășirea națională prin cultură (de import, că alta nu prea era), adică prin inteligență larg și intens propagată sub forma cultivării spiritului critic. Pentru nivelul de cultură al românilor de atunci Maiorescu era un ”titan”, unul care a avut tenacitatea și temperamentul necesare să creeze și să consolideze instituții, publicații, organizații. Nu cred că a intenționat cineva să facă din Maiorescu un geniu european (măcar), pentru că nu aveam tradiții culturale solide. O spune G. Ibrăileanu în ”Spiritul critic în cultura românească”: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Cantonarea textului logicianului româno-olandez în discuția despre patalamalele deținute de ”titănel”, în cazul făcut de cărțile (ne)scrise sau presupusa sa mediocritate nu l-au împiedicat pe ambițiosul craiovean să rămână ”cel mai” în cultura română modernă. La rigoare, Eminescu n-a terminat nicio facultate, dar scrierile sale economice și politice dovedesc o înaltă înțelegere a gândirii celei mai avansate a timpurilor sale, el fiind un bun propagator și explicator de idei moderne, novatoare în acel timp. În fond, este dreptul fiecăruia de a evalua și de a publica, de a crea și/ sau de a critica, respectiv de a se lăsa criticat/ evaluat. Asta face esența și substanța dialogului civilizat. Mai mult decât atât, conform zicerii scrise a lui Fernando Pessoa ”Funcția fundamentală a criticii este aceea de a satisface nevoia naturală de a disprețui, ceea ce contribuie mult la buna igienă a spiritului”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 612. Duminică 2 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (6)


Dosarul Dilema veche cu tema ”Spiritul critic” debutează, firesc, cu … începuturile gândirii critice românești moderne, respectiv cu liberal-conservatorul Titu Maiorescu, oltean moldovenizat, școlit la Paris și adept/ admirator al culturii germane, puternic influențat de englezul Edmund Burke (https://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Burke). Maiorescu nu doar definește și esențializează acea formă de spirit critic adecvată vremurilor de construcție culturală europeană de la noi, ci îl practică, îl promovează și îi premiază pe scriitorii care îi înțeleg menirea și sensul. Ioan Stanomir, în articolul de debut al Dosarului (”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică”, p. II) vorbește chiar despre ”Pedagogia lui Maiorescu”, despre acel ”ochi victorian… capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul”. Pentru că doar sesizând și evidențiind negativul, inadecvatul, dizarmonia, lipsa de măsură, grandilocvența etc. poți să vii cu propuneri de pozitivare, de adecvare, de armonizare, de echilibrare și de normalizare pe care le presupune orice act educațional-cultural, inclusiv acela numit ”critică”. Ioan Stanomir dă și el un răspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui miniserial despre spiritul critic și inteligență. Da, spiritul critic (autentic) este apanajul oamenilor inteligenți, al celor care înțeleg corect realitatea și pot acționa în cunoștință de cauză pentru a o îmbunătăți, gradual și echilibrat: ”Răceala olimpiană pe care i-o reproșează inamicii și detractorii este marca inteligenței ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente”. Contrar acestui punct de vedere, doi critici ai lui Maiorescu, Adrian Rezuș și Bogdan Rusu, nu obosesc în a aduce dovezi despre cât de prost, nepregătit, incult, infatuat, nefilosof etc. a fost ctitorul culturii române moderne, Titu Maiorescu. Voi aloca episoade speciale acestor două puncte de vedere, deoarece doar comparând argumentele putem ajunge la justa măsură, la atenuarea exagerărilor și la punctul de vedere echilibrat și armonios pe care îl presupune spiritul critic autentic. Dar există și un spirit critic ne-autentic, unul mimat și practicat cu rea credință? După Sever Voinescu (vezi episodul anterior), din păcate, încăput pe mâna românilor, spiritul critic o ia razna, cade fie în omagiere deșănțată, fie în detractare fără limite, ajungându-se, vai!, tocmai la opusul a ceea ce presupune spiritul critic: inteligență, moderație, echilibru, măsură. Este ceea ce promovează și Ioan Stanomir în articolul său, punând accentul tocmai pe aceste calități pe care le-a avut Titu Maiorescu și pe care ar trebui să le aibă și criticii contemporani (unii dintre ei chiar profesioniști), indiferent de domeniul la care se referă acea critică: artă, cultură în general, literatură în special, viață socială și politică, ideologii, doctrine, curente de gândire etc. Aceasta cu atât mai mult în zilele pe care le trăim, ca o speranță ultimă ce nu vrea să moară: ”În clipele în care delirul demagogic devine copleșitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept” (Ioan Stanomir).

Dar nu doar delirul demagogic înflorește nestăvilit la noi, ci și prostituția intelectuală oferită, ostentativ desigur, sub numele de critică de întâmpinare, când ”critici” cu burta mare și sete multă nu ezită să-și pună rușinea la bătaie lăudând grețos orice tabletă de poezele ale vreunei firave și începătoare domnișoare, în drumul nestăvilit (de nimeni) înspre calitatea de membru plin al Uniunii de scriitori. Comercialismul de duzină a invadat demult uniunile de creație, spiritul creator fiind probat mai întâi de incredibila imaginație și îndrăzneală (a unora) în a-și croi drum către presupusa înaltă societate a oamenilor care scriu. Pe la mijlocul anilor 90 un ilustru poet necunoscut de nimeni mă abordează, mă laudă pentru talentul meu ”scriitoricesc” și mă roagă să-i fac o cronică la o carte de poezii. Îi spun că nu mă pricep la poezii. ”Nu contează, important este să apreciați...”. Ca să evit al doilea refuz brutal, o iau pe ocolite: ”Și unde a apărut cartea?”. ”Păi n-a apărut! După ce am aprecierea dumneavoastră mă duc la o editură...”. Sancta simplicitas! Despre comercializarea, parohializarea și bagatelizarea criticii literare la noi – în excelentul articol al lui Ioan F. Pop (aprilie 2018): http://www.contributors.ro/cultura/canoniada-canonului-literar/ .

Inevitabil, mai ales la români, spiritul critic vine și există ardent și ca o expresie a orgoliilor – deopotrivă ale creatorilor și ale cârcotașilor lor. Autorul articolului despre Maiorescu devine el însuși pedagog și critic atunci când ne atrage atenția, delicat dar ferm, asupra consecințelor nefaste spre care ne îndreaptă eliberarea necontrolată a energiilor orgolioase: ”Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca și în urmă cu un secol și jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentațiile propriului orgoliu intelectual”. Practic, din aceste nemăsurate orgolii (doar aparent intelectuale) apar miile de scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România, tonele de maculatură (ne)citită, adesea, doar de câțiva apropiați, la recomandările insistente ale autorilor grofo-maniaci.

Ioan Stanomir subliniază că Maiorescueliberează terenul pentru un alt canon și o altă sensibilitate care va veni” numind demersul său ”o autentică revoluție de gust și de perspectivă”.  (vezi despre conceptul de ”canon” articolul lui Virgil Diaconu publicat de revista Ramuri în august 2013: http://revistaramuri.ro/index.php?id=2487&editie=85&autor=de%20Virgil%20Diaconu, dar și http://teorialiteraturii.blogspot.com/2012/05/canonul-literar.html sau articolul lui Iulian Boldea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2941/pdf , dar și articolul din 2013 al lui Nicolae Manolescu: http://www.romlit.ro/index.pl/despre_canonul_literar (cu rezerva mea asupra afirmației că Wikipedia omoară critica). Cu precizarea cvasiinutilă că Mr. Google oferă un evantai foarte larg de articole și cărți pe tema definirii și clasificării canoanelor mai adaug doar un link (autor Cosmin M.I. Borza): http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Borza_Cosmin.pdf. În esență, literatura română este marcată de două canoane literare majore: cel modernist (forme fără fond – Maiorescu; sincronism – Lovinescu) și postmodernist (melanj anticanonic, relativism – fără un lider recunoscut devreme ce canonul postmodern însuși este anticanonic și refractar la ideea de lideri recunoscuți în materie).

Parcă încercând să dea un răspuns cauzal-explicativ la actuala uriașă dezordine literară mondială postmodernă, Ioan Stanomir statuează că ”Pentru individ, ca și pentru comunitate, spiritul critic stabilește acel standard fără de care ordinea și echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.”. Așadar, nu trebuie să ne mirăm deloc că plutim anomic, neregulat, în derivă, de mai multe decenii: lipsește acut spiritul critic ordonator, echilibrator și armonizant. În lipsa acestor minime calități intelectuale elementare nu trebuie să ne mirăm de instalarea insidioasă și perversă, în ”scumpa noastră patrie” a dictaturii mediocrității (sub forma dictaturii majorității), a cultului pentru puterea de gang și a antiintelectualismului tot mai vizibil la iliberalii noștri populiști autocrați autobotezați socialiști, cu tente asiatice tot mai vizibile. O spune, cu tristețe, în finalul articolului său și Ioan Stanomir: ”Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenței noastre colective”. Articolul profesorului Stanomir merită și trebuie citit în întregime (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/maiorescu-spiritul-critic-si-luciditatea-patriotica), nu doar pentru recursul la Maiorescu, ci (și)  pentru acuratețea, inteligența și actualitatea sa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 550. Marți 3 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (6)


Cel de-al treilea invitat al dialogurilor dilematice pe divanuri democratice, în decembrie 2005, a fost regretatul Alexandru Tocilescu, mare și recunoscut regizor de teatru (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Tocilescu) – primul regizor român care a primit o stea pe aleea celebrităților. Inteligent și nonconformist, instinctual și debordant de sincer, Tocilescu a făcut din arta regizorală un mod de exprimare a ceea ce vor și ceea ce nu vor oamenii să vadă, dar care ar fi trebuit văzut. Ludicul, ironicul și sarcasticul om de creație a fost dublat de un spirit vizionar, dar și de o preocupare permanentă de cunoaștere și de înțelegere (critică) a trecutului recent. Titlul ales pentru acest interviu este, și el, unul jucăuș (extras din răspunsurile regizorului) și menit să șocheze: ”Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi” (pp. 43-58). Din prima parte a dialogului dintre regizor și membrii redacției ”Dilema veche” cititorul descoperă un om ferm, aparent rigid, dar sensibil la nuanțe și schimbări de tonalitate: ”nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceaușescu. Nu mi-a fost frică” (p. 45).  Spectacolul montat de el, ”O zi din viața lui Ceaușescu” a stârnit controverse, critici, mult râs și… un proces cu (cavsieternul) Paul Everac, director general la TVR între anii 1993-1994. Piesa a apărut în 1994-1995, pe un text de Denis Dinulescu, la comanda regizorului. Amintirile despre ”iepoca” Ceaușescu erau prea calde, și oamenii erau prea … aceeași pentru ca să nu apară… refuzuri la propunerea de a fi montată și jucată o piesă cu un conținut politic anticeaușist și antidictatorial clar. Probabil, principiul de la care a pornit regizorul în demersul său a fost ”Să ne despărțim de trecut râzând”, dar trecutul era încă foarte prezent în sălile teatrelor și în instituții pentru ca lucrurile să poată merge firesc. Interesant este că pe vremea aceea Andrei Pleșu era ministru al Culturii. Despre despărțirea de trecut, regizorul face o paralelă între cum s-au eliberat germanii de Hitler și cum ne-am despărțit noi de Ceaușescu (regizorul având și cetățenia germană, locuind în Germania un timp): ”Am trăit atâția ani în Germania și tineretul nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar cînd îi apuca, se rădeau în cap, își puneau șireturi albe, tricouri albe și o făceau pe rasiștii” (p. 46). Cine dorește să facă o comparație/ paralelă între aceste manifestații și cămășile albe ale mitingiștilor pesediști ai lui Dragnea este chiar invitat să o facă. Dar Tocilescu vorbea despre un trecut german vechi de jumătate de secol, iar trecutul ceaușist nu avea, pe atunci, decât câțiva anișori… Interesant este că nemții nu au manifestat un interes imediat față de un regizor valoros, un străin venit la ei acasă: ”Pînă în 1993 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Și e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să-și dorească să-și dezvolte cultura cu ajutorul meu” (p. 47) conchide ironic regizorul. Rezistența la a-l biciui pe Ceaușescu postmortem avea însă și o explicație, una formulată de Mircea Vasilescu: ”trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele și ideologia lui încă mai bîntuie” (p. 49). Dacă acest trecut încă nu este mort nici astăzi, ba chiar tinde să fie resuscitat prin autoritarismul pseudojustițiar de tip iliberal al ideologilor partidului care vrea să se eternizeze la guvernare, atunci nu trebuie să ne mirăm că la doar doi ani de la dispariția URSS și a hegemoniei bolșevice rezistența la schimbare era foarte mare. Cu finețea nuanțelor, caracteristică marelui regizor, acesta conchide: ”În felul lui e totuși mort, ”destul de mort”” (p. 49).

Dar cum se manifestă românii atunci când vor să-și manifeste nemulțumirea? Râd, ca și pe vremea ”aialaltă”, cu deosebirea că este posibil să alegi nuanțe de râs. La întrebarea Magdalenei Boiangiu de ce unii spectatori nemulțumiți de ce vedeau pe scenă pur și simplu plecau din sală, dar nu huiduiau, regizorul are ocazia să facă o analiză comparată a psihologiei consumatorului de teatru la noi și în alte colțuri ale Europei: ”La noi nu se huiduie! Nu poți să huidui în costum!… Sigur! Mi-ar plăcea un climat teatral mai violent și mai hotărît. Un public mai hotărît. … În Germania se aplaudă cu religiozitate pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat și cu bătăi din picioare, în Franța se aplaudă orice căcat cu condiția să fie chiar un căcat.” (pp. 50-51).

Discuția a continuat pe tema potențialului conflict despre un text prost și o regie bună, concluzia regizorului, bazată pe propria sa experiență, fiind aceea că ”nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel” (p. 51).

Albanez după bunicul său, nu se sfiește să poarte o amuletă în memoria acestuia, după cum nu a pierdut nici ocazia de a lăuda genialitatea poetului aromân Gellu Naum. Alegând să nu facă paradă de patriotisme ieftine, regizorul declară că ”Întotdeauna m-am simțit european și atât. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamț (cum sînt după pașaport). M-am simțit un european în Europa. … Dar n-am spus vreodată că sînt portughez , ca nu cumva să se creadă că sînt român.  … Dar vreau să spun că în aceeași măsură în care mă simt european mă simt și japonez. Receptez cultura japoneză într-un mod extrem de natural” (p. 53-54).

Inevitabil, spre sfârșitul taifasului, apare, printre altele, și întrebarea: ”Cum stăm cu teatrul? Stăm bine?” (Andrei Pleșu). Răspunsul maestrului merită reținut și gândit: ”Da. Eu cred că da. Am observat că au început să apară iar piesele rusești. De astea cu fuck, cu porcării, s-a săturat lumea… S-au terminat. E vărsat de vînt. Dacă te scarpini lasă urme. Lumea se duce la piesa rusească care este baza teatrului frumos. Și la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Și actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus problemele tineretului american nu sînt și ale noastre.  … noi am inventat Teatrul absurd. Eu sînt foarte fericit de abundența de telenovele românești, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieși din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta.” (p. 56).

Inevitabil, discuția trebuia să conțină și ceva despre regizorul Alexandru Tocilescu însuși, despre al său modus operandi, adică despre specificul creării unui spectacol marca Tocilescu. Iată o bijuterie de răspuns: ”Au fost zile de repetiții cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. … Și la Harms m-am gîndit să scriu pe afiș ”spectacol interzis tuturor”. E ceva care se întîmplă acolo atît de special și de deosebit că nu-ți vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriți pe fată. … Regizorul-dictator e o specie scîrboasă. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproșîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat și mă port întotdeauna cît se poate de gentil. Urli la ăia care sînt departe și trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu știu cum să spun, astea le-am simțit în timp. Îndrăgostiții îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. … Instinctul, pur și simplu, te duce așa. Nu e nevoie să elaborezi ori să gîndești” (p. 57-58).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 493. Marți 8 mai 2018 Tâmpit să fii, noroc să ai (9).


Iată și o contribuție a opoziției din Teleorman la dezbaterea binomului ”prostie – noroc” (autor Carmen Dumitrescu) data publicării nefiind făcută cunoscută, fapt de natură să inducă ideea că cele scrise în articol sunt mereu valabile și (încă) neschimbate:  http://liberinteleorman.ro/prost-sa-fii-noroc-ca-esti/

Orice asemănare a portretului zugrăvit în articol cu un dictatoraș în devenire este nu doar deloc întâmplătoare, ci poate fi apreciată ca fiind răutăcioasă, invidioasă și calomnios-denigratoare la adresa liderului teleormănesc și verde-românesc, marele iubitor de pesedizde, pre numele său de lider încă liber Liviu Dragnea. Dar cred că este, totodată, și un portret robot al parvenitului postdecembrist, al carieristului fără scrupule, al demagogului populist cu ifose de partid de stânga (unul presupus a fi al maselor largi populoase), în realitate fiind străin de orice ideologie de manual (ideologia sa fiind ”doar” puterea personală/ banul fără număr/ intrarea în istorie).

Iată textul semnat de Carmen Dumitrescu:

Ai înțeles și tu că politica e calea ta de urmat în clipa în care ai descoperit că-ți place să scuipi semințe… Evident, ai tăi au avut grijă să-ți umple mintea cu iluzia unui succes suprem, pe care ei l-au învățat în vremuri de tristă amintire: “Fă-te funcționar, prostuțule! Numai acolo se mănâncă pâinea cea mai albă!”. Și pentru că munca te-a speriat încă din prima secundă, ai decis să faci tot ce era necesar pentru ca într-o bună zi să ai și tu un post prin administrația publică. Ai lipit afișe, nu ți-a fost rușine să te rogi de oamenii politici să-ți întindă și ție o mână de ajutor, n-ai crezut niciodată că poți mai mult… Și nu ai greșit. Pentru că, în administrația teleormăneană ai acces numai dacă nu te temi să rămâi… prost. Apoi ai văzut că prostia e, de fapt, o calitate fundamentală. Și nu te-ai mai temut de nimic. Atâta vreme cât prostia îți era aliată, știai că poți mai mult… Și… în mod deloc surprinzător, ai avut și de data asta dreptate. Într-o zi, când nimeni nu mai credea nimic despre potențialul tău, pentru că te prăfuisei deja în anonimatul dat de scaunul funcționăresc, cineva, din lipsă de candidați, a luat decizia să-ți facă o propunere de nerefuzat, laolaltă cu o sumă de complimente deșănțate, pe care nici măcar tu nu le înțelegeai… Ai înțeles cât de important ești, de fapt, mai târziu, după ce partidul te aruncase în vitrină și încercai să-ți asortezi cât mai anapoda șosetele cu portofelul. Brusc, toate laudele nesincere care te învăluiau din toate direcțiile au început să-ți fie dragi. Costumul îți stătea mai bine pe umerii mici, puterea îți scotea ochii în evidență iar nesimțirea îți devenise deja stare de spirit. Și știai că toate ți se întâmplaseră numai pentru că ai știut să fii prost la momentul potrivit. Apoi n-ai mai vrut să renunți la prostie. Pentru că ea ți-a fost cea mai bună prietenă de la început și până la final. Ea ți-a arătat ce înseamnă cu adevărat să fii viu. Ea ți-a pus puterea între degete și atunci puterea ți-a devenit, la rândul ei, prietenă. Fiecare pas înainte, aplaudat de ai tăi, te-a dus pe o cale despre care simți că n-ai ce povesti, pentru că a fost numai calea ta. Și nimeni n-are dreptul să-ți cunoască ție calea, pentru că ar urma-o… Și atunci de ce ai da tu răspunsul simplu unor oameni complicați, care, în naivitatea lor, încă mai cred că scara socială nu poate fi urcată decât în baza unor competențe asumate? De ce le-ai spune tuturor că secretul a fost prostia, cea care te-a ținut la sânul ei mai protector decât propria-ți mamă? De ce ai împărtăși cu alții secretul suprem al succesului în viață, atâta vreme cât doar tu l-ai descoperit la momentul oportun? Părerea celor din jur n-are de ce să conteze. Câinii latră, ursul merge… Și toată lumea va crede doar că ai fost norocos. Ceea ce nu e pe de-a-ntregul adevărat. Nu e suficient norocul ca să ajungă oricine acolo unde ești tu acum. Nu poate oricine să fie atât de ferm în aplicarea unor principii absurde. Pentru că numai tu știi că secretul unei vieți frumoase și îndelungate e să fii pe deplin prost. Noroc că ești!”

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!