liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: reforma Miclea

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 551. Miercuri 4 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (7)


Mihai Șora, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_%C8%98ora), este mai vechi decât însăși România Mare. Dialogul, publicat în ianuarie 2006, poate stârni interesul atât prin conținutul său cât și prin faptul că umanistul român (102 ani) este și în aceste zile un intelectual activ(ist), un combatant nu doar cu pixul și pixelii, ci și cu prezența sa fizică, vie în câmpul manifestărilor politice. Gânditor liber de prejudecăți, dar cu idealuri umaniste și renascentiste bine conturate, profesorul de filozofie Mihai Șora a deținut demnități publice având, pentru partea sa de publicistică filosofică, și recunoașteri publice pe măsură. Acum, în vremuri tot mai întunecate și de care Întunericitu s-ar fi bucurat tot mai tare, dl Șora este ținta acuzațiilor de agent al intereselor străine, de trădător de țară și de idealuri naționale (idealuri pe care intelectualul și militantul român le va apăra, cu siguranță, până la moarte). A fost ministrul Învățământului pentru scurt timp, în anii imediat postdecembriști. În această (fostă) calitate, M.Ș. consideră că politicienii ar trebui să răspundă clar la întrebarea: ”cum vrem să fie nația asta peste 30 de ani? Tîmpită și tîrîndu-se, sau deșteaptă, cultivată și sănătoasă, putînd să ia lumea-n piept?” (p. 60). Cu ironia și sinceritatea care îl caracterizează fostul ministru recunoaște că orice politician va declara că alege varianta secundă, după care se va lamenta de lipsa banilor, a infrastructurii etc. și lucrurile rămân cum au fost (adică merg din rău în mai rău la acest capitol, în România). Întrebat de către Cristian Ghinea despre reforma Miclea în educație, profesorul Șora a dat un răspuns la care subscriu: ”ministrul Miclea a gîndit foarte bine etajul opt al unui edificiu căruia îi lipseau primele șase etaje și cele două subsoluri” (p. 61). Cu alte cuvinte s-au făcut ceva pași în segmentul învățământ superior și doctoral, dar lipsa reformei la baza sistemului a lăsat edificiul gata-gata să se prăbușească. Cheia reformei ar constitui-o liceul, învățământul de cultură generală, susține dl Șora. Nu în ultimul rând, invitatul divanului dilematic se plânge de pregătirea neomogenă a profesorilor de liceu, dar și de lipsa elasticității sistemului în sensul ca cei care optează pentru școli profesionale să poată reveni în sistemul liceal (în cazul în care tânărul dorește acest lucru). De asemenea, susține invitatul, rămânerea educației la rolul de ”transmitere a cunoștințelor” este o eroare gravă care va fi scump plătită de generațiile următoare. ”Prețul va fi barbaria!” (p. 64) prezice, pesimist, savantul.

Mircea Vasilescu întreabă de ce nu are clasa politică românească un proiect de viitor clar conturat în domeniul educației și culturii, iar răspunsul merită a fi cunoscut: ”Nu am avut nici un fel de clasă politică incipientă în momentul în care s-au produs evenimentele de la sfîrșitul lui decembrie 1989. Și deci a trebuit să ne mulțumim cu prelungirea în contemporaneitate a vechii clase politice, eșalonul II al sistemului comunist. … Vina, după părerea mea revine intelectualilor” (p. 65).

Andrei Pleșu incită la mărturisiri despre … viitor: cel al Uniunii Europene, al globalizării și al relațiilor dintre coloșii lumii. Diplomat și delicat, Mihai Șora ezită să răspundă despre viitorul pe termen scurt al UE, dar pe termen lung, oferă un DA hotărât. Interesante și premonitorii mi se par predicțiile despre viitorul global al planetei: ”Competițiile pe glob sînt intercontinentale, considerînd că, prin populație, China e un continent, India singură e un continent și Statele Unite sînt un singur continent cu ambele Americi. Cu Mexicul care-i vine din coastă din perspectiva următorilor 150-200 de ani. Nu putem funcționa politic la nivelul entităților de milioane” (p. 72). Cu alte cuvinte, acum și în viitor cuvântul de ordine este și va fi INTEGRARE. Despre relația UE – SUA savantul afirmă (iar astăzi realitățile confirmă) că este vorba despre ”un binom concurențial” (p. 72). Eu aș spune că este un binom co-oncurențial, adică unul care apelează concomitent la cooperare și concurență. În fine, o binevenită întrebare despre problema patriotică, primește un răspuns foarte lămuritor, unul contrar celui dat de patriotarzi, patrihoți și patriotriști care se înghesuie să urle cât pot de tare cât de mare este iubirea lor față de patrie. Înainte de a reproduce/ parafraza răspunsul invitatului îmi permit să opinez că oricine are probleme penale cu fondurile publice al statului român și ale instituțiilor acestuia nu are dreptul moral să vorbească despre patria română și iubirea de patria română. Antonimul iubirii de patrie este furtul din banii statului. Pentru Mihai Șora, revenirea din Africa de Sud în Europa a însemnat revenirea în patria sa. (”Cînd am venit în Europa, am revenit în patria mea” – p. 72). Apoi, ”Balcicul a fost patria mea, în patru vacanțe consecutive cînd eram copil. Pe urmă patria mea a fost Nisa. Parisul iar a fost patria mea. … Părerea mea este că patria este o noțiune foarte consistentă, dar niciodată nu trebuie să fie localizabilă și limitată în așa fel încît limita să însemne o negație” (p. 73). Cu alte cuvinte, patria noastră este planeta pe care locuim, ea este casa noastră comună care va asigura (sau nu) supraviețuirea ca omenire și umanitate în evoluție accelerată.

În contextul unei întrebări despre genialul său coleg de generație Eugen Schileru, despre a cărei existență se știe din ce în ce mai puțin de către foarte-foarte puțini, Mihai Șora sugerează ideea că fiecare dintre noi mai există după moarte atât timp cât rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut: ”Moartea, de fapt, se întâmplă cînd ultimul care-l mai ține minte pe cel care a murit moare la rîndul lui” (p. 71) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame