liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3)


 

Istoria unui tânăr sextet de poveste, repovestită de un sexagenar

 

de Liviu Druguș

 

Falsul tratat de hedonism al Doinei Popescu începe abia de la capitolul 2 (pp. 19 -39). Acest capitol este și cel mai întins/ lung/ mare al cărții (are de 21 pagini) fiind, astfel, centrul de greutate al narațiunii. Aici este prezentat ”modelul” de scriere, de narare și de reamintire a unor fapte din varii orizonturi temporale, celelalte capitole fiind variațiuni și consecințe ale celor descrise în acest început propriu-zis al cărții. Un singur capitol se apropie (cantitativ/ ponderal) de acesta, având 16 pagini, alte cinci capitole având în jur de zece pagini, restul fiind sub zece pagini, existând și cu un capitol campion la brevitate (cap. 4 care are doar… opt rânduri!). Am făcut această analiză ”contabilă” a economiei cărții pentru a sublinia propensiunea autoarei pentru libertatea de creație, ea nerespectând presupuse canoane cantitative impuse ad hoc de ”specialiști” ai ”științei” literaturii. Variabilitatea dimensiunii capitolelor respiră această libertate de creație, dar face și un serviciu cititorului care, la fiecare final de capitol (mare sau mic) este, oarecum invitat să mai servească o porție de/ din poveste, una mai interesantă și mai apetisantă decât anterioarele.

 

Sub aspectul ”modelului”/ tehnicii de scriere a narațiunii autoarea nu ezită a-l/ o face public(ă). Ca fostă profesoară de logopedie, dar și ca jurnalist de televiziune, autoarea știe că ”înregistrarea” este cea mai adecvată modalitate de a reține fidel (în memoriile artificiale) cât mai multe nuanțe și pete de culoare ale rostirilor/ întâmplărilor. În cazul de față acestea urmau a fi apoi folosite drept materie primă pentru scrierea romanului. Credibil pentru o fostă jurnalistă, autoarea romanului ficțional vine ”cablată” la întâlnirile de la Lăptăria lui Enache, înregistrând pe un CD atmosfera celebrului club monden, deși autoarea precizează că au fost stocate pe CD doar ”unele impresii de la Lăptărie” (p. 19). Adesea, memoria sau imaginația poate ”intra în vacanță” dar memoria artificială dă posibilitatea scriitorului/ jurnalistului ca, în funcție de nevoile narării, să utilizeze tablouri audio, voci, muzici, replici etc., și apoi să includă ”materialul” de construcție astfel stocat la clădirea povestirii/ narațiunii. Reamintesc aici faptul că romanul a fost scris în nu mai puțin de 12 ani (12 februarie 2002 – 6 noiembrie 2013), desigur asta în afară de cazul în care autoarea – prin această precizare de la finele romanului – doar a vrut să arunce, prin astfel de date superprecise, încă un argument în favoarea impresiei de strictă autenticitate a acțiunii din roman. Povestea cu înregistrarea revine, pe parcursul romanului, atunci când una dintre membrele hexadei/ sextetului (Zina) o acuză pe o colegă a grupului (Ana) că ar fi ”spioană” și că înregistrează pe ascuns convorbirile grupului. Culmea este că destăinurea Anei este făcută Aurorei/ autoarei, cea care chiar făcuse niște înregistrări… Pe lângă cantitatea mare de sex, puțin ”spionaj” nu strică pentru a mai înviora puțin atenția cititorului…

 

Așadar, capitolul 2 este descrierea completă a unei seri petrecută de Aurora la Lăptărie împreună cu o parte a sextetului/ ”grupului celor șase” (a lipsit doar Zina). Este, de fapt, o primă parte aplicat(iv)ă a ”jocului” numit psihodrama Moreno, joc prin care cei șase prieteni se ”vindecă” de presiunile psihice ce-i apasă, printr-o spovedanie colectivă, urmată sau întreruptă de întrebări care urmăreau stimularea descărcării sacului cu amintiri (evident, amoroase, dar și ușor filosofarde, puțin socio-istorice și mult caracterologice). În esență, romanul Doinei Popescu este o carte tristă, existențialistă, durerile și supărările dragostei fiind materia primă a narațiunii. În fond, ce-i amorul decât un ”lung prilej pentru durere”? (Eminescu, Amorul, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/amorul.php). Asta nu înseamnă că nu recomand citirea cărții. Dimpotrivă, cred că dramele existențialiste au rol tămăduitor mai ales pentru persoanele care traversează stări mai puțin plăcute, aplicându-se, în acest caz, principiul homeopatic ”cui pe cui se scoate”.

 

A strălucit prin lipsă, în acea seară, Zina, însă ceilalți (Aurora, Iulia, Ana, Cristian, Radu) au fost ”la datorie”.  Absența Zinei nu a împiedecat-o pe Aurora/ autoare să o descrie/ introducă/ prezinte și pe Zina, piesa lipsă. Structural vorbind, sextetul/ hexada era format(ă) din patru femei și doi bărbați, proporție care sugerează la nivel de microgrup ceea ce se întâmplă la macronivelul societal românesc: femeile sunt majoritare, iar bărbații minoritari. Mai mult, senzația pe care și eu o resimt demult – aceea că femeile vor salva lumea, generând, în viitor, un fel de matriarhat postmodern – se degajă și din carte, femeile fiind acelea care dădeau tonul inițiativelor umane, dialogale sau acționale, cei doi bărbați din grup fiind ”sclavii” preocupărilor materialiste, mundane, prozaice, ei fiind pe post de decoruri de completare, de (buni) ascultători ai poveștilor psihodramatice lansate de doamnele/ colegele/ prietenele grupului. Deloc întâmplător, preocuparea narativ-descriptivă a autoarei este concentrată majoritar pe trăirile și întâmplările doamnelor din grup, relativul echilibru fiind asigurat și prin rememorarea altor persoane masculine care au trecut sau chiar treceau, în momentul narării, prin viețile eroinelor noastre. Lipsește, fatalmente, tocmai autoportretul Aurorei (autoarei), un crochiu al acesteia fiind prezentat îndeosebi în finalul povestirii. De altfel, autoportretul autoarei există, într-un fel, pe întreg parcursul romanului prin comentariile sau opiniile lansate de autoare/ Aurora în cadrul psiho-sexo-dramelor jucate de cele șase personaje. Cu alte cuvinte, cel ce povestește, se definește.

 

Narațiunea debutează (un specific feminin) tocmai cu ceea ce lipsește (missing) din tabloul general: Zina, dar constatarea lipsei este pusă pe seama lui Cristian, omul de afaceri din grup: ”Iar lipsește Zina…” (p. 19). Prin asta, se conturează o posibilă relație de prietenie univocă Cristian – Zina.  Zina era o frumoasă la modul inconștient” (p. 19), ne asigură autoarea, în antiteză/ opoziție cu Iulia care era ”o frumusețe statuară” (p. 19). Avem, așadar, nu doar două personaje femei, ci două femei frumoase – una prezentă și care acaparează întreaga seară, cealaltă strălucitoare… prin lipsă.

 

Iulia este eroina primei psihodrame, spovedania sa având ca scop o sperată vindecare de boala pe care aș putea-o numi ”antifalocrație”, mai exact un impuls autoconstruit în mod trufaș prin care orice bărbat care intra în viața ei nu avea cum ieși de acolo decât într-un singur mod: ”zdrobit” (p. 21). În carte, psihoafecțiunea nevrotică a Iuliei este categorisită ca fiind regressum ad uterum (p. 39), deși expresia latinească nu vizează/ desemnează o boală psihică, ci era denumirea remediului autocorector de atenuare a unor tensiuni nevrotice, respectiv de reîntoarcere imaginară la origini, la faza prenatală, ca o curățire de toate relele, cu speranța unei renașteri purificate și purificatoare (purificatio mentis).Desigur, Iulia suferea un regressus ad uterum, la care, de altfel, sunt condamnați aproape toți nevroticii” (p. 39).  Sugestia retrimiterii cuiva la originile genetico-ginecologice, ca factor curativ, înnoitor și pozitiv, poate fi o explicație a formării expresiilor  românești (intraductibile J ?) de trimitere la origine, explicație pe care nu am întâlnit-o scrisă nicăieri (poate din exces de pudicitate). Astfel, ”dute-n…”, ”băgate-aș în…”, sau mai direct ”te bag în…” ar putea avea ca strămoș cultural semantic tocmai celebra expresie latină ”regresssum ad uterum”.

 

Probabil din dorința de a nu transforma povestea amorurilor povestite reciproc, psihanalitic, de personajele cărții, Doina Popescu renunță să mai încarce textul cu trimiteri savante la bibliografii și nume celebre, dar eu, pseudorecenzentul (care sunt! J ) o pot face, reîntregind astfel discuția lansată anterior pe tema evreității surselor teoretice și practice pe teme de psihologie, psihanaliză dar nu numai. Astfel, tema despre ”regressum ad uterum” este unul dintre subiectele preferate ale psihanalistului evreu (de origine poloneză) din Ungaria, Sandor Ferenczi (1873 – 1933), un colaborator apropiat al lui Sigmund Freud. (vezi Webografie). Simpla amintire de către autoare a mitului posibilității reîntoarcerii la întunericul premergător nașterii, și apoi a renașterii la o viață nouă, mai curată, nu este suficientă pentru cititorul mediu acesta neavând altă cale de lămurire decât să apeleze sistematic și tenace – ca un cercetător autentic – la bogățiile imense ale internetului. Și pentru că lista personajelor de origine iudaică amintite în carte (explicit sau nu) se va mai modifica (crescendo) pe parcursul pseudorecenziei de față, adaug la lista anterioară nu doar pe evreul polono-maghiar Sandor Ferenczi, ci și pe evreul român Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) (vezi:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt) nume citat de către Iulia pe post de sprijin argumentativ găsit la teologi reprezentativi. De asemenea, în povestea Iuliei se amintește de ”ceșcuțele Rosenthal” (p. 26). (http://www.antichitati-halfretro.ro/articole.php/scurt_istoric_al_firmei_rosenthal/) Philipp Rosenthal (1855-1937) s-a născut la Werl (Germania), într-o familie de evrei. (Prin anii 80 – ani de vârf ai național comunismului ceaușist – am auzit o glumă referitoare la întrebarea dacă XY era evreu sau nu. Răspunsul este, evident, unul … solomonic: ”Nu știu, în schimb părinții săi au fost foarte multă vreme”.). Pentru a sublinia imaginea de vampă (vampiră) creată de Iulia în mintea Aurorei, aceasta din urmă o aseamănă pe Iulia cu Theda Bara  (p. 30). (https://en.wikipedia.org/wiki/Theda_Bara) fiica unui evreu polonez naturalizat în SUA.  Trebuie să fac o precizare: sublinierea preocupării autoarei de a presăra romanul cu nume celebre din lumea iudaică nu este discutată aici ca fiind bună/ oportună sau nu. Această preocupare există și autoarea, dacă va dori, va putea interveni cu eventuale lămuriri despre subtextul scrierii romanului. Fac această precizare deoarece o atare evidențiere este încă una delicată dacă ne raportăm la modul de gândire al multor români (cărora li s-a servit, în doze diferite, porții de antisemitism, în ceaușism, dar și în în postceaușism, îndeosebi în mintea tinerilor receptivi la propagandă emoțională). Fac o trimitere la un articol pe tema modului în care reacționează românii (dar nu numai) în fața (sau în spatele) străinilor: http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/

 

 

Frumoasa blondă cu ochi albaștri, am numit-o pe Iulia, ajunsă la un apogeu al  puterii sale de seducție (cca 32 – 33 ani),  povestește cum a devenit ea psiho-suferindă din cauză că a fost/ este o criminală de bărbați, o trufașă în raport cu aceștia, o zdrobitoare de inimi – exact 55 la număr! Iată și modus operandi al Iuliei:  ”Îmi reperez victima, apoi o prelucrez … până o îngenunchez, la propriu și îmi mărturisește spășită că nu-și mai concepe viața fără mine” (p. 21).  Pentru ca autoflagelarea să fie mai credibilă Iulia adaugă: ”Tertipuri…zeci de tertipuri am pentru asta. RasputinLove machine…That s meeeee!” (p. 21).  Trauma psihică a eroinei constă în faptul că ea a conștientizat vinovăția și nu mai știe cum să revină la normal: ”Mașina s-a îmbolnăvit… E un blestem, cred. Uciderea iubirii e o crimă, e unul dintre păcatele capitale. Sunt o criminală în serie, asta cred că sunt” (p. 22). Pentru a îngroșa tușa – la fel cum a făcut cu descrierea vieții împărătesei Teodora – , autoarea îl invocă pe Jeffrey Dahmer, cunoscutul criminal în serie american, homosexual, condamnat pe viață la vârsta de 32 de ani. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jeffrey_Dahmer).  Prima victimă a Iuliei a fost chiar prima sa iubire, Ionuț (firesc, la liceu, de la finalul clasei a XI-a și până înainte de bac). ”Zdrobirea” lui Ionuț a avut cauze și contexte care pot afecta psihic pe oricine, dar Iuliei i-a făcut o plăcere care s-a transformat, în timp, (pe intervalul plin de victime, de la 1 la 55) în adicție (cuvânt introdus deja la p 11, ca un preambul la spovedania Iuliei). Nu voi răpi plăcerea cititorului de a savura cu ochii proprii paginile în care este descrisă și zdrobită psihic prima ”victimă” (la figurat, dar și la propriu) precum și împrejurările care au transformat iubirea în indiferență și apoi în ură. Amintesc, în context, faptul că autoarea/ Aurora nu pierde prilejul de a intra – și ea – în psihodramă, procedând, în paralel, la o rememorare a primilor săi fiori amoroși de la 15 ani, dar care nu au lăsat urme, cel puțin aparent,  …decât în memorie. Și ea a devenit alta în urma experienței amoroase, ajungând să fie o ființă ”circumspectă social” adică mai puțin implicată în viața grupurilor mari, dar și a grupului mic care i-a marcat existența.

 

După cum am notat deja, Cristian (omul de afaceri) era preocupat îndeosebi de Zina, în timp ce Radu era mai sensibil la povestea Iuliei, cu nuanța că și Iulia se adresează – în spovedania sa – mail mult lui Radu decât grupului. Pentru a fixa mai bine structura grupului, acesta avea două mari ”cupluri ale iubirii”: Cristian – Zina și Radu – Iulia.  Dacă o adăugăm și pe  Ana, atunci inițialele membrilor grupului (exclusiv autoarea, Aurelia) sugerează cuvântul CRIZA. În fond, presiunile psihice și decompensările aferente se derulau în jurul cuvântului ”criză” – un cuvânt ce ascunde sensuri profunde ale evoluțiilor individuale sau societale. În articolul meu ”Criza ca moment al dreptei judecăți și decizii” (articol din 2008) se transformă conținutul eminamente negativ al cuvântului ”criză” într-unul eminamente pozitiv. (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/) . Tandemul Iulia-Radu se conturează mai clar prin monologul bărbatului, adresat, firesc, Iuliei.  Filosofia sa este una negativistă, critică la adresa metodei Moreno, de spovedire autoflagelantă: ”Ei bine, acum, faptul că îți devorezi propria coadă, cum zice Cristian, nu te regenerează, ba dimpotrivă, interveni Radu…. Și viața e un fel de joc, mai complicat. În locul unui număr limitat de probleme, ai de rezolvat un număr aproape infinit, pe căi aproape infinite, dacă ținem cont de faptul că neuronii au posibilități aproape infinite de a intra în ecuație între ei. Alegerea unei căi anume, odată făcută, pare să-ți îngusteze câmpul opțiunilor, pentru că orice selecție presupune și cantități imense de renunțare. De fapt, renunți la alternative. Dintr-o bandă inițial nelimitată de opțiuni, poți să simți c-ai ajuns la opțiunea zero, altfel spus, ești condamnat să porți aceeași cruce până la ieșirea din joc. De fapt, nu e deloc așa, ba chiar deloc așa, pentru că o alegere, odată făcută, se ramifică în cel puțin două noi căi de acțiune, dintre care poți să alegi însă doar una, care, la rândul ei, se bifurcă și ea în cel puțin două alternative și așa mai departe. Prin urmare, nu știi exact și se pare că nu vom putea calcula niciodată cât e determinare și cât e liber arbitru în jocul de-a existența al fiecăruia dintre noi” (pp. 34 – 35). Aflăm că Radu este profesor (de management), iar teatralitatea sa profesorală este comparată cu grimasele fraților Marx. Monologul lui Radu continuă, și o face pe o dimensiune pe care am aplicat-o și eu  (ca profesor de management): filosofia acțiunii uamne (praxeologie, adică teoria despre lucrul bine făcut) ceea ce coboară ”știința” managementului pe pe piedestalul sec al unor scheme de gândire care duc, invariabil, la succes în afaceri și o încarcă cu relativismul firesc al opțiunilor personale nenumărate (ca să nu folosesc sintagma utilizată de Radu: ”aproape infinite”). Iată câteva mostre din logica managerială a profesorului Radu: ”e preferabil să credem că avem un grad suficient de mare de libertate pentru a hotărî ce facem cu noi înșine”.  (p. 35); ”Statistic vorbind, indivizii care cred în liberul arbitru au șanse mai mari de supraviețuire” (pp. 35 – 36); ”Când își organizează strategiile, indivizii care cred în liberul arbitru iau în calcul mai multe variante. Au și de unde, nu? Viitorul lor rămâne deschis, under construction, nu-i așa? Defavorivați sunt cei dominați de ideea predestinării.  .. E mult mai avantajos să crezi în existența unui liber arbitru, cel puțin în măsura în care crezi și în Dumnezeu. ” (p. 36).  Autoarea vede în discursul lui Radupână la virgule… cosmologia lui Hawking” (p. 36).  O fi identică cu teoria lui Hawking sau nu, ceea ce rostește, în continuare, Radu ține de o pledoarie pentru viață, pentru necedare în fața greutăților vieții: (Eu aș fi întărit discursul lui Radu  cu o trimitere la Coșbuc: ”O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor” – George Coșbuc): ”Apoi mai există și opțiunea de rezervă: sinuciderea… Ea, opțiunea întunecată, ne place sau nu, e un backup; ea ne dublează, practic șansa de a ieși din neșansă. Cu excepția spionilor și a sinuciderilor sacrificiale…. orice soluție e preferabilă morții voluntare, pentru că orice soluție – neîntunecată, să-i zicem – te scoate la un nou punct de bifurcare a opțiunilor, adică la speranța că, fiind din nou în posibilitatea de-a alege între minimum două variante, poți câștiga un oarecare control asupra propriei vieți.” (p/ 37). În consecință, Iulia se simte mai ușurată (”Nu vă închipuiți cât bine mi-ați făcut ascultându-mă” – p. 38), nu însă înainte de a mai avea un dialog lămuritor cu Aurora pe teama dăruire– dobândire. Iulia susține, ca majoritatea dintre noi, probabil, o teorie de tip comercial-economic, una eminamente materialistă care frizează liber-schimbismul: ”Dai din ceea ce ai, ca să primești ceea ce nu ai”,  spre deosebire de Ana care vine cu o teorie mai ”oțească”: ”Șmecheria e să dai din ceea ce nu ai, ca să primești înapoi ceea ce îți lipsește cu adevărat. Îți pierzi încerederea, insufli încredere celor din jur până te umpli și tu de încredere. Nu mai ai nicio speranță? Dăruiește atâta speranță altora până speranța se întoarce cumva și la tine. Pe această cale, mai subtilă, primești și întărire și mângâiere. Nu eu am gândit chestia asta, mi-am însușit-o…” (p. 38). ”Fără a mai apuca să dezvăluie sursa acestei înțelepciuni” (p. 38) către partenerii de dialog, totuși Aurora o face imediat (deși și cititorul mediu o putea intui relativ ușor) că autorul ”șmecheriei” este chiar evreul convertit la creștinism Nicolae Steinhardt. Așadar, avem mereu de ales între înțelepciunea materialistă pierdantă și deranjantă a Iuliei, vrersus înțelepciunea idealistă  câștigătoare și trimfătoare a teologului evreo-român Steinhardt însușită și expusă de autoare prin gura povestitoarei Aurora.

 

Cum spuneam mai sus, rețeta romanescă scrisă după formula ”sex  (explicit sau nu) + spionaj (de cartier sau transcontinental) + nume celebre = succes de librărie” este deja cunoscută și aplicată la noi de scriitoarele femei (și nu numai, desigur). Adaug aici, la lista din episodul anterior și alte două nume din ”batalionul de femei – scriitoare”: Ana Barton, Laura Nureldin. Numele celebre invocate doar tacit, (nimeni nu a pronunțat/ scris numele lor) – în afara numelor proprii amintite deja – când de Iulia, când de Aurora, în descrierea aventurilor amoroase ale Iuliei  sunt: Eminescu, Cehov, Theda Bara (1885 – 1955).  Din păcate, în sugerarea atmoseferei slave, romantice și nostalgice, autoarea comite o eroare (posibil una tipo, dar nedetectată de Editura Adenium care, clasic românesc!, nu are corector, redactor de carte și tehnoredactor, așa cum ar trebui să aibă. Goana după profit și încrederea în calitățile autorilor au făcut ca edituri puse pe căpătuială să piardă orice credit din partea cititorilor). Eroarea constă în substituirea numelui uneia dintre cele trei surori (Maria/ Mașa) scriind, în loc, Mișa (care vine de la Mihai) … ducând în final la un caraghioslâc, cele trei surori fiind de fapt două surori și un frate: ”Ghicisem un fel de nostalgie slavă în felul în care le enumerase. … ”Dragostea!…, Călătoriile!…, Parfumurile!…”. Exact în ordinea asta și exact așa cum Mișa, Irina și Olga visaseră împreună la o viață adevărată: ”la Moscova… la Moscova….. la Moscova” (p. 28).

 

Partea sexoasă este asigurată de nimfomana Iulia, cât și de propriile amintiri amoroase ale Aurorei, iar partea misterioasă este aceea în care Aurora o surprinde pe Ana, (în prima descriere a unei seri petrecute la Lăptărie), luând de la barman ”un plic lung, galben”, iar ”la întoarcere, ea s-a oprit lângă o masă, să salute pe cineva” (p. 26). Atmosfera de mister e deja creată, Ana nu este descrisă, deocamdată, dar apare deja ca fiind suspecta numărul 1 a sextetului, impresie conturată și mai puternic într-o relatare ulterioară a Zinei, (cum că Ana ar face înregistrări pe ascuns la întâlnirile lor, ipoteză risipită ca fiind puțin probabilă la o analiză ceva mai realistă făcută de Aurora).  O observație tangentă la cele de mai sus: atât atracția sexuală cât și tentația spionajului/ cercetării a ceea ce este ascuns/ dosit/ interzis au un numitor comun: atracția misterului/ necunoscutului/ interzisului. Femeile – una dintre trăsăturile lor specifice fiind tocmai arta de a atrage prin aparența respingerii, și arta de a expune prin aparența ascunderii – au oferit spionajului multe exemple de mare succes (Mata Harihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Mata_HariMaria Tănase – agentă SSI https://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_T%C4%83nase ) etc. Așadar, ”spionita” este un apanaj al curiozității feminine, tăinuirea fiind însă o abilitate mai rară (și cu atât mai prețioasă!) în rândul femeilor. Poate de aceea des-tăinuirea Iuliei poate fi înțeleasă și crezută îndeosebi ca parte integrantă a psihodramei, ca exercițiu terapeutic și nu doar ca o simplă ”limbariță” feminină.

 

”Profit” de utilizarea (de către mine) ușor excesivă a cuvântului ”sex” (fapt de care autoarea s-a ferit și bine a făcut), pentru a sugera nuanțele și conotațiile cuvintelor care îi alcătuiesc familia (amor, iubire, agapă, filio etc. – mai multe pe această temă, la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_grece%C8%99ti_referitori_la_iubire). Chiar în povestea Iuliei, aceasta nu folosește expresia ”sex-machine”, ci ”love machine”). Iată ce spun dicționarele despre cuvântul sex: ”Sex =  totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele și plantele în două categorii distincte: masculi și femele”. După părerea mea, definiția de mai sus este valabilă doar pentru definirea cuvântului ”gen” (cu variantele: masculin, feminin și ambigen/ hermafrodit), în timp ce cuvântul ”sex” face trimitere doar la două aspecte: 1) organul reproductiv masculin sau feminin; 2) actul sexual în sine, indiferent de genul partenerilor. Consider că posibila reglementare propusă de mine ar aduce mai multă claritate limbii române. În treacăt fie spus, pe la începutul anilor 90, conform definițiilor de dicționar, în noile buletine de identitate emise în limba română, la Chișinău, era rubrica intitulată: ”Sexul”. Dar limbajul o luase deja înaintea dicționarelor, astfel încât un copil de clasa V-a a văzut noul buletin de identitate al mamei sale și i-a atras, râzând, atenția: ”Mamă, aicea scrie o…prostie”, desigur copilul imaginând organul sexual, nu genul persoanei.

 

Tot dicționarul mai sus amintit precizează că ”sex” vine de la latinescul ”sexus” (etimologie necunoscută) cuvânt care face o trimitere clară la diferențiere și atracție a contrariilor, dar și la cifra șase (sextet, sexagenar, hexagon, hexadă), în timp ce grecescul ”eros” pune accentul pe dor(ință), pe conștientizarea lipsei (missing) celuilalt. (Mărturisesc aici că eu unul cred că toată discuția referitoare la inefabilitatea și intraductibilitatea cuvântului românesc ”dor” (”missing”) este una cât se poate de supralicitantă, ca să nu spun că este chiar una fără obiect real, fiind un posibil motiv pentru o explicitare din partea lui Dan Alexe, un alt dușman al exagerării sensurilor și mitizării unor cuvinte ale limbii române). Discuția despre sex și amor este găsibilă și într-un destul de interesant monolog pe tema eternului feminin făcută de Dan Puric, cu ceva ani în urmă: https://youtu.be/2YprbgvboLQ.

 

Fără a fi doar un moft (anti)feminist, cred că trăsăturile specific feminine (curiozitatate, atractivitate, tenacitate) sunt atribute excelente pentru activitatea de cercetare (care presupune căutare, descoperire, imaginare, creație, armonizare, finețe, inovare etc.)   fapt care ar  explica faptul că femeile sunt majoritare în cercetare, domeniu care aduce bunăstare, bogăție și grandoare societăților care chiar știu să promoveze femeile în acest domeniu.   (vezi: http://news.nationalgeographic.com/news/2014/11/141107-gender-studies-women-scientific-research-feminist/  (Este nevoie de mai multe femei în cercetare, dar cu condiția degrevării lor, fie și parțială, de rutinierele obligații familiale).  Am amintit aceste aspecte prozaice legate de specificul feminin pentru a invita cititorii să acorde atenție literaturii scrise de femei și subtilităților specifice ale personajelor feminine în general și în acest roman, în special. Și alți analiști au remarcat prezența tot mai vie a scriitoarelor în literatura contemporană (vezi http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043)

 

Finalul acestui capitol al doilea al cărții o găsește pe Aurora (povestitoarea/ autoarea) reflectând despre ”jocul înșelător al aparențelor, despre variile manifestări ale isteriei” (p. 39), adică exact la ceea ce face obiectul psihodramei/ psihanalizării personajelor care alcătuiau sextetul.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași, 10 septembrrie 2015

Primele două părți ale psihorecenziei se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

Webografie

http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/  Despre rasism și xenofobie

http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043 Literatura română la feminin

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

http://www.contributors.ro/cultura/pornind-de-la-o-vorba-a-lui-pascal-ce-inseamna-%E2%80%9Edereglarea-oamenilor%E2%80%9D/  Gabriel Liiceanu, Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă ”dereglarea oamenilor”? 6 septembrie 2015 (”Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes” (Pascal, Pensees)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor_literarbinecunoscutul simbolism al ritualurilor inițiatice – „renașterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin inițiere, adolescentul devine, deopotrivă, o ființă responsabilă social și avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghițirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației”.

https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1ndor_Ferenczi  ”In Thalassa: A Theory of Genitality (1924), Ferenczi suggested that the wish to return to the womb (Latin:regressus ad uterum)[5] and the comfort of its amniotic fluids symbolizes a wish to return to the origin of life, the sea.[6] This idea of an „uterine and thalassal regression”[7] became a feature of the so-called Budapest School, up to the disciple Michael Balint and his 1937 paper on „Primary [Object-]Love”.[8]

http://revistacultura.ro/nou/2014/12/psihanaliza-o-stiinta-cu-statut-special/  Psihanaliza, o știință cu statut special. Psihanaliza între krisis și lysis

https://en.wikipedia.org/wiki/Lysis Lysis – penetrarea unui component pentru a-i afla compoziția, structura, funcționarea.

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/03/freud-jung-autopsia-unor-framintari-1/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/05/freud-jung-autopsia-unor-framintari-3/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/06/freud-jung-autopsia-unor-framintari-4/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/07/freud-jung-autopsia-unor-framintari-5/    Freud-Jung

(serial scris de Alexandru Laszlo)

 

Bibliografie

 

Alexe, Dan, Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas, București, 2015

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Anunțuri

2 răspunsuri la „Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3)

  1. vicuslusorum 11/09/2015 la 10:30 AM

    Am citit tot serialul de pana acum, dar nu m-ati convins sa citesc cartea. Cred ca aveti un simt al valorii usor avariat.

    • liviudrugus 14/09/2015 la 12:15 PM

      Nici nu am intenționat să pledez în favoarea cumpărării/ citirii cărții. Pseudorecenziile mele sunt doar ”mici provocări” adresate în primul rând autorilor, de la care aștept răspunsuri, precizări, completări etc. Cât despre avariile de la simțul meu al valorii, cred că aici este vorba despre subiectivisme firești. Aveți o definiție clară a ceea ce dumneavoastră numiți valoare și simț al valorii? Voi fi încântat să dialoghez pe această temă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: