liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Dan Puric

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3)


 

Istoria unui tânăr sextet de poveste, repovestită de un sexagenar

 

de Liviu Druguș

 

Falsul tratat de hedonism al Doinei Popescu începe abia de la capitolul 2 (pp. 19 -39). Acest capitol este și cel mai întins/ lung/ mare al cărții (are de 21 pagini) fiind, astfel, centrul de greutate al narațiunii. Aici este prezentat ”modelul” de scriere, de narare și de reamintire a unor fapte din varii orizonturi temporale, celelalte capitole fiind variațiuni și consecințe ale celor descrise în acest început propriu-zis al cărții. Un singur capitol se apropie (cantitativ/ ponderal) de acesta, având 16 pagini, alte cinci capitole având în jur de zece pagini, restul fiind sub zece pagini, existând și cu un capitol campion la brevitate (cap. 4 care are doar… opt rânduri!). Am făcut această analiză ”contabilă” a economiei cărții pentru a sublinia propensiunea autoarei pentru libertatea de creație, ea nerespectând presupuse canoane cantitative impuse ad hoc de ”specialiști” ai ”științei” literaturii. Variabilitatea dimensiunii capitolelor respiră această libertate de creație, dar face și un serviciu cititorului care, la fiecare final de capitol (mare sau mic) este, oarecum invitat să mai servească o porție de/ din poveste, una mai interesantă și mai apetisantă decât anterioarele.

 

Sub aspectul ”modelului”/ tehnicii de scriere a narațiunii autoarea nu ezită a-l/ o face public(ă). Ca fostă profesoară de logopedie, dar și ca jurnalist de televiziune, autoarea știe că ”înregistrarea” este cea mai adecvată modalitate de a reține fidel (în memoriile artificiale) cât mai multe nuanțe și pete de culoare ale rostirilor/ întâmplărilor. În cazul de față acestea urmau a fi apoi folosite drept materie primă pentru scrierea romanului. Credibil pentru o fostă jurnalistă, autoarea romanului ficțional vine ”cablată” la întâlnirile de la Lăptăria lui Enache, înregistrând pe un CD atmosfera celebrului club monden, deși autoarea precizează că au fost stocate pe CD doar ”unele impresii de la Lăptărie” (p. 19). Adesea, memoria sau imaginația poate ”intra în vacanță” dar memoria artificială dă posibilitatea scriitorului/ jurnalistului ca, în funcție de nevoile narării, să utilizeze tablouri audio, voci, muzici, replici etc., și apoi să includă ”materialul” de construcție astfel stocat la clădirea povestirii/ narațiunii. Reamintesc aici faptul că romanul a fost scris în nu mai puțin de 12 ani (12 februarie 2002 – 6 noiembrie 2013), desigur asta în afară de cazul în care autoarea – prin această precizare de la finele romanului – doar a vrut să arunce, prin astfel de date superprecise, încă un argument în favoarea impresiei de strictă autenticitate a acțiunii din roman. Povestea cu înregistrarea revine, pe parcursul romanului, atunci când una dintre membrele hexadei/ sextetului (Zina) o acuză pe o colegă a grupului (Ana) că ar fi ”spioană” și că înregistrează pe ascuns convorbirile grupului. Culmea este că destăinurea Anei este făcută Aurorei/ autoarei, cea care chiar făcuse niște înregistrări… Pe lângă cantitatea mare de sex, puțin ”spionaj” nu strică pentru a mai înviora puțin atenția cititorului…

 

Așadar, capitolul 2 este descrierea completă a unei seri petrecută de Aurora la Lăptărie împreună cu o parte a sextetului/ ”grupului celor șase” (a lipsit doar Zina). Este, de fapt, o primă parte aplicat(iv)ă a ”jocului” numit psihodrama Moreno, joc prin care cei șase prieteni se ”vindecă” de presiunile psihice ce-i apasă, printr-o spovedanie colectivă, urmată sau întreruptă de întrebări care urmăreau stimularea descărcării sacului cu amintiri (evident, amoroase, dar și ușor filosofarde, puțin socio-istorice și mult caracterologice). În esență, romanul Doinei Popescu este o carte tristă, existențialistă, durerile și supărările dragostei fiind materia primă a narațiunii. În fond, ce-i amorul decât un ”lung prilej pentru durere”? (Eminescu, Amorul, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/amorul.php). Asta nu înseamnă că nu recomand citirea cărții. Dimpotrivă, cred că dramele existențialiste au rol tămăduitor mai ales pentru persoanele care traversează stări mai puțin plăcute, aplicându-se, în acest caz, principiul homeopatic ”cui pe cui se scoate”.

 

A strălucit prin lipsă, în acea seară, Zina, însă ceilalți (Aurora, Iulia, Ana, Cristian, Radu) au fost ”la datorie”.  Absența Zinei nu a împiedecat-o pe Aurora/ autoare să o descrie/ introducă/ prezinte și pe Zina, piesa lipsă. Structural vorbind, sextetul/ hexada era format(ă) din patru femei și doi bărbați, proporție care sugerează la nivel de microgrup ceea ce se întâmplă la macronivelul societal românesc: femeile sunt majoritare, iar bărbații minoritari. Mai mult, senzația pe care și eu o resimt demult – aceea că femeile vor salva lumea, generând, în viitor, un fel de matriarhat postmodern – se degajă și din carte, femeile fiind acelea care dădeau tonul inițiativelor umane, dialogale sau acționale, cei doi bărbați din grup fiind ”sclavii” preocupărilor materialiste, mundane, prozaice, ei fiind pe post de decoruri de completare, de (buni) ascultători ai poveștilor psihodramatice lansate de doamnele/ colegele/ prietenele grupului. Deloc întâmplător, preocuparea narativ-descriptivă a autoarei este concentrată majoritar pe trăirile și întâmplările doamnelor din grup, relativul echilibru fiind asigurat și prin rememorarea altor persoane masculine care au trecut sau chiar treceau, în momentul narării, prin viețile eroinelor noastre. Lipsește, fatalmente, tocmai autoportretul Aurorei (autoarei), un crochiu al acesteia fiind prezentat îndeosebi în finalul povestirii. De altfel, autoportretul autoarei există, într-un fel, pe întreg parcursul romanului prin comentariile sau opiniile lansate de autoare/ Aurora în cadrul psiho-sexo-dramelor jucate de cele șase personaje. Cu alte cuvinte, cel ce povestește, se definește.

 

Narațiunea debutează (un specific feminin) tocmai cu ceea ce lipsește (missing) din tabloul general: Zina, dar constatarea lipsei este pusă pe seama lui Cristian, omul de afaceri din grup: ”Iar lipsește Zina…” (p. 19). Prin asta, se conturează o posibilă relație de prietenie univocă Cristian – Zina.  Zina era o frumoasă la modul inconștient” (p. 19), ne asigură autoarea, în antiteză/ opoziție cu Iulia care era ”o frumusețe statuară” (p. 19). Avem, așadar, nu doar două personaje femei, ci două femei frumoase – una prezentă și care acaparează întreaga seară, cealaltă strălucitoare… prin lipsă.

 

Iulia este eroina primei psihodrame, spovedania sa având ca scop o sperată vindecare de boala pe care aș putea-o numi ”antifalocrație”, mai exact un impuls autoconstruit în mod trufaș prin care orice bărbat care intra în viața ei nu avea cum ieși de acolo decât într-un singur mod: ”zdrobit” (p. 21). În carte, psihoafecțiunea nevrotică a Iuliei este categorisită ca fiind regressum ad uterum (p. 39), deși expresia latinească nu vizează/ desemnează o boală psihică, ci era denumirea remediului autocorector de atenuare a unor tensiuni nevrotice, respectiv de reîntoarcere imaginară la origini, la faza prenatală, ca o curățire de toate relele, cu speranța unei renașteri purificate și purificatoare (purificatio mentis).Desigur, Iulia suferea un regressus ad uterum, la care, de altfel, sunt condamnați aproape toți nevroticii” (p. 39).  Sugestia retrimiterii cuiva la originile genetico-ginecologice, ca factor curativ, înnoitor și pozitiv, poate fi o explicație a formării expresiilor  românești (intraductibile J ?) de trimitere la origine, explicație pe care nu am întâlnit-o scrisă nicăieri (poate din exces de pudicitate). Astfel, ”dute-n…”, ”băgate-aș în…”, sau mai direct ”te bag în…” ar putea avea ca strămoș cultural semantic tocmai celebra expresie latină ”regresssum ad uterum”.

 

Probabil din dorința de a nu transforma povestea amorurilor povestite reciproc, psihanalitic, de personajele cărții, Doina Popescu renunță să mai încarce textul cu trimiteri savante la bibliografii și nume celebre, dar eu, pseudorecenzentul (care sunt! J ) o pot face, reîntregind astfel discuția lansată anterior pe tema evreității surselor teoretice și practice pe teme de psihologie, psihanaliză dar nu numai. Astfel, tema despre ”regressum ad uterum” este unul dintre subiectele preferate ale psihanalistului evreu (de origine poloneză) din Ungaria, Sandor Ferenczi (1873 – 1933), un colaborator apropiat al lui Sigmund Freud. (vezi Webografie). Simpla amintire de către autoare a mitului posibilității reîntoarcerii la întunericul premergător nașterii, și apoi a renașterii la o viață nouă, mai curată, nu este suficientă pentru cititorul mediu acesta neavând altă cale de lămurire decât să apeleze sistematic și tenace – ca un cercetător autentic – la bogățiile imense ale internetului. Și pentru că lista personajelor de origine iudaică amintite în carte (explicit sau nu) se va mai modifica (crescendo) pe parcursul pseudorecenziei de față, adaug la lista anterioară nu doar pe evreul polono-maghiar Sandor Ferenczi, ci și pe evreul român Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) (vezi:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt) nume citat de către Iulia pe post de sprijin argumentativ găsit la teologi reprezentativi. De asemenea, în povestea Iuliei se amintește de ”ceșcuțele Rosenthal” (p. 26). (http://www.antichitati-halfretro.ro/articole.php/scurt_istoric_al_firmei_rosenthal/) Philipp Rosenthal (1855-1937) s-a născut la Werl (Germania), într-o familie de evrei. (Prin anii 80 – ani de vârf ai național comunismului ceaușist – am auzit o glumă referitoare la întrebarea dacă XY era evreu sau nu. Răspunsul este, evident, unul … solomonic: ”Nu știu, în schimb părinții săi au fost foarte multă vreme”.). Pentru a sublinia imaginea de vampă (vampiră) creată de Iulia în mintea Aurorei, aceasta din urmă o aseamănă pe Iulia cu Theda Bara  (p. 30). (https://en.wikipedia.org/wiki/Theda_Bara) fiica unui evreu polonez naturalizat în SUA.  Trebuie să fac o precizare: sublinierea preocupării autoarei de a presăra romanul cu nume celebre din lumea iudaică nu este discutată aici ca fiind bună/ oportună sau nu. Această preocupare există și autoarea, dacă va dori, va putea interveni cu eventuale lămuriri despre subtextul scrierii romanului. Fac această precizare deoarece o atare evidențiere este încă una delicată dacă ne raportăm la modul de gândire al multor români (cărora li s-a servit, în doze diferite, porții de antisemitism, în ceaușism, dar și în în postceaușism, îndeosebi în mintea tinerilor receptivi la propagandă emoțională). Fac o trimitere la un articol pe tema modului în care reacționează românii (dar nu numai) în fața (sau în spatele) străinilor: http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/

 

 

Frumoasa blondă cu ochi albaștri, am numit-o pe Iulia, ajunsă la un apogeu al  puterii sale de seducție (cca 32 – 33 ani),  povestește cum a devenit ea psiho-suferindă din cauză că a fost/ este o criminală de bărbați, o trufașă în raport cu aceștia, o zdrobitoare de inimi – exact 55 la număr! Iată și modus operandi al Iuliei:  ”Îmi reperez victima, apoi o prelucrez … până o îngenunchez, la propriu și îmi mărturisește spășită că nu-și mai concepe viața fără mine” (p. 21).  Pentru ca autoflagelarea să fie mai credibilă Iulia adaugă: ”Tertipuri…zeci de tertipuri am pentru asta. RasputinLove machine…That s meeeee!” (p. 21).  Trauma psihică a eroinei constă în faptul că ea a conștientizat vinovăția și nu mai știe cum să revină la normal: ”Mașina s-a îmbolnăvit… E un blestem, cred. Uciderea iubirii e o crimă, e unul dintre păcatele capitale. Sunt o criminală în serie, asta cred că sunt” (p. 22). Pentru a îngroșa tușa – la fel cum a făcut cu descrierea vieții împărătesei Teodora – , autoarea îl invocă pe Jeffrey Dahmer, cunoscutul criminal în serie american, homosexual, condamnat pe viață la vârsta de 32 de ani. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jeffrey_Dahmer).  Prima victimă a Iuliei a fost chiar prima sa iubire, Ionuț (firesc, la liceu, de la finalul clasei a XI-a și până înainte de bac). ”Zdrobirea” lui Ionuț a avut cauze și contexte care pot afecta psihic pe oricine, dar Iuliei i-a făcut o plăcere care s-a transformat, în timp, (pe intervalul plin de victime, de la 1 la 55) în adicție (cuvânt introdus deja la p 11, ca un preambul la spovedania Iuliei). Nu voi răpi plăcerea cititorului de a savura cu ochii proprii paginile în care este descrisă și zdrobită psihic prima ”victimă” (la figurat, dar și la propriu) precum și împrejurările care au transformat iubirea în indiferență și apoi în ură. Amintesc, în context, faptul că autoarea/ Aurora nu pierde prilejul de a intra – și ea – în psihodramă, procedând, în paralel, la o rememorare a primilor săi fiori amoroși de la 15 ani, dar care nu au lăsat urme, cel puțin aparent,  …decât în memorie. Și ea a devenit alta în urma experienței amoroase, ajungând să fie o ființă ”circumspectă social” adică mai puțin implicată în viața grupurilor mari, dar și a grupului mic care i-a marcat existența.

 

După cum am notat deja, Cristian (omul de afaceri) era preocupat îndeosebi de Zina, în timp ce Radu era mai sensibil la povestea Iuliei, cu nuanța că și Iulia se adresează – în spovedania sa – mail mult lui Radu decât grupului. Pentru a fixa mai bine structura grupului, acesta avea două mari ”cupluri ale iubirii”: Cristian – Zina și Radu – Iulia.  Dacă o adăugăm și pe  Ana, atunci inițialele membrilor grupului (exclusiv autoarea, Aurelia) sugerează cuvântul CRIZA. În fond, presiunile psihice și decompensările aferente se derulau în jurul cuvântului ”criză” – un cuvânt ce ascunde sensuri profunde ale evoluțiilor individuale sau societale. În articolul meu ”Criza ca moment al dreptei judecăți și decizii” (articol din 2008) se transformă conținutul eminamente negativ al cuvântului ”criză” într-unul eminamente pozitiv. (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/) . Tandemul Iulia-Radu se conturează mai clar prin monologul bărbatului, adresat, firesc, Iuliei.  Filosofia sa este una negativistă, critică la adresa metodei Moreno, de spovedire autoflagelantă: ”Ei bine, acum, faptul că îți devorezi propria coadă, cum zice Cristian, nu te regenerează, ba dimpotrivă, interveni Radu…. Și viața e un fel de joc, mai complicat. În locul unui număr limitat de probleme, ai de rezolvat un număr aproape infinit, pe căi aproape infinite, dacă ținem cont de faptul că neuronii au posibilități aproape infinite de a intra în ecuație între ei. Alegerea unei căi anume, odată făcută, pare să-ți îngusteze câmpul opțiunilor, pentru că orice selecție presupune și cantități imense de renunțare. De fapt, renunți la alternative. Dintr-o bandă inițial nelimitată de opțiuni, poți să simți c-ai ajuns la opțiunea zero, altfel spus, ești condamnat să porți aceeași cruce până la ieșirea din joc. De fapt, nu e deloc așa, ba chiar deloc așa, pentru că o alegere, odată făcută, se ramifică în cel puțin două noi căi de acțiune, dintre care poți să alegi însă doar una, care, la rândul ei, se bifurcă și ea în cel puțin două alternative și așa mai departe. Prin urmare, nu știi exact și se pare că nu vom putea calcula niciodată cât e determinare și cât e liber arbitru în jocul de-a existența al fiecăruia dintre noi” (pp. 34 – 35). Aflăm că Radu este profesor (de management), iar teatralitatea sa profesorală este comparată cu grimasele fraților Marx. Monologul lui Radu continuă, și o face pe o dimensiune pe care am aplicat-o și eu  (ca profesor de management): filosofia acțiunii uamne (praxeologie, adică teoria despre lucrul bine făcut) ceea ce coboară ”știința” managementului pe pe piedestalul sec al unor scheme de gândire care duc, invariabil, la succes în afaceri și o încarcă cu relativismul firesc al opțiunilor personale nenumărate (ca să nu folosesc sintagma utilizată de Radu: ”aproape infinite”). Iată câteva mostre din logica managerială a profesorului Radu: ”e preferabil să credem că avem un grad suficient de mare de libertate pentru a hotărî ce facem cu noi înșine”.  (p. 35); ”Statistic vorbind, indivizii care cred în liberul arbitru au șanse mai mari de supraviețuire” (pp. 35 – 36); ”Când își organizează strategiile, indivizii care cred în liberul arbitru iau în calcul mai multe variante. Au și de unde, nu? Viitorul lor rămâne deschis, under construction, nu-i așa? Defavorivați sunt cei dominați de ideea predestinării.  .. E mult mai avantajos să crezi în existența unui liber arbitru, cel puțin în măsura în care crezi și în Dumnezeu. ” (p. 36).  Autoarea vede în discursul lui Radupână la virgule… cosmologia lui Hawking” (p. 36).  O fi identică cu teoria lui Hawking sau nu, ceea ce rostește, în continuare, Radu ține de o pledoarie pentru viață, pentru necedare în fața greutăților vieții: (Eu aș fi întărit discursul lui Radu  cu o trimitere la Coșbuc: ”O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor” – George Coșbuc): ”Apoi mai există și opțiunea de rezervă: sinuciderea… Ea, opțiunea întunecată, ne place sau nu, e un backup; ea ne dublează, practic șansa de a ieși din neșansă. Cu excepția spionilor și a sinuciderilor sacrificiale…. orice soluție e preferabilă morții voluntare, pentru că orice soluție – neîntunecată, să-i zicem – te scoate la un nou punct de bifurcare a opțiunilor, adică la speranța că, fiind din nou în posibilitatea de-a alege între minimum două variante, poți câștiga un oarecare control asupra propriei vieți.” (p/ 37). În consecință, Iulia se simte mai ușurată (”Nu vă închipuiți cât bine mi-ați făcut ascultându-mă” – p. 38), nu însă înainte de a mai avea un dialog lămuritor cu Aurora pe teama dăruire– dobândire. Iulia susține, ca majoritatea dintre noi, probabil, o teorie de tip comercial-economic, una eminamente materialistă care frizează liber-schimbismul: ”Dai din ceea ce ai, ca să primești ceea ce nu ai”,  spre deosebire de Ana care vine cu o teorie mai ”oțească”: ”Șmecheria e să dai din ceea ce nu ai, ca să primești înapoi ceea ce îți lipsește cu adevărat. Îți pierzi încerederea, insufli încredere celor din jur până te umpli și tu de încredere. Nu mai ai nicio speranță? Dăruiește atâta speranță altora până speranța se întoarce cumva și la tine. Pe această cale, mai subtilă, primești și întărire și mângâiere. Nu eu am gândit chestia asta, mi-am însușit-o…” (p. 38). ”Fără a mai apuca să dezvăluie sursa acestei înțelepciuni” (p. 38) către partenerii de dialog, totuși Aurora o face imediat (deși și cititorul mediu o putea intui relativ ușor) că autorul ”șmecheriei” este chiar evreul convertit la creștinism Nicolae Steinhardt. Așadar, avem mereu de ales între înțelepciunea materialistă pierdantă și deranjantă a Iuliei, vrersus înțelepciunea idealistă  câștigătoare și trimfătoare a teologului evreo-român Steinhardt însușită și expusă de autoare prin gura povestitoarei Aurora.

 

Cum spuneam mai sus, rețeta romanescă scrisă după formula ”sex  (explicit sau nu) + spionaj (de cartier sau transcontinental) + nume celebre = succes de librărie” este deja cunoscută și aplicată la noi de scriitoarele femei (și nu numai, desigur). Adaug aici, la lista din episodul anterior și alte două nume din ”batalionul de femei – scriitoare”: Ana Barton, Laura Nureldin. Numele celebre invocate doar tacit, (nimeni nu a pronunțat/ scris numele lor) – în afara numelor proprii amintite deja – când de Iulia, când de Aurora, în descrierea aventurilor amoroase ale Iuliei  sunt: Eminescu, Cehov, Theda Bara (1885 – 1955).  Din păcate, în sugerarea atmoseferei slave, romantice și nostalgice, autoarea comite o eroare (posibil una tipo, dar nedetectată de Editura Adenium care, clasic românesc!, nu are corector, redactor de carte și tehnoredactor, așa cum ar trebui să aibă. Goana după profit și încrederea în calitățile autorilor au făcut ca edituri puse pe căpătuială să piardă orice credit din partea cititorilor). Eroarea constă în substituirea numelui uneia dintre cele trei surori (Maria/ Mașa) scriind, în loc, Mișa (care vine de la Mihai) … ducând în final la un caraghioslâc, cele trei surori fiind de fapt două surori și un frate: ”Ghicisem un fel de nostalgie slavă în felul în care le enumerase. … ”Dragostea!…, Călătoriile!…, Parfumurile!…”. Exact în ordinea asta și exact așa cum Mișa, Irina și Olga visaseră împreună la o viață adevărată: ”la Moscova… la Moscova….. la Moscova” (p. 28).

 

Partea sexoasă este asigurată de nimfomana Iulia, cât și de propriile amintiri amoroase ale Aurorei, iar partea misterioasă este aceea în care Aurora o surprinde pe Ana, (în prima descriere a unei seri petrecute la Lăptărie), luând de la barman ”un plic lung, galben”, iar ”la întoarcere, ea s-a oprit lângă o masă, să salute pe cineva” (p. 26). Atmosfera de mister e deja creată, Ana nu este descrisă, deocamdată, dar apare deja ca fiind suspecta numărul 1 a sextetului, impresie conturată și mai puternic într-o relatare ulterioară a Zinei, (cum că Ana ar face înregistrări pe ascuns la întâlnirile lor, ipoteză risipită ca fiind puțin probabilă la o analiză ceva mai realistă făcută de Aurora).  O observație tangentă la cele de mai sus: atât atracția sexuală cât și tentația spionajului/ cercetării a ceea ce este ascuns/ dosit/ interzis au un numitor comun: atracția misterului/ necunoscutului/ interzisului. Femeile – una dintre trăsăturile lor specifice fiind tocmai arta de a atrage prin aparența respingerii, și arta de a expune prin aparența ascunderii – au oferit spionajului multe exemple de mare succes (Mata Harihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Mata_HariMaria Tănase – agentă SSI https://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_T%C4%83nase ) etc. Așadar, ”spionita” este un apanaj al curiozității feminine, tăinuirea fiind însă o abilitate mai rară (și cu atât mai prețioasă!) în rândul femeilor. Poate de aceea des-tăinuirea Iuliei poate fi înțeleasă și crezută îndeosebi ca parte integrantă a psihodramei, ca exercițiu terapeutic și nu doar ca o simplă ”limbariță” feminină.

 

”Profit” de utilizarea (de către mine) ușor excesivă a cuvântului ”sex” (fapt de care autoarea s-a ferit și bine a făcut), pentru a sugera nuanțele și conotațiile cuvintelor care îi alcătuiesc familia (amor, iubire, agapă, filio etc. – mai multe pe această temă, la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_grece%C8%99ti_referitori_la_iubire). Chiar în povestea Iuliei, aceasta nu folosește expresia ”sex-machine”, ci ”love machine”). Iată ce spun dicționarele despre cuvântul sex: ”Sex =  totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele și plantele în două categorii distincte: masculi și femele”. După părerea mea, definiția de mai sus este valabilă doar pentru definirea cuvântului ”gen” (cu variantele: masculin, feminin și ambigen/ hermafrodit), în timp ce cuvântul ”sex” face trimitere doar la două aspecte: 1) organul reproductiv masculin sau feminin; 2) actul sexual în sine, indiferent de genul partenerilor. Consider că posibila reglementare propusă de mine ar aduce mai multă claritate limbii române. În treacăt fie spus, pe la începutul anilor 90, conform definițiilor de dicționar, în noile buletine de identitate emise în limba română, la Chișinău, era rubrica intitulată: ”Sexul”. Dar limbajul o luase deja înaintea dicționarelor, astfel încât un copil de clasa V-a a văzut noul buletin de identitate al mamei sale și i-a atras, râzând, atenția: ”Mamă, aicea scrie o…prostie”, desigur copilul imaginând organul sexual, nu genul persoanei.

 

Tot dicționarul mai sus amintit precizează că ”sex” vine de la latinescul ”sexus” (etimologie necunoscută) cuvânt care face o trimitere clară la diferențiere și atracție a contrariilor, dar și la cifra șase (sextet, sexagenar, hexagon, hexadă), în timp ce grecescul ”eros” pune accentul pe dor(ință), pe conștientizarea lipsei (missing) celuilalt. (Mărturisesc aici că eu unul cred că toată discuția referitoare la inefabilitatea și intraductibilitatea cuvântului românesc ”dor” (”missing”) este una cât se poate de supralicitantă, ca să nu spun că este chiar una fără obiect real, fiind un posibil motiv pentru o explicitare din partea lui Dan Alexe, un alt dușman al exagerării sensurilor și mitizării unor cuvinte ale limbii române). Discuția despre sex și amor este găsibilă și într-un destul de interesant monolog pe tema eternului feminin făcută de Dan Puric, cu ceva ani în urmă: https://youtu.be/2YprbgvboLQ.

 

Fără a fi doar un moft (anti)feminist, cred că trăsăturile specific feminine (curiozitatate, atractivitate, tenacitate) sunt atribute excelente pentru activitatea de cercetare (care presupune căutare, descoperire, imaginare, creație, armonizare, finețe, inovare etc.)   fapt care ar  explica faptul că femeile sunt majoritare în cercetare, domeniu care aduce bunăstare, bogăție și grandoare societăților care chiar știu să promoveze femeile în acest domeniu.   (vezi: http://news.nationalgeographic.com/news/2014/11/141107-gender-studies-women-scientific-research-feminist/  (Este nevoie de mai multe femei în cercetare, dar cu condiția degrevării lor, fie și parțială, de rutinierele obligații familiale).  Am amintit aceste aspecte prozaice legate de specificul feminin pentru a invita cititorii să acorde atenție literaturii scrise de femei și subtilităților specifice ale personajelor feminine în general și în acest roman, în special. Și alți analiști au remarcat prezența tot mai vie a scriitoarelor în literatura contemporană (vezi http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043)

 

Finalul acestui capitol al doilea al cărții o găsește pe Aurora (povestitoarea/ autoarea) reflectând despre ”jocul înșelător al aparențelor, despre variile manifestări ale isteriei” (p. 39), adică exact la ceea ce face obiectul psihodramei/ psihanalizării personajelor care alcătuiau sextetul.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași, 10 septembrrie 2015

Primele două părți ale psihorecenziei se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

Webografie

http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/  Despre rasism și xenofobie

http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043 Literatura română la feminin

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

http://www.contributors.ro/cultura/pornind-de-la-o-vorba-a-lui-pascal-ce-inseamna-%E2%80%9Edereglarea-oamenilor%E2%80%9D/  Gabriel Liiceanu, Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă ”dereglarea oamenilor”? 6 septembrie 2015 (”Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes” (Pascal, Pensees)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor_literarbinecunoscutul simbolism al ritualurilor inițiatice – „renașterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin inițiere, adolescentul devine, deopotrivă, o ființă responsabilă social și avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghițirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației”.

https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1ndor_Ferenczi  ”In Thalassa: A Theory of Genitality (1924), Ferenczi suggested that the wish to return to the womb (Latin:regressus ad uterum)[5] and the comfort of its amniotic fluids symbolizes a wish to return to the origin of life, the sea.[6] This idea of an „uterine and thalassal regression”[7] became a feature of the so-called Budapest School, up to the disciple Michael Balint and his 1937 paper on „Primary [Object-]Love”.[8]

http://revistacultura.ro/nou/2014/12/psihanaliza-o-stiinta-cu-statut-special/  Psihanaliza, o știință cu statut special. Psihanaliza între krisis și lysis

https://en.wikipedia.org/wiki/Lysis Lysis – penetrarea unui component pentru a-i afla compoziția, structura, funcționarea.

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/03/freud-jung-autopsia-unor-framintari-1/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/05/freud-jung-autopsia-unor-framintari-3/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/06/freud-jung-autopsia-unor-framintari-4/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/07/freud-jung-autopsia-unor-framintari-5/    Freud-Jung

(serial scris de Alexandru Laszlo)

 

Bibliografie

 

Alexe, Dan, Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas, București, 2015

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Reclame

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus