liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (4)


 

de Liviu Druguș

Primele trei părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

Spuneam, în episodul anterior, că Aurora se descrie pe sine, atât direct – povestind despre ea – dar îndeosebi prin modul în care îi descrie pe ceilalți. După ce capitolul 2 a fost unul dedicat semnificativ monologului confesiv al Iuliei (cu scurte alternanțe dialogale cu Radu), capitolul următor (al treilea) este un monolog narativ al Aurorei cu privire la ceilalți cinci membri ai sextetului, dar și despre propria sa viață.

Autoarea dedică trei pagini povestitoarei însăși, care nu se autodescrie, ci povestește trei vise ale unei dimineți după o seară lungă și obositoare petrecută la Lăptărie. ”M-am trezit cu gura coclită. Încă o dimineață cu venin în cerul gurii, mi-am zis, ca un venetic forțat să înghită prea mult românism pe stomacul gol” (p. 40). Comparația este ușor șocantă, dar interesantă. Nu poți face un patriot autentic dintr-un străin abia venit în țară, turnându-i în cap argumente pentru care ar trebui să iubească România, la fel cum nu poți fi fericit și a doua zi după ce ți-ai turnat în stomac mai multe lichide euforizante. Pe scurt, est modus in rebus! Moreno era bun pentru ceilalți care-și povestesc (psiho)dramele vieților lor, dar pentru Aurora – în cazul de față – ar fi fost mai bun Freud cu ale sale interpretări ale viselor. Aurora are – succesiv – trei vise total distincte, ca și cum în ea ar fi sălășluit trei personalități diferite: primul vis este un oraș distrus, părăsit, pustiu (vis pe care îl am și eu adesea – posibil și mulți alții); al doilea vis are ca elemente definitorii: gară, război, soldați urmat imediat de oraș-civili-cale de ieșire-zbor (zborul fiind asociat, în psihanaliza freudiană, cu dorințele sexuale refulate); al treilea vis este compus din: luciditate–Aurora bărbat–ocean–casă pe plajă-crimă–siluetă umană–teamă–imposibilitatea de a decide dacă era victima moartă sau călăul în viață. Autoarea rezistă posibilei tentații de a interpreta visele lăsând asta amatorilor/ specialiștilor/ cititorilor. Interesant este că trezirea are loc cu chipul Iuliei în minte (ceea ce sugerează că psihodrama nu este doar un proces de curățire, ci și un transfer de personalitate sau de tensiuni ale povestitorului asupra celorlalți). Oricum, tot amintirile despre Iulia ocupă peste cinci pagini, făcând din ea punctul de reper al grupului. Doar Iulia – frumoasa vampă totală – merita o analiză cauzală a nefericirii ei. Sintetizând, Aurora conchide că  IuliaEste emanația propriei frumuseți, dureros de conștientă de sine” (p. 43), respectiv că ea este ”Exemplul viu pentru ce se întâmplă când educația frânează vocația” (p. 44). Radu a venit și el cu o descriere: ”O pasăre exotică închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46). Admirația Aurorei față de Iulia (de fapt, pentru frumusețea și inteligența cu care a dotat-o natura, mai puțin instrucțiunile de folosire ale acestora, care au fost greșite) o face să o compare cu ”o altă Evită, capabilă să împingă în fața istoriei un nou Peron!” (p. 44).  De ce admirăm ceea ce admirăm? Cred că este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea. Răspunsul meu este: admirăm ceea ce ne place, dar nu avem sau nu putem avea/ fi. Prin această cheie am citit descrierea Iuliei cea capabilă să seducă și să devoreze aproape pe oricine (comparația cu ”călugărița” – femela care își devorează masculul la împerechere, este una bine aleasă). (Vezi despre insecta numită Călugărița: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa ). În buchetul de comparații cu care este gratulată Iulia, Aurora mai adaugă (pe lângă Evita Peron, Jeffrey Dahmer, Călugărița și adjective/ atribute ca: histrionică, seducătoare, nesatisfăcută, pasăre exotică, plantă carnivoră etc. ): , Mesalină, Veneră madonă – respectiv o reînviere a ceea ce a fost odată curva sfântă numită și azi doar cu o singură calitate: Sfânta Teodora).  Iulia pare a fi transpunerea în viață a idealului modernist parizian, a acelui model de femeie liberă până la libertinajul deplin. În context, cu rol explicativ redau opiniile unei (alte) autoare (Elena Prus) despre paradigma feminină europeană a zilelor noastre: ”Modelul pariazian (francez/ franțuzesc): Ea se autoconstruieşte, se autoimpune şi, uneori, se autoeroizează în propriile scenarii. Ea este interesantă prin constituirea unor multiple și originale strategii de identificare, stratageme de afirmare, tactici de reuşită. Vom constata în actualitatea imediată a contemporaneităţii că iarăşi sunt în vogă calităţile feminine franceze: feminitatea şi seducţia; independenţa, curajul şi energia, care anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii etc. Femeile de la noi mai dau prioritate eticului asupra esteticului. Dar generaţia tânără se apropie vertiginos de paradigma europeană. (vezi: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html )

Profesoară de geografie, Aurora prezintă, ca într-un catalog de evaluări strict calitative, notele caracteristice ale fiecăruia dintre membrii grupului: fizionomii, studii, profesii, relații, calități și defecte, vorbe de duh, comparații cu figuri și nume celebre, psiho-analize, amintiri etc. Este un mod interesant de a prezenta personajele prin alternanțe ale imaginilor individuale cu cele de grup, jucând la limita granițelor unor discipline (adesea, beyond the borders/ limits) care studiază asemenea ipostaze umane (sinele și socialul, individul și grupul, eu și ceilalți). Penelul descriptiv al autoarei/ Aurorei glisează  de la psihologie la sociologie, de la pe axiologie la existențialism, de la descrieri directe la altele metaforice (unde numele celebre ale altor personaje literare/ istorice/ artistice etc. au un rol important de jucat). Viața ca joc de roluri nu este cu mult mai ușoară sau mai confortabilă în comparație cu viața văzută ca fiind formată din faptele fruste ale realităților mundane. Jocul psihodramatic al personajelor are loc mereu sub teama apariției sau agravării unor tensiuni psihice morbide. Autoarea a folosit – în acest prim ”sfert” al cărții – de cel puțin trei ori cuvântul ”schizofrenie”, probabil cu intenția de a sugera că nevrozele, isteriile, tensiunile interioare, fobiile și tristețile personajelor frizează, mai mult sau mai puțin, boala psihică. Un coleg și prieten al meu de la UMF Iași ne consola pe toți cei prezenți, dacă unul   dintre noi făcea ușoare sau directe referiri la insanitatea mentală a cuiva, spunând: ”stați liniștiți, toți suntem plecați/ duși; doar intensitățile diferă”. Ceva asemănător se întâmplă și în grupul celor șase: teama de a nu o lua razna, de a nu ceda la varii presiuni interne sau externe îi face pe cei neîntâmplător întâlniți să se confeseze, să se descarce, să povestească pur și simplu. Unii se considerau, evident, mai sănătoși la cap ca ceilalți.

Scrierea unui roman (vezi și ”Cum să NU scrii un roman”  http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29 ) este, adesea, o descărcare/ o defulare, o tentativă de salvare personală prin efort psihic individual, dar noile tehnici de scriere (cooperative writing, collective writing etc.) sugerează că o asemenea întreprindere poate fi și una colectivă, nu doar personală. (Eu unul sunt interesat de așa ceva, dar unele cazuri de collaborative writing pe care le-am experimentat – pe teme manageriale – nu au reușit tocmai datorită evantaiului prea larg al deosebirilor de opinii, stiluri, finalități etc.). ”George Călinescu cerea criticului să fi ratat, în prealabil, cât mai multe dintre genuri – poezia, proza, teatrul, pentru a avea o cunoaştere din interior a compartimentelor literaturii. Ajung să-l înţeleg mai bine pe Paul Valéry care scria că autorul este creaţia propriului text. Și actul critic este unul de creație, însă natura lui este euristică. Dar şi raţiunea trăieşte din pasiune” scrie Elena Prus, și cred că în citatul de mai sus există multe adevăruri concentrate (vezi interviul la: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html ). Pot mărturisi că și scrierea unei pseudorecenzii are tot valoare terapeutică (în primul rând), fiind un mod de ordonare a gândurilor, de verificare a sensurilor celor mai acceptate ale cuvintelor și a intențiilor autorului, de cunoaștere a unor felii noi de realitate sau de ficțional. Din păcate, cel de-al doilea motiv pentru care scriu aceste pseudorecenzii – dialogul cu autorul și cu alți cititori – este unul a cărui finalitate este cvasinulă. Realizez că scriitorii scriu îndeosebi pentru faimă și bani (altfel ar publica textele lor doar pe bloguri și pagini de FB, așa cum fac eu), drept pentru care nu au timp de dialog, cu atât mai mult dacă laudele sunt mici, iar observațiile critice – pe măsură.  Totuși, scrierea cărților ar putea avea mai multe și absconse motivații. Una dintre acestea ar putea fi și optimista formulare a lui Cioran: ”Creația este o salvare temporară din ghearele morții”. Închei aici această minidigresiune subliniind că am (re)citit cartea în această cheie terapeutică: dacă comunicare nu e, nimic nu poate fi îmbunătățit în relațiile dintre oameni și în viața fiecăruia în parte. Drept pentru care, luciditatea cioraniană apare ca o binevenită împăcare.

Iată situația nivelurilor de comunicare între cei care formau grupul celor șase: bărbații (Radu și Cristian) sunt axați pe afaceri, dar nu prea comunică între ei devreme ce unul (Radu) era eminent doar în mânuirea conceptelor manageriale și de business, iar celălat (Cristian) era foarte abil în în mânuirea (ca să nu spun managerizarea) miliardelor; celelalte perechi se aseamănă, dar și deosebirile apar, drept pentru care doritul dialog nu este decât o sumă de monologuri (mai mult sau mai puțin paralele/ secante: Iulia și Zina sunt frumoasele grupului, mereu în centrul atenției, dar fiecare își gestiona diferit înzestrarea personală: Iulia – vampă neostoită, fără studii, căsătorită cu un babalâc bogat, dar tot nefericită datorită managementului părinților ei (după mărturisirea ei), precum și a propriului management; Zina – femeia de afaceri de succes (dar de mică anvergură), frumoasă – dar care știe să-și gestioneze frumusețea, având ”trecere” atât la bărbați cât și la femei, fiind acceptată peste tot datorită energiei sale pozitive pe care o iradia cu dezinvoltură în jur. În consecință, frumoasele mai mult se concurează decât dialoghează. În fine, Ana și Aurora excelează prin discreție, spirit critic, modestie, fiind și ceva mai altruiste decât celelalte, dar comunicarea dintre ele înseamnă mai mult bârfe ocazionale și scenarite neconfirmate. Ana este o pragmatică, destul de bogată și ea,  rentieră, dar care depindea în plan psihic de sprijinul Aurorei. În concluzie, financiar vorbind, cinci personaje sunt bogate sau foarte bogate, în timp ce Aurora/ povestitoarea nu se poate lăuda deloc cu așa ceva. Ea este doar un observator, nefericită în dragoste și fără surse solide de venit. Avem, astfel, grupul CR IZ AA  pe deplin definit, cititorului nerămânându-i decât să-și spună: interesante figuri, oare ce destine vor avea în roman? Înainte de a avea răspunsurile autoarei, se prefigurează deja un criteriu de selectare a personajelor și un ax în jurul căruia se poate declanșa o interminabilă discuție existențialistă: criteriul de selecție este BOGĂȚIA (banii), iar discuția este pe eterna temă: aduc banii fericire sau ei sunt doar o iluzorie șmecherie vulpească a vieții?

Aurora (pre)simte – și chiar scrie în câteva momente din roman – că viața omului este o chestiune de management/ gestiune/ organizare/ armonizare scopuri-mijloace/ comportament (i)rațional/ moralitate etc. (Ex. ”Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite…” (p. 43). Oricum, viața bate câmpii, așa încât orice om viu este liber să-i bată și el, inclusiv să inventeze, mereu-mereu, noi ”științe” (cu tomuri foarte groase și bibliografii pe măsură) care să fericească poporul (ca de exemplu ”știința” numită Management).  Pe scurt, destinele celor șase personaje confirmă că este perefct posibilă o grilă de analiză a vieților oamenilor (respectiv managementul acelor vieți) concentrată pe triada scopuri-mijloace-adecvări între scopuri și mijloace. Și încă un lucru: managementul (cel redus la câteva adevăruri, nu cel din tomurile groase) nu are neapărat legătură cu economia/ finanțele/ banii/ băncile/ creditul/ prețurile/ costurile/ afacerile businessmenilor, ci are doar legătură cu viețile oamenilor care iau decizii în ceea ce îi privește pe ei și pe ceilalți oameni. Desigur, întrebarea (una dublă!) pe care oricine o poate adresa administratorilor sistemelor de educație din lumea contemporană este: de ce se studiază managementul doar în facultățile cu profil economic (cu un număr mare de ore alocate, pe măsura tratatelor supersavante de Management) și de ce nu se studiază managementul/ comportamentul uman (doar) la nivel de gimanziu sau de liceu? La fel cum gramatica se studiază doar în preuniversitar, la fel și managementul ar trebui să fie parte a studiilor generale, fundamentale, comune fiecărui adolescent care urmează să intre în viață pe propriile picioare. Monologurile personajelor cărții confirmă faptul că – în loc să ofere cunoștințe pentru viață, pentru un management care să aducă bucurii și satisfacții (inclusiv la școală) – școala (noastră) este încremenită în proiecte premoderne și moderne, acum, în plină postmodernitate. Poate tocmai din această cauză lumea stă blocată în întrebări fără răspunsuri, în acțiuni fără finalitate și în consumarea unor mijloace care nu sunt deloc adecvate unor scopuri presupuse ca fiind bune, dar neclar definite, stabilite și asumate. Spuneam (într-un episod anterior) că romanul Doinei Popescu este o carte tristă, așa cum tristă este orice existență cu finalități și dezirabilități amputate de contexte umane inepte sau lipsite de empatie și înțelegere pentru ceilalți. Cu atât mai mult tristețea apare atunci când presupusa fericire promisă de popi, politicieni, propagandiști ai vânzărilor de produse care îți asigură/ produc fericire și bunăstare etc. se dovedește nu doar iluzorie, ci parșiv inoculată în mințile noastre ca fiind mereu și imediat posibilă.

Aurora/ autoarea/ povestitoarea nu pregetă să o judece pe Iulia după propriile canoane sau, mai plauzibil, după cele majoritar și autoritar instaurate în viața oamenilor (monogamia și castitatea fiind două dintre acestea).  ”Din cauza educației însă ea aparține unui singur bărbat. Mă rog, când e vorba de Iulia, care nu-și aparține cu adevărat nici sieși, folosirea verbului a aparține poate părea (și chiar este) destul de abuzivă. Oricum, asta ar putea, la o adică, să treacă drept o virtute, mai ales că el – ce-i drept, destul de  împiciorongat în sistem – e un păsăroi (spunea ea!) care-și amintește de femeie doar de două sau trei ori pe an, așa că Venerei noastre madone nu îi mai rămâne decât să-și tempereze cum o ști erotismul și orgoliul, ambele în mod clar nesatisfăcute” (p. 45). Trimiterea la relativismul postmodernist este, din nou, evidentă: dacă modernii opuneau Venerei o Madonă (vezi Eminescu), postmodernii au modelul uni(fică)rii contrariilor după modelul comercial ”doi în unu” sau creștin ”trei în UNU = Sfânta Treime), oferind contopirea viciului în virtute și reciproc, ca într-un joc cu oglinzi paralele ad infinitum. Astfel, Iulia poate fi văzută, concomitent și permanent (adică simultan și continuu – cum precizez eu în modelul trinitar numit Metodologia Scop Mijloc) și curvă și sfântă, la fel ca preacu(r)vioasa Teodora, împărăteasa Bizanțului, sau ca o foarte teribilă și terestră madonă venerică (și venerată de o cohortă de 55 de bărbați). Dominanta feminină a vanitoasei Iulia este LIPSA (= DORUL) – lipsuri cărora ea le oferă ”înlocuitori”, dar – susține Aurora – ”Substitutele găsite de ea sunt însă pe cât de nevinovate în aparență, pe atât de perverse în esență” (p. 46).  Idealul presupus de Aurora (”amantul veșnic disponibil și discret” – p. 46) este substituit de realitatea cohortei de amanți temporari ai Iuliei (după a căror extincție tot ea pozează în victimă neînțeleasă), listă pe care a figurat și Radu, cel cu talentul managerialo-teoretic care, în loc să vadă esența curvească a personajului feminin o descrie ca fiind ”O pasăre exotică, închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46).

Tocmai din dedublarea permanentă și din conștientizarea prea insistentă a planurilor relevate de monologurile personajelor și de comentariile povestitoarei (curvie – sfinție, teorie – practică, ideal – real, compasiune – frustrare, viciu – virtute, sinceritate – naivitate, formal – informal, căsnicie – poligamie,  prietenie – prefăcătorie, bovarism – madonism, plăcere – supliciu etc.) rezultă o imensă greață (nausea infinita)  care are și un corespondent malign în plan psihic: schizofrenia. Încercarea de a trata/ vindeca gândirea schizoidă, odată conștientizată, este obiect(iv)ul/ scopul întâlnirilor terapeutice de la Lăptărie. Dar, ca orice medicament autoadministrat în exces, apare imediat și reacția la stimulul excesiv. După ce și-au refulat orice tentații de a folosi informații compromițătoare unii despre ceilalți, iată că și aceasta are costuri și lasă urme. Experimentul Moreno la care s-au supus liber cei șase a fost bazat pe compasiune, pe iluzia unui paradis creat de ei înșiși, pentru ca – la final – să apară crunta dezamăgire. Aș îndrăzni să spun că deziluzia a fost pe măsura iluziilor visate la început, dar și pe măsura cantității prea mari de informații care se deversau de către ei, înspre ei înșiși. În fond, s-a trăit iluzia contrazicerii legilor fizicii, respectiv iluzia că transferul de informație de orice fel și în orice cantitate ar fi unul benefic pentru toți. S-a întâmplat însă ca și cum șase leproși s-ar scălda într-o baie comună, transferând doar infecția de la unul la altul. Rezultatul a fost chiar cu mult mai rău comparativ cu ipotetica situație că transferul nici nu ar fi avut loc. Sigur, ideea predestinării își face, insidios, din nou apariția, fiecare urmând să suporte supliciile și greutatea propriei cruci. Oricum, verdictul final al acestui psihotratament de grup eșuat este formulat chiar aici, la începuturile povestirii, cititorul fiind împins spre o ieșire bruscă din lectură: dacă s-a terminat, ce ne mai poate spune interesant autoarea? Vom vedea…. Pentru claritate reproduc aici acest verdict concluziv: ”Și chiar dacă experimentul – y compris psihodramele – a sfârșit cum nimeni nu se aștepta, eu nu-mi permit nici azi să mă dezic de acel episod, deși nici în acest moment nu pot cântări obiectiv consecințele pe care el le-a avut asupra mea. Am înțeles de ce nu-mi mai concepeam viața fără reuniunile de la Lăptărie. Pentru că, altfel, porții întregi din propria-mi existență începeau să mă sufoce, mai ales când timpul curgea fără niciun reper, în afara acelor întâlniri periodice. Încep și să înțeleg de ce atunci când ne-am năclăit în experiment ca într-o bășică toxică și când discreția și surdina ajunseseră să fie tot ce mai căuta fiecare, nimeni nu îndrăznea să spargă membrana acelei dependențe care se contracta tot mai strâns în jurul nostru, asfixiindu-ne parcă.  Nici astăzi nu-mi explic ce ne-a ținut împreună timp de aproape trei ani. Totul părea făcut să ne separe, mai mult decât să ne țină uniți” (pp. 46 – 47).

După acest verdict fără drept de apel, Aurora explică și posibila cauză a disoluției. În fond, ce i-a legat pe acești oameni timp de trei ani în afară de iluzia purificării prin spovedanii repetate și succesive? Pentru a marca diferențele care mai mult i-au separat decât i-au atras, autoarea purcede – din nou! – la strigarea catalogului și la caracterizarea personajelor. Criteriul principal ales? Profesia și averea! Chiar în autoportretul făcut, Aurora notează: ”Profesoară de geografie. Profesie anostă, avere zero, perspective care se opresc…  Incapacitate de a presta ceva lucrativ și neputința de a găsi un bărbat din care să fac tatăl unui copil – pe care nici nu mi l-am dorit vreodată cu adevărat” (p. 47). Fire introvertită și percepută de ceilalți ca o bună ascultătoare, fac din Aurora un bun analist și judecător al celorlalți, discretă, dar curioasă să vadă ce se ascunde sub aparențele afișate de semeni. Probează, prin aceasta că face parte din masa mare a oamenilor simpli, obișnuiți și care pot fi caracterizați prin faptul că își apără cu disperare intimitatea dar mor de curiozitate să afle intimitățile altora. Mereu se bănuiește de comportament la limita schizofreniei, unul dintre simptome fiind, crede ea, punctualitatea excesivă.

A doua la catalog este însăși Iulia pe care o caracterizează astfel: ”O altruistă. Reputație de sfântă, chip de madonă, ce mai, o piesă de mândrie în panoplia oricărui vânător de prestigiu social. Ea, singura dintre noi a renunțat la studiile universitare. A făcut-o de dragul acelui bărbat cu douăzeci și ceva de ani mai în vârstă, destul de influent însă, care și-a adjudecat-o ca pe un obiect de colecție, fără să mai investească apoi în ea nici interesul și nici înțelegerea de care ar fi avut nevoie.” (p. 48).

Zina – intuitivă și caldă, magnet animalic, fără fasoane, o frumoasă la modul inconștient.

Radu – bursier Fulbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iași. Nimic din înțepeneala altor universitari (”găoșenia poleită a altor magiștri”, p. 49)

Ana – cea mai pragmatică făptură de pe pământ, secretoasă dar deschisă față de Aurora, rentieră

Cristian – inteligent, bogat, măsliniu, citit, autoritar, generos cu oferte mici (plata consumațiilor de la Lăptărie), pasiuni înăbușite, distanțat invizibil de grup chiar în cadrul grupului.

Așadar AIZRAC  ar putea fi un alt nume al grupului (dat de ordinea făcută de autoare) și nu CRIZAA – nume pe care l-am inventat eu, după o ordine care vroia să extragă un sens ascuns al inițialelor numelor (doar autoarea poate ști dacă acest sens a existat sau nu în mintea sa).

După ce ne-a arătat fișele de lucru ale personajelor, mai are oare autoarea ceva de spus în următoarele cca 200 de pagini? Să avem puțintică răbdare.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

17 septembrie 2015

 

Webografie

http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html   Elena Prus – Interviu de Tatiana Corai

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa Călugărița – insecta care-și devorează masculul în timpul acuplării

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Iași, 2014

Tag uri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Liviu Drugus, Elena Prus, Tatiana Corai, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman, Metodologia Scop Mijloc, Experimentul Moreno, Lăptăria lui Enache, Sfânta Teodora, Mihai Eminescu, Venere și madonă, Cioran, George Călinescu, UMF Iași, Evita Peron, Jeffrey Dahmer

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: