liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Dan Alexe

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 664. Miercuri 24 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (9)


Voi încheia aici acest (cam lung) periplu prin Declarația program a nelingviștilor neștiințifici dar mai științifici decât cei științifici (reprezentați de Adrian Groza) prin care se propune schimbarea cuvintelor străine și înlocuirea lor cu altele, preferabil inventate pentru a fi siguri că nu lăsăm niciun fel de cuvinte străine infiltrate în scumpa și deloc cunoscuta limbă dacă. Cu un entuziasm demn de o cauză normală, umană, promotorii dacismului pur și dur (cred că) știu cum să procedeze pentru ca noua (viitoare) limbă dacă să biruie deplin și definitiv, exact cum s-a întâmplat cu comunismul sovietic, cel invincibil și etern. Iată că iese la iveală și soluția:

”Din fericire, această stare de lucruri poate fi schimbată în scurt timp în bine. Iată căile pe care noi le-am găsit. Dacă fiecare dintre noi ar născoci încaltea un cuvînt, atunci în mai puțin de un an limba noastră s-ar îmbogăți cu milioane de cuvinte noi. Dacă o sută de daci mintoși ar compune cîte zece cuvinte noi, atunci ne-am alege cu o mie de cuvinte noi. Să nu uităm de lingviști. Fiecare dintre ei are datoria de a făuri cuvinte noi, de sine stătător și în conlucrare cu cunoscătorii din alte ramuri (informatică, biologice sau fizică). Noi mai propunem și desfășurarea unei întreceri naționale al cuvinte-lor noi, pentru dacii de pretutindeni.

A mai rămas de spus că cuvintele care vor fi născocite de acum încolo ne vor scăpa de bătaia de cap a necunoașterii rădăcinilor noastre și a cuvintelor care nu ni se par destul de răsunătoare.”

Comentariu L.D.: ”Dacii mintoși” sunt, în opinia lui Adrian Groza, soluția salvatoare, dar numai în cârdășie cu lingviștii neștiințifici care trebuie puși la treabă (vreun ukaz, ceva?) pentru născocirea/ inventarea/ făurirea/ compunerea/ fabricarea de cuvinte aiurea și aiuritoare, cu o singură condiție: să fie altele, să nu mai existe în altă limbă, să nu provină din altă limbă și să miroase doar a dac(ă). Nu cunosc rezultatele ”întrecerii naționale” (Panromânești? Pandacice?), în cazul în care aceasta a avut deja loc, dar am vaga impresie că toate cuvintele menite să schimbe fața și cuprinsul limbii române se reduc la cele folosite de mine în textul încropit la prima postare (pe baza cuvintelor inventate de Octavian Bejan) din acest miniserial. Reiau aici acest text construit de mine cu cuvintele inventate de O.B. pentru a reaminti ce grozăvii se pot întâmpla cu limba română atunci când aceasta încape pe mâna/ mintea persoanelor marcate de pasiuni politice mistuitoare (vezi Benda): ”Azi am fost diminesc. Am luat din sertărar amnărașul și scodopul  pe care le-am cumpărat aseară de la vinderenă și le-am pus în dossac. Am dat repede cu sforitorul pe gresie și am plecat spre microcar. Am vrut să intru la tunsătorie, dar tunsătorul nu venise încă. Până să vină microcarul mi-am citit toate e-poștele”. (traducerea textului – în episodul 1).

Oricum, cuvântul cheie al acestei ultime părți a Declarației program este ”născocire”. Să născocim cuvinte, muuulte cuvinte! Dacofilii de la Chișinău visează la o Daciadă lingvistică, rezultatul căreia să fie uitarea completă a limbii române (limbă care, conform dacofililor, pretinde în mod fals că provine din limba latină!) și triumfarea noii limbi construită deopotrivă de antilingviști și (eventual) lingviști. Celelalte probleme ale culturii române fiind rezolvate, ”limba moldovenească” continuând să figureze în Constituția Republicii Moldova ca fiind limba oficială a statului desprins samavolnic din trupul României Mari, nu le rămâne iubitorilor de românitate decât să stâlcească limba română în numele unei false și presupuse iubiri de stră-strămoși (Adam, oricine știe, a fost dac). Vorba tatălui lui Bulă când i-a venit acasă fiica minoră gravidă: ”Asta ne mai lipsea!”

Aș rezuma consecințele eventualei aplicări ale Declarației-program sub forma unor afirmații și interogații cu iz de concluzii: ”Dacopatia dezbină România!”. Stupiditatea provoacă stupefacție sau invers? Breaking news: Latina se trage din română, maimuțele se trag din oameni și Pământul se trage din Lună. Limba noastră-i o comoară, iar comorile trebuie îngropate/ ascunse în adâncuri. Unde nu-i cap, vai de limbă!

Pentru a vedea ”argumentele” ipotezei că latina se trage din română vezi Daniel Roxin: http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/ipoteza-soc-limba-latina-se-trage-din-limba-romana-arhaica-nu-invers-1286103  (martie 2014), sau un articol al aceluiași Daniel Roxin din 2015: http://www.cunoastelumea.ro/pentru-cine-este-nociva-originea-traco-daca-a-limbii-romane/?fbclid=IwAR3SDl3kKDNVLoXuojWMmsW9bAZNCD22bxSyZKE9MvgPI6PGhvz_IlPfr0E

Pe tema dacopatiei protocroniste a românilor cărora nu le mai lipsește nimic a scris, documentat și ironic, Dan Alexe: https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/dan-alexe-dacopatia-este-un-substitut-de-identitate-romanii-se-impauneaza-cu-o-mitologie-total-inventata-395847 (Dan Alexe și demitizarea originilor dacice ale lumii europene).

Dan Alexe a scris cartea (care a provocat mari supărări) intitulată ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. Pe marginea acestei cărți am început (dar n-am mai continuat) o pseudorecenzie chiar pe acest blog (Vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/)  (aici se încheie miniserialul dedicat trăznăilor lingvistice neîntâmplătoare care, totuși, nu pot fi trecute cu vederea) (dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 622. Miercuri 12 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (3)


Motto: ”Prostia este atunci când ai răspuns la orice. Înțelepciunea este atunci când ai întrebări pentru orice.” Milan Kundera

Câteva discuții pe tema titlului cărții lui Julien Benda se impun, date fiind interpretările și opțiunile traducătorilor. Unele ediții englezești au tradus ”les clercs” prin ”intelectuali” (”The Betrayal of Intellectuals” (adăugând, în paranteză, și titlul original  – ”La Trahison des clercs” – ceea ce probează marea dificultate în care s-a aflat traducătorul Herbert Read). Interesantă este opinia unui recenzent (Pavel K Kepezhinskas) care identifică intelectualii cu liberalii, numindu-i și ”clasa creativă”. O altă editură publică traducerea sub titlul ”The treason of intellectualshttps://www.amazon.com/Treason-Intellectuals-Julien-Benda/dp/1412806232 pentru a fi mai aproape de titlul original (”La Trahison…”). Pentru mai buna înțelegere a mesajului cărții, iată și opinia unui recenzent: ”From the time of the pre-Socratics, intellectuals were a breed apart. They were non-materialistic knowledge-seekers who believed in a universal humanism and represented a cornerstone of civilized society. According to Benda, this all began to change in the early twentieth century. In Europe in the 1920s, intellectuals began abandoning their attachment to traditional philosophical and scholarly ideals, and instead glorified particularisms and moral relativism. The “treason” of which Benda writes is the betrayal by the intellectuals of their unique vocation. He criticizes European intellectuals for allowing political commitment to insinuate itself into their understanding of the intellectual vocation, ushering the world into “the age of the intellectual organization of political hatreds.” From the savage flowering of ethnic and religious hatreds in the Middle East and throughout Europe today to the mendacious demand for political correctness and multiculturalism on college campuses everywhere in the West, the treason of the intellectuals continues to play out its unedifying drama.” Printre amatorii de opinii cât mai diverse recomand Introducerea scrisă de Roger Kimball la cartea al cărei link l-am dat mai sus: https://www.newcriterion.com/issues/1992/12/the-treason-of-the-intellectuals-ldquothe-undoing-of-thoughtrdquo

Traducătoarea Gabriela Creția își justifică, într-o notă de subsol, astfel opțiunea sa pentru a traduce ”les clercs” din titlul cărții prin ”cărturari”: ”din cauza nuanței sale vetuste, prezentă și în francezul clerc” (p. 9). O explicație mai profundă a termenului de ”clerc” o dă Dan Alexe în următorul pasaj: ”Atunci, în urmă cu aproape nouă decenii, după devastatoarea Grande Guerre (Primul Război Mondial), filosoful francez Julien Benda a publicat o cărțulie-pamflet intitulată Trădarea clericilor (sau: a intelectualilor – La trahison des clercs) in care își exprima durerea, mâhnirea și mânia neputincioasă în fața abandonului laș al intelectualilor. Epoca era una a tupilării colective, a închiderii in sine, a retragerii în valorile tradiționale sigure: patria, religia, familia. Intelectualii, spre care se îndreptau toate așteptările, au trădat atunci, i-au trădat pe cei care credeau în ei și care așteptau să fie îndrumați… Au trădat călduț, din comoditate, “spirit civic”, civilizatie interioara și “bun simț” (toate acestea, “spirit civic”, “bun simț” invocat acum de Pleșu pentru a limita libertatea de expresie). Au trădat, chipurile ca să nu învrăjbească. In fața tăvălugului nazist și a naționalismului și a doctrinelor fanatice, au tăcut. Le-au cerut celor care așteptau îndrumare de la ei să aibă “bune maniere”. Rezultatul a fost ascensiunea nazismului și al Doilea Război Mondial. După război, Benda și-a reeditat cartea. Mare, mare era amărăciunea lui Julien Benda, care a pus dinadins acest titlu ambiguu: Trahison des clercs, folosind un termen care în franceză poate desemna atât un notabil al spiritului (un clerc), cât și clerul bisericesc, preoțimea… Căci intelectualii, in tradiție franceză, au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi ce au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu”. ((https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/)

Titlul cărții (”Trădarea...”) face trimitere critică la modul sentimental-pasional de a face politică, unul în care intelectualii interbelici s-au aruncat cu toate energiile lor. Pasionali prin însăși menirea lor spirituală, implicarea lor în politică a dus lumea în eroare, fiind – cel puțin la început – mai credibili decât politicienii venali și orientați spre a se substitui puterii divine (mimând omnisciența, omnipotența și ubicuitatea Creatorului). Ei au permis înlocuirea modului de a face politică bazat pe ”gentlemen s agreement”, pe coduri de onoare (inclusiv demisii de onoare), pe principii ce se presupunea că nu vor fi încălcate de nimeni, niciodată, pe o moralitate înaltă (chartă morală) neîncălcată de actorii politici etc., cu unul autoritarist bazat pe forță, minciună, corupție, disprețuind legea și codurile morale, invocând – ipocrit – drept cauze ale nerealizărilor factori exogeni: străinătatea, conspirația marelui capital, masoneria, evreii etc.

Din exact același mod pasional de a ascunde maselor votante sforăriile politicianiste ale celor care doresc să se eternizeze la putere în România fac parte conceptele prefabricate cu potențial manipulator verificat: mândru că sunt român, globalismul care vrea să omoare patriotismul, acapararea controlului asupra justiției în dorința ”sinceră” de a nu mai avea loc erori judiciare, posibila finanțare externă a celor care doresc să doboare statul român (”tentativa de lovitură de stat paramilitară finanțată din exterior din 10 august curent” va intra ca atare în manualele de istorie recentă?), tentativa de asasinat a celui mai iubit conducător care a dat bani de pensii și salarii românilor etc. Rămâne să dăm, fiecare, răspuns la întrebarea dacă dacă intelectualii României au trădat intrând în politică sau și-au trădat menirea doar mimând calitatea de intelectual pe care, adesea, o afișează ostentativ și… atât. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 518. Sâmbătă 2 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (19)


Cezar Ivănescu – român/ machedon/ armân/ aromân/ grec?

Din seria documentelor prezentate (selectiv) în cartea semnată de Ioana Diaconescu reține atenția cel referitor la scoaterea de sub urmărirea informativă a poetului Cezar Ivănescu în anul 1983, după opt ani de supraveghere informativă. Evident, apare întrebarea: s-a ”cumințit” Ivănescu? A trecut (din nou) în tabăra delatorilor în schimbul promisiunii de a fi publicat și sprijinit pentru obținerea premiului Nobel? Sau poate supravegherea informativă nu a fost decât cea care asigura buna cunoaștere a oricărui colaborator al Securității? Nu am un răspuns la aceste întrebări, dar devoalările în cascadă despre scriitorii-delatori permit plasarea ipotetică în orice situație a aproape oricărui scriitor. Mulți preopinenți au considerat că era mai bine să nu se fi deschis această cutie a Pandorei, plină de miasme și care a generat mai multe suspiciuni decât înainte de deschidere. Părerea mea este că starea de permanentă suspiciune față de aproape orice personalitate vizibilă a regimului trecut trebuie stopată prin publicarea INTEGRALĂ, pe internet, a tuturor documentelor existente în arhive. Lipsa oricăror documente pentru anii 1987-1989 este greu de explicat numai prin arderea unor documente în cele două (celebre) gropi de gunoi.

Locotenentul major de securitate Theodor Răpan scria, într-o Notă din 1984: ”… Cezar Ivănescu nu e român, e grec și grecul e logic ca Esop.” (p. 235). O asemenea scoatere a poetului în afara ethosului (pur?) românesc (dar și în afara emoționalului poetic, înlocuit brusc cu raționalul esopian) merită studiată mai atent. (Autoarea, I.D. nu comentează deloc acest aspect). Cu ajutorul lui Mr. Google am aflat că mama lui Cezar Ivănescu, Xantipa Naum (căsătorită Ivănescu) era ”dotată cu temperament și cu o personalitate puternică”. Sub aspectul originilor, ”Xantipa avea ca loc de naștere orășelul Korcea din estul Albaniei, nu departe de Ohrid, locul de proveniență al unei alte ramuri a familii Naum, tot aromâni, cea a poetului Gellu Naum. La Korcea, Cezar Ivanescu a ținut neapărat să ajungă, împlinind o promisiune făcută mamei sale, în toamna anului 1973, în cadrul unei delegații a Uniunii Scriitorilor din Romania (din care a mai făcut parte prozatorul Augustin Buzura), în răstimp de aproape trei săptămîni. …. Cezar Ivănescu, într-un interviu, a spus: ”bunicii din partea mamei aveau sînge grecesc și albanez, după opinia lor, de aceea studiaseră la școli grecești și albaneze. În momentul în care au venit în România, ca arendași, nu știau limba română. Buni­ca mea dinspre mamă, de exemplu, nu știa deloc și nici mama nu cunoștea bine limba română. În casă, vorbeau albaneza și greaca”.  (cf http://www.alar.ro/n96/literatura-c734/cezar_ivanescu_sau_poezia_ca_oculta_prezenta_a_mortii-s1383.html). Așadar, afirmația securistului avea ceva acoperire în fapte reale, respectiv în declarații ale însuși ”împricinatului”. De fapt, Cezar Ivănescu avea o ascendență aromână sau macedoromână. După cum se poate vedea mai jos (din textul din Wikipedia) identificarea macedoromânilor/ aromânilor cu grecii (cum a făcut securistul Theodor Răpan) înseamnă recunoașterea de către statul român (din acea vreme) a poziției oficiale a statului grec care considera aromânii ca fiind etnici greci. Nu sunt adeptul rasismelor, etnocentrismelor, ierarhizărilor pe criterii etnice și alte bazaconii inventate în scopuri de dominare/ supraviețuire, dar nu putem eluda complet unele trăsături fiziologice și cultural-morale ce derivă dintr-o modalitate contextuală de a exista a unor comunități umane bine definite. Interesant de știut este faptul că aromânii (unii dintre ei doar dintr-un părinte aromân, de regulă mama) au ocupat locuri de frunte în cultura română, lista care-i cuprinde fiind una foarte-foarte lungă. De la Nicolae Milescu – Spătaru, Emanoil Gojdu, Mihai Viteazu, George Călinescu, I.L. Caragiale, Constantin Noica, Lucian Blaga, Camil Ressu, Andrei Șaguna, Nicolae Iorga, Toma Caragiu și sora sa Matilda Caragiu, Ion Caramitru, Ion Coja, Neagu Djuvara, Cristian Teodorescu (cel de la Cațavencii) și până la excelențele lor sportive Gică Hagi și Simona Halep și la omul de afaceri Gigi Becali – toate aceste nume fruntașe în cultura românilor au drept numitor comun dârzenia, radicalismul și dorința de a fi în vârful ierarhiilor (intelectuale, economice, sportive etc.), trăsături parcă mai prezente la aromâni decât la românii din alte zone etno-culturale. Cu mici excepții, acum, aromânii din România se consideră etnici români și sunt, de regulă, foarte patrioți și promotori ai excelenței în domeniile în care activează. Aromânul român (sau românul aromân) Cristian Teodoresu de la Cațavencii scrie, la rubrica Futilități literare, un articol intitulat ”Ce sînt, de fapt, armânii?” (Cațavencii, nr 22 din 6-12 iunie 2018, p. 23). Profesoara sa de dialectologie, Matilda Caragiu, foarte interesată de genealogia aromânilor i-a demonstrat tânărului student Cristian Teodorescu, în 1986, că el este aromân și a susținut că aromâna este un dialect al românei. După 1989 însă, dna Matilda Caragiu a ajuns la o altă concluzie: aromânii sunt o minoritate națională, au o limbă proprie, diferită de română și au nevoie de grup parlamentar distinct. Iată până unde poate duce radicalismul și dorința aromânilor de a fi în fruntea trebilor! Ion Caramitru a negat vehement teoria (interesată) a dnei Caragiu și lucrurile au rămas cum au fost: aromâna este un dialect al limbii române. În concluzie, ”grecul” Cezar Ivănescu era pe jumătate un aromân (machedon sau macedo-român) care și-a prețuit originile greco-albaneze, dar a fost un vârf al poeziei românești, din păcate insuficient cunoscut și prețuit (poate și datorită atitudinilor sale dure, intransigente, radicale). Sinonimia aromân = machedon este astfel explicată de Wikipedia: ”Aromânii (numiți în România și „‘români macedoneni”, macedoromâni, macedoneni latini, macedono-vlahi[6] sau, mai popular, machedoni)[7] sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. În Grecia, în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept „greci antici latinizați”, adică parte a poporului grec. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la 100.000 [8] pana la 250.000 [9]. Ei nu trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai restrâns al cuvântului.” (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arom%C3%A2ni).  După cum se poate vedea/ citi, Wiki afirmă că ar exista o limbă aromână și nu un dialect al limbii române, numit aromână. În România zilelor noastre există o Societate Macedo-Română (cu sediul în București) și care se preocupă, recent, pentru a face cunoscută, prin film, ”Lupta aromânilor pentru supraviețuire” (vezi http://scmr.ro).  Nu închei aceste false dileme etno-lingvistice fără a aminti insistența cu care Dan Alexe (despre care am scris pe acest blog) face paralele și conexiuni lingvistice puternice între albaneză și română.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Iași,  fosta viitoare capitală europeană a culturii: a sad story


La 23 februarie, orele 17.00, va avea loc, la Galeriile Pod Pogor https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10206042414399059&set=a.2520663335556.2112997.1222494999&type=3 o dezbatere pe tema eșecului Iașului de a primi titlul de capitală europeană a culturii în anul 2021. Inițiativa revistei Dacia Literară (prin vocea lui Călin Ciobotari) de a medita împreună pe tema nereușitei Iașului de a accede în finala selecției este mai mult decât salutară. Ea este benefică Iașului și iubitorilor lui, respectiv (și) celor cu responsabilități (auto)asumate în domeniul culturii. Din păcate, noțiunea de cultură este încă incert definită/ conturată/ delimitată, fapt care a perturbat mult atât proiectele celor desemnați să contribuie la obținerea onorantului titlu, dar și a celor care au reacționat imediat după aflarea deciziei juriului de a nu include Iașul pe lista scurtă din care se va desemna, în final, urbea câștigătoare. Pentru o bună majoritate a cetățenilor, dar și a intelectualității (alt termen ambiguu) ieșene, cultura înseamnă doar muzee, biserici, istorie, scriitori celebri din trecut și, eventual, câțiva profesori celebri… Pentru mine, cultura înseamnă, în primul rând, mentalitate, atitudine, mod de gândire-simțire-acțiune, educație, comportament, stil, personalitate etc.

 

Totodată, o discuție sinceră și argumentată pe tema (managementului) culturii este consonantă cu o intenție a mea de a face o analiză managerială a proiectului/ proiectelor avansate în această competiție, bazându-mă îndeosebi pe materialele făcute publice de echipa constituită ad-hoc pentru  obținerea titlului, pe comunicatul final al Juriului european și pe unele reacții din presa locală. Cele ce urmează nu sunt o asemenea analiză, ci doar un material pregătitor pentru așa ceva. Mă disociez de orice idee de a folosi orice analiză și chiar dialogul de față DOAR pe post de material electoral partizan/ partidic, deși vina nereușitei este atribuibilă – în proporții diferite – tuturor partidelor politice din Iași, prin ceea ce au făcut, dar mai ales prin ceeea ce nu au făcut în direcția obținerii succesului mult dorit.

 

Am sperat ca membrii Fundației ”Iași – capitală europeană a culturii” să prezinte un raport în care să-și prezinte activitatea prin prisma rezultatului final anunțat de Juriu. Nu așteaptă nimeni o listă de explicații și justificări, ci un model de autoanaliză responsabilă din care să rezulte că – cel puțin prin prisma acestei autoasumări – prezența lor în Fundație a fost una meritorie și efectivă. În ultimă instanță, toate discuțiile postfactum (de după anunțarea rezultatelor preselecției) au acest rol educativ și informativ pentru actualii și viitorii factori de decizie ieșeni în domeniul convențional numit cultură. Pe scurt, această invitație de a ne uita în oglindă, de a vedea cine (mai) suntem, de a evalua la rece potențialul cultural real al Iașului și șansele de a mai fi considerat oraș cultural măcar la nivel național, merită un răspuns activ și implicat, responsabil și demn de exigențele manifestate mereu de ieșeni și concretizat în sintagma (deja invalidată) că Iașul este polul cultural al României. Acest pol de iradiere culturală s-a mutat, după 1990, tretptat-treptat, la Cluj și în zona Transilvania, la modul mai general.

 

În ce calitate am făcut eu această încercare  de analiză (parțială, evident)? Sunt locuitor al Iașului de jumătate de secol, deși în perioada postdecembristă am lipsit aproape două decenii din Iași (primii 6 ani la Chișinău, apoi un an la București, apoi din nou la Iași – 1997-2004, pentru ca ultimii ani de activitate – 2004-2015 să-i petrec la Bacău). Probabil dacă aș fi rămas în Iași, m-aș fi implicat în activitățile jurnalistice și editoriale atât de mult încât posibilitatea de a avea o privire detașată, exterioară, eminamente critică și dezinteresată nu ar mai fi existat. Dar comparând Iașul cu Chișinăul am remarcat încă de atunci, de la începutul anilor 90, serioase decalaje de dinamică, de suflu creator și de dorință de afirmare. Iașul devenea, an de an, mai molcom, mai băltit, mai puțin strălucitor (cel puțin în comparație cu expectațiile mele) în timp ce Chișinăul, derobat de servituțile față de Moscova, creștea an de an (prin comparație cu baza de pornire, anul proclamării Republicii Moldova). Comercialismul și sinecurismul au lovit deopotrivă calitatea actelor de cultură, strivind și fostele standarde predecembriste (firave și ele). Editurile au făcut grave rabaturi la calitate, universitățile (indiferent de forma de proprietate) au început lupta pentru clienții aducători de venituri, abandonând și ele standardele de calitate. Teatrul Național și Opera Națională erau și ele în cădere liberă. A continuat hemoragia de personalități către București sau chiar către larga lume. Moliciunea acțională și dezinteresul față de nou mă exasperau ori de câte ori veneam la Iași, apoi chiar în perioada anilor de activitate la UMF Iași. Din această exasperare au pornit pseudorecenziile mele (unele, recunosc, cam acide) la adresa unor colegi din presa de cultură ieșeană, sau din rândul universitarilor ieșeni. Toate acestea se găsesc pe acest blog și așteaptă reacții nu doar din partea celor vizați…

 

Dau un exemplu, aparent minor, despre scăderea nivelului cultural al Iașului imediat după 1989. Deși la universitățile și redacțiile din Chișinău, unde am lucrat, precum și la mine acasă existau calculatoare, adrese de email (1993) și în general deschidere spre informatizare, la UMF Iași, în anul de grație 1996, nu exista niciun singur calculator! De la Chișinău participam la think tank uri americane și europene (pe internet) pe varii teme, având enorm de învățat și de contribuit cu idei, în timp ce la UMF Iași nu exista nici măcar în proiect achiziționare de calculatoare… Ca să închei acest episod informatic (pe axa Iași-Chișinău), un ziarist ieșean de radio a venit la apartamentul meu din Chișinău, prin 1993 sau 1994 cred, m-a rugat să-i dau voie să-i scrie un e-mail feciorului din State, m-a rugat apoi să-l las singur, dar, după plecarea sa, am constatat că calculatorul fusese virusat, adresele de email șterse…  Motive pentru care am privit mereu Iașul cu un ochi (ceva mai) critic au fost foarte multe, multe dintre acestea au fost relatate în articolele și pseudorecenziile mele la articole și cărți postate pe blogul meu de pe wordpress.com. (chiar acesta pe care este publicat articolul de față).

 

(Alte mici exemple: blocarea susținerii tezei de doctorat în Etică, cu câteva luni înainte de finalizarea și susținerea tezei de către rectorul de atunci al UAIC, pe motive pseudolegale, financiare în esență; blocarea, de către aceeași persoană, în calitatea sa de rector și de președinte al Senatului, a obținerii calității de conducător de doctorat în specialitatea management în cadrul FEEA, din UAIC și… mă opresc aici). Dar, subliniez, niciodată nu am făcut analizele critice ca pe o răzbunare față de colegii ieșeni. Dimpotrivă, mereu încheiam acele analize critice cu constatarea tristă că Iașul este pe o pantă descendentă și că am speranța că dușurile reci pe care le administram să aibă un efect pozitiv, de redeșteptare locală, măcar în plan cultural. N-a fost să fie. Reacțiile (extrem de puține) la criticile mele au fost tipic provinciale, iritate, nedumerite, ofuscate, bulevardiere, injurioase, amenințătoare, răzbunătoare sau… absente. Nici vorbă de eventuale mulțumiri pentru observațiile făcute (gramaticale inclusiv), pentru sugestiile date și pentru invitarea la dialoguri pe varii teme…Nimic. Tăcere fals superioară. Tipic bahluian. Mereu mă simțeam obligat să atrag atenția că acest nivel cultural și de mentalitate provincială țâfnoasă va afecta serios intrarea Iașului în competiția pentru obținerea titlului/ calității de capitală europeană a culturii, respectiv că demersul ieșean se va încheia cu un eșec răsunător, pe măsura iluziilor și a pretențiilor fără acoperire cu care mă întâlneam mereu. Această ”atenționare” nu o fac acum, postfactum, ci se află în aproape toate articolele în care erau vizate personalități ale Iașului. Convingerea mea era tot mai consolidată că iminentul eșec va veni din cauze profunde, nicidecum doar din vina acelor entuziaști care au dat speranțe deșarte ieșenilor că vor obține confrmarea calității lor îndrăgite, aceea de cultură superioară, de nivel european: Desigur, există și vinile – individuale și colective – ale celor implicați în proiectul ”Iași – capitală europeană a culturii”. Dar, era de așteptat ca cel puțin acest colectiv să fi probat o mentalitate net superioară mediei ieșene și naționale. Din cele citite/ audiate/ vizionate (vezi și cele 14 pagini de webografie) am dedus că mentalitatea membrilor Fundației era pe măsura mentalității dominante, nicidecum superioară mediei. Simplul fapt că nu s-a mai făcut nicio conferință de presă prin care să comenteze măcar observațiile negative făcute de Juriu probează ipoteza mea că și la nivel de Fundație/ Comitet mentalitatea este aceeași ca la nivelul ieșeanului mediu. Notele dominante ale acestei mentalități le voi detalia mai jos.

 

În plin proces de intensă activitate pentru convingerea decidenților că Iașul merită titlul (și banii!) am răspuns la un chestionar care intenționa să testeze ce apreciază cel mai mult ieșeanul din marea cultură a locului. Am pus, din start, pe ultimul loc muzeele, monumentele istorice și casele memoriale – dovezile a ceea ce au făcut alții, în alte timpuri, cu alte mijloace și chiar cu alte finalități. Mai mult, am dat valori minime faptelor culturale de natură materială (biblioteci, ziare și reviste de cultură în format print, pliante de popularizare etc.) și am dat valori maxime dimensiunilor spirituale vii, creative și formative: spectacole de teatru și operă, conferințe, dezbateri, lansări de carte, cărți scrise de autori contemporani etc. Pe scurt: trecutul și materialismul nu contează decât ca un dat existent, față de care contemporanii noștri au un singur merit: acela de a-l conserva, promova și a-l transmite urmașilor. Acest fapt de cultură este minor în raport cu CREAȚIA/ PRODUCEREA de fapte de cultură noi, originale, proaspete – singurele care aduc plus valoare culturală și care pot convinge Juriul european că comunitatea noastră este una vie, dinamică, cu capacitate de antrenare (și) a oamenilor din preajma zonei ieșene, cu forță de iradiere și de generare a unei aprecieri pozitive cvasiunanime  din partea altor comunități. Am amintit mereu caracteristicile esențiale ale mentalității dominante de la noi: paseismul, mergeșașaismul, mimarea actului cultural autentic prin invocarea personalităților din trecut (tot mai puține, pe măsură ce ne apropiem de prezent) care ne reprezintă și ne promovează orașul în lumea largă și identificarea spiritualității locale cu activitatea cultelor religioase, a serbărilor populare care au în miezul lor un sfânt/ o sfântă din trecutul îndepărtat care ne ”onorează” cu prezența. Lenea intelectuală moldavo-ieșeană se concretizează și în calitatea presei cotidiene și a celei culturale de la noi (care, cu câteva excepții, scade în ritmuri alerte, parcă peste media națională). O probă a indiferenței față de acest important eveniment care urma să culmineze la Iași în anul 2021 este marea întârziere (îndeosebi față de Cluj) cu care s-a demarat acțiunea (crearea site ului, publicarea de articole care să genereze idei originale și consonante cu criteriile anunțate, crearea structurilor formale care să se ocupe în mod concret și responsabil de managementul de proiect). Nu în ultimul rând, un alt semn de superficialitate a fost utilizarea alternativă a sintagmelor ”capitală europeană a culturii” și ”capitală culturală europeană”, ca și cum acestea ar fi perfect echivalente.

 

Comercialismul care s-a insiunat în toate structurile (inclusiv în cele politico administrative și a celor cultural-educative) bate cultura adevărată, bate calitatea înaltă și bate competitivitatea generatoare de progres și valoare. Am comentat, la anunțul Juriului referitor la neselectarea Iașului pe lista scurtă, pe internet, sugerând câteva motive serioase (de fond) pentru respingere de către acel Juriu a acceptării Iașului în faza următoare (desigur, nu a existat nici o reacție, de unde și presupunerea mea că toți aceia care au citit ”diagnosticul” meu cauzal sunt sută la sută de acord cu mine…):

 

Concluzia mea este că ”bolile” culturii ieșene s-au cronicizat și s-au agravat în ultimul sfert de secol. Chiar dacă proiectul european de acordare a titlului de capitală europeană a culturii vizează tocmai orașele fără realizări deosebite, dar care – având potențial real și dorință de a se plia pe criteriile stabilite în proiect – sunt eligibile tocmai pentru a le da un impuls suplimentar, totuși carențele grave, de fond, de percepere eronată a propriei situații și de pliere cu abilitate pe noile cerințe europene, au fost cele care au împiedicat orașul nostru să-și vadă visul cu ochii. Am sintetizat aceste carențe după cum urmează:

 

– paseismul, excesul de istorie în detrimentul viitorului care începe în fiecare zi;

– managementul șmechersc, de cartier periferic, unul bazat pe convingerea că noi scriem că vom face, dar după ce ne dau ok ul, mai vedem…

– minciuna politică ridicată la rang de mijloc de convingere a unui juriu serios și competent (povestea cu Basarabia și Bucovina face parte din aceeași ipocrizie politică românească derulată de un sfert de secol, capcană în care au căzut chiar promotorii șmecheriei cu ”dați-ne bani și facem Unirea”);

– ”interfața răsăriteană a culturii europene” s-a dovedit o formă fără fond, un festivism bolșevic păgubos, o lozincă fără pic de acoperire și fără un sens concret;

– îngîmfarea și țâfnoșenia specifice mediilor mediocre (un exemplu doar: de mulți ani scriu împotriva paseismului dezvoltat de culturnicii ieșeni, dar niciunul nu a încercat să demonteze acuzațiile mele, conform convingerii lor ”las că merge și-așa”);

– convingerea că totul merge de la sine – doar niște fandări acolo și gata!;

– ascunderea sub preș a realităților neplăcute din perioada războiului, sub impulsul tâmp că ”dacă stârnești rahatul, pute” – deci mai toarnă niște pământ peste rahat, fără să realizezi că tocmai asta te dă de gol;

– căderea economică abruptă a Iașului, scăderea populație active și scăderea finanțărilor de la bugetul republican au amplificat și mai mult dezinteresul față de cultură.

 

În mod evident, toate cele scrise de mine sunt subiective, sunt opinii formate în timp, consolidate zi de zi și an de an, dar asta nu înseamnă că sunt singurul deținător al adevărului. Din păcate, lipsa propensiunii pentru dialog va lăsa și acest mic semnal fără răspuns. (Pe lângă aceste patru pagini, am adăugat încă 14 pagini de link uri, extrase din articole, ecouri de pe facebook pe tema pregătirii proiectului și a receptării eșecului acestuia etc.).

 

 

Liviu Druguș

Iași – Miroslava,

 

22 februarie 2016

 

 

Webografie tangentă la tema scăderii nivelului de cultură în RO:

 

http://adevarul.ro/news/societate/romania-ne-resetabila-mostenirea-neamului-prost-1_56c6cc885ab6550cb8f86c35/index.html Doru Pop, Universitatea Babeș Bolyai Cluj

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii

 

Webografie pe tema Iași – capitală europeană a culturii

 

Toni Hrițac ZdIs 30 ianuarie – micro analiză comparată Iași – Cluj http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/universitatile-si-politica-la-iasi–117688.html  Comentariul meu: Chiar îmi place! Dacă nu toată analiza, atunci măcar ideea de a ne uita în oglindă. De multă vreme era necesară o analiză comparată Iași – Cluj pentru a vedea și cauzele subdezvoltării regionale și locale a Moldovei și Iașului. Lupta pentru selecția viitoarei capitale europene a culturii se va da între Cluj, Baia Mare, Timișoara și București. Șansele le văd exact în această ordine.

 

George Pleșu a tradus din motivația juriului: (de adăugat și linkul la emisiunea lui Florin Ghețău din 28 ian 2016)

 

Am tradus motivarea juriului (pg.18-19) cu privire la respingerea candidaturii Iașului. Vedeți singuri câte din punctele de mai jos le-am tot repetat aici sau la diverse emisiuni la care am fost invitat, cu același efect: o surzenie totală din partea autorităților.

„Juriul a fost însă dezamăgit că nu a putut sta de vorbă cu reprezentanți ai orașelor partenere. Cooperarea transfrontalieră bi și trilaterală este un obiectiv important, dar juriul nu a fost sigur dacă cooperarea propusă a servit în primul rând prezentării sau chiar a contribuit la dezvoltarea culturală și civică a orașelor partenere. De asemenea, juriul nu a fost informat despre aranjamentele financiare și de management pentru această cooperare.

Celelalte elemente ale programului propus a avut mai multe puncte forte și potențialul de a avea un impact local. Juriul a fost îngrijorat de faptul că 250 din 342 proiecte propuse sunt proiecte culturale existente cu programul deja fixat. Criteriul pentru Capitala Europeană a Culturii [CEaC] necesită dezvoltarea unui program special în locul unei continuări a ofertei culturale existente într-un oraș.

Proiectul transfrontalier este un element potențial pozitiv pentru criteriul dimensiunii europene, dar juriul a simțit că celelalte componente ale programului au fost mai puțin dezvoltate cu partenerii internaționali sau prin dialog inter-cultural. Programul nu a reușit să susțină modul în care intenționează să devină interfața de est a culturii vestice. A lipsit în special o viziune artistică clară care să pună sub semnul întrebării și să dezvolte această poziție de oraș aflat la răscruce de drumuri, cu multiple influențe.

Din dosarul de candidatură a reieșit că orașul a fost mai puțin deschis la arta contemporană, inovare și avangardă. Juriul apreciază că programul propus, cu un puternic accent pe istorie și patrimoniu, ar întări această percepție în loc să utilizeze CEaC pentru a transforma sectorul cultural și publicul orașului. O abordare mai echilibrată ar fi îmbunătățit oferta.

Juriul a apreciat că domenii-cheie au fost tratate doar într-o manieră destul de sumară, nu în profunzime. Exemple includ memoria traumatică a „Pogromul de la Iași” din 1941 și un proiect cu romii; acesta a fost un domeniu în care programul ar fi putut fi crescut în mod semnificativ pentru a satisface componenta dialogului inter-cultural a criteriului legat de viziunea artistică.

Orașul are o reputație puternică a industriilor sale creative și juriul a apreciat demonstrarea unuia dintre posibile proiecte. Mai multe dintre proiecte propuse includ ICC [industriile culturale și creative], deși acest domeniu ar putea fi transformat într-un element mult mai puternic al programului, în special incluzând dinamismul recunoscut în [industria] modei și hainelor, precum și în publishing și mass-media; au fost mai puține informații despre o dezvoltare ulterioară a acestora. Oferta a fost limitată în abordarea dezvoltării atât a noi segmente de public, cât și legat de consolidarea capacităților sectorului cultural.

Juriul a luat act de informațiile cu privire la consultarea cu cetățenii și operatorii culturali, dar a fost mai puțin clar cum acestea au rezultat în modificări ale conceptului și programului.

În general, juriul a apreciat că oferta a reflectat o abordare constantă a patrimoniului de bază al orașului. Multe dintre proiecte, inclusiv planuri de dezvoltare urbană, sunt deja în curs și vor contribui la o mai puternică ofertă culturală pentru localnici și turiști. Cooperarea transfrontalieră a fost mai puțin dezvoltată, după cum a fost menționat mai sus.”

ec.europa.eu

EC.EUROPA.EU

 

http://www.radiohit.ro/index.php/2016/01/27/audio-fundatia-iasi-capitala-culturala-inchisa/ Fundația Iași – capitală europeană a culturii închisă

 

MOTIVAȚIA RESPINGERII IAȘULUI DIN PROIECT   26 ianuarie 2016

http://www.jurnalvirtual.ro/2016/01/26/jurnalistul-cezar-padurariu-a-studiat-motivatia-juriului-european-de-ce-a-fost-respinsa-candidatura-iasului-pentru-capitala-europeana-a-culturii/

 

Documentul original http://ec.europa.eu/programmes/creative-europe/actions/documents/ecoc/2021/romania_en.pdf

 

 

Webografie preluată din campania de promovare a Iașului

 

https://youtu.be/Wu52-zvfFCw Iași Cartea de vizită (14 minute)

 

https://youtu.be/k4QKZOZN8cE 10 reasons to visit Iași. Iași – the cultural city

 

https://youtu.be/Wu52-zvfFCw Călătorie prin Iașul turistic (22 min)

 

https://youtu.be/ckh–2L2UR0 Iașul – orașul celor 7 coline (5 min)

 

https://youtu.be/5Yn1yTiJPiw  Iași – capitala culturală a Europeu (tur al monumentelor ieșene)

 

http://iasi2021.ro/vr  principalele monumente ale Iașului 3 D

 

http://iasitvlife.ro/index.php/emisiuni/politica-la-iasi/item/31818-politica-la-iasi-anul-politic-2015

 

Conferința de presă Iași capitală europeană a culturii: Mihai Chirica, Florin Cântic, Cristina Modreanu (critic de teatru), Iulian Boia, Adriana Zaiț, Dan Alexe, Simona Tănăsescu (artist vizual, curator artistic, coordonator de proiecte culturale), Camelia Gavrilă, lipsă. https://youtu.be/gTF9-kRuEMc

 

Cronica unei deziluzii demult anunțate   Iași – capitală europeană a culturii

 

Despre nenominalizarea Iașului pe lista scurtă pentru participarea, în continuare, la competiția pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021 am scris doar reacții la postările celor direct sau indirect implicați. (LD)

 

11 dec 2014 Ziarul de Iași – Știrea despre eșec: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/ia-ul-capitala-culturala-a-dezamagirilor-nu-a-intrat-in-finala–113649.html#.VmqoQ_EH6UA.facebook

Prima reacție după eșecul Iașului în tentativa de a intra în finala competiției pentru capitală europeană a culturii a venit de la primarul interimar Mihai Chirica: „Contextul a fost din nou nefavorabil Moldovei, niciun oraș nu a intrat în finală. Sunt trist, îmi pare rău că echipa nu a reușit să surmonteze decalajul de timp pe care l-a pierdut în perioada anterioară, cred că am avut și un prejudiciu de imagine major, de altfel, una dintre întrebările unui expert european a fost și pe această temă, cu ex-ul, ce să zic, noi am făcut tot ce a fost posibil. Am pus la dispoziție toate resursele necesare, nu pot să dau vina pe niciunul dintre ei”, a declarat primarul interimar Mihai Chirica.

(LD: În articol sunt prezentate clar criteriile de selecție, precizate de președintele juriului, Steven Green): „Ce anume face un oraş să devină Capitală europeană a culturii?”

Steve Green, preşedintele juriului de experţi care evaluează candidaturile oraşelor, a fost cel care a anunţat cele patru oraşe care au fost alese pe lista scurtă a localităţilor ce candidează pentru obţinerea titlului de Capitală europeană a culturii.

Acesta a precizat că, în 2021, vor fi trei capitale europene a culturii: una din ţările candidate la UE (Serbia şi Muntenegru), una din Grecia (unde au candidat 14 oraşe) şi una din România (unde au candidat 14 oraşe).

„Ce anume face un oraş să devină Capitală europeană a culturii? Este vorba despre programul viitor, nu ceea ce a făcut în trecut, nu ceea ce face acum. Este dorinţa de a schimba oraşul. Şi un anagajament solid de a învăţa despre alte culturi ale Uniunii Europene şi de a-şi împărtăşi propria cultură. Este un angajament puternic de dialog intercultural, de politici antidiscriminare şi de includere”, a spus Steve Green, precizând că toate oraşele din România care au candidat au avut idei culturale nemaipomenite şi le-a încurajat să continue proiectul prezentat, pentru a nu îi dezamăgi pe aceia care s-au implicat în realizarea lui.

„Felicitări şi mult noroc”, le-a transmis Steve Green oraşelor care se află pe lista scurtă.

Acesta a mai spus că toate capitalele europene a culturii şi oraşele care se află pe lista scurtă atrag atenţia atenţia Europei, nu doar prin activitatea lor culturală, dar şi prin tot ceea ce înseamnă decizii şi politici.

Steve Green a precizat şi care au fost criteriile de selecţie pentru alegerea celor patru oraşe. „Sunt şase criterii care se aplică în toate ţările ce participă la acest proiect. Primul este strategia culturală şi moştenirea pe care aceste capitale europene urmează să o lase. Al doilea este dimensiunea europeană: oraşul va reflecta la propria istorie şi cultură, dar şi la istoria şi cultura celorlalte oraşe europene. Cel de-al treilea se referă la dimensiunea programului şi implică o viziunea artistică puternică, inclusiv atragerea vizitatorilor din afara ţării. Cea de-a patra este participarea locuitorilor în dezvoltarea programului. Celelalte două sunt foarte directe: au bani şi au cu cine?”, a precizat Steve Green.

 

La postarea acestui articol din ZdIS, am comentat pe 11 dec ora 16 30: Liviu Drugus cu câțiva ani în urmă, la o evaluare a candidaturilor la acest titlu, Iașul s-a trezit surclasat de Bistrița. Reacțiile de atunci ale unor ieșeni (inclusiv ale celor care cunosc ce este proiectul în cauză) au declanșat întrebări retorice și uimiri jignite: cum noi, cu zestrea culturală lăsată de înaintași, cu patriomoniul muzeal și etc etc. Mi-am permis atunci să atrag atenția că trecutul nu prea se punctează în grilele de evaluare și că, în general, orice concepție paseistă este sortită eșecului. Am scris acest lucru și în chestionarul anonim care a circulat pe net, lansat de Echipă. Sigur, nu am nicio satisfacție pentru eșecul înregistrat de Iași, dar în zecile de cronici, recenzii și analize pe care le-am publicat pe blogul meu mă întrebam mereu: cu aceste ”valori” vrea Iașul să cucerească Europa? Atunci mi-am formulat opțiunea deschisă pentru Cluj, opțiune pe care o am și în prezent (deși surpriza ar putea veni de la minunatul Baia Mare). Mai mulți ieșeni m-au ”dojenit” pentru o asemenea opțiune, iar răspunsul meu a fost: dacă nici acum nu se trezesc din lenea apatică și managementul șmecheresc al afacerilor culturale, atunci Iașul își merită soarta.

Răspunsul/ comentariul  Dnei Adriana Zaiț: Am citit aproximativ 180 de propuneri venite dinspre comunitate si multe din idei au fost incluse, atit cit s-a putut, in proiect. Din nou, n-as vrea inca sa vorbesc despre asta, sunt prea trista pentru Iasi. Mie mi-a placut, de exemplu, dosarul Brailei, si cred in continuare ca din punct de vedere al creativitatii conceptului a fost cel mai bun, chiar daca Braila nu este pe lista. Dar sunt atat de multe alte criterii, unele la vedere si altele nu, unele posibil de indeplinit intr-un anumit interval de timp si altele nu, incit este foarte greu sa judeci, din exterior mai ales. Promit ca voi incepe anul ce vine cu o analiza a acestei experiente!

 

Pe 12 dec am intervenit din nou pe pagina dnei Adriana Zaiț  cu următorul comentariu

Iașul a fost masiv cucerit de bolșevismul cu față umană (sondaje arată că Nechita ar fi reales dacă ar rămâne în psd și ar candida). Mentalitatea feudalo-bolșevică s-a aciuat și proliferat de minune în condițiile căldicele ale mergeșașaismului moldav. Eșecul confruntării cu mentalitatea occidentală – iată cauza primă a nealegerii Iașului pe primele patru locuri dintre cele 14 candidaturi. Degeaba îl aduci pe Alexe de la BXL (un gânditor de stânga) dacă mentalitatea dominantă a zonei este cea care dă tonul realităților de la noi. Aș îndrăzni să spun că este foarte posibil ca proiectul Iașului să fi fost unul bun, credibil și de succes, dar CONTEXTUL ne-a omorât. Invocarea ex-ului de către unul dintre evaluatori sugerează că și nivelul ridicat al corupției la vârful partidelor din Iași a atârnat greu în balanță. Cu alte cuvinte, dacă ești alb, nu te amesteci cu roșii pentru că te înroșești de nu te (mai) vezi.

Îmi place · Răspunde · 12 decembrie la 09:41

 

Tot pe 12 dec apare un articol al lui Lucian Postu pe blogul său:

https://lucianpostu.wordpress.com/2015/12/12/aproxilipsa-de-bahlui-sau-despre-imbaligarea-fundacului-zis-iasi/ Iată textul:

 

Aproxilipsa de Bahlui, sau despre îmbăligarea fundacului zis ” Iaşi „

– creşterea şi împeşterea gaurei ortomanice –

 

Săvîrşitu-s-a .  .  .
Prostălanii, parşivii, naivii ori neinformaţii nu mai au acum vreun motiv să trăncăne, leorbăie, miorlăie sau pîsîie, morfolind vechea măntrişoară ruginită, descleiată şi îmbrobodită cu batic siropos: ”Iaşii, capitala culturală a Romîniei„ .
Kaput, basta, hasmokar, praleo … Mahalaua cortorală di pi Bahlui n-a intrat nici măcar în ” finala mică pe ţară ” a concursului UE ” Capitala culturală europeană ” . Adică printre cele patru oraşe romîneze care se bat mai departe pentru nişte milioane multe şi faima de a fi, peste cîţiva ani, blazonul cultural al patriei noastre scumpe.

.
Cei din Baia Mare au reuşit . Ceea ce n-a reuşit taraful de la Iaşi , plin de ostromente majistrale, care de care mai ghibaci şi mai ninunat : chimvalul sunător al pîntecelui mental din dotarea marelui ‘telectual & atîrnător Florin Cîntic ; doba gonflabilă a marelui literat & activist pesedist Dan Doboş ; cămeşa descheiată pînă la buric a marelui jurnalist & macho-uţ cultural Dan Alexe, omul trebilor complexe . Etc

.
Numai că aceşti colivari ai mortăciunii ieşene sînt doar cireaşa putredă de pe tortul din / de cacao.  Blatul e vechi şi miroase a mucegai paseist & mămăligă acră . Crema e cleioasă , din sirop de tei răsfiert, şi e tărcată cu nişte măsline de capră rîioasă, dar cu coada sus : Solcanu şi Simirad sînt doar două nume generice de mari oameni coltorali, literari & artistici care au vătăfit tîrgul şi giudeţul , ani în şir, înconjuraţi de garnitura slinoasă & majoritară a limbilor slugarnice, legitimatoare, agresive şi horpăitoare.

.
Iar tu, presupusule inocent anonim , degeaba jeleşti acum, despletit şi cu cămeşa ruptă de pe chept . Şi tu ai fost complice la în-năclăirea asta mizerabilă şi toxică . Da, domnilor & doamnelor profesori de litere, muzică, pictură , istorie ş.a.m.d . Tăcerea şi resemnarea voastră a legitimat rahatul din capul mesei, vreme de un sfert de secol . Rahatul cultural, rahatul administrativ, rahatul politic .
Toţi solcanii & simirazii, plus haita lor de limbrici, au venit dintre ieşeni . Nu de pe Marte . Şi au fost perpetuaţi, prin nichitizare , tot de ieşeni, nu de indonezieni . Aşa că, tovarăşi bahluiezi, să lăsăm imperialismul bucureştean ori băcăuan şi să ne uităm, cinstit, în colhozul nostru glodos : din rahat – harapnic, ba care să şi pocnească … asta poate doar în SF-urile tovarăşului Doboş .
Deci, dacă vreţi sită de mătase, schimbaţi măcar javrele . Şi încercaţi să nu mai depăşiţi planul la producţia de behăială, fiindcă rezultatul o să fie cel de acum : Cupa Romîniei la măsline de ovine. A, să nu uit : pentru ediţia următoare a concursului, Ţibana a început să pregătească deja dosarul . Rîdeţi voi, da’ cică au echipă din Baia Mare .

 

 

Alexandru Lăzescu, 14 dec. 2015  Ziarul de Iași: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/radiografia-unui-esec-previzibil–113790.html#.Vm6NsnDfWkw.facebook Cât de semnificativ şi ce efect pe termen lung ar putea avea eşecul, cel puţin stânjenitor, al Iaşului în încercarea sa de a fi desemnat capitală culturală europeană în anul 2021? După anunţul de vineri, în care o comisie reunită la Ministerul Culturii, compusă în marea sa majoritate din membri veniţi din afara ţării, a anunţat o listă scurtă (Cluj, Baia Mare, Timişoara, Bucureşti) din care Iaşul lipsea, am văzut la nivel local tot felul de declaraţii contondente. S-a dat vina pe „greaua moştenire Nichita”, pe o cabală internaţională care ar dori să marginalizeze Moldova, pe administraţia locală, pe echipa de proiect.

S-au spus multe vorbe grele, iar pe forumurile de discuţii asociate unor articole apărute în presă sau pe Facebook nu s-a făcut deloc economie de înjurături. După cum nu au lipsit, se putea altfel?, schimburi de replici politice. Am avut mai întâi un comunicat agresiv lemnos al liberalilor, în care se cerea demisia lui Mihai Chirica, acuzat că „prin incompetenţă şi aroganţă, a distrus ce a avut Iaşul mai de preţ: identitatea sa culturală”,şi în replică un altul, deloc mai inspirat, venit de la PSD Iaşi care condamna „încercarea imorală a echipei din Podu Roş de a capitaliza electoral un eveniment la care au contribuit” şi „emiterea unor aberaţii de ordin raţional”. Acest gen de declaraţii, destul de predictibile, sunt cu atât mai ridicole, cu cât în mare măsură pentru principalele structuri politice locale chestiunile care ţin de spaţiul cultural, de cel universitar, ocupă un loc marginal în preocupările lor obişnuite. Mulţi dintre ei nu au de altfel nici măcar bagajul cutural care să le permită să creioneze o viziune coerentă în acest sens.

Însă, pe de altă parte, ar fi greşit să dăm vina exclusiv pe administraţia locală, pe politicieni sau chiar pe echipa de proiect. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să existe o evaluarea a acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar. La mijloc este vorbă de o problemă mai generală de atitudine. Starea de spirit dominantă la nivelul elitelor locale, în sensul larg al noţiunii, este grevată de provincialism şi de o totală lipsă de solidaritate. De-a lungul vremii au fost enorme frustrări locale faţă de alte oraşe care, se spunea, beneficiau de o disproporţionată influenţă politică la nivel central. Precum Bacăul, mai ales în perioada în care Viorel Hrebenciuc era unul din oamenii cheie din PSD. S-au făcut comparaţii şi cu Clujul, o altă fostă capitală de provincie. Şi, într-adevăr, după ce ieşit din perioada Funar, a rămas constant al doilea pol de putere al ţării, cu o influenţă majoră în guvern. Primarul oraşului, Emil Boc, a fost trei ani şi jumătate prim ministru, după cum şi actualul premier, Dacian Cioloş, vine din acelaşi areal alături de multe alte persoane influente ca Vasile Dâncu, Ioan Rus sau Vasile Puşcaş.

Dar ar fi complet greşit să credem că la mijloc este doar rodul întâmplării sau a nu ştiu ce maşinaţiuni subterane. Acest tip de argumentaţie este excesiv de reducţionist fiind mai degrabă destinat să îi scoată din culpă pe responsabilii locali. Când stai de vorbă clujeni care fie sunt actori importanţi în zona deciziei politice, fie sunt personalităţi cu impact naţional, Lucian Boia sau Valentin Naumescu sunt doar două exemple pentru această categorie, realizezi o diferenţă esenţială de atitudine faţă de ceea ce vezi în Iaşi. De pildă clujenii rămân,de regulă, chiar şi atunci când pleacă la Bucureşti sau în afara ţării, mult mai legaţi de oraş, în care cei mai mulţi se şi întorc după o vreme, decât ieşenii care continuă să cultive doar legăturile la nivel personal. În al doilea rând, a fost vizibilă de-a lungul timpului o solidaritate, mult mai rară în Iaşi, în promovarea unor personalităţi locale, dincolo de graniţele politice. În plus, nu vezi nici pe departe atât de des ca la Iaşi tipul de atacuri mediatice suburbane, aranjate în culise, care însoţesc, de pildă, bătăliile pentru poziţiile de rectori.

Eşecul de la competiţia pentru desemnarea capitalei culturale europene în 2021a fost amplu mediatizat şi comentat provocând o mulţime de reacţii. Alte eşecuri, pe alte paliere, dar în zone poate la fel de importante ca impact, rămân în mare parte anonime. De exemplu tendinţa ca într-un număr în creştere, studenţi din oraşe ca Suceava, care veneau tradiţional la universităţile din Iaşi să prefere acum să urmeze medicina sau alte discipline la Cluj. Sau că în destule situaţii pacienţii preferă alte centre universitare, ca Tg Mureşul sau, din nou, Clujul. Sunt semnale care, toate, ar trebui să ne pună pe gânduri. Mulţi universitari sau cercetători de valoare se plâng de mediul ostil care îi face fie să părăsească oraşul, fie, pe cei stabiliţi în străinătate, să renunţe la proiecte de colaborare.

Nu e un secret că oraşele din vestul României, din Transilvania şi Banat, sunt în general mai bine administrate. O lungă perioadă de apartenenţă istorică la Imperiul Austro-Ungar îşi spune fără îndoială cuvântul. Astfel de diferenţe se văd de altfel şi mult mai aproape de noi, dacă compari Suceava, zona Bucovinei, care a avut o istorie comună cu Transilvania, şi judeţul Botoşani aflat în imediata apropiere. Dar acest deficit poate fi până la urmă compensat de alte calităţi. De atitudinea generală din comunitate. Contează mult mobilitatea, evitarea clişeelor, evitarea împăunării suficiente cu lucruri din trecut (destul de răspândită la Iaşi), capacitatea de a valoriza oameni şi idei noi. Unul dintre detaliile destul de jenante legate de eşecul proiectului capitalei culturale europene este acela că responsabilă pentru proiectul similar pentru Baia Mare, care a rămas pe lista scurtă, a fost compania Argo Media, înfiinţată în 2011 de un absolvent ieşean al Universităţii „Al.I.Cuza”, Ioan Dan Niculescu, care iniţial se oferise să gestioneze aplicaţia Iaşului.

În iulie 2015, revista „Business Magazin” scria despre el că stă timp de 5 luni pe an în Asia de Sud-Est (Thailanda, Vietnam, Bali sau Cambodgia), îşi conduce afacerea de pe Skype. Şi împreună cu alţi doi parteneri a construit o formulă de afaceri inovativă care adună într-o structură flexibilă un număr de mai multe firme şi 100 de angajaţi pe proiecte de branding orientate masiv către noile tehnologii de comunicare. Sunt detalii care merită menţionate pentru că ilustrează de fapt un lucru esenţial: câştigătoare în viitor vor fi acele comunitatăţi capabile să se debaraseze de structuri şi mentalităţi prăfuite, să părăsească logica perdantă a unor lupte meschine pentru mize secundare şi invidii profesionale mărunte. Să se deschidă generos către formule de abordare cu totul noi, pe toate planurile. La urma urmei, lumea se schimbă în jurul nostru prin oameni ca Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, care la cei 31 de ani ai săi este unul dintre cei care au revoluţionat felul în care se comunică pe planetă. Va fi Iaşul în stare să facă în viitor o astfel de schimbare radicală de comportament? Din ce am văzut până acum nu sunt prea multe motive de optimism.

 

Adriana Zaiț despre articolul lui Lăzescu: E singura analiza lucida de pana acum. Sper sa continuam in acelasi ton, cand vom fi in stare sa ascultam, pentru a nu ramane pe vecie in zona esecului previzibil.

 

Adriana Zaiț despre articolul lui Lăzescu (14 dec 2015, ora 15, Iași: E singura analiza lucida de pana acum. Sper sa continuam in acelasi ton, cand vom fi in stare sa ascultam, pentru a nu ramane pe vecie in zona esecului previzibil.

Florin Lăzărescu: 14 dec 2015 (ora 17, ora Iașului): Am aflat la Berlin că orașul nostru nu a intrat în finala pentru capitală culturală europeană, unde eram invitat pentru decernarea premiilor Academiei Europene de Film. În camera de hotel, tocmai deschisesem geanta de „bun venit” oferită de organizatori și văzusem acolo un pachet promoțional impecabil pentru Wrocław, capitală culturală europeană în 2016 (de la ochelari de soare cu ”See you in Wrocław”, cutie de bomboane cu ”Sweet Wrocław”, DVD de prezentare a orașului, până la un minunat album foto). Același pachet se afla în geanta tuturor nominalizaților și invitaților pentru premii, oameni precum Michael Caine, Charlotte Rampling, Colin Farrell, Christoph Waltz, Roy Adersson sau Paolo Sorrentino, ca să spun doar câteva dintre vedetele mondiale din lumea filmului, prezente acolo.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să se organizeze în Iași un asemenea eveniment (la anul va fi în Wrocław), cum ar arăta pachetul nostru promoțional. Și m-am liniștit. Sincer, nu vreau să lovesc în nimeni, dar tot sincer vreau și să spun ce cred despre asta: suntem norocoși, să mulțumim lui Dumnezeu sau sfintei Parascheva că nu vom fi capitală europeană a culturii. Ne-ar fi ieșit un lung șir de bâlbâieli, de amatorisme, de folclorisme, de certuri interminabile – cum s-a întâmplat și cazul plănuirii și întocmirii dosarului pentru candidatură. Ar fi fost – dacă nu un dezastru de imagine pentru oraș – măcar un spectacol penibil, întins pe parcursul unui întreg an. Cu lucruri făcute după ureche. Cu politicieni incompetenți și „personalități” locale depășite de vremi, care nu înțeleg nimic din fenomenul cultural, dar fac pe dracu-n patru să și-l atribuie, să-l dispute. Cu șoferi mânioși că se blochează traficul, cu ieșeni turbați că se cheltuie bani de-aiurea pe cultură, când noi avem alte probleme mai importante. Așa, fără obligația de a mima că facem ceva, Slavă Domnului, vom rămâne în panseluțele noastre, la tăiat și replantat tei, la veșnicele cancanuri locale, comentate la nesfârșit de cetățeni ambetați.

 

 

Dan Alexe, membru al echipei de alcătuire a proiectului, Bruxxeles, 14 dec, ora 10 dimineața:

Pe pagina sa de fb:

 

Principala obiecție adusă de juriu dosarului Iașului a fost că orașul nu s-a focalizat suficient pe memoria Holocaustului. E cu atât mai ironic, cu cât 3 din cele 4 orașe care au trecut: București, Cluj și Baia Mare, erau candidaturi controversate din motive de discriminare a romilor”.

 

La acest comentariu am intervenit cu o întrebare și am primit un răspuns:

 

Liviu Drugus către Dan Alexe: se poate estima procentual dacă ”prestațiile” ex-ului au contat în evaluare? Mai precis: unde sunt postate criteriile de evaluare în această etapă de preselecție?

Dan Alexe ”Chiar dacă ar fi contat în aura actuală a orașului, experții europeni știau că până în 2021 vor mai avea loc două runde de alegeri locale. Incă nu am o explicație, însă dosarul în sine era extrem de coerent, fiind cel mai european în sens larg din toate candidaturile, prin cooptarea Moldovei și Ucrainei”.

 

Dan Alexe, 14 dec seara:  ”

Câteva precizări despre eșecul candidaturii Iașului (Iașiului pentru snobi și sclavii Academiei) la statutul de Capitală Culturală 2021…

E o întreagă isterie acum la Iași, o lume mică, unde dușmăniile sunt tenace.

Mai întâi: până când juriul internațional nu își publică în scris justificarea pre-selecției, oraș cu oraș, pe puncte, micile speculații politice locale sunt inutile și răuvoitoare.

Am făcut parte din echipa responsabilă cu dosarul de candidatură, care a fost frumos, coerent și cu foarte multe idei noi. Iașul era apoi singurul candidat, din cele 14 orașe, care aducea o dimensiune într-adevăr europeană proiectului prin cooptarea orașelor Chișinău și Cernăuți din Moldova și Ucraina.

Florin Cîntic, coordonatorul principal, este un om care a muncit cât un regiment, cu calm, imperturbabil, cu umor și răbdare. Echipa a fost compusă din specialiști de cel mai înalt nivel. Proiectul era original.

Cei care scriu în zeflemea (chiar și cutare și cutare scriitor sau gazetar local, cum am văzut, care exploatează asta politic) întrebând că ce-i trebuia asta Iașului, oraș provincial, nu înțeleg absolut deloc (și arată că nu și-au dat osteneala să priceapă) ce înseamnă proiectul de Capitală Culturală care e menit, tocmai, să stimuleze orașele mici și neglijate.

Văd mult venin pe rețelele sociale de acolo, venin politic abia stăpânit și rău formulat. Un asemenea eșec (colectiv de altfel) nu exclude calitatea proiectului. Dimpotrivă.

Hainii ar face bine să aștepte explicațiile juriului.”

 

15 dec 2015 Răzvan Chiruță: http://www.jurnalvirtual.ro/2015/12/15/comentariul-lui-razvan-chiruta-in-romania-libera-iasi-capitala-europeana-a-dezamagirii/

 

16 dec 2015 Călin Ciobotari pe FB: S-au spus lucruri grele, s-au formulat acuze grave… Florin Cântec a vorbit, printre altele, telefonic, despre primitivismul unor reacții, Dan Doboș și-a admis propriile greșeli, opinând că principala problemă a dosarului nostru a fost întocmirea bugetului, iar Cătălin Mihuleac a diagnosticat extrem de dur, cu nume și prenume, „centrele de interese financiare” ale culturii ieșene… Întrebarea e: totuși, ce punem în locul mitului spulberat?!    In editia din 16 decembrie 2015, am incercat sa analizam motivele pentru care Iasul, auto-intitulat „capitala culturala”, a ratat lamentabil intrarea pe lista scurta a oraselor candidate la titlul de Capitala Culturala Europeana. Cum va evolua cultura ieseana in continuare? Cat de mult ne afecteaza aceasta prabusire de soclu? Ce vom invata din acest exercitiu de smerenie? Sunt intrebari care inca isi asteapta un raspuns…

Înregistrarea emisiunii Raport de caz: http://stiri.telem.ro/emisiuni_difuzate/raport-de-caz-mit-spulberat-ce-punem-in-loc–3079.html

 

 

 

Miercuri 16 dec 2015, Ziarul 7Est, sub semnătura lui Iulian Mofteescu: http://7est.ro/acasa0/item/55912-ati-facut-o-de-oaie-punctajul-care-arata-de-ce-e-repetent-iasul.html  Textul articolului: ”Chirica & Co. n-au înțeles cerințele ghidului pentru candidatură, iar acum nu înțeleg nici de ce au pierdut Corina Turșie, lector la Universitatea de Vest Timișoara, a cercetat toate strategiile orașelor candidate la „Capitală Europeană a Culturii”. A prezentat concluziile cu câteva zile înainte de nominalizările juriului. A ghicit perfect rezultatul oficial – Iași, pe ultimul loc la cerințele: transparență, inteligență, cunoaștere, incluziune, durabilitate, ecologie. Primăria nici nu s-a obosit să-i răspundă la chestionar”.

 

 

ANALIZA candidaturii Iașului de către un timișorean:

 

Un lector din cadrul Universităţii de Vest Timişoara a realizat o analiză a strategiilor culturale ale oraşelor candidate la titlul de Capitală Europeană a Culturii din 2021. Concluziile sunt prinse într-un referat care a fost prezentat public înainte de a fi decise cele patru candidate ce vor merge în finală.

Pentru Iaşi, profesorul Corina Turşie a descoperit că, aparent, cei care au întocmit strategia Iaşului nu au înţeles ce tip de mesaj trebuie să emită pentru a atrage atenţia juriului. Analiza arăta, anticipând rezultatul, că Baia Mare se remarca prin transparența administrativă și cu o strategie clară până în 2030.

 

Corina Turșie, un expert care a identificat perfect slăbiciunile din strategia Iașului

Probleme de transparenţă

Lectorul universitar Corina Turşie a surprins lipsa de transparenţă a multora dintre orașele candidate. Printre cele cu probleme s-a numărat şi Iaşul, unde publicarea strategiei culturale a întârziat foarte mult. Analizând toate candidatele, a avut surpriza să constate că nu toate au site-uri dedicate evenimentului la care se racordau. „Trei orașe nu au avut site-uri dedicate candidaturii. În cazul Bacăului, pe site-ul Primăriei nu era nici o menţiune referitoare la candidatură”, spune Corina Turşie în studiul său.

Lectorul a înaintat cereri, pe Legea 544, la toate primăriile oraşelor candidate, solicitând detalii despre strategia culturală. Dintre toate, au răspuns imediat Alba Iulia, Sf. Gheorghe, Baia Mare, Bucureşti, Braşov şi Timişoara. Baia Mare şi Timişoara au fost oraşele ale căror primării au contactat-o de două ori pentru a stabili detalii despre răspunsuri.

 

 

Dintre cele patru cuvinte-cheie, Iașul a folosit doar două, într-o pondere foarte mică: sub 10 mențiuni

Iașul n-a catadicsit să răspundă

În cazul oraşului Baia Mare, Primăria a cerut câteva zile pentru a elabora răspunsul legat de strategie, apoi a postat proiectul pe site-ul oficial, punându-l în dezbatere publică, și i-au trimis un link spre document.

De la Iaşi nu a primit niciun răspuns legat de strategia oraşului sau de termenul la care aceasta va fi prezentată public.

Cele patru oraşe care au fost alese pentru marea finală aveau strategiile adoptate din timp: Timişoara – elaborată între februarie şi august 2014, Cluj – elaborată şi la dispoziţia publicului din septembrie 2013, Bucureşti – aprobată şi publicată în februarie 2015, Baia Mare – în consultare publică în noiembrie 2015. Dintre toate oraşele, documentele cu bătaie lungă erau la Braşov şi Baia Mare – până în 2030.

 

„Smart Cities”, dar la alţii

Membrii fundaţiei ieșene n-au înţeles ce mesaje să dea pentru a intra în atenția juriului, ținând cont de discursul european modern, regăsit în ghidul pus la dispoziția candidatelor. Corina Turșie a căutat cuvintele-cheie cerute de comisia de experți. A calculat ponderea acestora, iar rezultatele Iașului sunt dezastruoase.

În conceptul „smart cities”, erau indentificate patru cuvinte-cheie: „inovaţie”, „inteligenţă”, „cunoaştere” şi „digital”. În aproape toate strategiile celorlalte oraşe se vorbeşte despre cele patru concepte, la Iaşi se face referire foarte puţin la „inovaţie” şi  la „digital”, lipsind cu desăvârşire celelalte două componente: inteligență, cunoaștere.

 

Iași n-a avut nicio mențiune la acest capitol. Zero absolut

„Oraş durabil”

În cazul conceptului „oraş durabil”, unde trebuiau menționate cuvintele „competitivitate”, „durabilitate”, „ecologie/verde” şi „eficienţa resurselor”, Iaşul este singurul în strategia căruia nu apare niciunul din cei patru termeni.

Un alt concept căutat de Corina Turşie a fost cel de „incluziune comunitară”. Dacă Iaşul ar fi avut o strategie potrivită, în dosarul său trebuiau să apară „incluziune”, „coeziune”, „ocuparea forţei de muncă” şi „sărăcie”. Nici unul dintre aceşti termeni nu a fost găsit, Iaşul fiind şi de această dată singurul oraş din care au lipsit termenii aşteptaţi de juriul european.

Ca o concluzie, Corina Turşie spune că a fost surprinsă să constate că utilizarea retoricii europene a fost înţeleasă foarte bine de oraşe mici – Sfântul Gheorghe şi Baia Mare. Tot Corina Turşie spune că a fost la fel de surprinsă să constate că oraşe mari şi cu pretenţii – Timişoara şi Iaşi – nu utilizează retorica europeană actuală, Timişoara în mică măsură, Iaşul deloc.

Celelalte orașe au folosit termenii ceruți în retorica europeană. Strategii Iașului nu le-au considerat necesare

Propria analiză internă

Conducerea executivă a FICCE spune că va fi făcută publică o analiză asupra cauzelor eşecului alegerii Iaşului. “Suntem în proces de analizare a cauzelor acestui eşec şi, cât de curând, vom putea da o listă de patru sau cinci motive. Acum este totul foarte proaspăt şi circulă multe informaţii, multe dintre ele nefiind reale. Când vom prezenta cauzele eşecului, vom prezenta şi bugetul şi sumele cheltuite în cadrul acestui proiect”, a precizat Iulian Boia, directorul executiv al FICCE.

 

Jenant: Iașul a scris doar 24 de pagini

Corina Turşie mai menţionează că şi la cantitatea de informaţie Iaşul a stat prost. “Trebuie să sesizez şi discrepanţa de mărime dintre strategiile Iaşului (24 de pagini), Clujului (33 pagini) şi cele de la Braşov (231 de pagini), Sfântul Gheorghe (134 de pagini), Suceava (107 pagini) sau Baia Mare (97 de pagini).

Read 416 timesLast modified on Miercuri, 16 Decembrie 2015 09:42

– See more at: http://7est.ro/acasa0/item/55912-ati-facut-o-de-oaie-punctajul-care-arata-de-ce-e-repetent-iasul.html#sthash.MYtJzTN4.dpuf

 

Gabriel Gachi:

Gabriel Gachi

Analiza lectorului de la Universitatea de Vest este semnificativa pentru ca a intuit exact orasele castigatoare la Capitala Europeana a Culturii cu cateva zile inainte de nominalizarile oficiale. Corina Tursie a facut topuri cu criteriile respectate de fiecare oras in parte si a sesizat ca Iasul e pe ultimul loc la multe capitole. Autorii strategiei n-au inteles ce trebuie sa faca sau pur si simplu nu le-a pasat.

Important de stiut este ca Primaria Iasi nu s-a obosit sa raspunda solicitarilor lectorului universitar, conform unei minime decente cerute de ocuparea unei functii publice. Celelalte orase i-au raspuns in aceeasi zi, sau in 3-4 zile, Iasul nu i-a raspuns deloc. Poate Chirica n-a stiut, poate Buraga n-a avut timp, dar cineva din Primarie este demn de tot dispretul. Lectorul a luat in calcul inclusiv gradul de transparenta al fiecarei administratii si a apreciat, de exemplu, solicitudinea orasului Cluj. Asta pentru cei care inca mai cred ca nu e vina noastra ca Iasul sta mai prost decat Clujul.

Autosuficienta si aroganta in actul public nu sunt manifestari abstracte, care raman fara niciun efect in viata reala. E un alt lucru care nu se intelege in acest moment. Pierderea candidaturii la Capitala Europeana este dezastruoasa pentru bunastarea iesenilor. Investitiile directe de la UE si de la Guvern ar fi fost de 60-70 milioane de euro. Cu acesti bani refaceam tot centrul Iasului. Se adaugau sponsorii, investitori privati, capitalul de imagine ar fi ridicat prestigiul companiilor locale, exploda industria micilor servicii, industria creativa, artistii ar fi mancat o paine mai alba, turismul se profila la alte dimensiuni, iar avioanele ar mai fi si adus oameni la Iasi, nu doar sa-i duca in alte parti, cum se spune acum.

Pentru Sibiu, experienta de capitala a culturii a fost un moment de cotitura cu efecte pana in ziua de astazi. Dupa Colectiv s-a spus: coruptia ucide. Noi putem spune la Iasi: coruptia saraceste. E cel mai clar exemplu

 

http://www.7est.ro/exclusiv-7est/reportaje/item/56032-acasa-a-fost-refuzat-ieseanul-care-a-ajutat-baia-mare-sa-intre-in-finala-pentru-capitala-culturala-europeana-2021.html  Ieșeanul care a fost refuzat la Iași și a plecat la Baia Mare

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/sfintu-gheorghe-zece  Martin, Și cu Sf Gheorghe zece!

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/01/29/matei-visniec-vazut-de-un-cititor-spectator-ascultator-partea-i/ Matei vișniec de LD 29 01 2016

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

În urma lui Cosmin Perța nu va rămâne nimic altceva decât cărți din ce în ce mai bune și urmași care vor scrie cărți


 

Cosmin Perța – postmodernul ludic, transcendentalul transrațional, aventurierul iconoclast, hermeneutul fantast – fantasmagoric – fantezist, nonconformistul metaforic, alegoristul existențialist, canonistul anticanonic, avangardistul clasicizat,  fantastul cvasiabsurd,  retorul romanțios și romancierul poematic

 

 Motto-uri explicative ale temeiurilor pe care s-a zidit acest roman poematic postmodern:

 

”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

În fiecare om zace un călău… Omul este un despot din fire; de aceea se complace în a chinui pe alţii.Feodor Dostoievski

 

Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”. Feodor Dostoievski

 

”Suferința? Dar este singura cauză a conștiinței”    Feodor Dostoievski

 

Literatura este înțelegere de sine și a celorlalțiMariana Codruț

 

Da rezistent mai este omul! Este singura fiinţă care se poate adapta la orice şi aceasta-i fără doar şi poate cea mai bună definiţie a lui.”    Feodor Dostoievski, Amintiri din casa morților

 

Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captivUmberto Eco

 

Realitatea este una dintre posibilitățile pe care nu le pot ignoraLeonard Cohen

Cei mai buni oameni sunt toţi nebuni. O duc bine numai mediocrii şi cei lipsiţi de talent…”   Dostoievski, în ”Adolescentul” (1875)

Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările”.    F Dostoievski

 

Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea.F. Dostoievski

 

Scopul existenţei noastre nu este acela de a rămâne vii, ci de a ne găsi o raţiune în a trăi

  1. Dostoievski

 

Nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă”.

Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov

 

Visătorul nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de fiinţă hibridă. În general, el se aciuează undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo şi de lumina zilei, iar odată instalat astfel, e tot aşa de nedezlipit de bârlogul său ca şi un melc, sau semănând cel puţin în această privinţă cu acel interesant soi de vietate care este şi făptură, şi casă la un loc, şi care se numeşte broască ţestoasă.   Feodor Dostoievski în: Nopți albe, A doua noapte (1848)

 

”Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt euFeodor Dostoievski, Frații Karamazov

 

Cea mai mare măiestrie a scriitorului este disponibilitatea lui de a scurta. Cine ştie şi cine este în stare să scurteze ceea ce a scris va ajunge departe. Scriitorii cei mari, fără excepţie, au o densitate superioară a scrisului. Şi principalul este să nu repeţi ce a fost deja spus sau ceea ce şi aşa este clar”.    Feodor Dostoievski

Citate extrase din Citatepedia  (vezi: http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=8&a=Dostoievski )

 

L’oubli est un puissant instrument d’adaptation à la réalité parce qu’il détruit peu à peu en nous le passé survivant qui est en constante contradiction avec elle.Marcel Proust, A la recherche du temps perdu

Uitarea este un puternic instrument de adaptare la realitate, fiindcă ea distruge, încet-încet, în noi trecutul supravieţuitor care este mereu în contradicție cu realitatea.Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut

 

Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitateaCezar Petrescu

 

 

O, adevăr sublime

Scrisori din Cordun

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrânețe
S-a întins pe criticale?

Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță ­
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuță.

Pisicuță criticoasă,
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă!

Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei putea spune
Tot ce vrei ­ căci ș-așa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte ­
Pune-te de-nvață, dragă:
Nu știi carte, nu știi carte.

 

(Mihai Eminescu, 1877)

 

Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (George Călinescu).

 

Ma intrebati daca sunt ateu, dar problema este mult prea vasta pentru mintile noastre limitate. Ne aflam in pozitia unui copil care intra intr-o biblioteca plina de carti scrise in mai multe limbi. Copilul stie ca au fost scrise de cineva, dar nu stie cum. El nu intelege nici macar ce scrie in ele si banuieste ca ordinea in care sunt asezate nu este intamplatoare. Dar nu are o explicatie pentru asa ceva. Asta mi se pare mie atitudinea celui mai inteligent om de pe Pamant vis-a-vis de Dumnezeu. Noi vedem astazi Universul in splendoarea sa, observam legile care il guverneaza, dar intelegem extrem de putin din aceste legi” (Albert Einstein) .

 

 

Narațiunea Povestea cărții este o fericită și, deopotrivă, o fatidică împletire de real, pe de o parte și de ireal/ suprareal/ fantastic, pe de altă parte. Ca în toate scrierile care apelează la fantastic pentru a transmite mesaje către lumea reală, și în scrierea fantastă a lui Cosmin Perța debutul cărții începe cu descrieri ale realității ce nu pot fi nicicum contestate. Rețeta este oarecum simplă și, aparent, ușor de aplicat: în continuarea unor descrieri cvasibanale/ reale/ mundane scriitorul introduce același personaj în situații extraordinare/ ireale/ lumi inexistente, fapt pasager motivat de o visare coșmarescă, de un acces de nebunie sau de o pătrundere specială în lumi paralele cu ale noastre. Finalul este un mixtum compositum de real și ireal, dată fiind continuarea povestirii din ambele planuri anterioare (cel real și cel fantastic). În cartea de față, cele trei părți ale povestirii sunt: I – copilăria viitorului Teofil până la sfârșitul clasei a V-a; partea a II-a este fuga de-acasă și peregrinarea prin varii locuri perfect reale și credibile ca existând ca atare; este perioada în finalul căreia are loc botezul; între ultimele două părți există un Interludiu, dedicat pregătirii eroului nostru pentru intrarea în viața monahală dusă, apoi, în Instituție; partea a III-a este descrierea existenței (onirice) a lui Teofil într-o suprarealitate numită Instituție, pentru ca Epilogul să sugereze că ”visul” coșmaresc a fost de fapt o criză de nebunie petrecută într-un spital de specialitate, eroul fugind apoi (din nou!) în lumea reală, dar… vindecat de semeni, de traiul în comun, de societate. Solitudinea și simplitatea duse la extrem, esențe ale isihasmului/ sihăstriei reprezintă opțiunea finală a tânărului pustnic (22 ani) Teofil.  De fapt solitudinea totală este imposibilă.

 

Date/ jaloane temporale despre eroul cărții: pe la 4 ani, copilul începe studiul literelor cu bunicul și cu Biblia; învățătura durează exact 2300 de zile adică 6 ani, trei luni și trei săptămâni; la 11 ani moare bunicul, la 14 ani fuge de-acasă, la 22 de ani revine la ”normalitatea” căutată și găsită de adolescentul fără nume (botezat Teofil, la 14 ani). În carte sunt oferite doar două date referitoare direct la vîrsta personajului: 11 ani când moare bunicul său și 14 ani vârsta la care este botezat.  Micul nostru erou are, așadar, parte de două etape care se numesc, de regulă, ”cei șapte ani de-acasă”: șapte ani până la intrarea oficială în viața de școlar, și șapte ani de studiu la ”litere” pe Biblie, împreună cu bunicul său care moare la 74 de ani, atunci când viitorul Teofil avea 11 ani. Celelalte date pe care le-am amintit mai sus sunt propriile mele deducții/ speculații. Pornind de la ”fantastic” de precisa notare a eroului nostru – cum că a studiat cu bunicul său 2300 zile – am calculat durata celor șapte ani de studiu biblic cu bunicul său. Datele concordă, drept pentru care am emis ipoteza că și numărul capitolelor ar putea avea vreao semnificație conferită, tacit, de autor. Astfel, cartea are 135 de capitole (le-aș numi mai degrabă ”segmente”, devreme ce lungima acestora este de cca o pagină, o pagină și jumătate. Am presupus că fiecare capitol/ ”segment” corespunde unei perioade de cca 30 de zile (o lună) din viața personajului. Surpriză: ipoteza se verifică, astfel încât capitolul 12, corespunde vârstei de 12 ani (11 ani plus 12 luni/ un an = 12 ani). Iată cum începe capitolul 12: ”Trecuse aproape un an și….” (p. 21). Deci, într-adevăr un capitol = o lună de viață a personajului. Ipoteza se verifică și mai departe: Capitolul 24 începe astfel: ”Eu chiar nu sunt botezat? am întrebat-o pe mama.” (p. 39). Conform calculului meu copilul avea atunci 13 ani (11 ani plus 24 luni/ doi ani = 13), adică exact vârsta de dinaintea botezului. Începând cu capitolul 36 (adică după împlinirea a 14 ani) începe pregătirea biblică pentru botez, pentru ca la capitolul 46 (cu două luni înainte de a împlini 15 ani) autorul/ personajul nostru principal/ Teofil scrie ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat…” (p. 67). Este și vârsta la care apare ideea rupturii totale cu trecutul necreștin: ”în urmă nu mai e nimic și speram ca șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine” (p. 67). În capitolul 56 se menționează (ca un fel de încurajare: hai că ești pe drumul cel bun…) că ”A mai trecut un an….” (p. 78), ceea ce face ca vârsta tânărului să fie de 15 ani și opt luni. Este ușor de dedus că partea a III-a, dedicată vieții la Instituție (care începe cu căderea în transa hipnotică ce a durat șase ani) să înceapă la vârsta de 16 ani. De reținut că pe întreg parcursul acestei părți (a treia) nu se mai fac niciun fel de referiri la vârsta personajului, ca și cum totul se desfășoară în afara timpului terestru. Finalul, adică Epilogul și capitolul 135 îmi oferă posibilitatea extrapolării celor observate până acum cu privire la vârstele personajului: așadar, reintrarea lui Teofil în lume, dar totodată și în pustnicie, are loc la vârsta de 22 ani. (Notă: am găsit, ulterior, pe internet, un text despre calendarul adventist, unde o lună = un an. Deci, confirmare deplină a ipotezei mele. Acum, mai avansez o ipoteză: dacă familia autorului era formată tot din adventiști (ca și viitorul Teofil) atunci alegerea de către autor a unui număr de 135 de capitole ar putea reprezenta un omagiu adus părinților, mai ales dacă acceptăm și ipoteza că Teofil era, în mare parte, chiar autorul).

 

Titlul romanului. În interviul acordat Elenei Vlădăreanu de Cosmin Perța, în oct. 2015, acesta pare a descifra semnificația titlului romanului său ”În urmă nu mai e nimic”: ”...alergăm după un tren pe care l-am pierdut și el pufăie în fața noastră și noi tot alergăm după el încercând să îl prindem, trecând prin stații după stații, dar nu în tren, ci în urma lui. Și nici nu ne putem opri în vreo stație pentru că suntem prea preocupați să prindem trenul. Iar când va ajunge la destinație și ceilalți călători vor coborî pentru a începe o nouă zi vom ajunge și noi, gâfâind, din urmă, dar pentru noi nu va mai începe nimic pentru că vom muri din cauza efortului”.

 

În opinia mea, aceasta este o viziune (ușor) nihilistă asupra existenței umane mundane, a cărei esență – efortul de supraviețuire și de obținere a bunăstării – nu se (prea) justifică/ merită. Revenind la semnificația titlului cărții, acesta ar vrea să spună că, pentru unii dintre noi, viața este o reluare repetitivă de eforturi inutile întru găunoasă preamărire și iluzie de putere și faimă: ”Deșertăciune! Totul este deșărtăciune! După noi/ voi nu va rămâne, oricum, nimic”, pare a gândi micuțul Teofil, proaspăt botezat și convertit la creștinismul practicant. Pe parcursul romanului, în visul trăirii la Instituție, foamea de (alt) sens al vieții pare a stimula efortul de a face ceva mai mult decât să exiști vegetând. Ai putea lăsa, totuși, ceva în urmă doar dacă produci/ creezi ceva util semenilor, fie și cu prețul vieții. Acest ”ceva util” este, pentru eroul romanului lui Cosmin Perța, creația, aptitudinea de a crea, de a scrie, de a face o scrijelire remanentă pe scoarța pămânului, spre posibila sa salvare și, eventual, a viitoarelor generații. Ar fi o transpunere în fapt a idealului adventist al Creației de ziua a 8-a, adică a creației umane, postdivine). Dacă această oportunitate de a crea nu este valorificată, atunci apare ratarea, eșecul, respectiv neantul existențial atât în timpul vieții cât și postmortem. Persistența ideii că extincția/ nimicul prevalează asupra perenității plenare face din Cosmin Perța un postmodern de tip apocaliptic, un nihilist nuanțat de  puținele irizări de optimism pasager care sunt presărate în carte. Desigur, mesajul cărții este unul biblic (Nihil sine Deo) fiind, totodată, un elogiu adus simplității, obișnuitului, banalului. Sintagma ”în urmă nu mai e nimic” definește o ruptură majoră, dar una care înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu, trecerea de la complicațiile vieții (post)moderne la simplitatea vieții în singurătate sau cel puțin în solitudine.

 

Singurul sens al vieții apare ca fiind mântuirea prin credință și suferință, eventual cât mai departe de semenii care au alte viziuni despre viață. Moartea este izbăvirea supremă, ea fiind singurul absolut dorit de tânărul care se autorebotează în apa Dunării (un Iordan românesc). ”…vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  În formula mai lungă, mai completă și mai explicită, titlul cărții ar putea fi ”În urma morții nu mai e nimic din lumea aceasta”. De fapt, murim în fiecare zi, imediat după naștere, iar trecerea prin timp înseamnă aneantizare, anularea timpului trăit și speranța/ dorința/ credința că ceea ce va urma va fi altfel. Explicația titlului este dată, repetitiv, la finalul fiecăreia dintre macrostructurile romanului: trei părți, un interludiu și un epilog. Viața mundană este extraordinară, dar obositoare, ucigătoare prin ea însăși tocmai prin timpul la care suntem condamnați să-l trăim, cel care ”ne sfărâmă în milioane de particule de inexistență” (p. 194). Fiind ”viețași” (condamnați pe viață să trăim) nu ne rămâne decât să alegem CUM să trăim, eventual CUM să murim.  Finalul părții I este conturat de fuga de-acasă a eroului cărții, după terminarea clasei a V-a (deci, pe la 11-12 ani): ”…am ieșit pe ușă eliberat…. aveam nevoie de libertate. Și dacă acesta era șirul de oameni excepționali ai familiei noastre, ei bine el trebuia să se oprească aici” (p. 46). Plecarea din sânul familiei s-a dorit (și chiar a fost!) una definitivă, fără să mai lase nimic în urmă din punctul de vedere al atașamentului față de relativul confort casnic. De asemenea, finalul părții a II-a reia refrenul plecării definitive, fără a lăsa nimic în urmă: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, în urmă nu mai era nimic și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar, măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67).  Finalul ”Interludiului” subliniază încă o ruptură: cea de lumea mundană și intrarea în monahie sub numele de Teofil (cel iubit de Dumnezeu). Viața monahală este descrisă ca un nou început, unul care nu mai lasă nimic în urmă: ”M-am scufundat pe de-a-ntregul într-o apă ruginie ca borcutul de pe Vale, care nu ia setea, nu spală, de care nu te poți lepăda. Începeam o viață despre care nu știam nimic” (p. p. 81). Acea apă era viețuirea în rugăciune continuă. Teofil avea deja 16 ani. Finalul părții a III-a înseamnă o nouă ruptură: cea cu trecutul monahal și intrarea într-o etapă nouă – pustnicia: ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat” (p. 186). Finalul cărții (respectiv al Epilog-ului) reprezintă o nouă confirmare a titlului, respectiv a constatării nimicniciei umane (care este perenă), atotstăpânitoare și care se instalează, uneori, chiar în timpul vieților noastre. Doar rugăciunea mai alina chinul existențial: ”Am început să mă rog și știam că asta va face totul să se sfârșească. Am rezistat, am rezistat, îmi spuneam în gând printre cuvintele rugăciunii, până ce am adormit din nou” (p. 192). Și pentru ca pledoaria pentru simplitatea primordială să fie completă și rotundă, finalul Epilog-ului reia tema rupturii definitive de presupusa normalitate a construirii de oameni de excepție în serie, generație după generație, îmbogățind doar ”blazonul familiei noastre înrămat și agățat de peretele mucegăit al garsonierei și de toate destinele oamenilor extraordinari care au descins din ea. Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195). ”Banalitatea istovitoare” este acceptarea vieții simple, isihaste, ca dat divin și acceptarea/ cultivarea suferinței lumești ca fiind inevitabilă alternativă la moartea nimicitoare: ”Venea toamna. Trebuia să-mi clădesc o vatră mai bună și să mă apuc să-mi tai rezerve de lemne de foc. În jurul meu fojgăiau insectele și aerul era încărcat de mirosuri sălbatice” (p. 195). În fond, nu doar lucrurile extraordinare fac o viață, ci suma bucuriilor simple, banale, trecătoare și amăgitoare, cele care nu (mai) lasă nimic în urmă decât o tăcere totală. Tânărul bărbat, Teofil, avea 22 de ani și era pregătit pentru o con-topire cu Natura, adică cu Divinitatea: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

 

 

Dacă în discursul postmodern, îndeosebi cel care poartă marca Baudrillard, hiperrealitatea joacă un rol definitoriu, putem observa că de la hiperrealitate la irealitate nu este decât un pas. Realitatea care se autoneagă și se autodesființează permanent generează nonstop spații largi pentru fantazare, pentru o ficționalizare vecină cu o imaginație scăpată de sub control (visare, nebunie sau pur și simplu inspirație bolnăvicioasă). Autorul maramureșean-ardelean-muntean apelează la toate acestea probând nu doar încadrarea sa fără riscuri în categoria literaților postmoderni români, ci și tentativa de a face o notă cât de cât originală, alegând teme delicate cu impact social imediat. Faptul că romanul ”În urmă nu mai e nimic” nu este unitar, liniar, consecvent și subsecvent unei idei care să străbată vizibil narațiunea eroului cărții, face și mai clară includerea acestui roman în scriitura postmodernă fantastă și larg deschisă hermeneutizării.

 

În ultimă instanță, acest roman (scris pe parcursul a trei ani de chin creator și încheiat când auturul avea 33 de ani) este o simplă aplicație a tezei sale de doctorat intitulate ”Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană” realizată sub îndrumarea profesorului Mircea Martin de la Universitatea din București (rezumatul tezei la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc). Teza a fost apoi publicată sub titlul ”Introducere în fantasticul de interpretare” la Editura Tracus Arte în anul 2011. Aș îndrăzni să afirm că citirea acestei cărți, dar și a cărții ”Teofil și cânele de lemn” sunt mai mult decât necesare bunei receptări a romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Scrierea romanului a început în 2012, fapt care întărește această supoziție a mea că romanul ”În urmă nu mai e nimic” se dorește a fi proba cea mai elocventă a faptului că autorul a făcut masteratul și doctoratul nu doar pentru a mai adăuga niște diplome în CV, ci pentru a învăța temeinic tehnici de scriere a unor cărți de succes și de seducere a publicului cititor prin găsirea de combinații inedite ale acestor tehnici. După părerea mea de simplu cititor (dar unul demult declarat postmodern) strategia autorului a reușit, lectura romanelor sale deschizând larg ușa unor evantaie întregi de interpretări posibile.

 

Dintre prezentările/ recenzările/ cronicile publicate până acum, cea publicată în Timpul (Iași) este cea mai reușită, trecând dincolo de generalizările de complezență sau de laudele colegilor de catedră sau ale foștilor profesori, mândri că un produs al lor a ieșit cu curaj și cu succes în lume. Ar merita instituit un ”modus operandi”/ canon voluntar al criticilor/ (pseudo)recenzorilor prin care să se ”oblige”/ recomande  ca fiecare dintre recenzii/ cronici/ prezentări să le amintească (fie și în spirit critic) pe cele anterioare. Lipsa posibilităților de informare pe tema cronicilor deja apărute ar putea fi compensată de o altă ”obligație”, aceea a autorilor de a crea o pagină web a cărții apărute, unde să fie publicate toate aceste feed back uri din partea criticilor de specialitate, sau din partea simplilor cititori (cum este cazul meu). Întâmplător am norocul de a fi ”prieten FB” cu autorul, fapt care mi-a permis să urmăresc unele dintre cronici, postate de autorii acestora pe pagina de Facebook a lui Cosmin Perța. Fac aici o paralelă cu canonul din cercetare, acolo unde abordarea unei teme obligă cercetătorul să expună (cvasiexhaustiv) critic punctele de vedere ale celorlalți autori care au abordat acea temă. Aceasta nu doar că descurajează plagiatul sau preluarea necritică a unor idei, dar ajută cititorul mai puțin avizat să-și formeze o opinie, un gust, o preferință. Și dacă tot sunt la momentul propunerilor, cred că ar fi utilă publicarea multor alte informații legate de biografia autorului, de publicațiile online ale acestuia, dar și informații din partea editurii care ar putea oferi interesante și utile date despre tiraj, rețelele de distribuție, rata de absorbție a cărții pe piață (stocuri din total tiraj), reduceri de preț etc. etc. Constat cu o oarecare iritare că dialogul autor-cititor este chiar mai slab acum, în Era Informației, ca în perioadele de debut ale Erei Gutenberg… (vezi și https://www.academia.edu/11801608/The_Beginnings_of_Printing_in_the_Ottoman_Capital_Book_Production_and_Circulation_in_Early_Modern_Istanbul_Studies_in_Ottoman_Science_16.2_2015_3-32)

 

Structura și conținutul romanului

 

Dacă ar fi să cad în hermeneutici numerologice aș exclama și aș scrie: ”Extraordinar! Avem de-a face cu o carte plină de semnificații numerologice ce se cer imediat traduse/ explicate pentru a reuși să înțelegem mesajul ascuns al cărții/ autorului”. Nu cred că numerele au ceva magic și ascuns în ele, dar cred că anumite modele culturale care s-au conturat în decursul timpului au impus/ generat – treptat-treptat – preocuparea oamenilor de a înțelege rostul cifrelor ce desemnează cantități, calități, mulțimi etc. și a de a le folosi în varii situații din viață. Aș porni de la constatarea elementară (de bun simț) că oamenii percep, în mod natural, realitatea înconjurătoare ca fiind tridimensională (lungime, lățime, înălțime). De aici și până a conferi cifrei 3 o importanță aparte nu este decât un pas. Natura nu face risipă de resurse (însă oamenii o fac, adesea!). Și tot oamenii au capacitatea de a respecta  modelele naturale care le sunt favorabile. Dante a construit Divina Comedie după modelul ternar (vezi o excelentă sinteză/ analiză/ prezentare a operei dantești la https://lecturaluidante.wordpress.com/inf-i/ și la  https://lecturaluidante.wordpress.com/2015/11/08/despre-purgatoriul-lui-dante-1/ ). Germanii au zicala populară larg utilizată ”Aller guten Dinge sind drei” (”Toate lucrurile bune sunt trei”). Exemple pot fi multe. Totuși, creștinismul a preluat în ideologia sa structurile ternare: Sfânta Treime, în primul rând, apoi semnul crucii cu trei brațe pe care a fost răstignit Iisus la vîrsta de 33 de ani, apoi cele trei ”camere” ce pot găzdui sufletele morților – Infern, Purgatoriu și Paradis (cea mediană neacceptată de ortodoxie). Nu voi lungi această discuție. Am precizat doar aceste exemple de triade/ trinități/ terțe din creștinism deoarece substanța/ miezul cărții pe care mi-am propus să o discut/ analizez o constituie dilema unui adolescent de a alege între ratio și revelatio (între rațiune și credință). Opțiunea, aparent liberă, voluntară a  este, pentru adolescentul de 14 ani, credința. Și nu doar credința în Dumnezeul atotputernic și omniscient, ci credința, consolidată în următorii șapte ani, că abia după moarte omul poate cunoaște absolutul: ”vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).

În Maramureș există un fel de cult al tradițiilor nobiliare, astfel încât aproape în fiecare gospodărie, după icoane există diplome și atestate ale originilor strămoșilor. Meritele înaintașilor erau certificate prin diplome parafate și datate. Astfel, Baruțiu vorbea despre ”baroni de șapte pruni”, o ironie la adresa faptului că tot maramureșanul era un baron de ceva. Această baroniadă de esență feudală este ritos și ferm combătută/ repudiată/ dezavuată de eroul Teofil care desfide această preocupare lăudăroasă de autopreamărire cu un trecut cât se poate de glorios, dar al altora, nu al celor în viață. Postmodernul Teofil nu putea accepta o asemenea mentalitate feudală, premodernă și deloc postmodernă.

 

 

Esența cărții: Un copil de 4 ani (de fapt, autorul cărții la acea vârstă, așa cum am dedus eu abia după citirea în întregime a romanului și a unui interviu acordat de autor după apariția acestei cărți) învață să citească, la țară, cu ajutorul bunicului său, folosind doar Biblia. La 11 ani, bunicul moare, fapt care stârnește deja unele întrebări existențiale copilului foarte atașat de bunic. Apoi, părinții copilului se mută la oraș, un mediu mult diferit față de mediul rural de unde venise copilul, un bun prilej de a-și testa capacitatea de adaptare. La 14 ani fuge de-acasă (familia nu l-a botezat la naștere, oferindu-i libertatea de a opta, în cunoștință de cauză – în adolescență – pentru o religie sau alta, dar, ulterior, copilul a dezvoltat această libertate în forme extreme, neașteptate).  La 14 ani primește botezul creștin într-o mănăstire ortodoxă. De remarcat faptul că cuvântul ortodox nu apare nicăieri pe întreg parcursul cărții, ci doar acela de creștin/ creștinătate/ creștinism. De asemenea, cuvântul isihasm nu apare în carte, ci doar termenul generic de creștin și cel subsumat – adventism, la care aderaseră bunicii și părinții personajului cărții (și, posibil, ai autorului). Privită în plan spiritual, cartea este și povestea desprinderii unui copil/ tânăr/ om de credința celor care s-a desprins anterior de mainstream ul gândirii primilor părinți bisericești. Copilul nu are nume deoarece, spunea Adrian Păunescu în poezia ”Orfani”: ”A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,/ Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?”. Povestea vieții copilului fără nume (Teofil devine abia după botezul primit în adolescență. Nu știm cum era strigat la catalog și cum îl numeau colegii, părinții etc.) este una real-fantastică, viața sa pendulând între vis și realitate. Un episod principal al cărții este un delir sau un vis real-fantastic-absurd conține viața eroului nostru (din nou fără nume) în ceea ce autorul numește ”Instituția” – structură exemplară a religiei/ birocrației/ administrației/ tehnocrației instituționalizate. Aceasta este fantasma cea mai densă a cărții, irealul frizând adesea absurdul (ilogicitatea), deși autorul a declarat (în interviul acordat Elenei Vlădăreanu), că acest spațiu (concentraționar-benevol) construit de către oameni și numit Instituția este de o logicitate totală, perfectă, totul decurgând logic și firesc din premise, conform misiunii asumate. Finalul cărții îl găsește pe Teofil (nume care înseamnă ”iubitor de Dumnezeu”) pe patul unui spital de psihiatrie, trezit din coșmarul instituțional anterior. Concluzia cărții este dată de declarația aceluiași Teofil că dorește cel mai mult să trăiască în simplitate, fără diplome și blazoane ipocrite, în modul cel mai banal cu putință. Contopirea cu natura, în pustnicie, poate însemna și o rupere definitivă și totală de canoanele sociale ipocrite, dar și o acceptare a unui canon unic, cel cunoscut în creștinismul ortodox drept ”isihasm” (cuvânt care în greacă înseamnă ”liniște”, ”tăcere”). Isihasmul nu este doar creștinism, ci este creștinism ortodox practicant la modul radical. Contopirea cu Iisus poate însemna și acceptarea/ chemarea morții, văzută ca o izbăvire, dar și ca un nou început, purificat de păcatele lumești acumulate. Prin această dublă posibilă interpretare autorul asigură starea de ambiguitate și incertitudine specifice fantasticului de interpretare. Romanul începe cu moartea bunicului (dispariția în neant a trecutului), iar finalul este unul deschis spre viitor, una dintre posibilități (cea mai probabilă!) fiind ca Teofil să devină călugăr pustnic, viața de anahoret fiind văzută ca o ”simplitate istovitoare”. Avem de-a face cu un roman psihologic, format din detalii care sugerează întreguri posibile, un roman spiritual, mistic în esența sa, postmodern, perfect integrat în categoria fantasticului de interpretare (termen lansat de Matei Călinescu) pe care autorul o dezvoltă teoretic (vezi Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, vol I –  dar vol. II nu a mai apărut – Ed. Tracus Arte, București, 2011) și… scriptic (Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic). Pentru a vedea că acest roman este scris conform rețetarului teoretic (de)scris de însuși Cosmin Perța, voi cita câteva pasaje din cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”: ”Două elemente sunt esențiale: ambiguitatea, care poate să fie lingvistică, compozițională, de situație, terminologică, scenică etc., și atmosefera pe care această ambiguitate o propagă în cadrul textului. …. catalizatoricul fantasticului (de interpretare – nota LD) [este], mai degrabă incertitudinea, sentimentul aproape abstract al unei prezențe sau al unei întâmplări fantastice nedovedite pe deplin.   …. Visul, nebunia (chiar cea mimată uneori), mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic pot induce fantasticul de interpretare” (p. 17). La toate astea se mai adugă ”inserția și uzitarea unor noi topoi în acest context, spațiul oniric, nebunia, meandrele memoriei sau universul complex al sexualității fiind câțiva dintre aceștia. Jocurile spațiale temporale, jocurile cu amintirile, nedisocierea realității de vis, traumele sexuale refulate în imaginație etc. sunt procedee care favorizează producerea fantasticului de interpretare” (p. 18).  Fantasticul de interpretare postmodern presupune cu necesitate melanjul de tehnici și proceduri, cu precizarea că acest melanj ”nu pare ieșit din comun. Dar nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. … Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban combinate sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului. … Miza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei alte realități magice, mitice sau fanteziste. ” (p. 19).  ”... fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (p. 20).

 

Analiza capitolelor cărții (135 de capitole)

 

Notă:  Niciuna dintre recenziile publicate la cărțile recent apărute nu intră în amănuntele ”story”-ului și adesea m-am întrebat de ce. Un posibil răspuns este că majoritatea recenziilor sunt făcute de către cunoscuți, mai mult sau mai puțin apropiați, adesea cu titlu de promo și cu rol uneori comercial. Tocmai de aceea, (a)rareori am găsit recenzii (foarte) critice la cărțile nou apărute. Dimpotrivă. A intra în amănunte (tehnico-narative, lexicale, semiotice, hermeneutice, psihologice, estetice, istorice, filosofice, mistice etc.) presupune un efort susținut, consumator de timp. Or, vremurile actuale se bazează pe scurtime, concentrare, viteză, economie de timp, superficialitate și responsabilitate limitată. Cei care investesc timp în analize vaste, amănunțite, de profunzime și de natură să ajute la înțelegerea deopotrivă a operei și a autorului, o fac fie instituțional (teze de licență, masterat, doctorat) și profesional (monografii de autor), sau strict de amorul artei, din pasiune adică și nu din motive financiare, publicistice sau de vizibilitate publică (așa cum o fac eu, de amorul artei, pe acest blog). În fine, un al treilea motiv – cel mai important – pentru care criticii și analiștii literari nu intră în bucătăria cărților/ romanelor pe care le prezintă publicului este riscul de a face judecăți de valoare, interpretări și explicitări ale unor texte. Acest risc este cu atât mai mare în cazul literaturii de graniță, cea care îmbină realul cu irealul/ fantasticul, raționalul cu iraționalul, tonul serios cu cel ludic, metaforele directe cu cele foarte alambicate și greu de pătruns etc. În ultimă instanță, dacă un autor este foarte greu de descifrat este deopotrivă un merit al său, dar și o slăbiciune a mijloacelor analitice ale criticului. Mai mult, uneori, atragerea în zona fabulosului este atât de bine realizată încât și imaginația analistului este puternic stimulată, trecerea la interpretări fantastice, ireale fiind un fel de continuare a ideilor autorului cărții. Dar este suficient să aluneci puțin la stabilirea unor ipoteze interpretative pentru a devia cu mult față de ceea ce intenționa autorul să surprindă/ arate/ ascundă/ sugereze/ estompeze etc. De aici și riscul căderii în ridicol, atunci când imaginația hermeneutică a cititorului critic o ia razna spre zone niciodată gândite de autor. Aici ar putea consta și frumusețea, puterea de seducție și de inducție a făuritorilor de romane cu mesaje subliminale sau chiar fără mesaje, ci doar cu invitații la joacă hermeneutică. Am lăsat intenționat (în această psudorecenzie a mea) două interpretări posibile, dar foarte diferite, ale unei fraze din cap. 31, cel puțin una nefiind deloc valabilă, dar este perfect posibil ca autorul să nu le fi gândit deloc pe niciuna dintre cele două ipostaze propuse de mine. Puține sunt cazurile în care autorii își devoalează intențiile lor reale din momentul scriiturii, dar, în timp, dialogurile cu criticii și cele dintre critici ar putea devoala dedesubturile actului creator care a generat romanul în discuție. Personal am decis să-mi asum riscurile de a face publice analiticile de amănunt, desigur și în speranța că timpul le va confirma sau, cel puțin, îmi va oferi variantele gândite de autor. În fine, citind cronici de carte (majoritatea dintre ele fiind ultracondensate în 2-3 pagini) orice cititor este pus în fața unor șabloane generaloide, superabstracte, valabile pentru aproape orice carte din categoria la care este subsumată cartea recenzată. Nu intru în polemici cu autorii de recezii (eu fiind autor de pseudorecenzii), dar voi sugera acest tip de cronici/ recenzii reproducând un text dintr-o astfel de recenzie la o carte publicată de Editura Herg Benet, specializată pe carte de debuturi din categoria ”fantasy”: (http://revistatimpul.ro/view-article/2900) ”Pălăria albastră și alte povestiri este o carte despre acord și dezacord, conformism și nonconformism, detaliu și ansamblu, cu omul permanent în cleștele unor fapte aparent nesemnificative, care însă, în definitiv, îl influențează esențial. Apoi, mai mult decât orice, pare o carte despre rost. Zbaterea personajelor sale este privită cu detașare, fiindu‑le urmărite cu predilecție tușele groase, accentele esențiale ale destinelor. E ca și cum ai avea în față un profesor de anatomie cu arătătorul în mână, indicându‑ți pe un mulaj părțile componente ale abdomenului. După ce ți se dau datele și, prin urmare, ești informat cu privire la istoricul personajului respectiv, ți se livrează în numai câteva paragrafe o cheie uneori ironică, alteori cinică, pe alocuri critică la adresa societății, câteodată chiar amuzantă, în orice caz, o cheie în spatele căreia vezi clar lipsa de sens. Deșertăciunea.Ecleziastul.” Autorul acestei cronici este și autorul cronicii la cartea de față: http://revistatimpul.ro/view-article/2791  sub titlul ”În „ambuscadă” ” Publicat la: 05-10-2015. Am redat pasajul de mai sus cu scopul de a arăta că aprecierea făcută asupra romanului ”Pălăria albastră și alte povestiri” este valabilă, măcar 90% și romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Vezi, în acest sens, Cap. 31 din carte.

În cele ce urmează voi reda conțintul romanului pe capitole, astfel încât chiar cel care nu a citit romanul, sau cel care l-a citit superficial, să poate înțelege la ce anume mă refer atunci când voi face aprecieri critice. Intenționam să fac o prezentare seacă, factuală, fără comentarii, dar, se va vedea în continuare, acest lucru nu prea va  fi posibil, comentarea, implicarea, contopirea cititorului/ criticului cu autorul și cu personajul cărții fiind una dintre esențele fantasticului postmodern, numit fantastic de interpretare de Matei Călinescu și preluat, ulterior, de Cosmin Perța.

 

 

Cap. 1.

 

Copilul povestitor avea 11 ani, vîrstă la care bunicul de 74 ani moare. ”…atunci mi-a trecut prima oară prin minte că trebuie să plec” (p. 7), afirmație pe care eu o interpretez ca o dorință a nepotului foarte atașat de bunic de a pleca (și el, ca și bunicul său) din această lume (fie prin moarte, fie prin contopirea cu Dumnezeu în natură, în pustnicie, cu acel Dumnezeu care avea grijă și de bunicul său). Cu alte cuvinte, debutul cărții stă ferm sub semnul lui Thanatos, dar și al credinței în Dumnezeu. Moartea bunicului (respectiv înmormântarea) nu l-a supărat prea tare pe copilul de 11 ani, acesta fiind convins că bunicul ”îl are pe Dumnezeu cu el” (p. 8). Din start se observă că educația religioasă a copilului i-a insuflat acestuia ideea că moartea nu e rea, fiind doar o urcare în ceruri (la Dumnezeu). Al doilea subcapitol al Cap. 1 descrie o altă etapă marcantă a vieții copilului: mutarea la oraș, însoțită de dificultățile adaptării, respectiv ale obținerii protecției din partea celor mai mari ”încât să scap cu viață” (p. 8), la fel cum bunicul său îl proteja (cu toporul!) față de colegii care îl (mai) băteau la școala din sat. Furtul ceasului din casa părinților și oferirea acestuia băieților contra ”cinci cornete și o bucățică de țeavă” (p. 8) a însemnat și prima mare încălcare a poruncilor biblice (”Să nu furi!”). Următoarea încălcare a acestei porunci biblice (evocată în capitole ulterioare) a fost luarea inelului de aur din casa părinților în ziua fugii de-acasă. Încălcarea altor porunci (îndeosebi ”Să nu minți!”) s-a repetat de mai multe ori, pe parcursul cărții (ex., cu ocazia primirii botezului, peste trei ani, în privința vârstei reale…), dar evocarea acestor abateri ne ajută să înțelegem motivația deciziei viitorului adolescent Teofil de a se lepăda de viața de obște și de a alege pustnicia. ”Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în toate împrejurările” spunea/ scria F. Dostoievski, și tocmai de această ticăloșie vroia să scape adolescentul nostru atunci când s-a hotărât să opteze pentru călugărie și pustnicie, locuri unde nu mai avea cum să mintă.

 

 

Cap.2

 

Aproape fiecare capitol are (cel puțin) câte o trimitere la divinitate și la ”reprezentanții” acesteia pe pământ. Nici diabolicitatea nu lipsește – cel puțin din două în două capitole apare fata dracului. Avem de-a face cu o carte despre misticismul creștin-ortodox, o carte despre aderarea la un ideal și despre aplicarea idealului în real. Acest capitol secund, pe lângă fapul că reprezintă/ conține prima epifanie din roman, înseamnă și o primă contrapunere a ideii de divinitate, în sens foarte larg (”Locuiam lângă biserică” – p. 9) celei de diabolicitate, de asemenea în sens foarte larg (”... aseară m-am nimerit cu dracul la masă” – p. 9). Tot aici, eroul nostru prepuber face cunoștință cu ”fata dracului” (”era sfioasă fata dracului și a naibii de frumoasă” – p. 9).

 

(Comentariu:  ”fata dracului” este – sau poate fi – pentru băieți ceea ce este – sau poate fi – ”îngerașul” protector pentru fete. Departe de a deschide o inutilă discuție despre sexul îngerilor, sau cel al lui Dumnezeu Tatăl, cred că acest comentariu ajută cititorul să sesizeze că divinitatea (Binele) și diabolicitatea (Răul) – în esența lor comună și în dependența lor lor reciprocă și atractivă  – au firești asocieri cu un gen sau altul în funcție de dimensiunea culturală a mediului în care au loc evenimentele. Astfel, cel puțin la noi, fiecare gen are un ”protector”/ ”sfătuitor” de gen opus. Probabil acest raționament (sau unul similar) au stat la baza alegerii de către autor al acestui ”țap ispășitor” pentru copilul și adolescentul Teofil). Fata dracului este, deopotrivă voce interioară, fantasmă mentală, imaginație pură sau conștiință vinovată.

 

Dușmanii dracului erau cât pe ce să-l dovedească, dar grație eroului nostru  (”am ieșit eu în fața casei cu paloșu-n mână” – p. 9) fata și dracul de taică-su sunt salvați. Capitolul se încheie circular/ rotund cu o trimitere tot la divinitate/ biserică. Ieșiți toți trei la plimbare, din goana Daciei ”fata dracului” și ”tatăl ei” văd biserica și cred că acolo locuia băiatul, fapt sesizat, cu plăcere, de copil. Se impune, chiar de la acest capitol să ”divulg” interpretarea pe care o dau eu conceptelor deja amintite (dracul și fata dracului). Aceste două ”personaje” reprezintă glasul vieții de obște, a vieții în general, a instinctului (animalic) de supraviețuire, a traiului în afara Bisericii, în afara comuniunii cu Dumnezeu. Din două în două capitole (în afară de câteva excepții) va apărea această voce interioară a instinctului vital brut. Adesea, în popor se spune că ”omul e dracu gol”… De aceea, pentru a contrabalansa maleficitatea părții diabolice din noi, religia a ales să vorbească și să educe în numele divinității. Nu întâmplător ”fata dracului” își face auzită vocea imediat după capitolul în care nu apare. Evident, capitolul 1 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de divinitate, iar capitolul 2 (și celelalte capitole cu numere fără soț) este populat preponderent de diabolicitate (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Diavol , http://www.crestinortodox.ro/religie/diavolul-conceptia-populara-97493.html, http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cu-diavolul-este-glumit-119903.html). Pentru Satan vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Satan. Așadar, diavol = ”dia” (prin/ printre/ între) și ”ballo” (despicare) = prin dezbinare/ despicare/ despărțire/ segmentare/ dividere. Adică diavolul desparte și învrăjbește lumea. Divide et impera este un mesaj diavolesc de cinic și de pământean. Nu întâmplător se spune că diavolul se ascunde în detalii/ amănunte/ fragmente. (curios, unii spun că Dumnezeu se ascunde în amănunte…). Orice analiză și orice deconstrucție este, din start, drăcească/ draconică/ diabolică. Deci și critica literară se încadrează în această categorie de analiză deconstructivă. Ceea ce justifică antipatia de care se ”bucură” criticii care chiar fac critică adevărată (necesarmente diabolică) și nu doar un dulceag laudatio (necesarmente divin). Asemănarea dintre ”diavol” și ”dialectică” este/ pare evidentă. Aici ”dia” înseamnă ”cu” și ”legein” înseamnă vorbire. De unde și ideea că dialectica este doar ”arta conversației”. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dialectic%C4%83 și http://etimologias.dechile.net/?diale.ctica și http://cibernous.com/glosario/alaz/dialectica.html și http://etimologias.dechile.net/?diablo. Autorul – avid de integralitate/ holism/ echilibru – alternează și echilibrează contrariile, dar nu le opune în mod radical. Divinitatea și diabolicitatea sunt reprezentate metaforic de  Cer și Pământ. (Divaghez. Întrebare: ce unește Cerul și Pământul? Răspuns: Gravitatea!; și: ”Pentru oamenii cărora Pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat Cerul” – Heinrich Heine). Așadar, prin modul de aranjare a evenimentelor care fac povestea, se inserează preocuparea de a desăvârși melanjul postmodernist prin apropierea până la contrapunere a unor contrarii ca: Cerul cu Pământul, e(zo)tericul cu mundanul, divinitatea (Dumnezeu) cu diabolicitatea (dracul, fata dracului), Binele cu Răul, Lumina cu Întunericul, Adevărul cu Minciuna, Frumosul cu Urâtul etc. Cartea de față este, în lumina celor afirmate mai sus, un fals tratat de dialectică divino-diabolică. La fel cum realul nu poate fi conceput în afara fantasticului (și fantasticul în afara realului), la fel viața în dumnezeire nu poate fi înțeleasă fără viața în diabolesc/ diavolesc. Unirea contrariilor nu poate avea loc dacă nu a existat, anterior, o dezunire. Ambele concepte aparent opuse se presupun reciproc, chiar dacă nu se urmărește refacerea opuselor. Diavolul/ dracul ține tot de dumnezeire. La vechii evrei diavolul era trimisul Domnului pentru a testa nivelul și tăria credinței, iar în Noul Testament Satan este un înger de care se folosește Dumnezeu pentru a încerca și a căli oamenii întru credință. Ulterior, creștinismul a dezvoltat ideea că diavolul/ satana/ prințul întunericului/ Lucifer/ Mefistofel/ Scaraoțchi/ Iuda/ Tartor/ Talpa Iadului este un înger căzut care își merită soarta pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezu. Interesantă observația conform căreia diavolul/ dracul/ satana nu este dușmanul lui Dumnezeu, exact în aceeași măsură în care un procuror nu este dușmanul statului de drept, ba chiar dimpotrivă. Așadar, dacă diavol nu e, nici Dumnezeu nu puteam avea, la fel cum Binele nu poate exista în afara Răului, Adevărul fără Minciună, sau Frumosul fără Urât.  (Divagație: este interesantă etimologia cuvântului Scaraoțchi, denumire care face trimitere directă la Iuda. Iată legătura: Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți,  în limba bulgară și rusă are forma Iuda ISCARIOTSKI, de unde și românescul Scaraoțchi).

 

Oximoronia face, în postmodernitate, legea! Fata dracului este ubicuă; ea a existat în mintea eroului și înainte de botez și după și, probabil, va exista și în pustnicie, ca o ispită/ iscoadă eternă, de esență divină. ”Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui” scria Feodor Dostoievski în Frații Kamarazov. Trecerea de la coabitarea cu fata dracului (cu ideea de viață de obște) înspre dedicarea întregii vieți slujirii Domnului (adică ideii de viață anahoretă, pustnică) este, în mod firesc o CRIZĂ (gr. crisis = adaptare, adecvare, punct de cotitură, cumpănă decizională, moment al judecății cu privire la noua direcție de urmat). Această stare de criză (diabolicitate-divinitate) este sau poate fi asemuită crizelor de personalitate, crizelor adolescentine sau chiar crizelor de schizofrenie (unde indecizia de a urma o cale sau alta înebunește omul). Așa cum povestea lui Nastratin Hogea este ”conflictul metaistoric dintre lumesc și mistic” (Dan Alexe), la fel stau lucrurile și în cazul eroului nostru. De fapt, o bună parte a literaturii lumii atinge, inevitabil, această… eternă poveste.

 

Suntem, în acest capitol secund deja în plin fantastic/ ireal, ba am servit deja și o porție de absurd (lupta puștiului cu paloșul, carcase uriașe de găini pe câmp etc.). În ”traducerea” mea, după ce băiatul avea ca primă credință ideea că Dumnezeu îi apără pe cei buni care mor (Cap. 1), urmează pactul/ prietenia cu diavolul (cu lumea obișnuită, necizelată și needucată), motivația fiind una estetico-sexuală, eroul nostru fiind cucerit de frumusețea vieții lumești întruchipată de diavolița de fată care ”era al naibii de frumoasă” (Cap. 2, p. 9). Supralicitarea autorului (un drac al naibii.., adică un drac al dracului) poate fi văzută și ca o notă ironică. Pe parcurs și spre final, tânărul realizează că viața lumească (fata dracului) este frumoasă, plăcută și ispititoare, dar și că există frumusețe superioară și în afara lumii/ obștii și a ispitelor acesteia. Cuvântul ”epifanie” (apariție, arătare) înseamnă, în plan livresc, irumperea sacrului în spațiul mundan. Dar, aici, în roman, epifania nu mai ține de sacralitate, ci de opusul acesteia – lumescul ireal/ al naibii de plăcut, frumos și tentant. Adică fata dracului este epifania cea mai frecventă, tânărul fiind nevoit să aleagă între aparențele acestei lumi și certitudinile vieții simple, banale, chiar dacă istovitoare, din pustnicie. În ultimul capitol al cărții se vorbește de Sfântul Epifanie al Salaminei, dar și de re-apariția fetei dracului: ”Era totuși a naibii de frumoasă fata dracului” (p. 194). Am anticipat finalul cărții pentru a atrage atenția că ispita lumească este permanentă și, în pofida experiențelor religioase (botez, monahie, pustnicie), viața mundană continuă să fie, pentru muritorii de rând, a dracului/ naibii de frumoasă și de atractivă. Așadar, ”fata dracului”, cea atotprezentă pe parcursul narațiunii, este viața însăși, principiul vital, conștiința existenței omului în lume (conștiință vinovată sau nu), instinctul vital, rațional și uman care se pune mereu în valoare, antitetic, prin comparație cu lumea cvasimortificată a retragerii din lume a creștinilor practicanți, adică anahoreți/ isihaști/ (i)sihastri.  Sihăstria este forma concretă, palpabilă, practică a isihasmului teoretic.

 

Cap. 3

 

Creștinismul (ca și islamul) se autodeclară a fi o religie a iubirii. Iubirea sacră (față de divinitatea supremă) este (in)comparabilă cu iubirea carnală, terestră, animalică. Iubirea sacră apare doar dacă este cultivată intens, în timp ce cea carnală, instinctuală este rodul curiozității, al tentației fructului oprit și al instinctului vital de reproducere. Iubirea sacră ține de imaginar/ fantastic/ ireal, în timp ce iubirea umană ține de palpabil/ vizual/ real. Pe parcursul romanului cele două forme cvasiantitetice de iubire se împletesc în mod constant, asigurând acel melanj cvasitotal/ cvasiperfect dintre real și imaginar, specific fantasticului de interpretare, specific postmodernității (concept lansat de Matei Călinescu și promovat de Cosmin Perța). În al treilea capitol al cărții, suntem aruncați în viața cvasisexuală/ hormonală a eroului nostru de 11 ani, foarte îndrăgostit de Anca, fata din vecini, sora lui Adi – prietenul eroului nostru. Glasul curiozității se împletește cu vocea hormonilor astfel încât cele câteva experiențe inițiatice se încheie doar în plan teoretic, practica fiind (și aici!) partea deficitară a educației de pe la noi. ”Eram deja mare, știam cum arată o păsărică, deși nu văzusem încă pe viu vreuna, iar Anca și păsărica ei magică plecaseră în America” (p. 11). Zeul iubirii, Cupidon, țintește cu săgețile sale la (aproape) orice vârstă. Avem aici un nou melanj cvasindistinct, specific fantasticului (postmodern) de interpretare, acela dintre eros și magie.

 

Cap. 4

 

Principiul melanjului cvasiperfect obligă și la utilizarea unei tehnici asemănătoare de amestec/ melanj și în ce privește structurarea capitolelor cărții. Aș numi această tehnică ”tehnica sandviciului”, capitole mustind de real(itate) alternând cu cele despre ireal(itate). Cu nuanța foarte importantă că cele două fațete ale existenței sunt substituibile și mereu comparabile și alternabile ca formă de manifestare. Adică ceea ce unora li se pare fantastic vizează, de fapt, realul, iar ceea ce altora li se pare a fi realul firesc și logic, de fapt este doar o dulce iluzie, o fantasmă, o epifanie. Prin urmare, după foarte lumescul capitol anterior (3) dedicat păsăricii magice intangibile a Ancăi, vine un capitol (4) dedicat realității imaginate/ imaginare/ magice: eroul nostru adună un echipaj de francezi pentru corabia sa de pirați. Evident, în călătoria pe mare, spre America, eroul nostru nu-l poate refuza pe dracu care i-a sugerat să o ia și pe fiică-sa cu el în expediție. Teoreticianul fantasticului de interpretare care este Cosmin Perța aplică strict (și cu succes) teoria în practică forțând contopirea/ melanjul realului cu imaginarul, dar de o manieră acceptabilă. Astfel, dacă în realitatea mundană, Anca și păsărica ei magică pleacă cu soțul ei în America, atunci contopirea cu realitatea imaginată trebuie să aibă un element comun/ de contopire. Acest element – care face irealul verosimil – este, în acest capitol, America.

 

Cap. 5

 

Conform principiului deja sesizat (”al sandviciului”) urmează un capitol din zona mundană. Tema: una care are tot iubirea carnală în centrul său. Eroul nostru era în clasa V-a la școala din oraș și aici/ acum primește botezul focului pe două planuri (aparent) diferite: șapte băieței din clasa II-a, ajutați de o fată de-a V-a, îi administrează eroului nostru o bătaie… de poveste (Albă ca zăpada și cei șapte pitici). Echilibrul și apoi avantajul de forțe este cumpărat cu mere pe care eroul nostru i le dădea unui elev de-a VIII-a, folosit pe post de bodyguard. Are loc a doua îndrăgostire a eroului nostru de clasa IV-a de o fată din clasa VII-a. Practic, aici, eroul nostru este supus unui semiviol: ”…m-a lipit de perete și m-a sărutat cu ardoare. Avea sânii mari pentru o fată de-a VII-a și mă împingea cu ei în perete. Sărutul ei era umed și lipicios și îmi trăgea mâinile spre coapsele și sânii ei” (p. 13). Eroul nostru, deja într-o etapă superioară de inițiere sexuală (după cea vizuală, a urmat aceasta, carnală) se simte vinovat pentru că fetei de-a VII-a îi venise ciclul. Episodul din pădure era prima experiență inițiatică, moment când mai mulți băieți i-au dat jos chiloțeii unei colege pentru a vedea cum arată o păsărică, fapt pentru care a luat, acasă, o bătaie cruntă de la părinți.

 

Addendum. Am mai scris despre asta într-o pseudorecenzie la cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu: în economia relațiilor dintre femei și bărbați, deși cererea și oferta este prezentă mereu la ambii, din motive de ordin structural-genetic și cultural-demografic cererea aparține, majoritar, părții feminine, dar această cere este mereu bine mascată și generează o situație inversată (astfel ca partea masculină să creadă că inițiativa i-a aparținut, iar consecințele sunt conștientizate ca aparținându-i: ”…eram convins că ce i se întâmplase era din vina mea, ca atunci, în pădure, și că voi fi pedepsit” (p. 13). De aceea, marketingul este apanajul femeilor în timp ce managementul este apanajul preponderent al bărbaților, acestora complăcându-se în iluzia că ei chiar conduc ”ostilitățile”. Sintagma, ”bărbatul este capul familiei, iar femeia este gâtul”, sugerează plastic acest lucru. Pentru că tot am amintit de cartea Doinei Popescu, acolo am găsit forma cea mai concentrată și veridică a marketingului feminin: ”Dai ce n-ai și obții ce-ți lipsește”.

 

Cap. 6

 

Reintrăm în plin imaginar: Eroul nostru intenționa să facă un film. Recuzita era din crăci de copaci, ciubote și pălării, iar tema filmului era (cum altfel?) o bătălie a rezistenței din munți împotriva armatei naziste cuceritoare. Nu avea cine să filmeze și atunci apare fata dracului care se oferă ea să facă acest lucru. Eroul nostru refuză pe motiv că nu era suficientă lumină…

 

Cap 7

 

Revenind în lumea obișnuită, suntem puși în temă în legătură cu un fapt cu care ne vom întâlni până în ultimul capitol al cărții: ”Amintește-ți mereu că familia noastră este alcătuită din oameni excepționali, îmi spunea mama. Istoria familiei noastre se ducea hăt până în secolul al XVI-lea, istoria cunoscută adică. … Blazonul familiei tatei, recuperat cu greu din negurile istoriei, atârna deasupra canapelei din garsonieră…” (pp. 14 – 15). Conturarea în exces a dimensiunii istorice are darul de a genera efectul contrar: copilul nu mai suportă această povară acumulată de sute de ani și își propune ca scop suprem în viață să nu mai țină cont de trecut (deoarece, ”în urmă nu mai e nimic”) și să trăiască din plin prezentul în modul cel mai simplu cu putință, cu ideea că, în viitor, se va uni cu Dumnezeu, la fel ca bunicul său drag. Ieri îți pregătești viitorul de azi; azi îți construiești trecutul de mâine, mâine care va fi, inerent, prezentul de ieri. Inadecvații la realitatea de azi provin din iubitorii de istorie, de realități trecute.

 

Addendum. Aici văd eu un atac al autorului la adresa paseismului și a trăirii din amintirile și meritele strămoșilor noștri, omorând tinerilor pasiunea de a crea ceva nou și valoros. ”Oamenii de cultură” români excelează în preamărirea reprezentanților trecutului, ignorându-i sau minimalizându-i pe cei ai prezentului. Un exemplu concret: inițial, intelectuali ieșeni au ales să argumenteze meritele Iașului pentru câștigarea titlului de capitală europeană a culturii (doar) prin invocarea umbrelor trecutului – ”Eminescu, Creangă, Palatul Culturii, Universitatea etc.”. De aceea, am hotărât, cu câțiva ani în urmă, să susțin candidatura Clujului la această poziție culturală (și nu numai), dată fiind ancorarea mai clară în prezent și în viitor. Chiar dacă am făcut destule recenzii negative și unor persoane/ instituții de la Cluj, rămân la ideea că Clujul – raportat la numărul de locuitori – are foarte multe argumente și merite reale/ actuale/ convingătoare pentru obținerea râvnitului titlu. Iașul a făcut abia recent un site și o strategie cât de cât coerentă în vederea îndeplinirii exigențelor și obținerii punctelor necesare pentru atingerea acestui scop, în timp ce Clujul are câțiva ani buni în față și la acest capitol. În consecință, mesajul cărții excelent intitulate ”În urmă nu mai e nimic” poate fi tradus/ interpretat și prin: ”Lăsați dracului iluziile legate de măreția și blazoanele trecutului înaintașilor și trăiți simplu și convingător prezentul de zi cu zi! Nefăcând nimic valoros în prezent, în urma voastră nu mai e nimic care să mai intereseze/ ajute/ favorizeze pe cei din prezent și viitor. Carpe diem!”. Însuși autorul acestei cărți este un produs al Clujului (refugiat momentan la București…). Desigur, mesajul cărții lui Cosmin Perța este unul mistico-religios, dar și religiile au dimensiuni cultural-comportamentale-estetice demne de a fi cunoscute și, uneori, chiar aplicate.

 

Capitolul 7 este – conform regulii strict respectate până acum: un capitol cu un conținut preponderent de real urmat de unul cu un conținut preponderent de ireal – capitolul preponderent real(ist): critica excesului de paseism este corelată cu timpii de mare schimbare pe care îi trăia/ respira copilul: țara era deja la ce de-al doilea mandat (1992-1996) al lui Iliescu!

 

(Invocarea numelui președintelui țării și a perioadei istorice în care a condus țara are un rol clar în economia cărții, transmițând un mesaj referitor la identificarea deplină a autorului cu personajul cărții prin cheia oferită cititorului pentru aflarea vârstei băiatului. De reținut anul de naștere a autorului: 1982, și se va observa suprapunerea perfectă a vârstelor eroului și a autorului cărții. După cum se va vedea în continuare, va fi invocat și președintele Emil Constantinescu (1996-2000). Dacă tot am amintit aici structurile temporale ale cărții și ale vieții autorului, anticipez puțin și precizez că finalul cărții îl descrie pe Teofil la 22 de ani, adică anul în care urma să câștige alegerile prezidențiale Traian Băsescu (2004 – 2009). (Vârsta de 22 de ani se află luând în calcul faptul – verificat! – că fiecare capitol concentrează o lună de zile). În interviul acordat Elenei Vlădăreanu, autorul cărții precizează că a fost botezat târziu și că a ales în deplină cunoștință de cauză creștinismul ortodox (isihast) ca urmare a citirii unor convingătoare texte scrise de duhovnici ruși. Se simt în carte și atitudini ale scriitorilor ruși față de religie/ divinitate/ sacru: Dostoievski, Gogol, Pasternak).

 

Tot de realitate ține și faptul că din bătut permanent eroul nostru devine bătăuș, fapt intens susținut și de fata dracului/ instinctul vital de autoconservare (îmi revine în minte acest vers ori de câte ori este vorba despre bătălii/ bătăi/ bătute: ”O luptă-i viața, deci te luptă! Cu dragoste de ea, cu dor” – G. Coșbuc). Victoria în luptă îi face pe câștigători să se simtă excepționali, dar problema e: putem câștiga toți tot timpul? În mod cert nu! Viața e un joc cu sumă nulă. Cea mai grea luptă este, desigur, cea cu tine însuți, dar este singura bătălie în care poți deveni câștigător tot timpul vieții, dar asta abia după ce iei decizii majore în acest sens, de regulă, după expriențe traumatizante.

 

Cap. 8

 

Suntem din nou în irealitate: toată clasa (30 de elevi) merge cu autobuzul la ora de sport la o piscină. Eroul nostru nu știe să înoate, dar vâră capul sub apă și vede ciuperci pe fundul piscinei, provocând panică și admonestări de la profesori. Așa cum îi stă bine unui capitol(aș) dominat de ireal, la finalul excursiei fata dracului îl îmbunează pe erou după chelfăneala primită și se apucă amândoi să învețe la franceză. După ce a avut un echipaj de pirați format din francezi, era firesc ca eroul nostru să se apuce să învețe franceza. Francofilii existe atât în realitate cât și (mai ales) în idealitate.

 

Cap. 9

 

Din nou în realitate: ideea este că istoria se repetă, de unde și eventuala concluzie referitoare la inutilitatea cunoașterii istoriei. Cel mult, istoria ajută să cunoști faptul că existența este repetitivă… Unchiul băiatului, în urma conflictului cu părinții (bunicii băiatului) a plecat de acasă la 14 ani, la Constanța. Exact la fel a făcut și eroul nostru: la 14 ani va fugi de-acasă și va pleca spre Constanța (apoi la Vama Veche). Traseul urmat de unchiul său și cel urmat de eroul nostru sunt însă diferite: unchiul  ajunge în nomenklatura ceaușistă, trădează, fuge de pedeapsă, se realizează financiar, prosperă, revine acasă pentru a afla că… este la fel de dorit ca la vârsta de 14 ani când a plecat de-acasă…

 

Cap 10

 

Din nou în ireal(itate), deși – aparent! – este vorba de realitate. Sacrificarea vițelului de lapte de către bunicul băiatului nu a putut fi nicicum împiedicată, deși băiatul s-a zbătut, a telefonat părinților să vină repede acasă, dar inevitabilul s-a produs. Vițelul a fost tăiat de față cu copilul și împotriva vrerii lui. Părinții au ajuns abia după trei zile, băiatul simțindu-se trădat. Au mâncat cu toții din carnea vițelului: ”când au ajuns părinții, deja totul era normal, dar cumva altfel” (p. 19). Acel ”altfel” va face ca viața eroului nostru să fie, și ea, ”altfel”. Episodul traumatizant poate fi o explicație a fugii ulterioare a copilului de acasă.

 

Cap. 11

 

Realitate: după povestirea bunicului, mama băiatului – pe vremea când avea doar cinci ani – s-a luat după un alai de nuntă, vrăjită de frumusețea muzicii. Părinții au găsit-o dansând încontinuu, ore în șir. Copilul se uită, apoi, la fotografiile mamei din liceu și nu găsește explicații la transformarea drastică a unei ființe suave într-o femeie puternică și încăpățânată. După terminarea liceului, viitoarea mamă a băiatului devine învățătoare (cea mai frumoasă din tot Nordul, cum spunea tatăl băiatului, dar și virgină în noaptea nunții) și colegă de serviciu cu viitorul tată al copilului, profesor la aceași școală. Învățătoarea l-a ales pe profesor cu un scop bine definit: să facă un copil deștept. Scopul a fost atins, dar contextul s-a deteriorat: tatăl (gelos!) devine alcoolic, iar mama devine capul familiei. Tatălui nu-i plăcea dansul, iar mama era înebunită după dans. După 28 de ani n-a mai dansat niciodată. Doar a condus familia. Sciziunea dintre părinți s-a reflectat imediat în comportamentul schzoid al băiatului.

 

Cap. 12

 

Ireal (bine amestecat cu real/ credibil). A trecut deja un an de ”urbanitate” pentru viitorul botezat Teofil și acomodarea/ adaptarea a avut loc deja. Supraviețuirea (inclusiv în liceu) avea un cost cât se poate de real: taxa de protecție. Samson (nume predestinat) era forțosul care asigura pacea prin declararea războiului către cei neascultători sau neplătitori. Elevii erau trimiși de profesori să adune lemne pentru centrala școlii, prilej bun pentru experimentarea tentațiilor lucrurilor interzise. La 12 ani, puștiul nostru a testat pe el însuși fumul de ”țigări din foi de caiet umplute cu frunze uscate de arin” (p. 22). Fata dracului era acolo: ”Ia și fumează. Și am fumat” (p. 22).

 

Cap. 13

 

Real (bine amestecat cu fantastic). Viață de familie. Tatăl alcoolic, blând, inspiră frică fiului, scrie la mașină (era și scriitor). Fiul își testează și el talentul de povestitor în scris. Deloc surprinzător, temele alese erau de domeniul fantasy (animale vorbitoare etc). Puștiul de 12 ani spune: ”Cred că am scris sute de pagini împreună, o carte a noastră, doi autori în aceeași garsonieră, dar în lumi diferite” (p. 23). (În realitatea noastră românească tatăl scriitorului Cosmin Perța este scriitorul maramureșean Lucian Perța).

 

Cap 14.

 

Ireal. Sfârșitul clasei a V-a: ”atunci am văzut prima oară cu adevărat o păsărică, pe viu…” (pp. 23-24). De fapt, puștiul văzuse un act sexual complet. ”Uită-te, uită-te bine, mi-a spus fata dracului, și m-am uitat” (p. 24).

 

Cap. 15.

 

Real (amestecat cu cvasireal). Pe când bunica băiatului era însărcinată cu vitoarea mamă a băiatului, aceasta a fost împușcată în cap de un jandarm hortist, dar a supraviețuit până la 86 de ani. De bucurie că nevasta i-a supraviețuit, bunicul s-a pocăit, a trecut la adventism, a devenit predicator bun, dar l-a omorât pe jandarm. Bunicul mult iubit de nepot a fost, succesiv miner, zidar, vânător, tâmplar, apoi a murit. Pe când avea 4 ani bunicul și-a învățat nepotul să citească ”literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie” (p. 26). Per total, ucenicia în litere făcută cu bunicul a durat peste șase ani jumate: ”Am adunat așa aproape 2300 de zile în care am stat cu bunicu și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu” (p. 26). De aici a urmat traseul religios al tânărului Teofil.

 

Cap. 16

 

Fantastic. Elevii clasei a V-a (vreo 50) merg în Elveția (schimb interșcolar). Bagaje. ”Pune și niște prezervative, mi-a spus fata dracului, și eu am pus” (p. 27). În Elveția puștiul învață să meargă cu bicicleta, să înoate, să-și compare puța cu cele ale colegilor de cameră, să sărute o fată (de fapt, el a fost cel sărutat).

 

Cap. 17

 

Real. Bunicul din partea tatei a murit pe când puștiul nostru avea 7 ani. Fusese trubadur (poet, orator) care fascina oamenii. Fusese un om puternic și bețiv. A murit de ciroză.

 

Cap. 18

 

Fantastic. Băieții au descoperit băutura. Au adus și la școală. Cine a adus băutură? Călin a trădat, iar puștiul nostru a primit o palmă dureroasă de la profa de mate. Răzbunarea se impunea: ”… l-am prins de gât. Strânge-l, strânge-l tare, mi-a spus fata dracului, și l-am strâns până a căzut lat” (p. 31).

 

Cap. 19

 

Real. (cu mult fantastic absurd). Două legende despre tinerețea tatălui său. Prima: a mâncat 13 farfurii de supă la logodnă, fiind alungat de viitoarea soacră. A doua: a ținut câteva secunde pe penisul în erecție o stinghie de care erau atârnate patru haine de blană. Mare farseur: a pus un penis luat de la morgă în locul cârnatului colegului de cameră zgârcit, stabilea false întâlniri ale studentelor cu profesori etc.

 

Cap 20

 

Fantastic (cu mult real). Bunicul l-a învățat cum să deosebească spurcatul de sfânt (adică răul de bine). Scuipatul și vorbele nu trebuie ținute în om. ”Dacă nu le spui tare, diavolul nu te aude” (p. 32). Fata dracului este de acord cu bunicul adeventist: ”Nu ține nimic în tine, e o prostie, refulează, spune tot, te vei elibera, mi-a șoptit repede fata dracului” (p. 32). Apoi a învățat să se masturbeze, ajutat de reviste porno plus Povestea poveștilor a lui Creangă și un manual de ginecologie.

 

Cap. 21

 

Real (cu bizarerii).  Mama băiatului s-a apucat de băut ca să poată să-l suporte pe soțul alcoolic. Urmează depresii, un amantlâc cu un politician care ar fi trebuit să-i protejeze soțul în fața riscului de a fi dat afară de la serviciu. Toți trei stăteau de vorbă despre viață: ”Nu, nu ceva specific, ci despre viață în general, despre viața orașului, despre viața sentimentală, despre viața mafioților pe care îi cunoșteam, chiar și despre viața interioară și alte tipuri de viață” (p. 34). La o întâlnire a celor trei vine și o vrăjitoare/ ghicitoare care îi prezice puștiului că va deveni ofițer de marină, cu un grad foarte mare…

 

Cap. 22

 

Ireal. Fata dracului îi spune puștiului că, fiind un tip excepțional, nu a fost botezat la naștere. Calificativul de excepțional nu i-a plăcut puștiului pentru că îi amintea de enervantul blazon de familie cu oameni excepționali.

 

Cap 23

 

Fantastic de ireal. Despre viața interlopă urbană. Găștile și mafioții se răfuiau între ei în fiecare weekend. Puștiul a ucenicit pe lângă Fane șmenarul și Samson (un uriaș ca cel din Biblie). Samson era trup și suflet pentru puști. Simpla veste că puștiul era prieten cu Samson l-a scutit să mai plătească taxă de protecție la școlarii din clasele mari. Dar s-a pus rău cu un găligan care alerga fetele prin curtea școlii. Aici prietenia cu Samson n-a mai contat. L-a obligat să îngenuncheze în fața lui. A făcut-o, dar l-a pârât lui Samson care l-a obligat pe găligan să îngenuncheze în fața puștiului. Fata dracului îi șoptește: ”arde-i una!”. Și i-a tras o palmă puternică. Dar mafioții au legi stricte. ”De ce-ai dat? A întrebat blând Samsonul pe urmă. Acum ți-ai făcut un dușman pe viață. Ce-i corect îi corect și numai atât.” (p. 38)  Apoi au mers la femei (stripteuze). ”Culcă-te cu bulgăroaica, îmi zicea fata dracului, nu te teme, nu mă pierzi pe mine din cauza asta” (p. 38).  Samson i-a dat o hârtie de 10 000 să i-o ofere bulgăroaicei, să i-o bage în chiloți. ”I-am băgat-o atât de adânc, încât am simțit pentru prima oară senzația unui deget strecurat în interiorul cald, umed și lipicios al vulvei” (p. 39).   Acest capitol este primul în care fata dracului apare de două ori, ba chiar imediat după un alt capitol (de ireal) în care apăruse. Mai sunt doar câteva capitole din această parte a I-a și partea de fantastic devine tot mai prezentă, ca un preludiu pentru cele majoritar sau chiar total fantastice.

 

Cap 24

 

Real. Mama puștiului îi confirmă că nu a fost botezat. ”Dar de ce ești așa de mirat? Ți-am făcut un bine. De ce să te înregimentez eu fără voia ta unei religii despre care nu știi nimic și pe care poate nu o dorești? Familiile de intelectuali trebui să le ofere libertate copiilor lor, în primul rând libertatea de a-și alege propria religie și propriul drum în deplină cunoștință de cauză” (p. 39). O discuție de acest nivel cu un copil de nici 13 ani ține de fantastic, deși are o perfectă logică internă. Bunicul din partea mamei era adventist. Foarte probabil că și mama băiatului era adventistă. După crize de alcoolism și tatăl băiatului se pocăiește. Adventismul este o desprindere din baptism (curent creștin protestant care practică botezarea doar la vârstă adultă). (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Adventism și https://ro.wikipedia.org/wiki/Baptism). Episodul cu discuția mamă-fiu pe tema botezului vine chiar din realitatea biografică a autorului: ”m-am botezat târziu, părinții mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, în caz că doream una, așa că încă din liceu am început să studiez creștinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la început timid, apoi tot mai aplicat. A durat câțiva ani în care am tot bâjbâit, apoi au urmat niște crize existențiale destul de dure din care am ieșit cu ajutorul unor cărticele ale unor duhovnici ruși. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani”. (Cf interviului acordat de Cosmin Perța ziaristei Elena Vlădăreanu  vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015). Capitolul se încheie cu uciderea nemiloasă a lui Samson de către bandele de mafioți rivale. Reamintesc faptul că romanul se încheie în momentul când Teofil avea 22-23 de ani.

 

Cap. 25

 

Tot real.  (ca de altfel și următoarelele trei capitole: 26, 27 și 28, pentru ca finalul acestei prime Părți a romanului să fie marcat de două capitole de ”fantasy”). Capitol de o pagină dedicat fazei critice din familia eroului nostru: părinții se băteau ca chiorii, se înjurau și jigneau, atrăgându-l și pe puști în acest iad existențial. Divorțul era o soluție, dar… mereu apărea împăcarea, respectiv acceptarea situației ca pe o pedeapsă divină, imposibil de ocolit.

 

Cap. 26

 

Real (cu sublinierea lipsei fantasticului drac de fată). ”Primul jurnal l-am ținut pe la 7 ani”.  (p. 41). Certurile erau substanța consemnărilor din acea vreme, sau alte situații neplăcute suferite de puști în contexte familiale. ”Bine că pe vremea aia nu exista fata dracului, pentru că mi-ar fi șoptit cu siguranță: omoară-i cîinele” (p. 42).

 

Cap. 27

 

Realism crud. Ce fac elevii de clasa V-a, la intrarea în vacanță? Fac un chef cu bere în parcul central, pe banca unde o colegă de-a lor fusese violată nu de mult de cei din clanul care finanțau deopotrivă poliția, procuratura și judecătoria și care își permiteau, în consecință, să omoare rivalii de afaceri în baruri sau chiar în salvarea/ ambulanța care preluase un supraviețuitor… Beția s-a terminat în cimitir, iar puștiul nostru, în dimineața următoare, murdar de noroi și cu hainele ferfeniță are chef de sex, drept pentru care ”m-am dus direct acasă la fata de care îmi plăcea, să-i spun că o iubesc” (p. 44).

 

Cap. 28

 

Revenirea în fantastic. Dulăpiorul secret al bunicului este violat de prea-curiosul puști căruia îi plăcea să se joace cu imaginea lui Marlyn Monroe (fixată pe un pix, dar care prin răsturnare, genera ridicarea fustei celebrei actrițe) sub pat. Fata dracului își face simțită prezența: ”Sunt eu, îmi tot spunea fata dracului” (p. 44) ca răspuns la interogarea elevului nostru în legătură cu un fior care-i flutura prin stomac… Deci, fata dracului era însuși instinctul vital, impulsul animalic de nereprimat.

 

Cap. 29

 

Veridic, dar marcat de finalul care aparține fantasticei fete de drac. Părinții se lăsaseră de băutură, atmosfera de iad a devenit una de cavou: prea multă liniște. Toți sunt loviți de astenie, depresie și apatie. Trecuseră doi ani și trei luni de la moartea bunicului căruia nepotul îi promisese să plece și el… Și chiar pleacă. De acasă. Însoțit, evident, de fata dracului adică de instinctul vital al omului doritor să trăiască o viață cât mai liberă. Liberă de apăsătoarea obligație sugerată de blazonul familiei. Liberă de haosul unei familii pe muchia destrămării. Liber de școala unde un găligan l-a îngenunchiat și umilit. Liber de amintirea apăsătoare a bunicului iubit. Liber de obligații. Liber să supraviețuiască și să testeze viața pe viu, nu virtual – din cărți. Liber să urmeze instinctul vital numit ”fata dracului”. ”Aveam nevoie de libertate” (p. 46) notează puștiul. De libertatea de a te supune vieții și de a începe o nouă viață. Direcția: gară! Sentimentul dominant: emoție. Motivația impulsului de plecare din acea lume mică: energia pe care ți-o dă noul, începuturile. ”Începem! Mi-a șoptit bucuroasă în ureche fata dracului. Și da, într-adevăr începeam”. (p. 46).  De unde? De la gară, desigur! Și un ultim comentariu la acest ultim capitol al părții întâi: în timp ce Pasternak a lansat metafora ”viața ca o soră” (vezi: ”Sora mea – viața”, Pasternak, 1922), Cosmin Perța a lansat, indirect, metafora viața ca fata dracului  (sau invers, fata dracului ca fapt de viață).

 

Ca supliment, acest omagiu adus gării, ca simbol al evadării, în viziunea lui Boris Pasternak (laureat Nobel pentru literatură în 1958, când împlinea 68 de ani):

 

Gara,

de Boris Pasternak (1890 – 1960),

 

Gara, rezistentă, ignifugă ladă

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele”.

 

(Gara, 1913, 1928)

(vezi: http://leo-butnaru.blogspot.md/2015/11/din-noua-revista-literara.html)

 

Și pentru că tot l-am invocat pe Pasternak în rândurile de mai sus, avansez aici ideea că ”Doctor Jivago” a fost un posibil model de inspirație în scrierea romanului ”În urmă nu mai e nimic”. Chiar structurarea romanului în Părți și capitole (scurte), cu un Epilog final este o asemănare, dar mai importantă este tema comună a celor două cărți comparate (continuumul mistic-lumesc), apoi chiar debutul povestirii se axează pe înmormântarea unei persoane dragi copilului de 10 ani care primea un șoc existențial cu privire la viață și nemurire. Contextul este tot unul cărturăresc, oscilând între pledoarii pentru slujirea Domnului și slujba la un proprietar de ziar etc. Dacă aderarea lui Cosmin Perța la ortodoxia creștină s-a făcut sub influența ”unor duhovnici ruși”, modelul inspirațional al scriiturii sale se conturează tot mai mult a fi datorat, în principal, unor scriitori clasici ruși.

 

Partea a II-a

 

Cap. 30

 

  1. (din motive de brevitate/ economie de spațiu/ timp voi nota cu F capitolele preponderent ”fantastice” și cu R capitolele preponderent ”ficțional-realiste”, deși melanjul F/R este tot mai consistent și mai vizibil începând cu această parte). Noul început despre care vorbea puștiul (și) fata dracului înseamnă, ca localizare, Gara din Cluj. Cumpărat de-ale gurii, făcut schimb cu votcă de la studenți. Rămas întins pe bancă la soare. ”Nu-ți fie frică” (p. 49) i-a spus fata dracului. Copilul își făcea singur curaj…

 

Cap. 31

 

R-F. Două pagini de reflecții existențiale pe tema sensului vieții și importanței alegerii priorității: eu sau ceilalți? Pledoaria este în favoarea cultivării sinelui, indiferent de mijloace. Dar scopul suprem (final end) al vieții este moartea (”Ne naștem spre-a muri/ Murim spre a ne naște” – Eminescu), deci stă în puterea fiecăruia de a spune stop vieții și a alege liniștea absolută a neantului. Doar cei puternici pot face asta. Iată textul lui Cosmin Perța și interpretarea mea: ”Pe Wasser, râul din spatele orașului tău, din interiorul memoriei, curg trupurile celor înecați, Tu ești un băiat puternic, tu vrei o liniște absolută în urma ta. I-a-ți inima-n dinți!” (p. 50).

 

Interpretarea primă este următoarea: Wasser (germ. = apă) este, de fapt ”apa Sâmbetei” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Apa_S%C3%A2mbetei), adică cea care duce pe cei pieriți sau care duce la pieire. Expresia ”în spatele orașului tău”  înseamnă dincolo de lumea mundană,  obștească, obișnuită, reală, palpabilă. Este ”tărâmul celălalt”, locul cu verdeață unde nu este nici durere, nici suspin. Expresia ”din interiorul memoriei” înseamnă că Apa/ Waser vine din trecut, de la Facere până în prezent. Expresia ”curg trupurile celor înecați” înseamnă că ”apa Sâmbetei” (Moartea) duce în Iad stârvurile tuturor păcătoșilor acestei lumi. Expresia ”tu vrei o liniște absolută în urma ta” înseamnă, cred, ”tu vrei să dispari din această lume”. Desigur, pentru asta îți trebuie curaj. Deci, ”Ia-ți inima-n dinți!”. Rescris, pasajul de mai sus ar suna astfel: ”Dincolo de această lume, dincolo de acest timp în care trăim, există o altă lume posibilă. Tu ești băiat puternic și îți dorești moartea. Hai, curaj!” După acest text declarativ, urmează argumentarea. Textul cu pricina (pp 50-51) este extrem de dens și ar putea fi ”tradus”/ interpretat pe zeci de pagini.

 

A doua interpretare: Râul Wasser, din spatele orașului este, în realitate râul Vaser (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Vaser) care trece prin Vișeul de Sus, orașul natal al autorului. De fapt, Vaser se varsă în râul Vișeu în dreptul localității Vișeul de Sus. Folosirea denumirii germane a râului, dincolo de exotismul pe care-l sugerează, face trimitere la o zonă fabuloasă, sălbatică și … primordială (vezi: http://www.ecotours.ro/ro/vaser.html). Râul Vaser mai este cunoscut și cu denumirea românească de Apa.

 

Pe scurt, ultradensul text (ca o explicație la cel de mai sus) îmi sugerează mie următoarele îndemnuri pe care le parafrazez după cum urmează: Frica (de sinucidere) este firească, dar n-o arăta nimănui. Ca să-ți faci ceva curaj încearcă să te urăști, să te disprețuiești pentru tot ce faci, detestă bucuriile date de libertate și iubire, disprețuiește-ți familia, arată lumii cât ești de nemernic și de trădător, leapădă-te te toți și de tine, urăște oamenii, îndeosebi pe cei care au succes, nu ierta nimic, fii trufaș, ucide, folosește idei ca dreptatea și adevărul pe post de gloanțe, dreptatea este o nebunie, nu crede în nimic și vei reuși (să pleci în altă lume/ să mori)!  Dată fiind educația biblică primită de puștiul fugar, se poate spune că textul acestui capitol este o interpretare sui generis a Decalogului și a moralei creștine, în sensul că dacă religia consideră moartea ca pe o izbăvire, pe o înălțare în brațele lui Dumnezeu, ca pe o binecuvântare, atunci acest moment trebuie grăbit în virtutea liberului arbitru. Cum? Inversând poruncile divine și aplicând contrariul lor. Atunci, în mod sigur ”liniștea absolută” va veni, iar sufletul băiatului va ajunge lângă cel al bunicului iubit deopotrivă de nepot și de Dumnezeu, așa cum i-a promis nepotul atunci, chiar pe prima pagină a primului capitol, că va pleca după el…   În aparență, acest capitol ține de partea fantastică. Eu îl consider ca fiind de partea realității umane, a descrierii potențialurilor cvasiinfinite de a alege cum să ieși din această viață, fără să lași în urmă nmic. Nici măcar amintirea, nici măcar un nume pe blazonul familiei. Cui ar (mai) folosi? Dar există și posibilitatea unei interpretări alternative: plecarea din lumea obștească poate fi alegerea vieții în pustie, o viață întru Domnul, dar viață vie, nu moarte. Personal optez pentru interpretarea secundă, dar la o primă lectură starea de dubitație este cvasipermanentă, dubitația fiind specifică fantasticului de interpretare, deci exact domeniului în care s-a specializat (prin doctorat) autorul cărții. Consider foarte utilă citirea, la acest moment al interpretărilor mele, textul lui Cosmin Perța, intitulat ”Dragostea nu poate fi separată de credință”, publicat în PressOne: http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/ : ”Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis? Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.”.

 

Cap. 32

 

  1. Deși pare o descriere a ceea ce se poate întâmpla oricui, fantasticul primează, iar veridicitatea este dată de nume și situații concrete. La un cămin studențesc puștiul întâlnește o fată din Turda, o chema Anda (rebotezată, în final, la pagina 195, Andra, dar cred că este vorba mai degrabă de o eroare de corectură/ tehnoredactare), deși ar putea fi și o chestiune de schimbare de acent asupra genului persoanei, numele de Andra făcând trimitere la masculinitate. Fata pierduse o sarcină, prietenul o bătea. Ea l-a chemat în cameră și puștiul s-a dus. ”Du-te, mi-a spus fata dracului, du-te. Și m-am dus” (p. 53)

 

Cap. 33

 

  1. Monologul fetei către puști (stând spate-n spate). Ea își descrie boala psiho-somatică ca pe normalitate acceptată și care îi va aduce izbăvirea. Sătulă de mizeriile și duhorile vieții care nici măcar în mormânt nu dispar, poate prin incinerare… O critică la adresa iluziei că ar exista sfinți cu adevărat. Incinerarea n-ar mai genera sfinți. De aici, probabil, neacceptarea incinerării de către creștini. ”… dar dintr-o putoare incinerată nu a ieșit niciodată un sfânt, nu că dintr-una îngropată ar fi ieșit, însă măcar așa, la Înviere, să iasă ceva, o putoare cum a fost ea la vremea ei” (p. 54).

 

Cap. 34

 

  1. Au trecut trei săptămâni de la fuga de-acasă, banii erau pe terminate. Descoperă un anticariat, citește cărți la întâmplare. Antrenamentul din casa părintească (unde citise SF uri rusești și fantasy) îi prinde bine. (După faza cu botezatul la maturizare, citirea scriitorilor ruși este o altă componentă autobiografică topită în acest roman. După declarațiile sale din interviul acordat Elenei Vlădăreanu, Cosmin Perța s-a lămurit în privința opțiunii sale religioase citind duhovnici ruși. De asemenea, în lista autorilor ruși de SF intră cu siguranță Gogol și Dostoievski, autori care l-au influențat în alegerea tezei de doctorat pe zona scriitorilor de fantasy din Europa de Est). Este angajat, la negru, la anticariat. Tot pe-atunci Anda i-a arătat ce înseamnă sex oral. ”Stai liniștit, mi-a șoptit fata dracului” (p. 55)

 

Cap. 35

 

  1. Puștiul a avut un șoc existențial când a văzut cum se zbate un pește scos din apă, apoi cum își revine când i s-a creat un mediu propice în cada de baie și apoi cum a dispărut după două săptămâni, când cada a trebuit să reintre în circuitul normal. Moartea peștilor este asociată cu moartea lui Samson, dar și cu moartea tuturor celor 20 care l-au omorât cu bâte de baseball. Pentru toate astea puștiul a conchis: ”Eu vin dintr-un astfel de oraș ucigaș. Știu să ucid, dar nu pot” (p. 56).

 

Cap 36

 

  1. Puștiul citește Filocalia la anticariat. (Despre ce este Filocalia, citiți aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filocalia) și http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/filocalie-85310.html). Este, de fapt, pentru puștiul de 14 ani, primul pas al (auto)convertirii la ortodoxie. Filocalia, tradusă în românește de Dumitru Stăniloae, este o introducere/ inițiere în isihasm, adică în ortodoxia primă, fundamentală, întemeietoare, radicală. Scopurile promovate prin Filocalie erau: purificare, iluminare, desăvârșire. Începând cu acest capitol, aventura puștiului de 14 ani (fugar și nebotezat) înspre ortodoxie (în anul de grație 1996) este o permanență, încheiată, în roman, cu decizia definitivă a acestuia de a opta pentru ideologia creștină ortodoxă isihastă. Puștiul nostru era (la ora acelei decizii) deja un bărbat de 22-23 de ani, adică exact vârsta la care a optat și Cosmin Perța pentru ortodoxie (încă un argument în favoarea catalogării acestui roman ca fiind unul puternic autobiografic, fapt subliniat indirect, în mai multe rânduri, de autor, prin stabilirea temporală a acțiunii în cadrul mandatelor unor președinți ai României). Mihaela Ursa cataloghează acest roman ca făcând parte din proza autofictivă, adică una care se axează pe fapte reale trăite de autor, împodobite ficțional în scopul clarificării și sublinierii mesajului narațiunii (vezi http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/). Deoarece capitolele următoare fac referiri permanente la Rugăciunea inimii (isihasm) consider că nu strică să ofer aici și acum câteva informații despre acest mod de practicare a ortodoxiei la noi în țară. ”Isihia a fost practicata de parintii desertului care au avut ca sursa de inspiratie Filocalia si care si-au insusit, ca disciplina de dezvoltare a vietii interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. „Rugaciunea inimii”, numita si „Rugaciunea lui Iisus” sau „Rugaciunea pura. …. Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult pe oameni, s-au rugat neincetat pentru ei…… Se spune ca „fiecare dintre sihastri pastrau legatura cu manastirea din care faceau parte. In fiecare sambata coborau din munte, isi primeau tainul acordat de egumen, se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus”.”” (cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html). Vezi și https://amortek.wordpress.com/2012/08/22/ce-este-isihasmul/ și https://www.youtube.com/watch?v=qVIKB5-IG6A  https://www.youtube.com/watch?v=ENLSfeM_dDM Vasile Andru a scris despre înțeleptul teolog Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus.  Vasile Andru (www.vasileandru.ro) a scrise o carte pe această temă, Viață și semn,  scriitorul aavând și funcții de conducere în USR (Uniunea Scriitorilor din România). Despre duhovnicul orb Teofil (Părăian) (1929 – 2009, Cluj) – posibil inspirator al cărții lui Cosmin Perța – vezi la:  http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_(P%C4%83r%C4%83ian) și la: https://parinteleteofil.wordpress.com/  La moartea lui Teofil Părăian, autorul cărții, Cosmin Perța avea 27 de ani. Trecuseră trei ani de la opțiunea sa clară perntru ortodoxie. I-au mai trebuit trei ani pentru a se apuca de scrierea acestei cărți și alți trei pentru terminarea ei. Toate își au izvorul, mi se pare mie, în cunoașterea scrierilor duhovnicilor ruși și îndeosebi a părintelui Părăian. Ca o completare, Teofil Părăian, considerat primul înțelept al României, a deprins Rugăciunea inimii (Oratio mentis) de la Arsenie Boca. Credința ortodoxă, adesea acuzată că induce pasivitate și resemnare, în comparație cu alte ramuri ale creștinismului care asigură dinamism economic și afirmare politică activă în lume, are ca scop final mântuirea omului, dar mântuirea se face doar prin credință, nu prin fapte. Cu alte cuvinte, stai și te rogi, nu muncești și apoi te (mai)  rogi. Această constatare ar putea fi considerată ca o invitație la abandonarea ortodoxiei și trecerea la catolicism și (neo)protestantism. În realitate, este evident că isihasmul ortodox nu este și nu poate fi o religie de masă: doar un număr mic de călugări pot atinge nivelul de înțelepciune al părintelui Părăian. Întrebare: avem nevoie de oameni înțelepți? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, deci nu se pune problema de a renunța la isihasm. În schimb, o viziune ecumenică ar da o libertate mai mare de opțiuni credincioșilor, păstrând și promovând isihasmul și în afara ortodoxiei. Închei aici această paranteză pe tema ortodoxiei și a creștinismului în general.

 

Apoi ”...fata dracului îmi răsuna în cap, îmi cânta în limbi necunoscute” (p. 57. Vorbirea în limbi (glosolalie – vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Glosolalie) este specifică credincioșilor penticostali/ adventiști/ pocăiți, dar și bolnavilor de isterie și schizofrenie. Tatăl Andei moare de cancer, iar Anda îi oferă adolescentului o  nouă partidă de sex oral puștiului nostru care făcea deja 14 ani (”Iartă-mă, mi-a spus. Mă relaxează” p. 57). Moartea tatălui o afectează mult pe Anda care este internată la psihiatrie, iar puștiul nu mai are unde dormi.

 

Cap. 37

 

  1. Un capitol greu de descifrat. Înțeleg, de aici, că lumea se împarte (cf. autorului/ personajului) în două: cei care (se) așteaptă să le moară părinții, și ceilalți, care nu așteaptă. ”Noi nu așteptăm, noi știm că ea vine fără așteptare. Noi știm că ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem, noi nu știm, noi nu credem, noi nu așteptăm. Distrugerea unui om, întărirea altuia, noi nu așteptăm, noi știm: nu știm cum. Prea complicat.” (p. 58). Lipsesc niște rânduri, niște verbe… Cuvânul ”moarte” nu este scris deloc, deși, cred, despre asta este vorba… Ciudată construcția: ”ea, drog latent, ne șoptește: noi nu vrem” (p. 58). ”Câmp liliachiu de ferigi”… oare ce poate însemna? Deci… mă dau bătut. Sper ca cineva, cândva să mă deslușească… O variantă ar fi ca textul destul de incoerent să aparțină Andei, bolnavă deja și internată la un spital de psihiatrie. Oricum este un text care invită la gândire/ interpretare/ înțelegere.

 

Cap. 38

 

  1. Anticariatul clujean – spațiu inițiatic mistico-sexual. Corp comun cu anticariatul era casa anticarului care îi oferă un pat, rezolvând astfel dispariția Andei. Dialoguri anticar – adolescent pe teme literare. Puștiul citea Filocalia. Anticarul era pedofil și după adormire ”l-a cotrobăit prin chiloți” (p. 59). ”Stai cuminte, mi-a zis fata dracului, nu-ți face nimic, dar dacă te dă afară, nu mai ai unde sta.” (p. 59). La o altă tentativă a anticarului beat, băiatul fuge, nu înainte de a lua cu el Filocalia. (Vorba lui Sadoveanu, pe care o țin minte din copilărie: ”să furi o carte nu e un păcat”). Fata dracului îi reproșează nesăbuința de a rămâne fără adăpost. ”Emil Constantinescu devenea primul președinte intelectual al României”. (p. 59). Amintirea numelui președintelui fixează anul evenimentului: 1996, deci puștiul împlinise 14 ani.  În schimb, precizarea că E.C. ar fi fost primul președinte intelectual al țării ridică un semn de întrebare: prin ce era mai intelectual geologul Constantinescu care studia pietrele în comparație cu hidrologul Iliescu care studia apele? (comparație care a generat un inspirat vers, cântat excepțional de minunata Ada Milea: ”Apa trece, pietrele rămân”). Sau, cu ce era mai intelectual secretarul Organizației de bază PCR  de la Universitatea București (Emil Constantinescu) decât secretarul județean PCR Iași Ion Iliescu? Poate, pentru autorul cărții/ eroul romanului faptul că președintele Constantinescu avea un duhovnic (călugărul Vasile, ironizat de presă că ar fi fost duhovnic sub acoperire) era un semn de preocupare intelectuală. Faptul că noul președinte era profesor universitar nu-i aduce automat titlul de intelectual… În fine, discuția poate fi prelungită indefinit…

 

Cap. 39

 

Din nou un capitol (fantastic) greu de descifrat: ”Stau ca Rapunzel în turn și-mi place să beau vin roșu sec sau single malt whiskey cu vrăjitoarea.” (p. 60). Despre Rapunzel știu (și) copiii: https://en.wikipedia.org/wiki/Rapunzel . În partea a doua a acestui f. scurt capitol, adolescentul nostru își amintește de orele de meditații la română și matematică luate în particular. Unii spuneau că profesorul de română era pedofil.

 

Cap 40

 

  1. + F. Puștiul nostru vagabondează intens și trăiește din mila studenților. Îndeosebi a celor de la Litere (facultate pe care o va urma și autorul). Unul dintre ei lucra la Radio Cluj, loc unde au făcut un chef în 5, chef continuat în alte pub uri și baruri, apoi la Sergiu acasă unde s-a devoalat tema homosexuală a întâlnirii. Fata dracului îi amintește că povestea cu anticarul ar fi fost mai acceptabilă, dar acum… Puștiul fuge pe geamul de la baie.

 

Cap. 41

 

  1. Poveste ”adevărată”: un iepure trist ar vrea să muște un trandafir galben în ianuarie… Amintire din ziua în care a murit Samson. Faptul că a rămas fără protecție l-a îmbărbătat: s-a bătut cu cei de la bar care n-au mai vrut să-l servească cu băutură și ajunge, în final, însângerat în stradă.

 

Cap. 42

 

Filocalia rămăsese la Cluj, dar băiatul este hotărât să apuce calea mânăstirii. ”Ce naiba crezi că faci? a zis fata dracului” (p. 65) (Se putea și invers: Ce dracu faci? a zis fata naibii…).

 

Cap. 43

 

  1. O amintire fulgurantă cu bunicul care sacrifica un taur, cu găini tăiate și cu iepuri care dispăreau brusc… Așadar, Thanatos dă (din nou) târcoale puștiului aflat la răscruce de drumuri în viață.

 

Cap. 44

 

  1. Începe viața de mânăstire a puștiului de 14 ani bine împliniți. Spovedania l-a liniștit, iar a doua zi dimineață a fost botezat de părintele Sofronie, care i-a devenit, astfel, naș. Sentimentul eliberării, liniștii și împăcării. Apoi părintele naș i-a dat ceva bani și merinde cu sfatul ferm de a se întoarce acasă la părinți. De plecat a plecat, dar nu spre casă.

 

Cap. 45

 

  1. Autoportret: sunt un copil bun la fel cum bun este soarele de ianuarie când sunt 8-10 grade afară… Este, cred, vorba despre relativitatea binelui, ca aparență/ apariție fulgurantă în noianul de fapte cotidiene.

 

Cap. 46  (ultimul capitol din Partea a II-a)

 

  1. Acest microcapitol merită notat integral, fiind esența/ miezul/ clou -ul cărții și a(l) titlului cărții: ”Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, ÎN URMĂ NU MAI ERA NIMIC (sbl. mea) și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar liniștit. Uitat de toți și de toate” (p. 67). Toate speranțele enumerate mai sus sunt valori isihaste (simplitate, liniște, fericire, izolare de semeni, comuniune doar cu Iisus Hristos). Ruptura definitivă cu viața de obște (în lume, între oameni) este garantată de sintagma ”în urmă nu mai era nimic”. O altă viață începe pentru adolescentul nostru pribeag în căutarea mântuirii sale prin rugăciune continuă și doar prin rugăciune.

 

Interludiu

 

Cap. 47  Toate capitolele acestui interludiu se referă la Rugăciunea inimii, și cum practicarea acesteia în mod continuu l-a adus pe adolescentul nostru, din nou, la mânăstirea Schimbarea la Față unde îl botezase părintele Sofronie.  (o presupunere: pentru a nu da chiar o tentă jurnalier autobiografică presupun că mânăstirea cu pricina era în realitate Sâmbăta de Sus, acolo unde a slujit și părintele Teofil Părăian, de la care, foarte probabil, a fost împrumutat numele de Teofil pentru viitorul monah de 15 ani).  Rostul Interludiului este de a arăta/ explica esența și forța isihasmului în ortodoxie. Dacă nu s-ar fi dorit să se păstreze nota de romanesc fantastic postmodern, dubitație și ambiguitate, acest roman putea avea și o dedicație: ”Părintelui Teofil Părăian, orbul care a văzut lumina veșnică din noi”. Sau ceva asemănător….

 

Acest prim capitol al Interludiului este o esențializare a isihasmului, o invitație la practicarea unui mod de viață creștin total, permanent și pretudindeni (nu numai în pustnicie, co și în viața obișnuită, cotidiană: ”și în lume, și în afara ei” – p. 71). Zicea părintele Sofronie: ”… să spunem Rugăciunea inimii neîntrerupt, cât de mult putem, apoi ea se va culcuși în inima noastră și se va rosti singură, cantitatea se va transforma în calitate de la sine, prin puterea lui Dumnezeu, zicea. Și atunci va fi lumină veșnică în noi” (p. 71).

 

Cap. 48 și Cap. 50  și Cap. 54 și Cap. 56

 

Toate aceste capitole doar reproduc ad literam Rugăciunea inimii, scrisă de trei ori: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul” (paginile 72 și 73)

 

Cap. 49

 

Fugarul nostru ajunge la Constanța și la Vama Veche, descoperă voyerismul și – concomitent – spune Rugăciunea inimii.

 

Cap. 51

 

Adolescentul face fitness, visează păsăricile văzute la nudiști. (”Le vedeam toată ziua și le visam toată noaptea” – p. 74). Continuă rugăciunile, se teme ca nu cumva fata dracului să revină, dar aceasta nu s-a întâmplat (deocamdată).

 

 

Cap. 53

 

Stă la Vama Veche toată vara, reduce total alcoolul, iar fanteziile sexuale le consumă doar în somn (adică Rugăciunea inimii își face efectul). Îi este dor de bunicul mort, dar nu și de părinții vii. Face dragoste pe plajă cu o fată nostalgică.

 

Cap. 55.

 

M-am întors la mânăstirea Schimbarea la Față și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mint” (p. 77). În fond, de ce nu, devreme ce Dumnezeu ieste iertător cu păcătoșii care se smeresc… Îl minte pe părintele Sofronie că a fost acasă și că părinții i-au dat binecuvântarea pentru a reveni la mânăstire.  Se spovedește, primește o chilie, este repartizat să se ocupe de grădina de legume. Le scrie părinților o scrisoare explicativă, dar nu primește răspuns…

 

Cap. 57

 

După un an de viață la mânăstire are loc o nouă ”schimbare la față”: trecerea oficială la călugărie/ monahism, nivelul de bază (rasofor) are loc într-o zi de sâmbătă (aluzie la Sâmbăta de Sus?). De-acum înainte, adolescentul nostru de 15 ani are un nume: Teofil. (vezi  comentariile și completărilșe mele legate de acest nume, la cap. 36).

 

Cap. 59

 

Gândindu-se la cele lumești (la părinți, la faptul că l-a mințit și pe părintele Sofronie) seara, între trezie și somn, vocea (fata dracului) reapare: ”Ce faci, dormi?” (p. 80)

 

Cap. 60

 

Cu acest capitol dedicat – ca și celelalte – Rugăciunii inimii, se încheie Interludiul. Părintele Sofronie, adevărat dascăl/ profesor/ hermeneut îi explică lui Teofil semnificațiile cuvintelor din Rugăciune.  Deja Teofil are 16 ani (60:12=5, deci adăugăm 5 ani la cei 11 pe care îi avea copilul la moartea bunicului iubitor de Dumnezeu și profesor de Litere și Biblie pentru fostul copil de 4-11 ani).

 

 

Partea a III-a  Este partea cea mai consistentă a cărții (101 pagini din totalul de 195, deci majoritatea textului cărții). Este dedicată în întregime unei fantasme visate într-un delir oniric neexplicat decât de lupta dintre fata dracului (apărută brusc cu întrebarea: Ce faci, dormi?, dar venită cu forțe crescute ”fata dracului se întorsese dar nu singură” p. 85) și hotărârea adolescentului Teofil de a-și dedica întreaga viață Domnului.

 

Cap. 61

 

  1. Acest prim capitol al Părții a III-a este cheia pentru posibile interpretări (hermeneutică) legate de viața lui Teofil în Instituție. Toată ”realitatea” Instituției este, aparent, una onirică. Construcția, ingenioasă, a primului paragraf din acest capitol sugerează că visul a fost unul continuu (”și noaptea și ziua visam” p. 85), iar între o trezire din somn și o re-adormire tot vis era. În această fază se întâmplă toate evenimentele încadrate în perimetrul Instituției. Autorul însuși precizează că Instituția nu ține strict de absurd, sau de vreo boală a eroului nostru, constructul numit Instituție fiind unul perfect logic și bazat pe reguli stricte conforme scopului pentru care a fost creată. Intrarea lui Teofil în Instituție are loc în urma unei amnezii totale: ”Apoi am uitat totul, am ajuns în fața unei Instituții căreia m-am devotat” (p. 85). Intrarea în structuri organizatorice extrem de rigide și de reglementate poate fi acceptată (de structură) și suportată (de noul membru al organizației) doar prin ruptura deplină și definitivă cu trecutul. În fosta URSS, îndeosebi în statele asiatice era cunoscut procesul de mancurtizare, un procedeu fizic de mutilare a psihicului prin ștergerea forțată a memoriei individuale și sociale (vezi, cu folos, articolul lui Alexandru Ciolan din 2009: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-mancurt-a-mancurtiza-mancurtizare-4744548/ . Procedeul prin care eroul nostru ”uită totul” poate fi unul autoasumat și autoadministrat, ca o reacție față de cultul excesiv al blazoanelor și genealogiilor – adesea false sau goale de sens pentru contemporani (Augustin Buzura povestea, într-o emisiune la Radio România Cultural despre ”Baronul de doi pruni” cu referire directă la pasiunea maramureșenilor pentru afișarea unor descendențe cât mai nobile, îndelungate și deosebite. Pe de altă parte, poetul Leo Butnaru deplângea, în anul 2003, la TVM, faptul că ”Nu avem cultul arhivei de familie!”). Dar uitarea poate fi și rezultatul unui proces de mancurtizare, de ideologizare sau de impunere subtilă a unei credințe fără ca noul ”credincios” să știe cum a fost (pre)lucrat. În fond, chiar folosirea Bibliei pe post de Abecedar, plus textele biblice nu reprezintă oare un proces de îndoctrinare, făcând inutilă și inoperabilă libertatea de a-și mai alege credința, la adolescență, în deplină cunoștință dec cauză? Să presupunem că bunicul drag al lui Teofil nu ar fi fost habotnicul adventist care a practicat îndoctrinarea religioasă pe unicul nepot, ci ar fi fost un habotnic marxist, fost secretar cu propaganda, cu liceul făcut după facultate, dar cu credință neabătută în adevărurile socialismului și comunismului științific. Ce Che Guevara ”a la Ponta” ar fi ieșit din bietul copil! Așadar, textul romanesc al lui Cosmin Perța despre Instituție  poate fi un semnal de alarmă adresat oricărei instituționalizări forțate unde victimele își iubesc călăii sau chiar realizează, în final, că tocmai ei înșiși erau șefii Instituției.  Dar să vedem ce fel de instituție a vizualizat oniric conștient proaspătul botezat. În primul rând, era o construcție omenească, dar îmbătrânită, expirată și mizerabilă (aș zice chiar: ca toate instituțiile). Era o instituție de tip balcanic: șeful instituției avea biroul la cantină, unde mânca mici (simbolul balcanismului). Mesajul autorului mi se pare cât se poate de clar: instituțiile sunt organizații cu scopuri deturnate de către unii care au instinctul și știința dominării. Deși orice organizație/ instituție vizează protejarea și propășirea membrilor săi, pe măsura maturizării/ îmbătrânirii instituției aceasta este acaparată de șefi venali și subalterni creduli/ naivi care ”fac totul” pentru supraviețuirea în sine a instituției, finalitățile inițiale ale acesteia fiind uitate demult…  Oamenii erau cenușii, îmbătrâniți, plictisiți, ratați dar care petreceau mereu, vinul fiind un bun anestezic și excitant deopotrivă pentru ”bătrânii care se grăbesc să se fută” (p. 86). Pentru ca imaginea instituției să fie mai clară:  ”din toate toaletele răzbăteau gemete” (p. 86).

 

Cap. 62

 

  1. Inevitabil, la fel ca în, ca în Partea I-a și a II-a, fiecare al doilea capitol este dedicat unei relatări despre ”fata dracului”: ”Fă-ți rugăciunile și ieși odată, că astăzi avem treabă. Și mai lasă odată Rugăciunea aia a inimiii, că mă bruiezi” (p. 87). Traduc: vocea vieții îi cerea să renunțe la dogmele și preceptele isihaste care promiteau o fericire viitoare în schimbul respectării unui regim auster și strict. Și tot viața (fata dracului) îl învață pe Teofil ce este disperarea.

 

 

Cap.63

 

  1. O amintire din anii 90 referitoare la acumularea primitivă (și relativ cinstită) a capitalului în România: vânzînd ”hamburgheri” locali, un chioșcar devine patron de restaurant și hotel. Și pentru că pofta vine mâncând, patronul de tip nou a făcut o firmă de transport internațional, a dat o țeapă statului român, apoi s-a evaporat în Noua Zeelandă. Rostul acestui capitol(aș) este, probabil, să sublinieze antiteza dintre principiile fruste ale isihasmului și lipsa principiilor comercialismului, unul fără limite și fără de lege.

 

Cap. 64

 

  1. Se lămurește ce fel de instituție era: ”E o Instituție care se ocupă cu literatura” (p. 88). Pare a fi vorba despre o editură, dar autorul se grăbește să nu ne lase să ne grăbim cu ipotezele: ”Instituția sunt eu, dar numai într-o oarecare măsură, pentru că Instituția este și tot restul, tot ce există în jurul meu și tot ce există în general” (p. 88). Așadar, autorul vizează existența instituționalizată, fie că e vorba despre religie, cultură, administrație etc. Fiind supraocupați, dar având și timp pentru băutură și sex, funcționarii erau îndrituiți să afirme: ”Tare fericiți suntem noi în Instituție” (p. 89), deși toate descrierile duc la ideea că Instituția era un spațiu concentraționar care deforma personalități, omora inițiative și, în primul rând, asigura nelibertatea.

 

Cap. 65

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, nașul de botez: ”Îndoiala e bună, ne face să vedem păcatele noastre cele mari și grele și ne face să ne nevoim continuu și să ne smerim, dar deznădejdea e ucigașă, omul deznădăjduit l-a pierdut pe Dumnezeu. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată…” (p. 89). Așa spunea și Descartes: ”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum”.

 

Cap. 66

 

  1. Funcționarii Instituției sunt nemuritori (asta ne duce cu gândul că Instituția era o Academie…). Sunt funcționari de sute sau chiar de mii de ani! Așadar Instituția era eternă, dar și infinită, fiind o sumă fără sfârșit de biblioteci, birouri, funcționari. Un specific al Instituției: acolo domină ”un zgomot surd, infernal” (p. 90) – exact opusul isihasmului (liniște, tăcere). Consecința acestui specific: niciun străin nu rezistă mai mult de 30 minute în Instituție. Deci, zgomotul era o formă de protecție față de intruși.

 

Cap. 67

 

  1. + F. Un mesaj de la părinți prin intermediul părintelui Sofronie: a murit bunica, dar să nu vină la înmormântare. Părinții nu l-au iertat pentru fuga de-acasă. Sofronie: ”Mama ta nu mai e mama ta de acum. Iisus e acum mama și tatăl tău” (p. 91). Un fulgurant gând de sinucidere, sugerat de fata dracului.

 

Cap. 68

 

  1. Teofil ajunge în gâtul Instituției, un fel de punct terminus pentru funcționarii nedoriți. Toți ceilalți funcționari care ajunseseră acolo au dispărut și fizic și scriptic. Teofil era singurul supraviețuitor nedigerat de stomacul Instituției, dar asta nu l-a făcut erou, ci subiect de atentă supraveghere și analize atente. Dacă ar fi fost digerat și ejectat în viduus absurdus, revenirea se făcea după jumătate de oră… Cu alte cuvinte, Instituția era plină de propriile sale excremente.

 

Cap. 69

 

  1. Amintire despre bunica, decedată recent la 86 de ani: mereu s-a interesat de nepot, în timp ce nepotul nu s-a gândit deloc la ea. Bunica și bunicul lui Teofil erau adventiști, iar ortodoxia interzicea pomenirea morților din cultele deviaționiste. Teofil ignoră interdicția și gândește ecumenic, dar ”fata dracului” îi insuflă teama că Dumnezeu nu-l va ierta pentru asta.

 

Cap. 70

 

  1. Puterea Instituției stătea în nesfârșirea ei” (p. 94). Într-adevăr: cum să răpui pe cineva infinit de mare? Instituția apare (dincolo de editură sau academie) ca fiind o societate umană, o țară cu o economie hiperplanificată și rezultate pe măsură. Un alt specific al Instituției: nimic nu era clar. Toate fiind lunecoase și interpretabile, Instituția era puternică prin marea sa capacitate de a înșela.

 

Cap. 71

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Cea mai scurtă cale spre rai este să nu judeci pe nimeni” (p. 95). Teofil își amintește cum făcea antrenamente concomitent cu Rugăciunea inimii. ”Fata dracului” îi reamintește că nu e singur (o are pe ea).

 

Cap. 72

 

  1. Analiștii Instituției au scos din Teofil tot soiul de obiecte pentru a vedea cum a scăpat nedigerat. I-au înapoiat obiectele, dar intenția sa de a le arunca a fost blocată de ceva din interiorul său: ”poate celelalte obiecte rămase înăuntru” (p. 97)

 

Cap. 73

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: Păcatul suprem, mortal: mândria. Antidotul mândriei: smerenia. Cele două se exclud reciproc. Dar mândria îi poate atinge doar pe cei bogați și puternici, gândea Teofil. Dar și pe scriitori, pentru că ei se cred creatori ca și Dumnezeu. Asta chiar a înfuriat-o pe ”fata dracului”.

 

Cap. 74

 

  1. Teofil vede partea bună a Instituției: totul este descris, fișat, memorat. S-a scris chiar o carte despre primii săi ani în Instituție.

 

Cap. 75

 

  1. Amintire de la mânăstire. În biblioteca acesteia Teofil găsește cartea monahului Savatie Baștavoi, Nebunul. Era vorba despre Sfântul Simeon cel Nebun întru Hristos. (se conferă adjectivului ”nebun” o conotație pozitivă). De fapt, acei călugări, deveniți apoi sfinți, ”simulau nebunia, desfrâul, mizeria lăuntrică și treceau drept nebuni sau idioți” (p. 100). Pentru mine, acest capitol are o valoare filosofică deosebită: simularea este o formă de minciună, dar prin această cale ei urmăreau să ajungă la Adevăr. Relativizarea mijloacelor întru ajungerea la scopul dorit pare a fi recomandabilă. Un fel de ”fă-te frate cu dracu până treci puntea”. Interesante considerațiile despre adevăr ale lui Teofil: ”Aflarea adevărului nu se poate face prin mase, ci trebuie canalizată înspre o singură persoană, un ales. Primul ales a fost Iisus, dar cu adevărat important nu este alesul, ci mesajul pe care îl revelează, adevărul. Adevărul este însă dureros, frustrant. Mulțimile, după aflarea adevărului, s-au simțit vinovate, descumpănite, înfierate” (p. 100). La aceste considerații ”fata dracului” l-a declarat nebun pe Teofil.

 

Cap. 76

  1. Un specific al Instituției: turnătoria generalizată. Chiar anonimele laudative putea înfunda pe funcționari. Teofil nu face excepție. Nota sa informativă este deliciosă prin aparenta sa neutralitate, seriozitate și veridicitate. Concluzia lui Teofil: ”În Instituție nici măcar în notele informative nu mai poți avea încredere” (p. 104)

 

Cap. 77

 

  1. ”Fata dracului” reușește să-i inducă disperarea, dar Teofil o combate cu Rugăciunea inimii.

 

Cap. 78

 

  1. Plecarea din Instituție se poate face prin digerarea în stomacul acesteia, apoi prin apariția unor boli mentale care garantează uitarea definitivă a realităților din Instituție. Instituția alienează masiv și total. Memoria Instituției – bazată pe moartea funcționarilor necorespunzători – va face ca ea să funcționeze armonios ca un întreg unic. Abia atunci va fi ”liniște și pace și dragoste pe pământ” (p. 105)

 

Cap. 79

 

  1. Amintire de pe vremea când o vizita pe Anda la spital: toboșarul trupei Semnal M se reîntoarce în țară. De ce te-ai întors, l-a întrebat Teofil: ”nici eu nu vreau să fiu singur în clipa morții” (p. 106). Moartea este de mai multe feluri, a lămurit-o Teofil pe ”fata dracului”.

 

Cap. 80

 

  1. Un specific al Instituției: domină clarobscurul, semiîntunericul. Din cauza luminii artificiale majoritatea celor din Instituție sunt orbi. Ei văd doar interiorul colegilor lor. Buna funcționare a Instituției impune interzicere unor cuvinte (de ex. revoluție). Ele sunt permise doar dacă servesc Instituției. Regula era ca funcționarii să asculte și să execute fără crâcnire. Abaterile erau sancționate cu ”bătăi intelectuale” (umilirea în fața colectivului).

 

Cap. 81

 

  1. Amintire din copilărie. O traumă psihică gravă: o verișoară (Ilinca) a murit în timp ce – copil fiind pe când încă trăia bunicul său (deci, până la 10-11 ani) se jucau pe o schelă, după ce recitase poezii la adunarea cultului religios al bunicului. A fost pedepsit (închis în casă timp de o săptămână) iar Ilinca i-a apărut mereu în vis, acuzându-l de moartea sa. ”Fata dracului” l-a întrebat: ”ai iubit-o?” (p. 109). Discuție cu părintele Sofronie pe tema: cum e mai bine – să spui tot ce ai pe suflet sau să ții totul în tine? Răspuns: orice ai face, fă-o în numele Domnului care, oricum, le știe pe toate.

 

Cap. 82

 

  1. Relatări din Instituție: cocoșați orbi, bărbați și femei mergeau la director pentru a primi ca recompensă pentru povara ce o purtau în spate fericirea deplină. Dar și directorul avea un șef. Acesta era Instituția însăși. (o trimitere la faptul că Secretarul General al Partidului, șeful suprem adică, era supusul Partidului)

Cap. 83

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie, care știa de la Avva Theodor că este bine să muncești cu mâinile pentru suflet, nu cu sufletul pentru mâini. Omul este propriul său ziditor, are libertatea de a alege mântuirea. ”Poți munci oricum, putrezesc toate, a spus fata dracului” (p. 112)

 

Cap. 84

 

  1. Întâmplare din Instituție: o femeie îmbrăcată în negru și cu accent maramureșean murmura pe holul Instituției: ”Or murit tăți oamenii” (p. 112). Apoi l-a atacat pe Teofil, spunându-i: ”La cimitir cu tine… vremea măritișului mi-a trecut, la cimitir!” (p. 112). A fost salvat de șeful lui, care era tare curios să știe cum era Dincolo…

 

Cap. 85

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: la spovedanie Teofil i-a mărturisește că aude voci. ”Nu le poți opri, dar trebuie să le stai împotrivă” (113) i-a spus nașul său de botez. Iar ”fata dracului” comenta: ”Cine stă împotriva grindinei își sparge capul” (p. 113). Teofil s-a apucat de scris psalmi. Reflecții despre păcat, moarte și iertare. ”Patetic!” (p. 113) comentează fata dracului.

 

Cap. 86

 

  1. Adevăruri despre Instituție. ”Instituția nu te va devora atâta vreme cât îi ești de folos” (p. 115), scria deasupra biroului șefului lui Teofil.. Cineva fugea după o pisică strigând ”Dați-mi copilul!”. Teofil are o viziune cu pisica, într-un fel de incubator, mâncând gândaci: ”Prin geamul incubatorului la ea se uita un iepure îmbrăcat într-un parpalac, care trăgea dintr-o țigară de foi…. Tu vrei să destabilizezi Instituția, ai? întrebă iepurele…” (p. 115). Apoi Teofil iese din transă și lucrurile revin la ”normal”. Întunericul este peste tot. (Notă: folosesc numele de Teofil pentru cel care intrase în Instituție, deși, acolo, exact ca în lumea reală, eroul nostru nu avusese nume. De reținut că numele de Teofil (iubitor de Dumnezeu) este folosit de autor strict în spațiul monahic și pustnic.)

 

Cap. 87

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie. Despre desîvârșire. Ești desăvârșit atunci când îl iubești pe celălalt mai mult decât pe tine. (Anularea instinctului de conservare? – LD). Avva Cleopa: numai în pustie diavolul se arată personal. În lume, ia absolut orice înfățișare dorește. ”Hai în pustie!” (p. 116) i-a spus ”fata dracului”. Capitolul se încheie cu un ”psalm de-al meu”, în fond un poem în proză, o amintire a faptului că autorul a debutat ca poet. În treacăt fie spus, tatăl poetului/ prozatorului/ scriitorului/ autorului este cunoscutul poet și parodist Lucian Perța.

 

Cap. 88

 

  1. În Instituție, raportul dintre bărbați și femei era unul echilibrat (ușor în favoarea bărbaților, invers decât în populația României). Femeile aveau o disponibilitate (ofertă) agresivă, mereu nemulțumite (aere de bocitoare). De aici și tristețea lor. Lui Teofil îi plăcea o femeie de o atractivitate aparte, cu o pisică în brațe: ”Mulți funcționari asudaseră între coapsele și sânii ei” (p. 118). Teofil era fericit în prezența ei.

 

Cap. 89

 

  1. Amintiri de la vârsta de peste 7 ani, vârstă la care mama lui l-a dus la un psihiatru (frisoane febrile ca niște crize de epilepsie). ”Aveam câțiva nebuni în familie, tot din categoria personajelor extraordinare” (p. 119). Testele arătau că puștiul era foarte inteligent, dar și extrem de sensibil. Cheia ludică a romanului prezentă în majoritatea capitolelor o regăsim și aici: ”eram suficient de echilibrat emoțional încât să pândesc la ușă” (p. 119). Dar himera (numită ”fata dracului”) se pare că a fost declanșată tocmai de multitudinea testelor psihologice la care era supus băiatul: ”Fata dracului își avea incipitul pe acolo pe undeva, boala asta care mă bântuia trebuia să aibă o explicație pe care eu o situam în acel moment precis” (p. 120). La care ”fata dracului” a replicat rapid: ”Ești cam reducționist și cam fixist, mi-a spus zâmbind fata dracului. Nu e deloc așa. Și dacă tot m-ai făcut himeră, măcar admite că sunt o himeră sexy” (p. 120. Boală, hipersensibilitate, imaginație bogată, instinct vital, pornire hermeneutică excesivă și prea timpurie, viața însăși (cu bune și cu rele), eul întunecat al omului – toate astea sunt posibile interpretări ale conceptului de ”fata dracului”.

 

Cap. 90

 

  1. Instituție. Șeful îi comunică eroului nostru că a fost avansat și el la rangul de șef al Instituției, cu șapte subordonați. Comunicarea veștii s-a făcut printr-un joc de întreprindere, unul de alegere/ decizie. Eroul nostru trebuia să aleagă una dintre trei uși, fără alt criteriu decât propria sa instuiție/ inspirație/ imaginație. Dacă ar fi ales ușa doua dădea de un câine turbat, iar ușa a treia dădea într-o groapă f. adâncă. Dar Instituția ȘTIA că el va alege prima ușă: ”În Instituție hazardul și absurdul nu își au locul, aici totul este predestinat” (p. 121). Așadar, adio liber arbitru, adio libertate!

 

Cap. 91

 

  1. Amintirea cu părintele Sofronie: ”A-l iubi pe cel care te iubește nu înseamnă mare lucru. Mare lucru este atunci când îl iubești pe cel care îți face rău, pe cel care vrea să te ucidă. Acelui care îți face rău trebuie să-i slujești, tu să-i faci lui bine pentru a te mântui. E nevoie de multă înțelepciune pentru a face acesta, dar trebuie să ne străduim. Și nu uita, poți accepta de la apropele tău încălcarea acesteia, dar tu să nu încalci legea, altfel nu ești mai bun decât el” (p. 121). Replica fetei dracului: scrierea unui psalm ”pe hârtia mea, cu pixul meu, cu mâna mea” (p. 122).

 

Cap. 92

 

  1. Instituție. El și iubita lui urmează un ceremonial ”de apropiere între funcționari” (p. 122). Ritualul (masonic?) este încălcat de Teofil tocmai în finalul acestuia.

 

Cap. 93

 

  1. Amintire cu părintele Sofronie: ”cel care se îndreptățește pe sine cuibărește în sânul lui mândria, cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului” (p. 124)

 

Cap. 94

 

  1. Instituție. Deviza din biroul noului șef (Teofil) (Obs.: în această a treia parte a cărții numele de Teofil nu apare deloc): ”Instituția nu este alienantă, instituția este alinătoare” (p. 124). Deviza din biroul șefului/ directorului Instituției: ”Eu sunt Instituția, tot ce vedeți este făcut de mâinile mele” (p. 124). Directorul nu fusese văzut niciodată pentru că Instituția se autoconducea, trăia și se conducea prin deciziile șefilor și funcționarilor săi, mai exact prin imaginile avute de aceștia despre Instituție. Astfel, Instituția este o proiecție, nu o realitate. Iubita eroului îi spune acestuia că ”Noi suntem aici o armată de morți, și fiecare dintre noi este îmbrăcat în spaimele lui….În urma noastră nu mai e nimic, dar nici înaintea noastră” (p. 125).  Titlul romanului ”În urmă nu mai e nimic” este întregit de acest pasaj în care Instituția este Iadul etern, fără de început și fără de sfârșit, Iad pe care îl construim fiecare dintre noi, din spaimele noastre. Moartea/ Somnul (o moarte mică!)/ Pierderea cunoștinței sunt forme ale existenței care presupun o ruptură completă cu lumea pământeană (deși, după cum se vede, legătura lui Teofil cu trecutul de la mânăstire nu s-a rupt definitiv).

 

Cap. 95

 

  1. Eroul nostru se gândește la pustnicie. O amintire dintr-o carte a lui Lev Șestov: ”trebuie să te lași în voia întâmplării, adică în voia lui Dumnezeu, și până la urmă reușești să treci peste toate fricile și peste toate impedimentele și să trăiești ca un om liber” (p. 126). În ultimă instanță, romanul de față este un poem adus libertății totale, absolute, nelimitate. Profit de spațiul infinit al Internetului pentru a include aici un poem al lui Edgar Alan Poe, Un vis într-un vis ca o posibilă sugestie că poetul American ar fi putut fi o sursă de inspirație pentru Cosmin Perța.

 

”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis…” (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/edgar-allan-poe-6zunncu/a-dream-within-a-dream-5zccduu.html#.VncYB7b5it8)

 

Un vis într-un vis

Te sărut pe frunte-acum
Şi plecând pe lungul drum,
Îngăduie-mi a-ţi spune cum
C-aveai dreptate când ai zis
Că zilele mi-au fost un vis;
Oricum nădejdea mea pieri-
De-ar fi-ntr-o noapte, ori într-o zi-
În năluciri ce sunt şi nu-s,
De dus, şi-aşa, ea tot s-a dus.
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

Stau în viul freamăt al
Ţărmului bătut de val.
Ţin în mâna mea -tezaur-
Fire de nisip de aur.
Ce puţine! Se preling
Printre degete-n adânc.

Pe când plâng, pe când plâng.
Doamne, nu le pot ţinea
Mai vârtos în mâna mea?
Doamne, nu pot să le mântui?
Le ia marea în mormântu-i!
Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar.

©Edgar Allan Poe

 

Despre SF ul practicat de EAP vezi http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

 

O altă posibilă influență asupra lui Cosmin Perța ar putea fi și T.S Elliot (T. S. Eliot) cu versul său filosofic ”In my beginning is my end”. Vezi textul de mai jos, explicativ pentru o parte a narațiunii din acest roman: https://uk.pinterest.com/pin/478226054160709728/  ”Home is where one starts from. As we grow older/ The world becomes stranger, the pattern more complicated/ Of dead and living.Not the intense moment/ Isolated, with no before and after,/  But a lifetime burning in every moment/  And not the lifetime of one man only/ But of old stones cannot be deciphered./ There is a time for the evening under starlight,/ And time for the evening under lamplight/ (The evening with the photograph album)./ Love is most nearly itself/  When here and now cease to matter./  Old men ought to be explorers/ We must be still and still moving/ Into another intensity/ For a further union, a deeper communion/ Through the dark cold and the empty desolation,/  The wave cry, the wind cry, the vast waters/ Of the petrel and the porpoise. In my end is my beginning./”   T.S. Elliot

 

What we call the beginning is often the end. And to make an end is to make a beginning. The end is where we start from”. ”Ceea ce numim început este adesea sfârșitul. Dar pentru a duce ceva la sfârșit/ capăt trebuie să începi. Sfârșitul este acolo unde începem” (trad LD).

Read more at http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/t/tseliot101421.html#yQir0PueHumX8uxt.99

 

Cap. 96

 

(Conform calculului meu, eroul nostru ar avea 19 ani: 96:12 + 11ani = 19 ani)/

 

  1. Instituție. Are loc o moarte suspectă a unui funcționar cu o proastă reputație printre colegi (crimă? execuție din ordinul directorului? sinucidere?)

 

Cap. 97

 

  1. Amintire de la fratele Pavel: ”Cel mai greu lucru în lume este să distingi minciuna de adevăr. Ca să vezi adevărul trebuie să treci niște teste, să treci prin foc și pară, numai așa te purifici și poți vedea adevărul cu ochi limpezi, neîntinați. E dureros adevărul dar și mai dureroasă e calea până la el… Viața în minciună nu-i viață, e numai o moarte fără de sfârșit” (p. 128). Distingerea între adevăr și minciună se face prin credință înaltă. Dacă asociem adevărul cu înțelepciunea, constatăm o similitudine între vorbele fratelui Pavel și cele ale unui personaj gogolian: „Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile.”.

 

De altfel, înclinațiile spre temele mistice ale lui Cosmin Perța se trag din clasici ruși (Dostoievski, Gogol, Pasternak), iar înclinațiile spre absurd, fabulos  în comportamentele umane morbide par a se trage din Edgar Alan Poe.

 

Cap. 98

 

  1. Instituție. Lucrurile celor care mureau în Instituție dispăreau odată cu mortul. Șeful îi dă spre îngrijire eroului nostru un acvariu-bol cu un pește portocaliu. Activitatea eroului nostru este similară cu a unui redactor dintr-o editură, doar că nu era vorba despre literatură, ci despre documentele Instituției. Instituția devine tot mai asemănătoare cu lumea obișnuită: ”Instituția se transformase într-un teritoriu. Avea sclavii ei, gardurile ei de sârmă ghimpată, râurile și fluviile ei, mormintele ei, casele ei de depravare, bodegile ei, căminele ei, secretele și bârfele ei, minciunile și adevărurile ei și din ea nu se putea evada” (p. 131).

 

Cap. 99

 

  1. Amintire din Sfântul Grigorie de Nyssa despre o apocalipsă iminentă în care diferența noapte-zi nu va mai fi făcută de soare, ci de dreptate. ”Cine va trece de ziua aceea nu va mai adormi niciodată” (p. 131). Iar ”fata dracului” îl ironizează: du-te și te culcă…

 

Cap. 100

 

  1. Instituție. Un vizitator ciudat i-a cerut peștele pe care l-a înghițit, spunând că de-acum secretul este în siguranță. Apoi a spus: ”Cenușiul acesta din jurul vostru este materie… care se veștejește, se scorojește, înăuntru e neagră. Tot aici a fost odată imperiul meu. În locul grădinii voi aveți un deșert” (p. 132). Apoi a dispărut în ceruri… Interpretarea mea la citatul de mai sus: Materia cenușie a universului (= Creatorul) este Inteligența supremă din care s-a născut lumea. Dar, ca orice lumină, și aceasta are un întuneric, o conștiință întunecată, un Iad, o Instituire a Răului ca mod de cunoaștere a Binelui Suprem (= Dumnezeu). Degradarea continuă a omenirii de la Facere până în prezent este evidentă: grădina (Edenul) se transformă în deșert (Iad). Apoi, se reia ciclul: ”Din moloz cresc flori minunate” (p. 132), fapt formulat de T. Arghezi într-un vers celebru:”Din bube, mucegaiuri și noroi/  Iscat-am frumuseți și vremuri noi”.

 

Cap. 101

 

  1. Amintire de la părintele Sofronie: ”Numai smerindu-ne ne putem înălța. … Domnul ne-a spus: pentru a câștiga împărăția raiului trebuie să fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (p. 133). Cuviosul Siluan Athonitul zicea: ”Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” (p. 134). Logica acestui sfat consta în faptul că având mintea la cele rele/ negre/ diabolice ne cutremurăm și asta ne stimulează să ne smerim.

 

Cap. 102

 

  1. Instituție. Descrierea cantinei unde se mânca mereu aceeași mâncare pe bază de carne de porc. Perete-n perete cu cantina se afla biblioteca interzisă. Cine intra acolo, dispărea sau murea. Misterul bibliotecii secrete/ interzise era de nepătruns devreme ce nimeni nu a rămas viu după ce a pus piciorul pe acel tărâm al cunoașterii ezoterice.

 

Cap. 103

 

  1. Amintiri despre fratele Pavel: ”Nu mai citi fără rugăciune înainte” (p. 136). Efrem Sirul spunea că ”înainte de a deschide o carte să ne rugăm ca Dumnezeu să ne-o descopere în minte” (p. 137). Și Ioan Hrisostomul are o opinie pe tema hermeneuticii divine: ”să ne rugăm ca să ni se deschidă ochii când citim. Altfel citești degeaba, că tot nu înțelegi sau poți să cazi în ispită, să înțelegi altceva”. Iisus însuși este invocat de către fratele Pavel: ”darul înțelegerii nu este hărăzit oricui, ci doar celor aleși, iar sensul înțelegerii doar lor le este de folos, celor care pot suporta adevărul, restul sunt feriți de adevărul pe care nici nu l-ar putea suporta, și același text pe ei nu-i luminează, ci mai mult îi afundă și îi rătăcește” (p. 137).

 

Cap. 104

 

  1. Instituție. Aici sentimentele erau/ sunt interzise pentru că-i deranjau pe funcționari de la activitățile lor. Raționalismul/ luciditatea este opusul sentimentalismului. ”Luciditatea rezidă în subiectivitate. Ai văzut tu sentimental obiectiv?” (p. 138). De acord, dar, zic eu, a văzut cineva un subiect obiectiv? Cred că toți subiecții sunt subiectivi, iar toate obiectele sunt obiective.

 

Cap. 105

 

  1. Amintiri din monahie. Ioan Scărarul zicea: ”Unii spun că este cu neputință a se numi cineva curat (pur) după ce a gustat din păcat. Respingând această părere, eu spun că este cu putință și ușor celui ce voiește să altoiască măslin nobil pe măslin sălbatic” (p. 139). ”Fata dracului” îi șoptește: la mine vei găsi desăvârșirea.

 

Cap 106

 

  1. Instituție. Ziua Instituției se serba prin chefuri nenumărate făcute cu ceva timp în avans. Femeia care-l iubea îi atrage atenția că generozitatea Instituției de a da alcool cu nemiluita la funcționari are un scop macabru: sacrificarea celor beți (numiți ”naufragiați”) pentru un motiv clar: abuz de alcool. Instituția își devora astfel (o parte dintre) proprii funcționari.

 

Cap. 107

 

  1. Amintire cu părintele Cleopa: ”ispitele vin din opt părți” (p. 141-142). Le concentrez eu, astfel: spate (trecut), față (viitor), stânga (păcătuire conștientă), dreapta (păcătuitre în vis/ vedenii sau false fapte bune), sus (vrem să facem mai mult decât putem, răstălmăcirea sensurilor Bibliei), jos (refuzul faptelor bune pe motiv că ar fi inutile), din afară (simțurile carnale), din interior (preacurvia, crima, mândria, jignirile, ura răzbunarea, fățărnicia, viclenia și toate celelalte păcate provocate de instincte). ”Fata dracului”: ”Și ispită din Cosmos, călare pe mătură, în picaj, nu aveți?” (p. 142).

 

Cap. 108

 

  1. Instituție. Eroul începe să urască furibund Instituția, cu tot cu funcționarii ei care au perceput corect acest nou sentiment al eroului nostru, ocolindu-l. Ura îi dădea putere, iar noua energie obținută îl ajuta să-și atingă toate scopurile: nimeni nu i se împotrivea. A apărut lipsa fricii și dorința sa de a se opune Instituției, dar tânărul nostru nu avea și forța necesară de a se opune.: ”Inteligența ei era peste puterile mele” (p. 143). Interesantă subtilitatea categorisirii fricilor: ”Totuși, nu-mi mai era frică, dar nu era lipsa de frică a omului curajos, ci mai degrabă lipsa de frică a sinucigașului, a celui care nu mai are nimic de pierdut” (p. 143). Schimabarea sentimentului său față de Instituție generează o schimbare și față de funcționarii ei care, acum, îi păreau aroganți, ignoranți. S-a săturat și de sex, iar iubita sa îi apare (așa cum probabil era și mai înainte) ca fiind ”o baborniță, teribil de urâtă” (ibidem). Devine bun prieten cu alcoolul și i se pare că deține adevărul, fiind singurul deținător al acestuia. I se pare că a devenit unul dintre oamenii excepționali de pe blazonul familiei sale, unul mai excepțional decât toți funcționarii excepționali ai Instituției. O experiență unică i se întâmplă: mergând în biroul directorului constată că acesta nu există, dar descoperă că biroul avea un perete de sticlă, singurul loc de unde se putea vedea soarele și marea.

 

Cap. 109

 

  1. Amintiri din monahie. În Confesiunile Sfântului Augustin se vorbește despre rolul (nefast) al anturajului/ contextului social în săvârșirea păcatului de furt. Amintiri din copilărie (acum eroul nostru avea 20 de ani), primele iubiri și ”tot ce lăsasem în urmă” (p. 145). Obsesia trecutului este, așadar, încă vie, fapt sesizat și de ”fata dracului”: ”Încă nu e timpul pierdut, ne putem întoarce” (p. 145).

 

Cap. 110

 

  1. Instituție. Neînțelegând cum ajunsese în biroul directorului este cuprins de spaimă. Spaima de consecințele faptei. În Instituție era interzisă scrierea jurnalelor, memoriilor sau a textelor mistice. Dar era voie să scrii romane. Eroul nostru începe să scrie un roman (dar în esență era un jurnal). Trăiește furia scrisului, autoflagelându-se cu foame și sete. Așa-zisul roman era de fapt un denunț, o deconspirare a ceea ce era cu adevărat Instituția, cu speranța declanșării, în viitor, a unei mișcări împotriva ei. Scria pe ascuns și manuscrisul era dosit sub parchet. Șeful îi trimite un cozonac ars.

 

Cap. 111

 

  1. Amintiri din monahie. Un citat lung din Sf Augustin despre iertare, milostivire și uitare. ”Fata dracului” îi sugerează să se grăbească.

 

Cap. 112

 

  1. Instituție. Ascunde manuscrisul și întrerupe scrisul. Se spală, se schimbă de hainele ponosite, mănâncă din cozonac. Apoi bea apă și vin (aduse tot de femeia care adusese cozonacul). Se culcă și visează că Instituția luase foc. Tăietori de lemne loveau la temeliile Instituției, funcționarii se aruncau în gol de la etaj, ușa de la biblioteca interzisă se deschide datorită toiagului bătrânului Pavel. Din rafturi curg cărți cu coperți/ coperte albe amestecate cu sânge negru bolborosit. Din gura funcționarilor ieșeau mii de șoareci care s-au pus pe ros toată Instituția și totul se scufunda în nisip…

 

Cap. 113

 

  1. Amintiri din monahie. Rugăciuni și ascultare. Atât. Își petrecea timpul mai mult în Biblioteca mânăstirii. Părintele Sofronie și fratele Pavel erau îngăduitori cu el. Citea, în Jurnalul lui Miguel de Unamuno, despre credință și speranță, despre milă și înfrângerea omenescului din noi pentru salvarea spiritului. Iubirea de sine prin Dumnezeu este credința adevărată: doar astfel putem iubi și semenii. Nu egoism, ci iubirea tuturor oamenilor prin iubirea față de Dumnezeu. ”Mie îmi placi mai mult greu de cap” (p. 151) i-a șușotit ”fata dracului”.

 

Cap. 114

 

  1. Instituție. Participă la ședințele șefilor din Instituție. Șeful său ține un discurs (despre nocivitatea excesului de alcool), dar eroul nostru auzea doar cuvinte și nu percepea sensuri.

 

Caș. 115

 

  1. Amintiri din monahie. Părintele Sofronie: ”nu trebuie să ținem minte răul” (p. 153). Uitarea și iertarea – acestea erau cuvintele de ordine. Prin asta mintea era eliberată de rău, de amintiri urâte și de dorințe de răzbunare. Doar într-o minte curată poate intra lumina lui Dumnezeu. ”Nu o să poți uita tot niciodată” scrâșni din dinți fata dracului (p. 153)

 

Cap. 116

 

  1. Instituție. Noile preocupări antiinstituționale ale eroului nostru au consecințe: femeia lui din Instituție îl abandonează. Sentimente de tristețe și de solitudine. Soluție de avarie: băutura. Gândul răzbunării pe fosta parteneră apare și, până la alte măsuri represive, o invită pe grăsana care îi adusese cozonac: ”am posedat-o chiar acolo, pe podea” (p. 155).

 

Cap. 117

 

  1. Amintiri cu fratele Pavel. Discuție hermeneutică: cum trebuie să înțelegem un text? Cauza erorilor de interpretare (cf. Ioan Scăraraul): ”împietrirea inimii” (p. 155). Căutarea adevărului cu inima împietrită duce la pierzanie. (Probabil, de aici rezultă sintagma ”crede și nu cerceta!”). Dar împietrirea inimii poate fi vindecată prin rugăciune, pentru că Dumnezeu însuși se implică în vindecare. Interesante sunt indiciile/ simptomele inimii împietrite: lipsa empatiei, lipsa sentimentelor puternice, a impresionabilității, răceala atitudinii, nevoia de a avea mereu dreptate, de a-ți impune propriul punct de vedere asupra celorlalți, absența maleabilității, neatenția la nevoile celorlalți. Rațiunea și logica sunt inutile; doar credința și rugăciunea te mai poate salva. ”Fata dracului” ține însă cu Ratio, nu cu Revelatio: ”Inima împietrită e mai rezistentă, nu e o plângăcioasă, ci o învingătoare” (p. 156). Pentru prima oară eroul nostru are replică logică la îndemnurile ”fetei dracului”: ”Dar și când se sfarmă, nimic nu mai rămâne” (p. 156).

 

Cap. 118

 

  1. Instituție. Eroul nostru face un tablou cu femeia iubită pe care îl folosește pe post de înlocuitor (erzaț), dar rezultatul este sporirea dorinței. Aluzie la Zidul de la Ierusalim unde vizitatorii introduc în crăpături mesaje către Dumnezeu: eroul nostru caută crăpăturile din Instituție unde introducerea degetelor aducea împlinirea dorințelor. Degeaba! ”Vreau să am un copil cu tine” (p. 158) se adresa el fotografiei… După un timp, realizează și scrie pe spatele fotografiei sfâșiate: ”cei din Instituție nu pot avea copii, așa cum nici morții nu pot avea copii” (p. 158).

 

Cap. 119

 

  1. Amintire despre Ioan Scărarul: ”Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca și unul ce nu cunoaște limba printre cei de altă limbă. Noi ne retragem în singurătate nu pentru că ne urâm rudele și patriile – să nu fie! -, ci pentru că voim să fugim de răul ce ne vine din partea lor” (p. 159). Sarcastic, fata dracului îi spune: ”Stai liniștit, …, oricum ultimul pas pe lumea asta îl vom face împreună” (p. 159).

 

Cap. 120

 

  1. Instituție. Din gândirea șefului eroului: ”…frica înseamnă respect. Lasă-i să le fie frică, frica înseamnă și ascultare, ceea ce înseamnă eficiență” (p. 159). Din discursul eroului nostru în fața unei ședințe cu șefii din Instituție: ”Rolul Instituției noastre este unul ontologic și ordonator...” (p. 160).

 

Cap. 121

 

  1. Amintiri din monahie. La mânăstire era repartizat la munci agricole și la bucătărie. ”Nici nu simțeam că muncesc” (p. 161). Făcuse o pasiune pentru bucătărie, dar un frate îi atrage atenția că această pasiune ar trebui îndreptată către Dumnezeu, nu către legume…. ”Aici te-a prins, a zis fata dracului” (p. 162).

 

Cap. 122

 

  1. Instituție. Eroul-dizident scrie pe ascuns despre realitățile din Instituție și se gândește la evadare, dar o forță obscură îi împrăștia gândurile… Se gândește să-l cheme pe cel care a mâncat peștișorul portocaliu. Reușește, îl aduce în a 12-a zi de așteptare, îl întreabă cum funcționează: ”Păi, e simplu, a zis, eu sunt un receptor al marelui văzduh, un mesager. Tu încifrezi mesajul în peștișor, eu diger peștișorul și toată informația din peștișor ajunge în mine și prin mine, automat, în marele văzduh. … Marele văzduh nu răspunde niciodată, el doar acționează în consecință, mi-a spus receptorul. Și cum încifrez mesajul în peștișor, am întrebat. Asta nu pot să-ți spun, mi-a zis. Ori știi, ori nu știi” (p. 163). Îi încredințează ”receptorului” manuscrisul, dar imediat apare îndoiala: dacă era un om al Instituției? Se și vede arestat, omorât, cu sângele distribuit funcționarilor…

 

Cap. 123

 

  1. Amintiri din monahie. Citea și scria, în chilie, un soi de texte ciudate, premonitorii, mai mult logoreice, dar… :”Vor călca în picioare Germania, apoi va muri toată Europa și America se va sufoca în propria-i imensitate. Vor trage de Rusia cu dinții și sânge va țâșni din ea ca dintr-un gheizer și va muri lată, palidă, pustie cum a fost, și Francisc va trage după el cohorte de oameni și nu va veni când cred ei și nici noi, se va sfârși va începe.” (p. 165). La o primă vedere, ar fi vorba despre sfârșitul întregii civilizații creștine și va începe… (?).

 

Cap. 124

 

  1. Instituție. Frica de a fi desconspirat pentru dizidența sa se atenuează și chiar începe să se uite după femei. Mai exact, după o tinerică simpatică și aparent dispusă, măritată cu un cocoșat care avea o misiune specială în Instituție: studiază personajele mitologice și extraordinare din Instituție, cărora le făcea referate. Era un fel de poliție secretă.

 

Cap. 125

 

  1. Amintiri din monahie. Sfinții Părinți spuneau că demonii, chiar dacă se concurează între ei, au un scop comun: distrugerea omului. Teofil continuă să scrie ca un posedat. Oarecum, aparent, fără noimă, ca într-un poem modernist, dadaist, tzara-(n)ist. Un ”tânăr numit Câinele de lemn avea … talentul de a fi nevăzut, nu avea patimi inutile și exista unde voia el” (p. 169). Poemul în proză care urmează poate fi: un poem dadaist, o halucinație patologică, un delir ușor controlat. Cert este că tânărul numit Câinele de lemn este găsit mort (”era doar un copil care s-a pierdut” p. 170).  ”De ce l-ai ucis pe copilul nostru? m-a întrebat tânguindu-se fata dracului” (p. 170).

 

Observația mea: Cosmin Perța a publicat anterior o carte intitulată ”Teofil și Câinele de lemn”, carte pe care nu am găsit-o încă, dar care poate conține chei ale mesajelor și interpretărilor posibile din această carte. Pe de altă parte, ”câine de lemn” în limba franceză este ”dada”, fapt care poate însemna – din partea autorului – o trimitere directă la Tristan Tzara și fenomenul numit ”dada” (considerații pe tema numelui acestui curent avangardist am făcut în pseudorecenzia mea la cartea Doinei PopescuIluzoria vulpe a fericirii”. Vezi episodul 11, unde, la final, se găsesc și linkurile la celelalte 10 episoade: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/11/01/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-11/). Pentru iubitorii de avangardă, de Tristan Tzara și de fenomenul Dada recomand piesa de teatru a lui Matei Vișniec, ”Cabaretul Dada (piesă în vrac și în lucru permanent)”, publicată la Cartea Românească, în 2014).

 

Cap. 126

 

  1. Instituție. Aici, tot ce mirosea a supersiție era interzis, dar manifestările supranaturale erau considerate firești… În manieră ludică, autorul ne sugerează că folosirea unui sinonim poate ascunde o realitate care nu era agreată de Instituție. (În fond, superstiție și supranatural sunt sinonime, nu?). De altfel, în dictaturi, limitarea libertății era tot ceva firesc…). Întru perfecționarea Instituției s-au înființat două secții noi: ”secția experimentală” (experimente chimice, biologice cum ar fi știuca-cocoș) și ”moara instituțională” care producea făină instituțională (un drog ușor, administrat funcționarilor în vederea creșterii eficienței activității, dar și interacționarea cu personajele supranaturale).  Dar, orice inovație are și efecte adverse: s-au înmulțit furturile, violurile, jignirile. ”Instituția se transformase într-un bâlci” (p. 172). Eroul nostru este ales șeful comisiei de disciplină (Observație cu caracter personal, dar cu trimitere la fraza anterioară: asta îmi aduce aminte de clasa VIII-a de liceu, când, fiind cel mai obraznic din clasă, diriginta Ruscior m-a numit șeful clasei, având și grija/ misiunea de a a fi liniște în clasă, tehnică managerială/ pedagogică/ de manipulare plină de succes).  Eroul nostru este înlocuit destul de repede de către un neisprăvit notoriu (șantajist, curvar) , dar care moare de malarie în urma unui raport sexual cu un personaj supranatural (o zebră cu două cozi și corn de rinocer).

 

Cap. 127

 

  1. Amintiri din monahie. Continuă scrisul poematico-delirant. Câinele de lemn i-a dat un sfat: ”Amintește-ți limita ta” (p. 173). De ce scriu? se întreba Teofil. ”Ce mai sunt oare mesajul și adevărul? Reamintire a istoriei, noțiunea de urmă, atenție asupra semnificației. Scandalos.” (p. 175). Avem, din nou, o trimitere subtilă la titlul cărții (conceptul de ”urmă”). Postmodernul Cosmin Perța apelează la o tehnică larg utilizată în multe domenii: PiP – picture in picture, cu variantele sale carte în carte, film în film etc. Aici, în carte, este vorba despre un personaj, Teofil, care scria o carte. ”Fata dracului” îl îndeamnă să nu mai scrie ”rahaturile astea” (p. 175).

 

Cap. 128

 

  1. Instituție. Deși a încercat să nu consume făina, până la urmă nu doar că a făcut-o, dar a devenit și dependent. Trăgea pe nas, cu un pai, praful miraculos, până începea să leviteze (halucinație). ”…eram cu totul dezechilibrat și mizerabil și însăși esența Instituției părea a fi alcătuită doar de halucinații în tonuri sumbre” (p. 177).

 

Cap. 129

 

  1. Amintiri din monahie. Scrie neostoit. Un poem în proză cu iz de halucinații generate de supradoze… ”Fata dracului râdea de mine.” (p. 179). Chiar ea povestește cum în chiliile celor mai habotnici călugări sălăsluiește câte un drac… (Vezi discuția despre inerenta comuniune a concreptelor contrarii: bine-ră, adevăr-fals, frumos-urât etc.)

 

Cap. 130

 

  1. Instituție. Știuca-cocoș cucuriga în biroul eroului nostru. Halucinațiile devin tot mai puternice. Primește un plic prin care este anunțat că ”Romanul dumneavoastră a fost citit și, în măsura în care este posibil, vom încerca să transformăm Instituția într-un loc plăcut și numai al dumneavoastră. … Împreună, Instituția va reuși” (pp. 181-182). Așadar, bănuiala lui s-a confirmat: Instituția controla totul și nu se putea evada de acolo.

 

Cap. 131

 

  1. Amintiri din monahie. O pagină de carte de esență a creștinismului, mai exact a credinței puternice în Dumnezeu/ Iisus. ”…până la urmă, pe lumea aceasta sunt responsabil numai și numai pentru mine, pe mine trebuie să mă salvez prima dată, înainte de a încerca să- salvez pe alții, și asta o pot face numai în singurătate” (p. 182). ”Ai destulă credință, călugărașe, să te întâlnești cu mine? m-a întrebat fata dracului” (p. 183).

 

Cap. 132

 

  1. Instituție. Unde eroul nostru află că, de fapt, el era Directorul Instituției încă din prima zi când a venit. ”Vedeți dumneavoastră, Instituția este o societate egalitară, directorul nu e unic și nu e despot, numai Instituția este unică și e despot, directorul se rulează. Oricine poate fi director și pentru bunul mers al Instituției directorul trebuie să fie ascuns, nimeni nu trebuie să știe cine este directorul, nici măcar el însuși, pentru a nu fi influențat de puterea lui și penru a nu fi tentat să abuzeze de ea. … Dumneavoastră ați luat toate acele decizii, eu numai le semnam, dar dumneavoastră gândeați tot, erau dorințele și deciziile dumneavoastră” (p. 183-184). Dar, se aflase de atitudinea sa împotriva Instituției, iar Instituția a hotărât să-l recicleze/ lichideze, respectiv va fi ”reciclat, digerat de marele stomac al memoriei culturale a Instituției, spre binele nostru, al tuturor”. Printre deciziile luate de eroul nostru se afla și consolidarea securității interne, toate acestea au ”adus Instituția pe noi culmi ale progresului” (p. 184). Trimiterile spre modelul carceral al dictaturii comuniste mi se par evidente. După ce i-au fost aduse la cunoștință meritele și acuzațiile, sentința de reciclare a fost executată: ”doi haidamaci în parpalac, asistenții directorului, m-au luat de subsuori și unul dintre ei m-a lovit cu ceva în cap. Durere și negru. Și liniște. Durere cruntă și o liniște crudă. Apoi, dintr-odată, oarecum pe neașteptate, tot acest labirint respingător a luat sfârșit” (p. 185). În fond, interpretez eu, visul lui Teofil, internat într-un spital de psihiatrie luase sfârșit. Începea să se vindece, să se trezească, după o comă profundă și îndelungată. Acest capitol este ultimul referitor la Instituție. Eroul nostru avea deja peste 22 de ani.

 

Cap. 133

 

  1. Amintiri din monahie. Îi spune părintelui Sofronie că vrea să devină pustnic și că vrea o dezlegare pentru asta. Părintele nu-i dă dezlegare, fiind încă nepregătit pentru așa ceva, dar îl binecuvântează. ”Mi-am luat cărțile de rugăciuni și hainele și într-o jumătate de oră eram plecat. ”În sfârșit! a spus fata dracului” (p. 186)

 

 EPILOG

 

Cap. 134

 

  1. Odată cu încheierea coșmarului instituțional, Teofil se îndreaptă, cu trenul, apoi cu autostopul, spre locurile din apropierea zonei natale. Ajunge pe lângă Prundul Bârgăului. ”Într-o zonă retrasă, neumblată, mi-am făcut o cociobă din crengi și bușteni pe jumătate îngropată în pământ în buza unui deal, lângă un pârâu, și m-am nevoit acolo trei luni și ceva” (p. 189). Reapare ”fata dracului”, zâmbitoare, radioasă. ”Mi-am făcut cruce și ea a izbucnit într-un râs sănătos. Orice aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189). Într-adevăr, viața este frumoasă, minunat de frumoasă, al naibii de frumoasă!

 

Întorsătura întregii povești (presupusa devoalare a miezului enigmei celor întâmplate) apare în faza următoare, când ”fata dracului” (eul ascuns al vieții) îi spune că, de fapt, totul se întâmplă numai în mintea sa, că nici botezat n-a fost și nici călugăr n-a devenit, că totul este doar rodul închipuirii sale, al fantasmelor lui. Așa numita fata dracului susține că nici măcar ea nu există, ci era vorba despre sentimentul de culpabilitate trăit de eroul nostru, sentiment echivalent cu partea întunecată a conștiinței sale forțate până la limite (pp. 189-190).  Această mauvais raison a răbufnit și s-a autodevoalat tocmai în condiții de relaxare, de aflare a liniștii în context natural și în deplină singurătate (doar el și credința sa). Încercând s-o alunge pe ”fata dracului”  (care s-a făcut nevăzută) eroul nostru adoarmne în culcușul său improvizat în pădure.

 

Cap. 135

 

  1. La trezire, fata dracului era din nou prezentă, de data asta însă sub chipul unei asistente medicale/ doctorițe care i-a explicat că, în realitate, a avut o cădere nervoasă și că a delirat săptămâni în șir (ceea ce în mintea eroului nostru au fost ani). Intră în salon părinții săi, iar mama își exprimă regretul pentru că nu l-a botezat la timp. Intervine și tatăl care îi explică, și el, că a avut o ”depresie urâtă” (p. 191). Pentru eroul nostru aceste explicații nu au contat, i-a considerat ca fiind din altă lume, dar acceptă – în final – să-i asculte și să audă povestea propriei sale vieți…. (Urmează, în carte cinci rânduri de puncte-puncte, sugerând că a fost o lungă și obositoare poveste). Eroul nostru se preface că și-a revenit, cere să fie dezlegat din cămașa de forță, ”fata dracului” fiind, evident, de față. Scăpat din strânsoare, eroul povestirii îi aleargă prin salon, renegându-i. Părinții săi aveau un singur nume: Iisus Hristos. Episodul ”de salon” se încheie cu reapariția haidamacilor (la fel ca cei de la Instituție), care l-au legat și închis. Nu avea cum să scape, continuă să se roage și adoarme.

 

Conform alternanțelor cu care ne-a obișnuit autorul (un capitol de realitate și unul de fantastic) ceea ce urmează ar fi fost un capitol de Realitate (R). Autorul a ales să se abată de la regulă și include o amintire din călugăria lui Teofil, posibil un nou vis în somnul de la izolare. Este invocat ”Epifanie al Salaminei care spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Citând un alt personaj biblic, nenumit, eroul nostră își reamintește că ”În această luptă sunt de găsit toate subtilitățile credinței” (p, 193). Elogiul făcut pustniciei și invocarea faptului că Petru a avut o experiență similară, alternând credința cu trădarea/ blestemul pentru ca în final să se atașeze definitiv de ”Domnul (Iisus) și că Acesta a fost om adevărat”. (p. 192). Densitatea simbolurilor atinge cote extraordinar de înalte, autorul reușind ca pe parcursul acestui Epilog să condenseze idei, mesaje și explicații foarte foarte puternice.

 

  1. Am mai scris (undeva) că meritul uriaș al doctrinarilor creștini a fost acela de a prezenta noțiunea de divinitate supremă (Dumnezeu) în tridimensionalitatea ei (exact ca mediul în care locuiesc oamenii pe Pământ), iar unul dintre cei trei piloni ai Sfintei Treimi să fie un Pământean conceput din Cer, născut pe Pământ și urcat apoi, din nou, la Cer. Includerea evreului Iisus Hristos în conceptul de divinitate la care se închină și azi milioane de creștini are o importanță simbolică deosebită și care ar trebui tratată, mai pe larg, în mod separat. Așadar, triadicidatea Dumnezeului suprem și dualitatea Om-Dumnezeu face o bună întemeiere a ideologiei iudeo-creștine, una care nu a rupt legăturile veterotestamentare în noua doctrină. Dimpotrivă. În calitatea mea de agnostic, dar și de preocupat de studiul teoriilor, doctrinelor și ideologiilor (istoria ideilor și a mentalităților) consider că o (re)apropiere doctrinară a doctrinei creștine cu doctrina mozaică ar fi oportună și chiar necesară (în actuala confruntare cu lumea islamică, dușman declarat al creștinismului și mozaismului deopotrivă).

 

Pasajul de mai sus, în care era evocat Petru și piatra, mi-a conexat mintea la o formulare a evreului Mihail Sebastian din cartea ”De două mii de ani”: ”gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.

 

Din nou, deși ar fi putut avea loc o separare pe capitole, finalul cărții este concentrat doar într-un unic paragraf, foarte complex, din nou cu o densitate neobișnuită, în care se vorbește/ scrie despre decizia de nezdruncinat  a eroului nostru care se trezește din visul din spitalul de psihiatrie și își continuă visul din cocioaba din pădure. Virtuozitatea auctorială se simte, aici, din plin, aplicându-se procedeul postmodern de care am mai amintit și care este folosit tot mai des de scriitorii români contemporani, acela numit PiP (picture în picture), dar la modul mai amplu. Avem, astfel, aici, nu doar un vis în vis, ci un vis în care eroul visa că visa. Și iată ce visa: că s-a trezit în cocioaba sa din Prund (prund înseamnă pietriș, o altă trimitere simbolică la singurătatea și tăria pietrelor) și că își împlinea visul isihast al solitudinii și rugăciunii. Pe o buturugă, în peisaj silvic ideal/ edenic, eroul îi scrie o lungă scrisoare de adio mamei sale. Și pentru ca procedeul PiP să atingă sublimul/ supremul, în visul său din Instituție, în care se făcea că a ajuns la un spital, spital în care visa că este în pădure, iar în acel vis îi scria o scrisoare mamei sale și în care îi spunea/ scria:”Visez, adeseori că sunt la Dunăre și că intru în ea încetișor până ce mă acoperă” (p. 193). Adică, în somn visează că se îneacă în apa Dunării (care seamănă cu apa Wasserului) pe care pluteau mii de maci plutind în derivă laolaltă cu un bărbat ”pe jumătate-necat” (p. 194).  În acest ultim vis, în care îi scrie mamei sale că visează, se autodescrie ca fiind un realist ce știe să facă distincția între vis și realitate: ”Bineînțeles că nu sunt un om puternic și nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea și curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta e vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care nr poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule de inexistență. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecați, însă tu nu te speria, tu ești o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, vreau o liniște absolută în urma mea, o perfecțiune a minții, nimic din lumea aceasta” (p. 194).  Absolut, perfecțiune – adică nimic din lumea aceasta. Doar lăsând în urmă relativitățile și imperfecțiunile lumii, adică murind, ratarea este evitată sau absolvită. Viața, este, în fond, un șir luuuung de ratări și al cărei capăt nu este o ratare (cum se crede), ci tocmai încheierea șirului de ratări, evitarea absolută a oricărei ratări. Pe scurt, mesajul cărții (pe care eu l-am receptat astfel) este: setea de absolut poate fi ostoită doar dacă ne ferim de posibilitatea de a rata raportată la idealuri și cutume stabilite/ impuse de alții. Singurătatea este o primă soluție. Ca și somnul (care este o moarte mică), solitudinea este – și ea! – o moarte mică, sau o pregătire pentru aceasta. Drept pentru care, eroul nostru nu optează pentru sinucidere, ci pentru nevoire, pentru omorârea socializării, pentru o asumare a izolării cu toate avantajele și dezavantajele acesteia. Unii oameni vor să schimbe lumea, să o facă după modelul lor mental, în timp ce alții doar nu vor să se mai lase schimbați de alții și optează, curajos și responsabil, pentru propria schimbare de statut. Este ceea ce sublinia și Tolstoi: ”Fiecare se gândește cum să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândește cum să se schimbe pe sine”. Cu privirea ațintită în sus, amintirile neplăcute ale vieții sale în lume îl năpădesc pe Teofil/ Copilul fără nume: Samson cel foarte puternic care a fost ucis de slăbiciunea de a fi onest/ corect/ moral într-o lume strâmbă prin definție, respectiv de a avea încredere în oameni; apoi planurile nebunești ale eroului însuși, Instituția, vrăjitoriile și predestinările inevitabile, dar și – cel mai dureros fapt amintit – îngenuncherea (umilirea) sa în curtea școlii,  aminterea Andrei/ (Andei? vezi pagina 58), așteptarea chinuitoare a bunicului, blazonul încărcat al familiei plin de oameni extraordinari.

 

Concluzia finală: ”Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare” (p. 195), adică o simplificare maximă a lucrurilor, o pustnicie deplină, fără ratări și idealuri nebunești generatoare de insatisfacții fără capăt. În fond, acesta este crezul creștin ortodox isihast, un crez care își propune să reducă nevoile/ trebuințele fundamentale ale oamenilor doar la trei. (Teoreticienii isihasmului susțin că oamenii obișnuiți au 18.000 de trebuințe, în timp ce cei extraordinari care acceptă să se nevoiască în pustie au doar trei trebuințe). Cezar Petrescu spunea că ”Viața poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitatea”. Eliminarea dependențelor/ trebuințelor este calea spre înțelepciune (”Singurătatea hrănește gândurile mari” spunea Gogol.) și spre iluminare. Grijile sunt păcate, or oamenii extraordinari nu trebuie să trăiască în păcat. Pustnicii se leapădă de multele trebuințele dictate de simțuri și se înDUHovnicesc.  Ca să-l citez pe Nichita Stănescu, ”Totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles”.

 

Izolarea de lumea înconjurătoare nu este doar apanajul asceților religioși/ isihaști, ci și al scriitorilor care, pentru a nu-și rata talentul și vocația, trebuie să se izoleze cât mai mult în imaginar, în afara tentațiilor lumești, evident de frica ratării. O spunea și Alex Ștefănescu, în 2004, în articolul său despre un articol al lui Lucian Raicu (Bernard Leibovici) ”Reflecții asupra condiției de scriitor”: ”Pentru a-şi realiza opera” care uneori, după strădanii extenuante, se dovedeşte de nerealizat”, scriitorul plăteşte un preţ extrem de mare: el trebuie să se desprindă din fluxul vieţii, pe care o iubeşte ca nimeni altul, să se izoleze şi să devină un fel de spion al vieţii celorlaţi, iar în cele din urmă să se închidă în lumea lui imaginară. Desprinderea aceasta nu se săvârşeşte atât de simplu, ca prin întoarcerea unui comutator. După cum susţine Lucian Raicu „care are cunoştinţe sau, mai exact spus, intuiţii pătrunzătoare în materie de psihologie şi sociologie”, ea seamănă mai mult cu o smulgere dureroasă, însoţită de sentimentul unei pierderi ireparabile”  (cf. http://www.romlit.ro/lucian_raicu_-_reflecii_asupra_condiiei_de_scriitor ).

 

 

Considerații generale despre romanul ”În urmă nu mai e nimic”

 

Jurnalul-roman fantastic/ fabulos/ ficțional/ imaginar/ de basm scris de Cosmin Perța este unul cu multiple chei, deschis multor interpretări, inclusiv fantastice (poate unele chiar fantasmagorice), doar unele dintre ele fiind verosimile/ credibile/ aplicabile sau acceptate ca atare de către autor. ”Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic” susținea Feodor Dostoievski.  Este exact ca lumina și întunericul, binele și răul, sănătatea și boala etc. Una nu poate exista și nu poate fi definită în afara celeilalte. De aceea, fantasticul trebuie să irumpă, epifanic, din real, din cunoscut. Este rețeta pe care o aplică Cosmin Perța în ”În urmă nu mai e nimic”: după ce ne introduce în atmosfera copilului strămutat de la sat la oraș, șocat de moartea bunicului drag, deci o tamoseferă absolut veridică și verosimilă, treptat-treptat apare fantasticul/ irealul/ imaginarul, visul, halucinația. ”Fata dracului” ține, totuși, de real și nu de fantastic, cel puțin dacă se acceptă interpretarea că această sintagmă este tocmai vocea conștiinței interioare, a spiritului de conservare pe care îl are orice om viu sau a instinctului vital (viașa însăși).

 

Pentru cititorul care nu dă pagină după pagină doar să vadă cum și unde sfârșește povestea eroului romanului, cartea de față este un îndemn la relectură, la hermeneutizare detașată și liberă la maximum, la extragerea plăcerii nu doar din cunoașterea ficțiunii romanțate, ci din bucuria înțelegerii unor mesaje (semi)cifrate, mesaje pe care fiecare cititor este liber să le recepteze și să și le transmită. Chinul auctorial tocmai în asta cred că a constat: în oferirea de tablouri și situații nedefinite și nenumite care pot naște în mintea cititorului (doritor de esențe gustate ca atare sau diluate) imagini concrete, amintiri proprii, învățăminte autoadministrate și autoaplicate în viață. Sigur, plăcerea lecturii și admirarea construcțiilor lexicale ale autorului sunt și ele importante, dar eu unul – amator de basme fiind – nu pot rezista tentației de a vedea, ulterior lecturii, atât canavaua pe care a țesut și brodat scriitorul, dar și țesătura finală în splendoarea ei aparentă. Cum inspirat afirma Paul Gauguin, ”închid ochii ca să văd”. De reținut faptul deloc neglijabil și foarte rar întâlnit, acela în care scriitorul de fantasy este și teoretician de fantasy, creator de teorii explicative legate de crearea și înțelegerea/ receptarea/ interpretarea fantasticului. În cartea sa ”Introducere în fantasticul de interpretare”, Ed Tracus Arte, București, 2011, Cosmin Perța subliniază specificul noii (adică postmodernei) proze fantastice: melanjul cât se poate de intim al realului cu irealul, granița dintre acestea fiind nu doar trecută cu ușurință, ci mutată subtil și imprevizibil când într-o direcție, când într-alta, astfel încât dacă un cititor și-ar propune să deceleze cele două planuri s-ar afla în fața unei sarcini similare cu aceea a separării albușului de gălbenuș dintr-o omletă bine bătută… Cred că nu greșesc dacă sugerez cititorilor cărților lui Cosmin Perța să citească, înainte de a lectura proza sa de fantasy, cu multă atenție cartea sa de teoretizare a fantasticului postmodernist. (Din păcate, cartea nu se mai găsește în librării și anticariate – cel puțin în Iași – iar presupusul și promisul volum secund întârzie să apară…). Pentru cititorul nerăbdător să afle cheile de interpretare de la chiar teoreticianul hermeneuticii postmoderne a fantasticului redau pasajul în care ni se atrage atenția asupra faptului că melanjul real-ireal în proza postmodernă este unul deliberat, premeditat, căutat chiar. Dar, mai înainte, câteva precizări preliminare ale autorului: definitorii pentru fantasticul de interpretare (faboulousness) sunt ambiguitatea și atmosefera propagată de ambiguitate în textul romanului. Printre tehnicile de creare a sentimentului de fantastic se amintesc: visul, nebunia, mitologiile personale, miraculosul, suprarealismul situațional sau lingvistic: Toate aceste tehnici sunt aplicate/ utilizate în povestea lui Teofil.  Pentru autorul teoriilor despre fantasticul de interpretare (postmodernist) ”acest melanj, de la distanță, nu pare a fi ieșit din comun. Da nu este real, și nici fantastic nu este, poate fi real sau poate, la fel de bine, să fie și fantastic, depinde cum interpretăm. Acesta este fantasticul de interpretare în accepția cea mai directă și simplistă” (”Introducere…., pp. 18-19).  Concret, ”Amintirile, fantasmele, viziunile, demența, tulburările fizice sau psihice, mistica și mitologia, folclorul și folclorul urban sunt amestecate până la indistincție uneori, în diferite combinații. Realul și fantasticul se combină uniform, dar cea care contează cu adevărat este viziunea fantastică a ansamblului.”  (p. 19). Distanța dintre proza de ficțiune (cu accentul pe realism) și proza fantasy (cu accentul pe suprarealism) este, adesea, infimă și ține de dozaj. Spre exemplu, cartea lui Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar, Cartea Românească, 2015 (vezi o bună recenzie a lui Adrian G. Romila la http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/regele-gogosar-2257 ) este considerată o carte de ficțiune, în timp ce cartea ”În urmă nu mai e nimic” a lui Cosmin Perța  este clasificată ca o carte de fantasy. La o lectură paralelă și comporată observăm că rețetele sunt foarte asemănătoare (inclusiv tehnica – oarecum de marketing – aceea de a relua personaje din cărțile anterioare, ceea ce obligă, oarecum, la citirea întregii opere, nu doar a unei singure cărți….). Așadar, apropierea dintre real și ireal în cărțile de fantasy pot sugera un trend, acela al contopirii ficțiunii cu fantasticul. Deocamdată, fantasy – ul postmodern își consolidează dreptul de cetate, căutându-și identitatea de (sub)gen. În concepția lui Cosmin PerțaMiza fantasticului de interpretare este mai întotdeauna declanșarea epifaniei, în timp ce în cadrul fantasticului modernist avem de-a face cu dorința de a înspăimânta, de a terifia sau măcar de a ridica niște sumbre semne de întrebare. Fantasticul modernist este împlinit și fără aportul receptorului, povestea sa este finalizată, sensul este complet, pe când în cazul fantasticului de interpretare receptorul este absolut necesar pentru a descifra sensurile textului și pentru a avea în urma acestei descifrări revelația unei lumi nevăzute, a unei realități magice, mitice sau fanteziste. De abia atunci este împlinit textul fantasticului de interpretare, acesta riscând în lipsa unei înțelegeri complete sau a unei comunicări afective să rămână opac, să pară incoerent sau fără referent. Dacă fantasticul modernist îți prezintă o lume stranie, finalizată, care la un moment dat te șochează, devine distinctă de realitate și te obligă să o respingi, fantasticul de interpretare te provoacă să descoperi o lume fascinantă, miraculoasă, înșelătoare, la a cărei formare contribui activ și care, treptat-treptat, te acaparează și te încântă, contopindu-se cu realitatea” (”Introducere…”, pp. 19-20).  Despre acapararea lectorului în descoperirea melanjului de fantastic cu realitate ne atenționează și Umberto Eco: ”Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autor și când lectorul și l-a asumat acel text devine și el captiv” (Umberto Eco). Observație: Cosmin Perța nu folosește termenul de „postmodern(ist)”, ca antitetic al celui de modernist. Probabil din dorința de a nu spori lunecoșenia discursului și supralicitarea unui termen controversat, teoreticianul român folosește termenul lui Matei Călinescu, acela de ”fantastic de interpretare”, incluzând în această categorie clasici ruși (F. Dostoievski și N. Gogol) care cu greu ar fi acceptați ca fiind postmoderniști (deși ei chiar sunt, în opinia mea).  (Despre dificultățile încadrărilor în curente/ canoane/ etichete etc. vezi, cu folos http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ ). Cosmin Perța îi include în categoria precursorilor literaturii fantastice de interpretare  pe Gogol, Dostoievski, Kafka, Caragiale și Urmuz. Interesant de reținut că – în opinia unor autori – Biblia însăși este inclusă de către unii analiști în rândul literaturii fantastice (Nodier, Fantastique en litterature, 1830 – vezi despre: http://www.rilune.org/dese/tesinepdf/Scanu/Scanu_Litt%E9raturefantastique.pdf )

 

Fantasticul de interpretare, dezvoltat de Cosmin Perța după conceptul lansat de Matei Călinescu, este și interpretare fantastică, atât din partea autorului, cât și din partea cititorului. Astfel, un basm/ o ficțiune nu este doar transpunerea fanteziei și fantasmelor cititorului într-un text ce respectă rigori estetice, ci și ocazia cu care cititorul este invitat să dea drumul la cele mai fantastice interpretări ale textului scris. Pentru mine, ”fata dracului” este chiar glasul vieții, al trăirii carnale și instinctuale a omului, în timp ce alți lectori (Mihaela Ursa) au văzut în ea simbolul ispitei (fatalmente feminină!) care vrea să-l abată pe Teofil de la traiul canonic creștin/ civilizat/ dogmatizat și să-l piardă. Dar dincolo de asta, cititorul este invitat să reflecteze el însuși asupra sensului vieții: căror reguli merită să te supui și cărora nu?

 

Până aici avem deja câteva teme majore ale cărții: a) libertatea credinței și avatarurile acesteia; b) libertatea de conștiință – fiecare face ce vrea și crede că e bine: bunicul reduce aria lecturilor la o singură carte, impunând deja o orientare spirituală, fapt ce face ca presupusa liberate (oferită de părinți) în alegerea religiei fiului lor să fie una ipocrită (exact ca în Edenul inițial când Dumnezeu i-a făcut o femeie lui Adam și apoi i-a dat libertatea să-și aleagă o soție…); c) libertatea de acțiune – copilul fuge de-acasă în căutarea unui sens superior al vieții.

 

Experiența primelor cinci clase de școală este una șocantă pe mai multe planuri: familial (alcoolismul părinților a transformat o familie normală într-una anormală, dar o oferit și un model de ieșire din criză: scrisul tatălui ca terapie de ieșire din crize; aceste amintiri ale alcoolismului din familie se regăsesc în viziunile onirico-deliranto-halucinogene din cadrul Instituției), sexual (tot ce era acoperit și interzis era firesc să fie căutat și cunoscut), relațional (prieteniile erau, adesea forme interesate de atingere a unor scopuri cum ar fi: protecția în fața celor puternici, dominarea celor mai mici, obținerea grațiilor unor colege etc), rațional, băiatul chinuindu-se să înțeleagă logic realitățile înconjurătoare, spiritual (lupta permanentă între educația biblică și vocea sângelui/ instinctul băiatului, voce numită, inspirat, ”fata dracului”).

 

Dialogul rațiune-credință este firul călăuzitor al cărții: rațiunea este o chestiune care ține de individualitate/ personalitate/ identitate; credința este o chestiune care vine de la și ține de colectivitate/ societate/ comunitate. Copilul (viitorul Teofil) se vede obligat să discearnă între raționalitatea primită la școală și spiritualitatea primită în familie (de la bunic): o atare competiție este un factor favorizant al apariției comportamentului schizoid. Ceea ce s-a și întâmplat în urma peregrinărilor lui Teofil prin țară: o criză de conștiință transpusă într-o criză de schizofrenie cu aspecte delirante. Credința apare ca liant social, ca mijloc prin care umanitatea se apără de propria sa disoluție (prin posibila apariție a lipsei de sens a vieții umane). În modernitate, raționalismul părea să înlocuiască religiile, dar în postmodernitate raționalitatea pălește în favoarea melanjului de credințe noi nu neapărat religii (transdisciplinaritatea fiind doar una dintre ele), postmodernitatea însăși apărând ca un fel de new age/ eră nouă. Gândirea postmodernă slăbește edificiul rațiunii prin acceptarea logicii inductive, a intuiției, imaginației și inspirației ca surse posibile ale descrierii realității prezente și viitoare. Postmodernul Cosmin Perța face dovada postmodernității sale prin melanjul de real-ireal în care plasează acțiunea fantastică a cărții. Irealul este abia întrezărit printre rândurile primelor două părți ale cărții pentru ca în partea a treia să ocupe aproape întregul spațiu al cărții. De aici și clasificarea acesteia în categoria fantasy cu elemente de absurd și delir patologic. Raportul ireal-real este unul care pornește de la subreal, trece prin real, terminând apoteotic în suprareal(ism). Sugestivă pentru această evoluție a irealului în defavoarea realului (din cartea ”În urmă nu mai e nimic”) este demonstrația ludică despre forma grafică a povestirilor făcută de către Kurt Vonegut: https://vimeo.com/53286941

 

Ratio et Revelatio

 

Rațiune și credință, (reason and faith: http://testosteronecivilization.com/the-singularity-and-the-tree-of-knowledge/ , http://testosteronecivilization.com/the-objective-bible-resolves-the-faith-reason-dichotomy/ , http://testosteronecivilization.com/the-postmodernist-attack-against-modernism-the-biblical-philosophy-of-the-age-of-reason/) pendulare ad infinitum, un perpetuum mobile al (ne)înțelegerii devenirii noastre existențiale spre inexorabila nonexistență. În dragostea trupească, rațiunea întărește pasiunea, dar poate slăbi credința. În dragostea față de divinitate, rațiunea slăbește pasiunea, dar poate întări credința. Acest ultim caz are loc sub forma raționalizării misticului/ revelatului care este mereu potențat (și) prin argumente logice, raționale, abil inserate în argumentația de ordin divin. Există mai multe încercări de a reuni sub același teritoriu explicativ rațiunea și credința sub forma contopirii celor două domenii considerate, din start și demult, ca fiind diametral și ireconciliabil opuse. Printre acestea se numără eforturile unor cercetători români din domeniul fizicii și astronomiei (Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi. vezi mai multe la   http://ciret-transdisciplinarity.org/index.php ). Printre adepții contopirii sau cel puțin ai eliminării conflictului religie-știință se află bisericile creștine (neo)protestante (religia Bahai de asemenea).  Simbolic vorbind, viața omului este un permanent conflict între bine și rău, între ”trimișii” îngerilor și cei ai dracilor, între scopuri și mijloace, între eu și celălalt, între dorință și putință etc. (”Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu”,  Feodor Dostoievski, Frații Karamazov). În fiecare dintre noi există glasuri interioare care, uneori, pun stăpânire pe voința noastră generând acțiuni nebenefice nouă și/ sau semenilor.

 

Cartea lui Cosmin PerțaÎn urmă nu mai e nimic” este jurnalul de luptă al forțelor luminii și întunericului, exact ca în citatul din Dostoievski. ”Fata dracului” este mai mult vocea care însoțește, ca o epifanie, fiecare secundă a existenței umane, contopindu-se și confundându-se cu aceasta. (Apropos de epifanie: acest cuvânt grecesc care înseamnă arătare, apariție, irumpere a sacrului în profan este și numele unui mare prelat creștin – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Epifanie_de_Salamina –  al cărui nume este invocat de Teofil pentru a-și argumenta decizia sa de a se rupe total de lume și de a trăi izolat: ”Epifanie al Salaminei spunea că în pustie ajungi la porțile iadului și că acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu și pe care porțile iadului să nu o poată înfrânge” (p. 192). Interesant este că Sfântul Epifanie a fost un evreu convertit la creștinism la maturitate, fiind botezat devenind apoi călugăr. Evident, invocarea acestui sfânt sugerează dorința ardentă a lui Teofil de a urma calea marilor înaintași: Hristos, Petru, Epifanie etc. Propensiunea evreului convertit la creștinism pentru monahism este, de fapt, modelul cultural pe care tânărul Teofil dorește să-l urmeze. ”Gustul” pentru solitudine/ izolare în pustie este o caracteristică a evreilor, fapt consemnat de Mihail Sebastian în cartea ”De două mii de ani”: ”Gustul iudeu al solitudinii, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră”.  Referindu-se la această carte, Paul Cornea în numărul 399/ 2007 al revistei Observator cultural atrăgea atenția asupra similitudinilor existente între M. Sebastian și Mircea Eliade. Redau această observație cu intenția de a-l include și pe Cosmin Perța în lista celor care au un model cultural asemănător lor: ”în modul de construcție a romanului și în modalitatea sa expozitivă, autorul se află pe o lungime de undă comună cu Mircea Eliade și ceilalți reprezentanți ai generației criterioniste. Literatura pe care o practică se definește prin trei trăsături pe care le regăsim, emblematic, la toți colegii săi: autenticismul – în speță scrisul la persoana întîi, din unghiul propriei experiențe de viață; existențialismul – focalizarea pe probleme-limită, în disprețul cititorului amator de stereotipuri comode și superficialități amuzante; în fine, jurnalul ca formă preferată de exprimare, prin atributele lui de directețe, sinceritate, documentarism, individualizare și, nu în ultimul rînd, de implicare în actualitate.” Rezum cele de mai sus și afirm că autenticismul, existențialismul și jurnalismul – așa cum sunt ele descrise de Paul Cornea – sunt perfect valabile și în ceea ce privește scriitura lui Cosmin Perța, cel puțin în cea din acest roman. În Epilog, fata dracului care, spune Teofil în mintea sa, ”Orice-aș zice, era frumoasă, era minunat de frumoasă” (p. 189) se identifică cu viața însăși, cu experiența de viață a fiecăruia. Acestă experiență îi șoptește eroului nostru că ”de fapt totul se întâmplă numai în mintea mea, că nu m-am botezat și nu m-am călugărit, că totul este doar rodul închipuirii mele, al fantasmelor mele, chiar și ea nu era fata dracului, ci doar vinovăția mea, partea întunecată a conștiinței mele forțate până la limite” (pp. 189-190).

 

Ca o concluzie, cartea lui Cosmin Perța,În urmă nu mai e nimic” este o carte bine scrisă, care problematizează și invită la gândirea de soluții (raționale sau iraționale) la problemele vieții. Rețeta de scriere a cărții pare simplă, dar aplicarea acesteia a presupus, cred, eforturi consistente pentru echilibrarea frazelor, sensurilor, informațiilor și mesajelor într-un tot unitar și armonios. Cum am mai spus, autorul folosește ”tehnica sandviciului”, respectiv alternarea permanentă a realului cu irealul/ fantasticul, a amintirilor din trecut cu fapte din prezent, a visului cu trezia, a credinței în forța divină cu instinctele primare, diabolice (”fata dracului”). Și ca orice carte de fantasy postmodern, cartea se termină în coadă de pește, adică cu un evantai de  posibilități, atrăgând cititorul în reflecții postlectură și transformându-l, cum numeam eu în anii 80, în coautor.

 

 

Liviu Druguș

www.facebook.com/liviu.drugus

Miroslava, Iași

27 decembrie 2015

 

 

Recomandări webografice și bibliografice la temă: 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm Despre isihasm

http://www.crestinortodox.ro/religie/isihasmul-romanesc-69496.html Despre isihasmul românesc

http://ub-filosofie.ro/~stefanov/work/Gheorghe%20Stefanov%20-%20Perspective%20asupra%20relatiei%20stiinta%20-%20religie.pdf  Relația știință-religie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bia_dintre_religie_%C8%99i_%C8%99tiin%C8%9B%C4%83

Ian G. BarbourQuand la science rencontre la religion, 2005; Thierry Magnin, Entre science et religion – Quête de sens dans le monde présent, 1998, préface de Basarab Nicolescu, postface d’Henri Manteau-Bonamy,

Basarab NicolescuFrom Modernity to Cosmodernity – Science, Culture, and Spirituality, State University of New York (SUNY) Press, New York, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.), Transdisciplinary Education, Philosophy and Applications, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2014.

Basarab Nicolescu and Atila Ertas (Ed.) TransdisciplinaryTheory and Practice, ATLAS Publishing, Lubbock, Texas, USA, 2013.

Thierry Magnin, L’expérience de l’incomplétude – le scientifique et le théologien en quête d’Origine, Lethielleux/Desclée De Brouwer, Paris, 2011, préface de Basarab Nicolescu.

Pompiliu Craciunescu, Vintila Horia – Translittérature et réalité, Editions L’Homme Indivis, Veauche, France, 2008

Thiery Magnin, Devenir soi à la lumière de la science et de la Bible, Presses de la Renaissance, Paris, 2004.

Basarab Nicolescu et Magda Stavinschi, Science and Religion-Antagonism or Complemenarity ?, sous la direction de, XXI : Eonul Dogmatic, Bucarest, 2003.

Pompiliu Craciunescu, Eminescu-Paradisul infernal si transcosmologia, Junimea, Iasi, 2000.

Aux frontières de la science – Dictionnaire de l’ignorance, sous la direction de Michel Cazenave, Hachette Littératures, Collection „Pluriel”, Paris, 2000.

Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique ? Nouvelle Cité, Paris, 1993.

http://www.descopera.ro/stiinta/2663543-stiinta-vs-religie  O schisma istorica

http://www.crestinortodox.ro/tag/stiinta+si+religie/

 

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/stiinta-religie-complementaritate-opozitie-72658.html

 

Călinescu Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, traducere din limba engleză de Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, Mona Antohi, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2005. Postfață de Mircea Martin (coordonatorul tezei de doctorat al lui Cosmin Perța)

 

Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Editura Polirom, 2001 (cartea în care este lansat conceptul ”fantasticul de interpretare)

Perța Cosmin, Introducere în fantasticul de interpretare, Ed Tracus Arte, 2011, 194 pagini ”Originalitatea lucrării constă, … , în ipotezele personale lansate…. şi în demonstra­ţia de ansamblu care impune în câmpul nostru disciplinar un nou concept: fantasticul de interpretare” (Mircea Martin).  Vezi și:  http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1966  dar și http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf  și http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9

Perța Cosmin, În urmă nu mai e nimic, Ed Polirom, Iași, 2015, 195 pagini

Perța Cosmin, Teofil și câinele de lemn, Ed Hugo Benet, București, 2012

Bădărău George, Postmodernismul românesc, Editura Institutul european, Iași, 2007, 120 pagini

Grădinaru Camelia, Discursul filosofic postmodern: Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, 393 pagini

Glodeanu Gheorghe, Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini

Definiții/ descrieri ale conceptului de (literatură) fantastic(ă):

 

http://ingnios9.wikispaces.com/FANTASTICUL

Rodriguez Mariano Martin, http://helionsf.eu/cine-dicteaz-canonul-3/ Alternative, nr 23, iulie 2012

Lucian Strochi, Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Editura Virtual, 2010, 20 p. http://books.corect.com/ro/books/preview/689/pdf

Ana Zăstroiu, Rolul narației și referențialitatea în discursul fantastic (Fantasticul între narație și reprezentare). Pdf (19 pagini) http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Rolul-nara%C5%A3iei-%C5%9Fi-referen%C5%A3ialitatea-%C3%AEn-discursul-fantastic.pdf

Descrieri al conceptului de fantastic:  http://eliade.uv.ro/nuvela_fantastica2.html

Nicoleta Doina Pop (Pocan), Univ. P. Maior, (Tg Mureș), Perspectives on the concept of fantastic literature, http://www.upm.ro/jrls/JRLS-05/Rls%2005%2046.pdf in: Journal of Romanian literary Studies, issue no 5/ 2014

Cosmin Perța, utopie și distopie http://www.srsff.ro/2012/06/colocviul-ion-hobana-2012-cosmin-perta-utopie-si-distopie-in-in-zahar-de-pepene-de-richard-brautigan/ (Colocviul Ion Hobana 2012)

Rareș Coman Literatura fantastică românească, http://www.scribd.com/doc/93408366/LITERATUR%C4%82-FANTASTIC%C4%82-ROMANEASC%C4%82#scribd

Oana Băluică, Revizitând proza fantastică românească (recenzie la cartea lui Ghe Glodeanu Orientări în proza fantastică românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2014, 669 pagini http://www.contemporanul.ro/lecturi/oana-baluica-revizitand-proza-fantastica-romaneasca.html

http://www.literaturadeazi.ro/autorul-zilei/fenomenul-dostoievski    Fenomenul Dostoievski

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=988&editie=42&autor=de%20Ionel%20Bu%25BAe  Jean-Jacques Wunenburger şi o lucrare de sinteză – Imaginarul, (recenzie de Ionel Buşe)

 

Despre viața și activitatea literară a lui Cosmin Perța

 

COSMIN PERŢA, poet, prozator, eseist, s-a născut în 1982, în localitatea Vişeu de Sus, Maramureş. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Cluj. Masterat şi doctorat în literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat volumele de versuri: Zorovavel, Ed. Grinta, 2002, Santinela de lut, Ed. Vinea, 2006, Cântec pentru Maria, Ed. Vinea, 2007, Bătrânul, o divină comedie, Ed. Charmides, 2009, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011. De asemenea, a publicat romanul Întâmplări la marginea lumii, Ed. Cartea Românească, 2007, volumul de proză Două povestiri, Ed. Tracus Arte, 2010, eseul Introducere în fantasticul de interpretare, Ed. Tracus Arte, 2011 şi monografia Radu G. Ţeposu, rafinament şi intuiţie, Ed. MNLR, 2012.

La volumele sale există la ora actuală peste 200 de referinţe în presa culturală din ţară şi din străinătate. Vezi: http://www.hergbenet.ro/cosmin-perta.html

 

PhD. Cosmin PERŢA (Hyperion University, Bucharest)

Cosmin PERŢA is the Head of the Department of Letters and Foreign Languages, from the Faculty of Social, Humanistic and Natural Sciences. He teaches Universal and Comparative Literature, The History of Romanian Literature, Plurilingualism in Literature, Aesthetics and Rhetorics. He has a PhD in Philology with a thesis on the fantastic in Eastern European literature. His research interests are: Comparative Literature, Film Theory, Literary Criticism, Literary Approaches to Biblical Studies, Moderninist Literature, Postmodern Literary Theory and Popular Culture. He is also a poet, a prose writer and an essayist, and Deputy Editor at the “Tracus Arte” Publishing House, Bucharest. His most recent publications are: Introducere în fantasticul de interpretare (Introduction into the Faboulousness of Interpretation) (essay, Tracus Arte Publishing House, Bucharest, 2011); “Grigore Cugler, A Multi- and Transcultural Vanguardist”, HyperCultura, nr. 2(2012), Bucharest, Victor Publishing House”.

 

Conkan Marius, Teofil câinele de lemn și fantasticul, în: Steaua, nr. 3-4/ 2013 (reprodus integral în: http://ticuriverbale.blogspot.ro/2013/04/teofil-cainele-de-lemn-si-fantasticul.html ). Un fragment din acest articol (referitor la cartea lui Perța ”Teofil și câinele de lemn”) este reprodus de Editura Polirom pe coperta a treia a cărții ”În urmă nu mai e nimic”, ca și cum ar fi o trimitere la această din urmă carte…  De fapt este vorba despre o caracterizare la adresa autorului, valabilă, probabil, și la următoarele cărți ale autorului bucureștean de Cluj venit de la Vișeul de Sus. Iată citatul cu pricina (reluat și de Mihaela Ursa în prezentarea sa din Press One: ”Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic, deși e la fel de bun precum Ștefan Manasia, din generația sa. De aceea, trecut prin grațiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub preșul ironiei și al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu întârzie prin fiecare carte să-și arate talentul”.

 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/baptiste/537-este-cultul-baptist-adunarea-sau-biserica-lui-dumnezeu  (”Sămânţa la care face aici referire Petru, este Spiritul Sfânt nu Cuvântul, deoarece noi am fost născuţi dintr-o sămânţă PRIN Cuvântul lui Dumnezeu, astfel Cuvântul este distinct de sămânţa divină, Cuvântul este mijlocul prin care pătrunde sămânţa în noi, dar nu el este sămânţa”, vezi şi: 1Ioan 3:9,1Ioan 3:24.).    În 1Corinteni 1:10, se spune: „Vă îndemn, fraţilor, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi pe deplin uniţi în gândire şi în scop”.   L.D.: Metodologia Scop Mijloc este mai ușor de înțeles/ acceptat de către baptiști, deoarece ei au interpretat mereu Biblia prin intermediul binomului scop-mijloc

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutic%C4%83 Hermeneutică = tălmăcire/ interpretare. Hermeneutica apare prin sec XV ca și protestantismul și baptismul (Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi – în special – interpretarea conținutului Bibliei.)   Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înțelegerea existențială, pe care o consideră o prezență directă în lume, nemijlocită de alte simboluri și – prin aceasta – dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaștere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa fundamentală „Wahrheit und Methode” („Adevăr și metodă”,1960).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Per%C8%9Ba    Lucian Perța tatăl lui Cosmin Perța (n. 1953) n. 23 noiembrie 1953  critic literar

https://adiparvu.wordpress.com/2014/04/17/repetabila-hilara-dedicata-lui-lucian-perta-si-fiului-sau-cosmin/ Lucian Perța și fiul său Cosmin

 

http://www.autorii.com/scriitori/cosmin-perta/ COSMIN PERTA – biografie – (opera si scrierile)

 

Cosmin Perta s-a nascut in 1982 la Viseul de Sus (Maramures)

.
Clujean de adoptie (literat cu acte-n regula, dupa studii la Universitatea „Babes-Bolyai”), a fost redactorul mai multor reviste literare napocane.
A publicat in 2002 „Zorovavel”, volum de versuri bine primit si premiat prin tot Ardealul. Prezent in antologia „Generatia 2000”, alcatuita deMarin Mincu, Perta scrie poezie si proza si este in prezent jurnalist cultural la ziarul „Clujeanul”
Cand a debutat, la 20 de ani, cu „Zorovavel”, Cosmin Perta a devenit dintr-o data una din vocile convingatoare ale unei generatii in plina afirmare. Dintre poetii Clujului, care constituie (continuand traditia echinoxista) un centru important al poeziei romanesti contemporane, Perta este, alaturi de Stefan Manasia si Rares Moldovan, unul dintre cei care dau substanta discursului echinoxist actual (desi fiecare din ei s-a desprins definitiv de matca) in paradigma noii sensibilitati milenariste si despre care se vorbeste (pana, hat, la Bucuresti), cel mai des.
Imbinand atat de fericit si de firesc tandretea cu forta, artificialul de sorginte baroca si vitalitatea provocatoare, violenta si suavitatea, Cosmin Perta arata ca si-a imblanzit, de la debutul de acum patru ani, imaginarul poetic, si a reusit sa scape de ultima stangacie care-l impiedica sa intre in randul poetilor maturi si valorosi: metaforizarea excesiva. Cu „Santinela de lut” (care cuprinde cateva superbe poeme de dragoste, si versuri memorabile in care fiorul mortii este surprins intr-o forma cizelata, pregnanta, tulburatoare, cum doar putini poeti de azi reusesc), Cosmin Perta da una din cartile cele mai puternice si mai generoase pe care douamiismul poetic le-a pus pana acum in circulatie.

 

http://boguselenush.blogspot.ro/2012/05/cosmin-perta-si-ioan-es-pop-la-chisinau.html  Dino Buzzati  (precursor al fantasticului postmodern)

 

http://www.okian.ro/introducere-in-fantasticul-de-interpretare-9786068126999.html   Introducere în fantasticul de interpretare (la origine teza de doctorat a lui Cosmin Perța)

Numele complet Adrian-Cosmin Perța (drd)  Îndrumător teză de doctorat prof Mircea Martin (UB)  Fantasticul ca rezultat al interpretării în proza central şi est-europeană (rezumat teză la  http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Perta%20Adrian-Cosmin%20-%20Fantasticul%20ca%20rezultat%20al%20interpretarii/rezumat%20teza%20cosmin%20perta.doc.doc.Cosmin Perta 5 August · pe pagina sa de Facebook, anunță apariția iminentă a cărții sale ”În urmă nu mai e nimic”: ”In sfarsit e gata romanul care m-a secatuit de putere in ultimii trei ani. Miercuri merge la tipar, sa aiba cale batuta!”   PREZENTAREA EDITURII POLIROM   (LD: cartea a apărut la 19 august 2015)

Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, editia 2015
Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, in cadrul Salonului International de Carte de la Chisinau, editia 2015

 

Dupa ce asista la moartea bunicului sau intr-un accident de munca, un baiat de 11 ani traieste o puternica criza existentiala. S-a mutat la oras de curind si nu are prieteni carora sa le impartaseasca durerile si spaimele sale. Cu parintii nu poate vorbi, pentru ca sint prea ocupati sa se certe incontinuu. Iar in interiorul sau duce o lupta apriga cu fata dracului, de la care afla ca nu a fost botezat. Vrind sa scape de toate si sa inceapa o viata noua, la 14 ani pleaca de acasa. Ajunge la Cluj, lucreaza un timp intr-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o minastire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, insa nu pentru multa vreme…

 

„Marturia fictionala a lui Cosmin Perta incepe ca un roman al formarii si se incheie deocamdata ca roman al de-formarii. Deformare manierista, in linia Curtius-Hocke, cu o puternica nota de originalitate adusa de conflictul interior al unui personaj care vineaza revelatia si tinjeste dupa semnele divinitatii, desi nu renunta niciodata cu totul la razvratirea cea mai lumeasca. Traseul acesta conflictual trece si printr-o zona a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinatiei, dar si exterior – spatiu crestin-ortodox, al fugii de lume.” (Bogdan-Alexandru Stanescu)

 

„Privit ca excentric, adica aflat in afara centrului unei literaturi, Cosmin Perta nu mai poate fi raportat la nimic, desi e la fel de bun precum Stefan Manasia, din generatia sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub presul ironiei si al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu intirzie prin fiecare carte sa-si arate talentul.” (Marius Conkan)

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/urma-nu-mai-e-nimic   Un fragment înainte de apariție (teaser)   publicat la 7 august 2015

 

Fost journalist clujean Cosmin Perța   http://www.clujulcultural.ro/fost-jurnalist-clujean-lectura-publica-din-ultimul-sau-roman/

http://revistatimpul.ro/view-article/2791  În „ambuscadă”

De: Constantin PișteaPublicat la: 05-10-2015

Cosmin Perța, În urmă nu mai e nimic, Editura Polirom, Iași, 2015

Cel mai simplu ar fi să spun că e complexă și să trec mai departe. Este cuvântul cel mai cuprinzător pentru această carte, deschisă șocant, cu moartea violentă a bunicului naratorului, continuată lin, cu amintiri din copilărie, dar și accelerată, printr-un salt brusc, într-un șir de alegorii, ați ghicit, complexe.

Un băiat de 11 ani asistă la un accident de muncă: o bucată mare de lemn îi retează capul bunicului său. Teoretic, un început de roman cum nu se poate mai bun, în sensul că, încă de la primul rând, cititorul face ochii mari: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro”. Un început bun, dar și riscant. Cosmin Perța și-a asumat riscul de a fi apăsat prea tare pe accelerație și de a plictisi ulterior. E clar că e foarte dificil să păstrezi un ritm intens foarte mult timp, chiar și în cazul unui roman nu foarte întins, ca acesta. Nici nu se mai pune problema să presezi și mai puternic pedala. Ce loc mai e pentru așa ceva după o decapitare?

Ei bine, după această „avântare”, Cosmin Perța alege amintirile din copilărie. Cu bunici, unchi, părinți, tot felul de pățanii, chestiuni mai mult sau mai puțin amuzante, care, duse mai departe, ar fi dat un frumos și relaxant roman despre copilărie. Doar că, aproape din senin, apare o voce. Băiatul o numește „fata dracului”, iar vocea îl lovește, vorba ceea, „în plex, cu pumnul”. „Tu știi că nu ești botezat?”, îl întreabă fata dracului. Dacă la moartea bunicului său băiatului îi trecuse prin minte pentru prima dată gândul plecării, acum, această veste vine ca un bilet plătit către altă viață. Totul pe fondul inadaptării la oraș, la relațiile total anapoda pe care băiatul nu le poate accepta; ori, dacă încearcă să se acomodeze la ele, o face violent, în conflict cu învățăturile creștine pe care le primise de la bunic. „La 4 ani, bunicu’ m-a învățat să citesc literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție din Biblie. Am adunat așa aproape 2 300 de zile în care am stat cu bunicu’ și în care el mi-a vorbit despre un singur lucru, unul singur în sute de forme, și asta pentru că bunicu’ meu, cât l-am prins, vorbea numai și numai despre slava lui Dumnezeu.”

La oraș, pe fondul unui trecut familial zbuciumat (cu un tată alcoolic, revenit la „sentimente” mai bune după pocăire – așadar din nou un fundal religios), cu certuri la care asistă neputincios, băiatul se transformă, fără să bage de seamă, într-un monstru. Se vede pentru prima dată deosebit, puternic numai atunci când altcineva este bătut: „devenisem ca ei, nu mi-a fost milă de cel de vârsta mea răsturnat în gunoi, mă simțeam, cum spunea mama, excepțional pentru prima dată de când mă mutasem la oraș”.

Se văd încă de aici semnele nevoii de control, peste care acea voce vine ca un revelator ori ca un simbol al potențării conflictului interior. Urmează fuga, încercarea de salvare. Pe traseu, Clujul, un anticariat în care lucrează și doarme, apoi Vama Veche și, în cele din urmă, o mănăstire.

Pe acest traseu, nu chiar treptat, ba chiar brusc, aș spune, amintirile lasă locul alegoriei. De la un punct încolo, copilul este abandonat și se scrie un alt roman, un soi de distopie, cu o Instituție în care naratorul este funcționar, însă bănuiești că acel funcționar este produsul imaginației băiatului. Aici, Cosmin Perța pare să fi păstrat mecanica din Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), în care, tot așa, povestea de început este numai un cartuș de semnalizare pentru adevărata bătălie. De fapt, miza lui este alegoria, în care se bazează pe aceleași elemente ca în prima parte a cărții: nevoia de conturare a individualității, puterea, raportarea la Divinitate ori limitele libertății.

Interesantă Instituția în sine, care amintește de universul orwellian din 1984, un loc în care multe lucruri sunt interzise, inclusiv sentimentele: „Nimeni nu avea voie să simtă mai mult decât i se permitea. Sentimentele erau văzute în Instituție ca niște fluturi de noapte lacomi care se lipeau de funcționar ca de o lampă, bâzâiau și îl zăpăceau, îl hipnotizau și îl îndobitoceau”. Însă parcă piesa cea mai importantă din roman este această fată a dracului. E ca un abur care se scurge printre pagini, un demon mereu acolo, indiferent de planul poveștii. O șoaptă. Vocea care contrabalansează nenumăratele rugăciuni și vorbe de duh ale romanului (sau ale romanului în roman, pentru că e loc și de așa ceva, în vârtejul imaginat de Cosmin Perța). „Hai, hai odată, că pierzi vremea aiurea și n-ai timp de asta, astăzi învățăm ușurel ce e disperarea”, zice la un moment dat fata dracului…

Înțelegi că se dă o luptă și aștepți să vezi cine câștigă. Trăiești cu liniștea scurtă și cu zbuciumurile băiatului, aspirant la viața de pustnic, precum și cu această voce vicleană, care știe să te convingă că disperarea poate fi un soi de îndulcire ori că „îndoiala și neîncrederea nu sunt chiar atât de teribile cum ar părea. Sunt dulcege, acrișoare, au ceva din voluptatea unei dureri ușoare pe care o poți controla”. Ești pe o punte foarte îngustă alături de acest băiat supus conflictelor interioare, cu vânt din toate părțile și cu o mare nevoie de eliberare, ca atunci când visezi un coșmar și nu te poți rupe de el, deși ți-e clar că numai grozăvii se pot petrece dacă stai acolo. Până la urmă, dacă e să mergem pe această logică a coșmarului, există și o trezire, în care ni se livrează o posibilă cheie de interpretare: „despre asta este vorba, nu despre pierderea identității, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai și numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde și ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență”.

Dacă n-ai mai citit nimic de Cosmin Perța, te poți păcăli, poți crede că e o lectură ușoară, mai ales după primele 45 de pagini. Mare grijă! Dincolo de acest prag, ți se pregătește o „ambuscadă”, în care supraviețuiește numai cel care iubește proza (și) pentru posibilitățile ei de interpretare. Pentru mine, a fost un roman românesc altfel, la care încă mă gândesc, mai ales după ce, în una din zilele dedicate lecturii, am trăit o coincidență frumoasă: sfătuit să văd filmul Ostrov (fără să știu nimic despre film, iar sfătuitorul fără să aibă habar ce anume citesc), i-am dat play în timp ce semnul de carte era pus în romanul lui Cosmin Perța chiar la Rugăciunea inimii, pe care o rostește repetat și personajul din film: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Recomand și cartea, și filmul.

http://pressone.ro/editorial/dragostea-nu-poate-fi-separata-de-credinta/  Cosmin Perța scrie în Press One ”Dragostea nu poate fo separată de credință”    Sunt câteva lucruri în viață pe care nu le putem alege: familia, locul în care ne naștem și numele pe care-l purtăm. Familia poate fi abandonată, la fel și orașul și țara în care ne-am născut, iar numele poate fi schimbat. Însă cât de puternică trebuie să fie trauma lucrului pe care nu l-ai decis tu pentru a recurge la asemenea gesturi considerate de unii in extremis?

Decizia personală vine să echilibreze în primul rând starea psihică a celui abuzat de o decizie asupra căreia nu a avut control. Oamenii își părăsesc familiile pentru că nu se înțeleg, își schimbă numele pentru că nu îi reprezintă, își abandonează țara în căutarea unor condiții mai bune de trai. Toate aceste decizii personale și ulterioare ascund, dincolo de neputință, și o mare doză de orgoliu. Și sunt rare persoanele care să nu se pomenească într-o bună zi în fața unei asemenea dileme.

La rândul meu am avut dimineți în care îmi doream să îmi părăsesc țara sau chiar și familia. De nenumărate ori am fantazat asupra extraordinarelor oportunități pe care o nouă țară, o nouă familie, o nouă realitate mi le-ar putea oferi. Și poate chiar și un nou nume. Ca și cum am putea șterge cu buretele zeci de ani de istorie personală și am putea reîncepe, curați ca niște bebeluși, o viață nou-nouță în care toate lucrurile se îndeplinesc și egou-ul nostru cuminte crește mare, atât de mare încât să ajungă să înghită lumea.

România are multe metehne și toate sunt cauzate de noi, de felul în care am fost crescuți sau am ales să trăim. Fugim de „mentalitatea de român”, uitând că și noi facem parte din ea. Poate că noi suntem partea „bună”, dar ce s-ar întâmpla dacă s-ar separa partea „bună” de partea „rea”?

Epurările – rasiale, culturale, religioase etc. – nu au avut niciodată sorți reali de izbândă deoarece viața și realitatea sunt dinamice, nu statice, iar binele nu poate fi separat de rău, așa cum dragostea nu este făcută doar din sentimente sublime și de maximă intensitate.

Dragostea este echilibru în dezordine, constanță, încredere, putere de a continua. Dragostea este tensiune, tensiune dementă care te îndepărtează și nu te lasă să pleci și, da, dragostea nu poate fi separată de credință. Dacă nu „crezi” nebunește în celălalt, nu vei putea merge mai departe pentru că ea/el, la un moment dat, te va înșela.

Eu cred că România își va aresta toți corupții, plagiatorii, șpăgarii, cred că mai există pe undeva, printr-un pod prăfuit al memoriei, un sistem de valori, și chiar termenul „valoare” va înceta să fie parte dintr-un refren de manea și să se refere doar la bani, mașini și vile.

Cred că învățământul poate fi reformat și cred că avem copii care pot atinge excelența în orice domenii. Cred că doctorii români sunt printre cei mai buni din Europa și cred că, într-o bună zi, vor fi plătiți în așa fel încât să nu mai fie nevoie să accepte bănuții văduvei, să nu-și mai blesteme zilele și să își facă meseria vocațională cu dragoste și dăruire.

Cred că oamenii au capacitatea de a se reinventa și de a deschide ochii larg la lume. Cred că politicienii aceștia își pierd pe zi ce trece puțina credibilitate și cred că o nouă rasă de politician, mai spălată, e în formare. Cred că încă mai avem oameni cu viziune și cred că sunt perseverenți, luptători, și într-o bună zi vor ieși în față (nu călcând pe cadavre și nu cu orice preț) și vor face diferența.

Nu, nu cred că lucrurile acestea se vor întâmpla peste noapte: e nevoie de timp și de multă, multă răbdare. Uneori chiar și de sacrificiu. Și poate nu pentru țară, dar pentru familia pe care nu ai abandonat-o, pentru numele pe care nu l-ai schimbat, pentru identitatea pe care nu o poți falsifica. De fapt, nu cred că lucrurile în care cred se vor întâmpla în timpul vieții mele, dar cred că sunt posibile pentru copiii mei și voi face tot ce-mi stă în putință să îi ajut să vadă că merită să crezi.*

Cosmin Perța este scriitor. Cea mai recentă carte, romanul „În urmă nu mai e nimic”.

*

Fragment din ”În urmă nu mai e nimic”  Fragment din „În urmă nu mai e nimic” de Cosmin Perţa:

”M-am trezit cu spaimă, o spaimă care părea că nu avea să mă părăsească vreodată. M-am dus la baie, m-am dat cu apă pe față și m-am uitat lung în oglindă la fața mea de om aproape matur. M-am gândit la femeile pe care le iubisem până să am fața asta. Iubisem câteva femei, se pare, pe unele mult de tot. Apoi am uitat totul, am ajuns în faţa unei Instituţii căreia m-am devotat. Și noaptea și ziua visam Instituția. Eram obosit, peste măsură de obosit. Fata dracului se întorsese, și nu singură, nu mai era singura voce pe care o auzeam, singura vedenie în care trăiam. Ceva se rupsese în mine, în capul meu, în nenorocitul meu de cap. Trebuia să mă adun, să recapitulez. M-am întins din nou în pat și am adormit.

Instituţia era din lemn şi cărămidă, gheboasă, prăfuită, mirosind a transpiraţie şi jeg. Aveam un şef care stătea la cantina Instituţiei şi mânca mici şi mă trimitea pe mine să rezolv diferite treburi prin Instituţie. Am urcat treptele Instituţiei şi am văzut o sumedenie de oameni gri, prăfuiţi şi murdari, de vârsta a doua, care făceau un fel de petrecere în Instituţie. De fapt în Instituţie mereu era câte o petrecere, petreceri continue pentru toţi funcţionarii rataţi ai Instituţiei. S-au oprit toţi pentru o clipă şi au spus: uite-l pe cel nou şi tânăr. Am dat din cap şi petrecerea a pornit din nou. Mi-am făcut loc cu greu până la Cantină unde şeful meu mânca mici în continuare. Dă-o dracului de treabă, mi-a zis, oricum nu avem bani, mai bine bea un pahar de vin. M-am dus să îmi pun un pahar de vin şi un cuplu constituit ad-hoc dintr-un tataie scund, chel, la vreo 60 de ani, cu costum ponosit, şi o femeie de vreo 65 de ani îmbrăcată într-o rochie din anii 80 a dat peste mine în cadrul uşii vărsându-mi vinul pe pulovăr şi admonestându-mă: ai naibii tineri în ziua de azi, nu mai au niciun respect pentru bătrânii care se grăbesc să se fută. M-am dus la baie să îmi spăl pulovărul de vin şi din toate toaletele răzbăteau gemete.    (Publicat pe pagina FB a lui Cosmin Perța la 15 oct. 2015”

 

http://m.deschide.md/ro/news/cultura/19147/DESCHIDE-CARTEA–Cosmin-Per%C8%9Ba-%C3%8En-urm%C4%83-nu-mai-e-nimic.htm Cosmin Perța este un tânăr scriitor român maramureșean, cu studii la Cluj și stabilit la București. Deși e născut în 1982, bibliografia e impresionantă: “A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa românească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa”. Cosmin Perța este cunoscut și îndrăgit și la Chișinău, unde a fost de câteva ori și unde a avut două lecturi la cenaclul Republica al Bibliotecii Naționale.

Cel mai recent roman al lui Cosmin Perța,  În urmă nu mai e nimic, apărut la prestigioasa editură Polirom, e construit din două planuri, ambele halucinante, deși începutul îți lasă impresia că ai în față un bildungsroman. Găsim sinopsisul primului plan chiar pe coperta a IV-a: „După ce asistă la moartea bunicului său într-un accident de muncă, un baiat de 11 ani trăiește o puternică criză existențială. S-a mutat la oraș de curând și nu are prieteni cărora să le împărtășească durerile și spaimele sale. Cu părinții nu poate vorbi, pentru că sunt prea ocupați să se certe încontinuu. Iar în interiorul său duce o luptă aprigă cu fata dracului, de la care află că nu a fost botezat. Vrând să scape de toate și să înceapă o viață nouă, la 14 ani pleacă de acasă. Ajunge la Cluj, lucrează un timp într-un anticariat, apoi la Vama Veche, iar la un moment dat se duce la o mănăstire, unde este botezat. Dupa botez, fata dracului dispare, însă nu pentru multa vreme”…  Al doilea plan al romanului, cel care n-a fost pomenit în sinopsisul de pe copertă, descrie viața în Instituție. Nu ni se spune despre ce fel de instituție e vorba, la un moment dat ni se pare un muzeu al cărții, în altul – o editură sau o arhivă, uneori pare literatura, în general. Instituția pare un fel de distopie a statului, care exploatează individul la maximum, iar sfârșitul glorios nu e nimic altceva decât starea embrionară sau de larvă. Sfârșitul romanului încheagă planurile, ca în filmele lui Guy Ritchie sau ale lui Tarantino, doar că mai profund. Supraviețuirea angajatului în Instituție se pliază pe lupta și competiția monahului cu fata dracului.

În urmă nu mai e nimic este un roman postmodernist bine închegat, foarte bine scris, fără un șablon existent, ceea ce e mare lucru. Cum observa Bogdan-Alexandru Stănescu: „Mărturia ficțională a lui Cosmin Perța începe ca un roman al formării și se încheie deocamdată ca roman al de-formării (…) Traseul acesta conflictual trece și printr-o zonă a outopos-ului ce poate fi interior, un produs pur al halucinației, dar și exterior – spațiu creștin-ortodox, al fugii de lume.” Romanul este plin de intertexte, în special cu trimiteri la Sfinții Părinți, dar și cu auto-intertexte, cu trimiteri la cărțile anterioare ale lui Cosmin Perța.

Romanul este foarte bine înfipt cu picioarele în realitate, dar ai tot timpul impresia că a luat-o razna. De aici se naște și absurdul, și poezia. Dacă ar vrea, de exemplu, Cosmin ar putea selecta lejer un volum de poezie care ar viza-o pe fata dracului. Dar nu are rost, atât timp cât romanul e foarte bun și noi ca lectori ne bucurăm de construcția echilibrată. Scriitura mi-a amintit de Sorokin, ba mai mult, pe undeva Cosmin a mers în aceeași direcție cu el, pentru că în Telluria, încă netradus în română, apar personaje mitice, cum se întâmplă și în romanul său. Poezia fetei dracului amintește de Beghemotul lui Bulgakov, dar și de Urmuz.

Deși e apărut de foarte puțin timp, În urmă nu mai e nimic a luat deja două premii. Citez de pe site-ul Polirom: „Premiul pentru Proza „Alexei Vakulovski”, acordat de Cenaclul Republica, ediția 2015. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în cadrul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău, ediția 2015”.

(Alexandru Vakulovski)

 

 

Mihaela Ursa, În urmă nu mai e nimic,   http://pressone.ro/contributori/in-urma-nu-mai-e-nimic/   în:  Press One

 

O probă dificilă a autorului de roman este ipocrizia, și nu mă refer doar la observarea ei în lume, ci – mai ales – la recunoașterea ei în eul care simte, gândește și scrie.

Proza autofictivă, numită la noi autoficțională, în care un eu-narator se construiește pe măsură ce povestește despre sine, este întâia vizată de această observație.

E foarte greu pentru naratorul care scrie la persoana I să nu își plângă de milă, să nu se autoeroizeze, să nu verse lacrimi sentimentale sau, dimpotrivă, să nu scuipe și să nu înjure la cea mai mică frustrare sau patimă.

Modelul a venit la noi mai ales din proza franceză și o serie întreagă de scriitori de după 2000 l-au testat și îl testează încă, cu mai mult sau mai puțin succes, majoritatea pariind pe cartea cinic-mizerabilistă.

De departe, romanul recent publicat de Cosmin Perța la Editura Polirom (2015), În urmă nu mai e nimic, seamănă cu mai multe cărți ale generației sale. O scriitură albă, neutră, fără culori afective, redă un exercițiu de memorie: de la memoria îndepărtată a morții bunicului, până la memoria senzorială a unui moment recent.

Privit de aproape însă, romanul iese din plutonul generaționist, iar autorul trece admirabil câteva probe de foc la care mulți dintre congenerii lui nu rezistă.

Prima este celebra încercare a frazelor de început și de final, care la Cosmin Perța sună așa: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuși destul de cald pentru începutul lui mai.”

Iar la final: „Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare.”

Între aceste puncte memorabile se întinde, ca un arc, parcursul unei evoluții jalonate de lucruri pe care le-am numi traume dacă romanul ne-ar permite să psihologizăm, dar pe care autorul le gândește ca pe tot atâtea trepte către un punct zero – enigmaticul punct de unde „în urmă nu mai e nimic”.

Putând să fie citit pe mai multe trasee de interpretare (calea către sine, calea către credință, ieșirea din dependența afectivă de dragul bucuriei complet autonome de a scrie, la care se mai pot adăuga alte câteva), romanul lui Perța îmi apare în primul rând ca o poveste despre chinurile depășirii acelei forme de ipocrizie pe care o acceptăm cu cea mai mare greutate: cea de care ne facem chiar noi vinovați.

Prezența cea mai consecventă în roman este „fata dracului”, care apare în toate momentele în care naratorul se confruntă cu o alegere: alegerea de a-l lovi sau nu pe altul, de a îngenunchea sau nu în fața altuia, de a profita sau nu de altul, de a renunța la ceva pentru a câștiga altceva.

Chiar și în scurta perioadă în care, proaspăt botezat la o mănăstire ortodoxă și trecut la rugăciunea continuă a inimii, Teofil scapă pentru o vreme de vocea fetei, absența ei este mai vie și mai zgomotoasă decât întâmplările care o suplinesc.

Inventarea acestui personaj are și ea mai multe chei de lectură: în perspectivă psihologică, s-ar numi mecanism de deculpabilizare; în perspectivă religioasă, ar semnala prezența proprie a diavolului și a ispitei în viața celui care încearcă să găsească drumul către credință.

Oricum ar fi însă, „fata dracului” îl chinuie pe Teofil doar până în momentul în care, după ce s-a pierdut pe sine, el are curajul de a recunoaște că fata nu există și că ea este, de fapt, el însuși, cu tot bagajul pe care ar fi dorit să-l lase în urmă, în seama altora.

Dacă mai doriți și alte motive pentru care ar trebui să citiți acest roman puternic și dens, dar foarte prietenos la lectură, iată-le: un umor subteran, deloc sarcastic, cel mult autoironic, îmblânzește orice ar fi putut să devină sentențios; câteva modele literare circulă liber prin ficțiune, mai ales Kafka (în pasajele despre Instituție), Salinger (cu Franny și Zooey) și câțiva Sfinți Părinți; pasaje-poem punctează discursul narativ, stabilind un alt ritm al condensării imaginii.

Dar mai importantă decât toate acestea rămâne povestea de o onestitate sfâșietoare, scrisă în fraze cărora nu le-am găsit niciun cusur.

 

https://unomcuunblog.wordpress.com/2015/09/09/in-urma-nu-mai-e-nimic-cosmin-perta-editura-polirom-2015/

 

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/10751   Interviu cu Cosmin Perța, Suplimentul de cultură nr 498/ 19 oct. 2015

Elena Vladareanu

In timp ce citeam cel mai recent roman al lui Cosmin Perta,In urma nu mai e nimic, pregatindu-ma pentru acest interviu ma gandeam ca trebuie sa rezist tentatiei de a-l intreba despre influenta propriei biografii (e tentant, credeti-ma, eroul lui e foarte veridic si pe alocuri pare sa aiba lucruri in comun cu autorul sau). Nu l-am intrebat. Mi-a spus singur. Cititi romanul, apoi interviul (si invers) si o sa vedeti surprize.

 

Draga Cosmin, o sa incep cu poemul tau din epopeea Bucuresti ’21. Foarte amar, revoltat, fara speranta, Bucurestiul tau mi-a amintit de America lui Ginsberg (sau de Romania lui Ianus). De cand esti in Bucuresti?

 

Ba da, are speranta, doar ca nu am stiut eu sa o pun in text. Sunt in Bucuresti din 2006, dupa ce fugisem de Cluj, dupa ce fugisem de Viseu. In Bucuresti m-am oprit, dar as fugi. Nu sunt in echilibru. Poate nici nu e orasul, poate sunt eu, dar fac eforturi psihice si emotionale pentru a trai in Bucuresti, de fapt pentru a subzista in Bucuresti. Si partea rea este ca in Bucuresti momentan este cel mai bine.

 

Cat despre speranta, am scris la un moment dat un scenariu pentru un scurtmetraj, Circuitul begoniei in natura se numea. Foarte pe scurt: un student cumpara o begonie si o duce secretarei pentru a-i da mai repede o adeverinta, secretara ii daruieste begonia unui tanar lector sa o duca sotiei, sotia lectorului merge a doua zi la doctor cu un copil si ii da begonia doctoritei, doctorita da begonia asistentei pentru ca avea prea multe flori si nu le putea duce pe toate acasa, asistenta ii duce begonia mamei ei care era pe moarte, batrana moare cu begonia langa ea si este scoasa din camera odata cu batrana si aruncata la gunoi, calatoreste cu masina de gunoi pana la groapa de gunoi unde este descoperita de niste fetite de tigani care traiau acolo, asa rupta, jumulita, este luata si replantata in varful unui morman de gunoi si udata, iar fetitele fac cerc in jurul ei si danseaza. Cam asa vad eu circuitul a orice in Bucuresti; si in fetitele acelea, singurele care se bucura de begonie, este speranta care nu mi-a mai incaput in epopeea participativa.

 

Nu ai reusit in acesti ani sa-ti imblanzesti sentimentele fata de acest oras care, pana la urma, e casa ta? Ce te-a impiedicat, ce te impiedica?

 

Mi-e greu sa ma gandesc la Bucuresti ca la casa mea, ii lipsesc confortul, intimitatea, siguranta. E o casa temporara, e o chirie din care tot incercam sa ne mutam, dar toate locurile mai bune sunt luate deja. Ne impiedica (ma refer nu doar la mine, ci si la familia mea) lucrurile elementare: nivelul scazut de trai, stresul, eforturile si oboseala gratuite pe care metropola le reclama. Ne impiedica orizontul limitat de evolutie si proiectiile unui viitor derizoriu in care am avea foarte putin de oferit copiilor nostri.

 

Unde ai fugi de/din Bucuresti daca ai avea cum? De ce?

 

As/am fugi oriunde ni s-ar da o sansa. Nu neaparat in afara tarii, pentru ca imi iubesc tara, dar ajungi la o varsta la care ai nevoie de stabilitate si de siguranta, de calm. Or, calmul acesta este incert. Ne-am muta oricand intr-un oras mai putin poluat unde copiii nostri sa aiba mai putine probleme de sanatate, intr-un oras mai linistit din Ardeal, de exemplu, unde se fac mai putine lucruri si mai temeinic, unde oamenii nu se agita inutil si nu ii agita si pe ceilalti, unde te poti aseza pe o banca sa privesti lucrurile din jur si te poti bucura si de viata pentru ca esti deja in mijlocul ei. Ca intr-un tren care merge de la sine si tu poti sa stai sa te uiti pe fereastra. Noi in Bucuresti fugarim viata, n-am prins-o, alergam dupa un tren pe care l-am pierdut si el pufaie in fata noastra si noi tot alergam dupa el incercand sa il prindem, trecand prin statii dupa statii, dar nu in tren, ci in urma lui. Si nici nu ne putem opri in vreo statie pentru ca suntem prea preocupati sa prindem trenul. Iar cand va ajunge la destinatie si ceilalti calatori vor cobori pentru a incepe o noua zi vom ajunge si noi, gafaind, din urma, dar pentru noi nu va mai incepe nimic pentru ca vom muri din cauza efortului.

 

Exista astfel de orase, astfel de vieti, care merg lin pe sine, dar pentru noi sunt inchise pentru ca stim sa facem putine lucruri bine. In astfel de orase universitatile sunt blocate, presa este pe moarte, editurile sunt asociatii familiale, iar din scris nu se poate trai. As putea face un curs si sa iau un atestat de bucatar, as putea sa trag tare un an si sa iau in mod oficial un atestat de instructor de arte martiale, si chiar voi face lucrurile acestea, pentru diversitate, dar sa traiesc din ele… mi s-ar parea ca as trai viata altcuiva.

 

Cum e viata unui scriitor intr-o familie de scriitori? Va cititi, va invidiati, va ajutati?

 

Nu, nu ne citim in timpul scrierii, ne citim dupa ce avem textele gata, uneori chiar deja publicate. Inca din liceu tata imi citea textele doar daca ii ceream si nu-mi spunea niciodata nimic pentru a nu ma influenta si bine facea. Nici eu nu imi permit sa ii dau sfaturi lui tata, si nici nu are nevoie. M-am invatat sa scriu in ascuns, sau in discretie totala si la fel fac si Teo si Raluca. Uneori ne aratam unii altora ce am mai produs, cand e  gata, alteori nu e nevoie, stim de dinainte reactia celuilalt asa cum ne stim propriile reactii. Uneori, cand ne aratam lucrurile pe care le scriem ne contrazicem vehement, alteori ne zambim pe sub mustati. Uneori ne ajutam si ne putem ajuta intr-un singur mod, dandu-i celuilalt liniste, facand lucrurile de zi cu zi in locul lui pentru a-l lasa sa scrie, sau retragandu-ne pentru a nu-l deranja.?Si da, mie mi s-a intamplat sa invidiez uneori usurinta de a scrie a lui tata, limpezimea Ralucai sau viziunile lui Teodor, alteori sunt prea prins in propriul meu text ca sa ma pot uita in afara.

 

Ai un statement artistic? Te intreb asta pentru ca esti un autor tanar cu multe carti deja publicate, foarte diferite intre ele, un autor care trece cu usurinta dintr-un registru intr-altul. Deci care estestatement-ul tau, ce fel de autor esti?

 

Nu, nu am un statement. Cred ca sunt un autor care seamana cu omul din spatele lui. Sunt in literatura cum sunt si in viata. Cred ca in literatura sunt la fel cum sunt si in artele martiale. De obicei scriu scurt pentru ca nu am suflu, nici in sparring nu am suflu, nu pot duce o lupta serioasa mai mult de 3-5 minute. Sunt foarte multi cei care au o rezistenta mai buna decat a mea, multi cei care au o tehnica mai buna si destul de multi cei care pot lovi mai puternic (toate trei valabile si in literatura), insa eu posed o combinatie intre acestea care imi da siguranta ca pot face fata oricand, oricui, fara sa ma fac de rusine. Eu in artele martiale ma pregatesc pentru strada, nu pentru ring. Nu o sa vedeti niciodata o lupta de strada care sa dureze mai mult de 2 minute, daca nu e o joaca. La fel si in literatura, nu ma pregatesc pentru ring (canon literar), nu am nevoie de rezistenta si suflul unui luptator oficial, ci de tehnica, forta, viteza si rezistenta care iti pot asigura supravietuirea, nu premiile. Si mai e ceva, in ring multe dintre loviturile care pot face diferenta sunt interzise. Degeaba stii sa tai respiratia cuiva in 5 secunde daca esti subordonat unui joc. Taie-i respiratia si odihneste-o si tu pe a ta. Cam tipul acesta de autor cred ca sunt.

 

Cum ti-ai ales temele cercetarilor stiintifice: opera lui Radu G. Teposu si fantasticul in literatura?

 

Monografia despre Teposu a fost initial lucrarea mea de licenta. Am tendinta de a ma atasa de anumite persoane si de a ramane la disparitia lor cu anumite datorii morale. Desi eu nu am fost botezat pana la 24 de ani, Teposu era recunoscut oficial ca nas al meu. Am avut multe discutii serioase in copilarie, desi eu eram un pustiulica, dar bagam bine la cap si discutiile acelea au contribuit decisiv la formarea mea ulterioara.

 

Ii eram si ii sunt dator deci, iar cand am putut sa fac ceva pentru receptarea lui postuma, oricum nemeritat de slaba, am incercat sa fac. Mai am o asemenea datorie fata de un alt om care a contribuit in mod esential la formarea mea, Radu Saplacan, sper ca pana la sfarsitul deceniului acesta sa o achit.

 

Cat despre fantastic, este tema mea preferata in literatura, nu as fi putut sa imi fac doctoratul pe altceva. Am tot scris despre fantasticul de interpretare, exista si cartea, nu vreau sa revin acum si aici asupra lui, cert este ca fac parte dintre acei oameni care cred in miracolele cotidiene si cauta fantasticul in interiorul realului si nu in afara lui.

 

Acum lucrez la o carte legata tot de miracol, cercetez un soi de poezie a convertirii, a unor autori romani celebri care in timpul bolii sau inainte de moarte isi schimba radical stilistica si tematica devenind alti autori. Detaliile la timpul lor.

 

Cum iti incepi cartile? De exemplu, cel mai recent roman, In urma nu mai e nimic, incepe ca o poveste picaresca pentru a intra intr-un absurd kafkian de-a dreptul. Cum ajungi la astfel de constructii? Ce te face sa parasesti o pista initiala poate comoda (aventurile) pentru a intra pe un teren alunecos (absurdul)?

 

Depinde de carte, pe toate le incep diferit, in functie de necesitati. Dar cum stiu unde bati pot sa iti spun ca urasc narativitatea lineara si previzibilitatea. Chiar cu riscul de a-l pierde imi place sa imi surprind lectorul, sa schimb macazul, sa il transport unde nu se asteapta. Este o tehnica predilecta a mea, am folosit-o chiar de la primul roman, Intamplari la marginea lumii (Cartea Romaneasca, 2007), unde un fantasy umoristic se transforma in distopie cinica. Dar la mine trecerile sunt firesti, nu fac rupturi, totul este logic, totul se transforma natural si in crescendo. Ma mira in schimb consideratiile tale despre In urma nu mai e nimic, nu vad cum fuga unui baiat, provocata de multiple traume care il determina sa rupa orice legatura cu familia, lumea, chiar realitatea, poate fi privita ca poveste picaresca (poate doar in termeni cervantesieni). Trecerea inspre Institutie este, cum spuneam, fireasca si Institutia nu este absurda, este, din contra, logica dusa la perfectiune, este mecanismul existential de tocat ideal (sau idealuri). Institutia o poate identifica oricine cu orice isi doreste. Au fost comentatori care au identificat-o deja cu societatea, cu literatura etc., nu conteaza. Institutia este suprarealista, este poate chiar de neconceput, dar nu este absurda, totul este calculat in cele mai mici detalii. In unele traduceri se spune necunoscute sunt caile Domnului, in altele se spune ca sunt incurcate, dar in nici unele nu se spune ca ar fi absurde, doar ca tin de o logica nepamanteana. Logicii acesteia am incercat eu sa ii fac un instantaneu partial.

 

Citisem intr-un interviu mai vechi ca esti interesat de literatura duhovniceasca si mi-am amintit asta in timp ce citeam romanul tau, care este plin de referinte la literatura religioasa. Cum ai descoperit aceasta literatura?

 

Da, sunt interesat de literatura duhovniceasca si de tot ce tine de zona religioasa. Nu sunt multe de spus. Ziceam ca m-am botezat tarziu, parintii mi-au dat ocazia de a-mi alege religia, in caz ca doream una, asa ca inca din liceu am inceput sa studiez crestinismul, mahomedanismul, budismul, ezoterismul etc., la inceput timid, apoi tot mai aplicat. A durat cativa ani in care am tot bajbait, apoi au urmat niste crize existentiale destul de dure din care am iesit cu ajutorul unor carticele ale unor duhovnici rusi. Acolo s-a produs declicul, aveam 23 de ani. Asa ca da, pot sa marturisesc ca Pelerinul rus de care pomeneste Salinger in Franny si Zooey are un impact covarsitor (daca esti deschis, evident). Acolo am inceput.

 

Vorbesti serios, 70-80% din timpul tau il dedici scrisului? Cum faci? Ai un secret? Si restul de 20%? Scrii zilnic?

 

Lucrul acesta se intampla inainte sa am doi copii si chiar si atunci era vorba despre 70-80% din timpul meu liber, nu din timpul meu general. Acum timpul meu liber se concentreaza mai mult in jurul copiilor, iar pentru scris folosesc noptile. Nu, nu scriu zilnic, scriu pe anotimpuri, iarna scriu proza, teatru sau scenarii, primavara poezie, vara nu scriu si toamna scriu eseuri. Respect in schimb o regula autoimpusa, daca am terminat de scris o carte intr-un gen niciodata nu voi continua cu o carte in acelasi gen, daca acum am scris proza, urmatoarea carte va fi de eseu sau de poezie. Am nevoie de asta pentru reimprospatare, pentru a ocoli elegant manierismul

 

 

Adina Dinițoiu, Un roman mistic și inițiatic, http://www.observatorcultural.ro/Un-roman-mistic-si-initiatic*articleID_32537-articles_details.html   în: Observatorul cultural, nr 796/ 30 oct. 2015

Debutat ca poet, Cosmin Perţa (n. 1982) a trecut la proză odată cu micul roman fantasy Întîmplări la marginea lumii (2007), urmat de volumele Două povestiri (2010), Teofil şi Cîinele de lemn (2012),Vizita (2013) şi – apărut de curînd – romanul În urmă nu mai e nimic (2015), despre care va fi vorba în rîndurile de faţă. De fapt, trebuie spus că proza pe care o scrie Cosmin Perţa – calificată de autor cînd „poem“, cînd „roman“, cînd „povestire“ – este un tip de text hibrid, cu accente poematice (şi, în volumele anterioare, fantasy şi fantastice), marcat de satira politico-socială, dar şi cu evidente inflexiuni mistic-religioase, o proză situată în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti („Gogol, Cehov, Harms“ (şi Bulgakov, adaug eu) – notează personajul-narator din În urmă nu mai e nimic, dar şi „Buzzati, Cortázar“). Această descendenţă literară – la care se adaugă şi o anumită nostalgie rurală/ inadap tare la spaţiul citadin – îl plasează pe Cosmin Perţa într-o zonă mai aparte a prozei noastre tinere, influenţate, de regulă, de literatura occidentală (mai ales americană) şi orientate către spaţiul citadin.

 

Ce aduce nou acest roman, În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015), este faptul că pune accentul pe experienţa mistic-religioasă, dincolo de satira socială: el înfăţişează – şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, în plan literar, ba dimpotrivă, aş spune – un traseu biografic ascensional, un soi de traversare a lumii şi a tentaţiilor ei, la capătul căreia se află monahismul. Debutat ca un Bildungsroman – declanşat de moartea violentă a bunicului, în pădure (cu capul retezat, ca la Bulgakov) –, romanul consemnează experienţele succesive ale copilăriei şi adolescenţei (mutarea la oraş, problemele de adaptare la şcoală, certurile părinţilor, fuga copilului de acasă), pentru a se opri, la un moment dat, din evenimenţial şi a-şi concentra „energiile“ în două direcţii: pe de o parte, experienţa monahală (copilul fugar ajunge într-o mănăstire, unde e botezat şi face „ascultare“, iar la final cere dezlegare pentru a merge „în pustie“), iar pe de alta, experienţa în aşa-numita Instituţie, un spaţiu de control de-a dreptul kafkian (în Teofil şi Cîinele de lemn exista, de altfel, un alt falanster, numit Şantierul).

 

Romanul mizează, aşadar, nu pe naraţiunea formatoare – aşa cum păruse la început –, ci din nou pe dimensiunea simbolic-satirică, pe de o parte, iar pe de alta, pe dimensiunea mistic-religioasă. Cele două planuri alternante – în scurte secvenţe numerotate (în totul, trei părţi, un „Interludiu“ şi un „Epilog“) – sînt traversate de un laitmotiv, acela al scrisului, al scrierii unui roman: „M-am apucat să scriu un roman, asta deoarece nimeni din Instituţie nu avea voie să scrie jurnal, memorii sau texte mistice, însă oricine putea să scrie un roman. Roman era voie, jurnal, nu, jurnalul şi textele mistice erau subversive. Eu, de fapt, un jurnal epifanic voiam să scriu, dar nu mai riscam, aşa că l-am intitulat simplu: roman. Acoperirea mea era astfel asigurată, nimeni n-avea să se prindă că eu de fapt scriam un jurnal. Scriam la el, flagelîndu- mă. […] Deconspiram Instituţia, asta făceam, lăsam un document în urma mea, un document care putea fi o bază pentru o mişcare serioasă, cu adevărat antiinstituţională“.

 

Cumva, cele două planuri par a comunica, a trece unul în celălalt: secvenţele care consemnează „ascultarea“ în mănăstire, dialogurile cu părintele Sofronie ori cu fratele Pavel, psalmii compuşi de personaj, comentariile în marginea unor texte religioase, toate acestea pot face parte, în definitiv, din acel „jurnal epifanic“ sub acoperire, pomenit mai sus. În orice caz, traseul acesta de iniţiere în viaţa monahală şi ascetică – secondat în permanenţă de vocea conştiinţei rele, numită în text „fata dracului“ (care include şi tentaţia erotică, feminină) – reprezintă, cred, o miză importantă a acestui roman, cu atît mai mult cu cît credinţa, salvarea erau mai importante chiar decît scrisul, înTeofil şi Cîinele de lemn. Cu toate acestea, sentimentul ratării – de care era bîntuit Teofil, scriitorul mediocru – revine şi aici, în forţă, în „Epilogul“ cărţii: „Bineîn ţeles că nu sînt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului – i se adresează, deconspirativ, mamei sale protagonistul –, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu de – spre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărîma în milioane de particule în inexistenţă“.

 

Tot spre final, o scenă – clasică, aş zice, şi nelipsită de umor – în care protagonistul se trezeşte într-un pat de spital, imobilizat, în prezenţa părinţilor care-i spun că a făcut o depresie severă, aruncă totul în ambiguitate, sugerîndu- ne că avem de-a face cu halucinaţiile unui bolnav. Prozatorul se complace în a păstra în permanenţă acest văl de ambiguitate, care-i permite nu numai să diversifice registrele stilistice, dar şi să introducă o bună doză de umor şi autoironie (ca în scena evocată mai sus, cu părinţii care pun halucinaţiile fiului lor pe seama faptului că nu a fost botezat la naştere). În orice caz, romanul reuneşte obsesiile scriitoriceşti ale lui Cosmin Perţa: tema morţii şi a ratării, tema scrisului, a credinţei şi a salvării – aici cu o miză mai mare – şi mai riscantă, la nivel literar – pe dimensiunea mistic-religioasă. De altfel, propoziţia care dă ti tlul romanului – „În urmă nu mai e nimic“ – are două tipuri de recurenţe în text, ce corespund celor două planuri: pe de o parte, apare în legătură cu aşa-numita Instituţie, spaţiu kafkian prin excelenţă (de tipul Şantierului din Teofil şi Cîinele de lemn), şi indică, desigur, lipsa de scăpare, imposibilitatea de a evada, captivitatea, controlul; pe de altă parte, aceeaşi propoziţie apare şi în legătură cu traseul spiritual parcurs de personaj către monahism şi asceză (la final, pleacă „în pustie“) şi marchează îndepărtarea treptată de lume, de tentaţiile ei. Textul lui Cosmin Perţa parcurge, practic, mai multe niveluri, de la cel realist (cu debuşee în fantastic, în volumele anterioare, conform afirmaţiei din Teofil şi Cîinele de lemn: „[…] pînă la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică“) la nivelul simbolic (Instituţia) şi, în cele din urmă, la cel mistic-religios. Convertirea ajunge la capăt în ultimul paragraf, în care personajul, detaşat de lume (de evenimentele ei „extraordinare“), alege „banalitatea istovitoare“ a ascezei: „Eram atît de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare“ („Epilog“).

 

În urmă nu mai e nimic vine în continuitatea volumului Teofil şi Cîinele de lemn, din 2012, reluînd, de fapt, personajul: romanul de faţă ne prezintă – ni se spune – prima parte a vieţii lui Teofil, scriitorul ratat din Teofil şi Cîinele de lemn. Aşa cum, aici, „fata dracului“ reprezintă un soi de conştiinţă-raisonneur, în mod similar Cîinele de lemn este un raisonneur pentru Teofil: iar dacă romanul în discuţie este unul pluristratificat – într-un sens ascensional, de iniţiere mistic-religioasă –, pe de altă parte, protagonistul însuşi are de-a face, aşadar, cu un dublu al său (o mauvaise conscience), în traseul lui către monahism. Cosmin Perţa scrie, cum spuneam, un text cu o miză înaltă (care trece dincolo de literatură), dar are precauţia de a păstra totul în spaţiul ambiguităţii specifice literaturii: scenariul iniţiatic propus poate fi, în egală măsură, o halucinaţie a personajului sau „jurnalul epifanic“ pe care el îl scrie în Instituţie (şi pe care aceasta i-l va confisca). Roman postmodern – cu doza de ironie auctorială inclusă, şi nelipsit de umor (vezi mai ales prima parte a cărţii, biografia personajului)–, care-şi dejoacă singur pistele propuse, În urmă nu mai e nimic este cartea cea mai reuşită şi mai complexă, de pînă acum, a prozatorului Cosmin Perţa.

 

http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#axzz3ocEMgZ00 Andreea Tănase, ”Teofil și câinele de lemn” în: Semne bune, 15 oct. 2015  (LD: ATENȚIE! Câine de lemn = Dada (în l. franceză), cf Matei Vișniec, Cabaretul Dada, în: Omul din care a fost extras răul, Ed Cartea Românească, 2014          Vezi și:      http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Teofil şi Câinele de lemn” te năuceşte. Este primul gând pe care îl am când îmi amintesc romanul lui Cosmin Perţa. Este un roman care nu poate fi catalogat, şi al cărui subtitlu este Poem. La început, ai impresia că vei citi un roman science-fiction, despre călătorii în timp; apoi îţi devine clar că este un roman alegoric, în care parcă recunoşti celebrul Canal la care erau trimişi deţinuţii politici la muncă silnică. În Teofil şi Câinele de lemn”, spaţiul pustiit al disperării în care îl cunoaştem pe unul dintre personajele principale, este Şantierul. Continui să citeşti despre întoarcerea în timp a lui Teofil Barbălată, şi cartea prinde un aer de bandă desenată, unde personajul principal capătă puteri de super-erou.

Întâmplările lui Teofil din trecut sunt întrerupte de capitole despre chinul Câinelui de lemn din prezent şi de lupta lui cu fantomele propriilor greşeli. Pe alocuri, începi să crezi că citeşti un roman de groază, în care spectrele nu dau pace muritorilor de rând. Dar nici aici nu te lasă Cosmin Perţa să zăboveşti. Intri pe nesimţite într-o atmosferă de roman fantasy, în care personajele devin dumnezei şi îngeri şi au puterea de a stăpâni focul, aerul, pământul (Conducătorul Oştilor Celeste şi Regele Nisipurilor Mişcătoare). Câinele de lemn, care părea că a reuşit să evadeze din Şantier fără ca măcar să mai încerce acest lucru, ajunge până la urmă în inimaŞantierului, în cel mai de temut loc, din care se aude constant zumzetul sinistru al deţinuţilor forţaţi să fie fericiţi în timp ce sunt schingiuiţi.

Cele două personaje principale, Teofil şi Câinele de lemn, care până acum au avut trasee separate şi cât de poate de diverse, se trezesc împreună în aceeaşi cameră, aşteptându-şi sentinţa. Sau poate rolul în marea scenă a vieţii spirituale la care s-au înhămat fără să şi-o asume conştient. Unul dintre ei revine la viaţa aparent banală pe care o avea înainte, iar celălalt devine îngerul lui păzitor. Împreună, continuă aventura începută separat, întâlnindu-se chiar şi cu diavolul în persoană (un alt personaj alegoric, pe care parcă totuşi îl recunoaştem de la Ştirile ProTv, împreună cu vila lui somptuoasă din Bucureşti).

V-am povestit despre Teofil şi Câinele de lemn ca despre un roman, dar v-am spus că subtitlul este Poem. Ca să vă dau o idee despre cum este organizat volumul, am să vă spun că are 33 de capitole, în proză, dar fiecare dintre ele se termină cu câte un pasaj distinct, scris cu italice, care poate fi citit şi ca poem de sine stătător, şi ca strofă a unui poem alcătuit din toate cele 33 de astfel de pasaje. Ca să completeze tabloul halucinant pe care îl zugrăveşte cartea-poem a lui Cosmin Perţa, din loc în loc cititorul descoperă în paginile cărţii şi ilustraţiile foarte potrivite ale lui Andrei Gamarţ.

Cosmin Perţa s-a născut în 1982 în Vişeul de Sus, şi din 2002 publică des – poezie şi proză. A făcut facultatea la Cluj, unde a şi fost redactorul mai multor publicaţii.
http://semnebune.ro/2015/teofil-si-cainele-de-lemn/#ixzz3qYTKY2P3   Cosmin Perța, Teofil și câinele de lemn, Ed Herg Benet, 2012 (a primit premiul pentru cartea de proză a anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori)

Carmen Ardelean, Cum interpretăm fantasticul de interpretare? Teofil și câinele de lemn, Cosmin Perța, http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=2214

http://semnebune.ro/2013/cosmin-perta-vizita/#axzz3jGOUX21R   Cosmin Perța, Vizita,  Editura Herg Benet, 2013
Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea I-a, Notd Literar, iunie 2013

http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1341&Itemid=9 Ghe. Glodeanu, Fantastic și interpretare, partea II-a, Nord Literar, iulie-august 2013 http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1363&Itemid=9

Gheorghe Glodeanu, Orientări în proza fantastică românească, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014

http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/strainul-1845 Străinul de Albert Camus, (fantasticul absurd existențialist)

Felix Nicolau, Fantasticul de interpretare este noul rege, Cronică la cartea Introducere în fantasticul de interpretare, revista Astra, sept 2014 http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/09/FELIX-NICOLAU.pdf   Vezi, în Ziarul Financiar din 28 iunie 2013 http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fantasticul-renunta-la-regina-si-pastreaza-regele-de-felix-nicolau-11028896

Cătălin Badea Gheracostea, Noutăți: Introducere în fantasticul de interpretare, aprilie 2012 http://www.corpult.ro/News/ViewOne.aspx?NewsItemId=3    Volumul 1 din Introducere în fantasticul de interpretare a lui Cosmin Perţa arată un critic pe cale de maturizare, în stare să acopere cu lectură o bibliotecă cât se poate de reală pentru a o modela sub termenul de fantastic până la ultima consecinţă. Demersul autorului Întâmplărilor la marginea lumii şi al celor Două poveşti, ambele cărţi de o originalitate dincolo de orice dubiu, deşi folosind personaje, secvenţe şi ieşiri din real cunoscute, demersul lui Cosmin Perţa, ziceam, este unul ambiţios. După ce parcurge textele esenţiale teoriei fantasticului (Todorov, Ricoeur, Caillois etc.), el se raportează critic la ele, fără a alege calea comodă a citatului şi a preluării candide a limbajului propus. Perţa vrea şi obţine de-a lungul acestui prim volum teoretic şi critic, prin analize de text lucide şi înşirate într-o ordine aproape cazonă, simultan cu propria construcţie de termen, cazuistica pe care acesta se aplică. Ce ar fi fantasticul de interpretare la Cosmin Perţa, deci? Ar fi facil aici să dăm citatele din chiar volumul anunţat, cu categoriile ce, inevitabil, la rându-i le naşte. Ne permitem o critică înainte de definiţia aleasă, pentru că un catalog de definiţii aparţine fiecărui cititor interesat de o carte ca Introducere…, şi anume vom critica distanţa sesizabilă între fantasticul practicat de Cosmin Perţa şi cel descris şi teoretizat. Este probabil un neajuns al celui care este prea lucid datorită încercării de a citi tot, el pierzându-şi vigoarea în crearea propriei lumi fantastice, permanent aflată sub oglinzile lumilor deja ştiute. De unde autoironia de sfârşit de şcoală, de veac şi de lume, prezentă şi în scrierile teoretice şi în cele ficţionale semnate Cosmin Perţa. Se aşteaptă volumele următoare.       Cătălin Badea-Gheracostea

 

Cătălin Badea Geracostea, Rezumatul tezei de doctorat Fantastica românească după al doilea război mondial, în: Fantastica, nr 9/ 2013,

http://fantastica.ro/fantastica-romaneasca-dupa-al-doilea-razboi-mondial/

 

Codoban Aurel,  https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=38&cad=rja&uact=8&ved=0CEcQFjAHOB5qFQoTCL3hrfHbj8kCFUGgDgodYx8CgA&url=http%3A%2F%2Fwww.comunicare.codoban.ro%2Fssi.pdf&usg=AFQjCNFqtJXbX2ZSbCRr5wXB-WuO9e1e7Q&sig2=lX2yYHamtkNN7dNvvt-STQ

 

 

Andreea Răsuceanu, De la marțienii fraților Strugațki la păienjenișul fabulos al lui Cărtărescu. Cosmin Perța – Introducere în fantasticul de interpretare, http://www.observatorcultural.ro/*articleID_26735-articles_details.html în: Observator cultural, nr. 616/ martie 2012

 

Maihail Vakulovski

http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1891 Prezentarea cărții lui Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, în: revista electronică Tiuk

 

http://povestisasesti.com/2013/12/01/1-in-asteptarea-craciunului-ce-este-calendarul-de-advent/   Calendarul de advent    În calendarul de Advent al poveștilor săsești, fiecare număr este o nouă zi   În cartea lui C. Perța, fiecare număr de capitol reprezintă o nouă lună din viața eroului cărții

Ce este Adventul?

Adventul este timp de bucurie și liniște, în așteptarea Crăciunului. De Avent se deschid căsuțele târgurilor de Crăciun, iar atmosfera feerică se umple de arome de vin fiert și turte dulci, de glasuri vesele. Probabil că tot din Advent începe și Moș Crăciun să-și pregătească renii și sania, iar poșta lui nu mai face față scrisorilor.

Cuvântul Advent provine din latinul “adventus”, care înseamnă “venire”. Corespondentul său în Biserica Ortodoxă ar fi, numai într-o anumită măsură, perioada postului, deși cele două diferă atât prin durată, cât și prin felul în care sunt celebrate.

Adventul începe în a patra duminică înainte de 25 decembrie, așa că data diferă de la an la an, între 27 noiembrie și 3 decembrie. În fiecare dintre cele patru duminici de Advent se țin slujbe speciale, în pregătirea Crăciunului, iar în mijlocul familiilor este o tradiție aprinderea câte unei lumânări din coronița de Advent.

 

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF

 

Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul său întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

 

O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificata. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilitatii morţii. Imaginstica goticã este relevantã: multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalitaţi; sângele şi timpul, expresii ale efemerului; ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanitaţii; castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

 

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconstientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprima raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei.

 

Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

 

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat , asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţelor supranaturale.

Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr: suntem şi Cain şi Abel.

 

 

Cuvinte cheie: Cosmin Perța, Liviu Drugus, Matei Călinescu, Edgar Alan Poe, F. Dostoievski, N.V. Gogol, Boris Pasternak, Leo Butnaru, Mariana Codruț, Teofil și câinele de lemn, În urmă nu mai e nimic, Conkan Marius, Vasile Andru, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Grădinaru Camelia, Basarab Nicolescu, Baudrillard, Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia, Lucian Perța, Thierry Magnin, Mihail Sebastian, Paul Cernat, Doina Popescu, Dan Alexe, Tristan Tzara, Matei Vișniec, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Constantin Piștea, Elena Vlădăreanu, Aurel Codoban, Andreea Răsuceanu, Cătălin Badea Gheracostea, Mihaela Ursa, Felix Nicolau, Teofil Părăian, Andreea Tănase, Carmen Ardelean, Adina Dinițoiu, fantasticul de interpretare, adventism, epifanie, hermeneutică, postmodernitate, fantasy, imaginar

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (6)


 

 

de Liviu Druguș

 

* În care se vede cum ideologia bate psihologia

 

Primele cinci părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

 

 

Capitolul 8 surprinde sextetul în integritatea sa fizică (parțial și în cea psihică) și este dedicat – în linii mari – viselor lui Cristian, verbiajului lui Radu, monologului ideologic al Zinei, unicei replici a Anei, plus, firesc, gândurile povestitoarei Aurora. Iulia era prezentă, dar … doar pe post de anestezic pentru Radu.

 

Sigur, de la un roman declarat ritos ca fiind unul ficțional nu ne așteptăm la exactități științifice, la documentare bine alcătuite și precis redate, sau la demonstrații logice, ci doar la aproximații, aluzii sau trimiteri vagi la ceea ce înseamnă realitatea exact așa cum a fost. De aceea, nu voi fi foarte critic la adresa autoarei care a pus, în chiar debutul acestui capitol, în gura unui personaj (Radu) lucruri inexacte sau chiar tendențioase în plan cultural, dar nici nu pot lăsa pe seama ”acoperirii” ficționale nedevărurile lansate de acesta cu aer de cunoaștere academică. Profesorul de management Radu, chiar la o agapă psihodramatică într-un local/ restaurant bucureștean, pune serios sub semnul întrebării calitatea pe care o are atunci când face afirmații gratuite, necombătute de altcineva din grup: ”Apropo de americanul Jacob Levy Moreno! Știați că a fost de profesie român? Ideea psihodramei i-ar fi venit chipurile, într-un lagăr austriac, la Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka. Eu cred că purta în el proiectul acestui teatru al spontaneității de când a părăsit Bucureștiul. Gândiți-vă un pic: unde altundeva se mai eliberează omul de tensiuni jucând teatru la modul cel mai spontan cu putință, ei?” (p. 68). Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno viitorul psihiatru austriaco-american Moreno a părăsit Bucureștiul când avea 6 ani! Așadar, ideea de românitate cred că nu putea fi probată în vreun fel la acea vârstă. Mai mult, a-l califica drept ”român de profesie” este o supralicitare care nu cred că are vreun rost a fi diseminată, fie și în paginile unui roman de ficțiune. Este în spiritul dâmbovițean această tendință de a ne împăuna cu meritele altora, de a aduce omagii patriei străbune pentru fapte inexistente sau deloc probabile. Originile românești ale evreului Moreno sunt la fel de valabile ca și descrierea României ca fiind ”Grădina Maicii Domnului”.  Sper că ne-am edificat cu românitatea (copilu)lui Moreno. Dar fabulația continuă, chiar dacă se inserează, în text, un scuzabil ”chipurile”. Profesorul nostru combate o teorie ineptă (cum că ideea psihodramei i-ar fi venit lui Moreno într-un lagăr austriac, Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka) cu o altă teorie ineptă (că el gândise teoria psihodramei, sau a terapiei de grup, chiar de când a părăsit București-ul, adică de pe la 6-7 anișori). În 1895, cînd familia Moreno a plecat la Viena nu erau lagăre pentru azilanți, ca în zilele noastre, iar citirea lui Freud și Kafka – la 6 ani – în acest lagăr imaginar este de-a dreptul grotescă… Pentru repunerea adevărului în drepturile sale precizez că J.L. Moreno a terminat medicina la 28 ani (în 1917) la Viena, și – student fiind încă – a respins teoria lui Freud referitoare la vise, tânărul medic părăsind Austria pentru SUA la vârsta de 36 de ani, urmând să trăiască tot restul vieții în SUA unde a murit în 1974. Moreno a fost anti-Marx, anti-Freud și anti-industrialism (toate promotoare ale materialismului).

 

În finalul intervenției sale aberante profesorul Radu susține că Bucureștiul este un loc special, unic în lume desigur, unde doar jucând cartea spontaneității teatrale îți pot veni idei geniale de genul psihodramei, invenție care, acum, poartă numele psihiatrului american. Făcând abstracție de faptul că  e vorba doar despre o poveste de roman, totuși preocuparea românilor (a autoarei, inclusiv) pentru fabulații, scenarite, mit(olog)izări, împăunări cu meritele altora etc. iese cu obstinație în evidență. În anii studenției mele (1968-1971) apăreau, ca din senin, teorii despre meritele (încă) nerecunoscute ale românilor. Micii erau o creație pur românească, sarmalele la fel, iar Miorița și Meșterul Manole erau balade românești. Despre toate astea a scris (bine) Dan Alexe în a sa ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. (În vara anului 1968, URSS masase armament masiv la Prut, invadarea țării fiind iminentă, dar poporul a aflat că Ceaușescu dispune de un tun cu laser care topeau instantaneu tancurile (!!!). Mai aproape de zilele noastre, economistul american de origine română Anghel N. Rugină a fost inclus în povestiri abracadabrante fără nicio legătură cu realitate (vezi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/) . La suita de minciuni sfruntate despre profesorul Rugină, va răspunde Aurel Brumă, în 2011 (vezi: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/  ). Iată însă că rrrrromânismul patriotard nu se dezminte nici în această replică, autorul (Aurel Brumă, fost redactor la Radio Iași) încheind ditirambic, exact în aceeași idee a genialității fără seamăn a românilor: ”Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.”.  Am făcut scurt acest turneu prin(tre) metehnele românilor care vizează preamărirea etnicului românesc dincolo de orice bun simț, hiperbolizarea grosieră a normalului, cu finalități exact pe dos celei scontate: românii apar ca mitomani, nerealiști, mincinoși, lăudăroși etc. Revin în contextul pseudorecenziei mele cu întrebarea: cui folosește sublinierea românității lui Moreno? (”Faptul că noi, grupul de la Lăptărie, mimam psihodramele românului Moreno nu ascundea cine știe ce paradox, ci arăta că, într-un fel, ne consideram mai atipici, mai autocenzurați și – de ce nu? – mai sofisticați.”  –  p. 69). Răspunsul meu (dat chiar în 1990) este: nu numai că nu ne folosește, ci chiar dăunează! Iar explicația este una sociopatologică: complexul de inferioritate al românilor nu poate fi astupat decât cu un complex de superioritate. Am exemplificat, într-unul din episoadele pseudorecenziei la cartea lui Dan Alexe, cu chiar exemplul meu, după revenirea în țară de la Primul Congres al ISINIInternational Society for Intercommunication of New Ideas – (organizat de Anghel Rugină la Paris, în august 1990). Din acest complex, probabil, am dus misiunea acestei organizații la un nivel care a presupus eforturi uriașe și rezultate minore, organizând două congrese succesive în România, la Bacău (ISINI 9), respectiv București (ISINI 10). (vezi: www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf). Continuarea discursului profesorului Radu din romanul Doinei Popescu se pliază perfect pe sublinierea originalității românilor, cu constatarea mea că autoarea caută mai mult o scuză pentru defectele românilor decât o preamărire necondiționată a lor: ”Aici, la noi, unde timpul îți fuge printre degete, deși tu abia simți că se târăște. Aici, unde nimeni nu pare preocupat de autenticitatea nimănui, nici măcar de a lui însuși. (nota LD: adică,  la noi, la români, mitomania și falsul sunt la ordinea zilei). Spontaneitatea umple, firesc, locul consecvenței, iar teatralitatea suplinește efortul de a extinde ființa care ești până la marginile celei care vrei să se creadă c-ai fi” (pp. 68-69). Se poate deduce de aici și faptul că fabulația cu privire la românitatea lui Moreno ține, de fapt, de imaginarul excesiv al românilor, de neseriozitatea lor funciară, de histrionismul probat mereu-mereu (îndeosebi în politică) nicidecum de o tentativă a autoarei de a mai adăuga un mare român pe lista geniilor pe care (nu) le mai avem. Și totuși: timpul fuge printre degete pretutindeni în lume, spontane și imaginative sunt, în general, toate națiile latine care nu se prea omoară cu munca, ci mai mult cu imaginarul artistic și – uneori – științific. Radu se dezice chair el de cele afirmate inițial despre povestea vieții ”românului” Moreno atunci când declamă: ”Vânturăm imagini inflaționiste, așteptăm ceva ce poate nu va veni niciodată. Așteptarea dilată timpul personal. Această triplă inflație – a imaginii personale, a așteptării și a timpului subiectiv – ne macină clipele din timpul real.” (p. 69). În traducere personală, această tiradă ar putea suna (și) astfel: ”Ne umflăm/ gonflăm/ hiperbolizăm propriile imagini despre noi, avem aștepări nerealiste și nu suntem corect ancorați în timp”. Lucru cu care sunt de acord! Și care se aplică inclusiv discursului autogonflabil al lui Radu despre românitatea lui Moreno.

 

România (de)compensează o întârziere istorică în evoluția societății prin forme fără fond, prin histrionisme de paradă și ridicole autoridicări în slăvi. Moduri de gândire și de comportare ce țin de feudalismul târziu al românilor sunt concretizate în structuri specifice acestui mod de gândire și care elimină în mod automat, dar perfect logic/ firesc meritocrația, echilibrul și măsura. ”Pentru că în România găștilor, clanurilor și încumetririlor nu e ușor…. să îți asumi o diferență contra curentului: devii nereprezentativ și riști marginalizarea” (pp. 69 – 70) comentează Aurora, perfect consonant cu ceea ce gândesc și scriu și eu de un bun număr de ani. Evident, între a fi marginalizat și a te integra în găștile mafiote corupte, pare a fi mult mai logică a doua variantă, fapt probat zilnic de comunicatele DNA și de înjumătățirea aleșilor locali (primari) sau diminuarea celor naționali (parlamentari, premieri).

 

Discursul lui Radu devine mai mult decât lămuritor în privința caracterizării unei bune părți a românilor, respectiv a acelei părți care dă tonul și imprimă direcția de acțiune a societății. Interesant este faptul că, ieșiți din acest creuzet de autoamăgiri orgolioase și adesea inepte, românii continuă să se manifeste în mod exagerat, doritori de afirmare până peste poate. Astfel, oameni inteligenți, cu resurse reale de gândire și simțire, odată pătrunși în lumea meritocrației occidentale strălucesc, devin vîrfuri, VIP uri sau măcar în părțile superioare ale clasamentelor. Culmea, aceste realizări externe ale foștilor membri ai societății românești sunt imediat confiscate de românii din țară, adjudecându-și meritele și declanșând un nou val de autoadmirație bolnăvicioasă, orgolioasă și nemotivată. Exemplul foarte recent al unui laureat Nobel în chimie, germanul de origine română Ștefan Walter Hell, confirmă cele afirmate mai sus: președintele Iohannis a decorat cu un înalt ordin al țării (Steaua României) pe proaspătul laureat Nobel deși formarea intelectuală și științifică a acestuia nu s-a făcut la noi decât până la vârsta de… 15 ani. (vezi:  http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/stefan-walter-hell-laureat-cu-premiul-nobel-pentru-chimie-decorat-de-presedintele-iohannis.html). La fel s-a întâmplat și cu americanul de origine română, acad. Anghel Rugină sau cu scriitori și artiști români afirmați și deveniți celebri în Franța (lista e chiar lungă aici). Pe de altă parte, românii care au plecat în afară doar ca să se căpătuiască, au excelat și aici, unii devenind respectați profesioniști în meserile lor, dar – trebuie să o spun – au excelat și în furtișaguri sau crime. (Un român venit de la o astefel de incursiune în Germania se lăuda colegilor și cunoscuților: ”Mă! da proști sunt nemții ăștia! lasă ușile caselor descuiate. Și-atunci, cum să nu intri?”). Pe tema tentației suicidare a Occidentului, vezi Gabriel Liiceanu despre dereglările mentale ale acestor societăți http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/ . Din exemplele de români geniali, reverberate în țară, s-au născut noi și noi legende urbane, majoritatea având ca ”miez” subliniere faptului că ”românii e dăștepți”. (Mai multe considerații pe această temă se pot citi la: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ ; http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html ,   precum și în volumele: Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964);  și  Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015).

 

Dacă nu vrei să te lași marginalizat, cum spunea Aurora, povestitoarea/ (autoarea?), în interiorul societății românești ai și varianta să te pliezi, ipocrit și curvește pe curentul dominant și să supralicitezi speranța de a nu fi strivit, ci acceptat și promovat de turmă, până ajungi la paroxism, respectiv la triumful prostiei în gestionarea turmei. Comentariul Aurorei merită notat; el este, în ansamblul lui, o bună descriere a modului contorsionat/ oportunist/  de gândire, simțire și acțiune (=management) al românului aflat, intelectual – crede el – peste media națională sau mondială. Acest minidiscurs este o posibilă explicație a cenușiului duplicitar al ariviștilor de profesie precum și a dezamăgirii populare generată de descoperirea, continuă, a circului jucat peste tot, cam la toate nivelurile, circ a cărui esență este: mimarea normalității dezirabile, stimularea credibilității și credulității românilor, lidershipul lamentabil al fruntașilor turmei: ”Poți fi însă excesiv, ba chiar monstruos, dar numai în sensul curentului, și nu te mai izolează nimeni, ba dimpotrivă: inspiri un fel de respect, în spatele căruia se pitește de regulă teama. Tendința generală și, în cazul particular, moda furnizează toate circumstanțele pentru a fi validat. Desigur, există și validitatea onorabilă pentru purtătorul unui astfel de mesaj: ”Hm, nici eu nu sunt eroul pozitiv, de fapt nu sunt câtuși de puțin un erou (cine ar mai avea nevoie de eroi?), dar am inteligența de a mima mai bine modestia și practic cu mai mult succes moderația. Știu să-mi vând mult mai bine imaginea, așa că vă recunoașteți în mine onorabililor, vă bizuiți pe mine și puteți chiar să vă aliniați sub steagul meu”. Mai e, desigur, și validarea la limită: ”Ticăloșilor, vă detest, dar vă somez să vă recunoașteți în mine. Dacă vreți să știți, pe mine mă detest îndoit. Am însă suficientă nebunie pentru a mă exhiba mai seducător decât ați face-o voi înșivă”. În fine ar mai fi și validarea excepțională: ”Din fericire, nu sunt ca voi, dar ceea ce sunt e o povară și mai mare pentru mine. Fiindcă nu mă oglindesc în voi, cu care nu-mi găsesc afinități, înot singur în propriile îndoieli. Mult mai mult mă preocupă un răspuns la întrebarea ”de ce?” decât unul croit la întrebarea ”cum?”. Dacă răzbesc, mă validați în ultimă instanță: un caz excentric, răsărit doar ca să vă confirme vouă neliniștea. Din partea mea, onestitatea; din partea voastră, fariseismul. Cu cât e mai excepțional triumful meu, fapt pe care-l admiteți și voi în cele din urmă, mai ales dacă ”urma” este postumă!”. Cine poate să spună de câte ori omenirea a validat onestitatea, statistic vorbind, la scară planetraă și istorică? La modul aplicat, mă refer, și nu doar discursiv, și nici post-mortem, ca în cazul sfinților și martirilor. Nu că onestitatea ar fi rămas o noțiune închisă doar în dicționare, pe care, din când în când, o pun pe tarabă filosofii și artiștii, dar cu ce randament mai inspiră ea astăzi modelele de reușită socială? Și nu numai în locurile în care, cu cât încurcă mai mult socotelile, cu atât e mai des invocată. E o prestidigitație foarte asemănătoare celei prin care, după o contrarevoluție, aproape orice profitor al fostului regim își revendică o neștiută ipostază de victimă, directă sau indirectă, a regimului răsturnat. (Găsește el cumva măcar o rudă prin alianță care ar fi suferit mari persecuții sub regimul despotic, fapt pe care și pe el însuși l-a afectat, desigur, peste măsură.)”  (pp. 70 – 71 din ”Iluzoria vulpe a fericirii”, de Doina Popescu, Editura Adenium, Iași, 2014)

 

Pentru a creiona mai bine modul de gândire și simțire al profesorului de management de la Iași (disciplină academică supranumită de mine GSA – gândire-simțire-acțiune = management sau Metodologia Scop Mijloc) voi reproduce intervențiile sale în dialog cu Cristian, Zina și Ana, nu înainte de a menționa și unda de îndrăgostire/ apreciere a Aurorei față de Radu: ”pentru astfel de replici… îl adoram pe Radu, și nu pentru prostrația care-l lovea uneori în prezența Iuliei” (p. 75).  Este clar, profesorul Radu este filosoful grupului (lucru care mă bucură: un profesor de management trebuie să facă filosofie practică/ etică/ logică/ pragmatică/ praxeologie). Fac, din nou o divagație personală: la unul din cursurile introductive în management – la un master la care erau înscriși medici, ingineri, bioingineri, economiști, și la care deviza junimistă anunțată era: ”vine cine vrea, rămâne cine poate” – am început cu câteva considerații generale despre om, societate și umanitate, despre rostul vieții și finalitățile acțiunilor umane etc., la care doi ingineri dau semne de nerăbdare, iar unul îi șoptește celuilalt: ”asta e filosofie, hai să ne cărăm!”. A fost unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am primit!). Așadar, iată alte câteva considerații existențialiste ale lui Radu: ”Toți îl încărcăm pe maturul care devenim cu lestul dorințelor noastre de tânăr. Ele supraviețuiesc în noi – fantome ale celor care am fi putut deveni în cu totul alte istorii ale eului. De cele mai multe ori, însă, sfârșim prin a fi doar cea mai probabilă dintre toate întruchipările noastre posibile”. (p. 75). Remarca de mai sus este făcută în contextul unei discuții pe teme ideologice (la care mă voi referi mai jos), respectiv legată de faptul că la tinerețe mai toți suntem de stânga, generoși cu împărțeala bunurilor și banilor altora, pentru ca la maturitate și după aceea să devenim tot mai conservatori, mai marcați de principiul contributivității și al meritocrației. Radu chiar își devoalează idealismul stângist al adolescenței și tinereții: ”În studenție, dar și câțiva ani buni după, aveam capul doldora de repertoriul stângii: idealuri sociale, entuziasm revoluționar, echitate, dezalienare, bla-bla-bla… Ce mai, formule din astea fără prihană” (p. 76). În final, Radu devine mai acid și mai concret chiar la adresa celor care s-au revendicat (în 1989) și se revendică (și azi) de la o stângă care pierduse de mult idealurile inițiale: ”Aș respira și eu liber și avântat, în sucul meu, dacă patria asta n-ar mai avea încă forma și mirosul slavgardatorilor de neamul lor și patria lor, de bandiți…” (p. 77). ”Salvgardatorii” nu sunt altcineva decât foștii comuniști (mai exact, nomenklatura de partid) care au înființat (chiar înainte de decembrie 1989, dar asta este o altă discuție) Frontul Salvării Naționale (actualmente PSD). Practic, România de azi nu este cu mult diferită de cea din epoca dictaturii ceaușiste (excepție făcând libertatea de a vorbi fără să te asculte nimeni, libertatea de a (e)migra – dacă ai cu ce și unde, libertatea de a fi ales – dacă ai în spate găști care așteaptă să se înfrupte, prin tine, din averea comună prin inginerii financiare). De fapt, alternativa la guvernare este o altă denumire pentru principiul ceaușist al rotației cadrelor. Cum bine zice Aurora, trăim ”în România găștilor, clanurilor și încumetririlor” (p. 69). Interesant este faptul că autoarea (pasionată de cunoașterea politicilor, ideologiilor, doctrinelor și teoriilor legate de guvernare) oferă un spațiu generos dialogului pe teme ideologice, deși ”programat” la spovedanie psihodramatică, în acea seară, era Cristian.

 

Zina este o stângistă convinsă și o la fel de convinsă antiliberală. Discursul ei este regăsibil din plin pe rețelele de comunicare (nu de socializare!) de tip Facebook, de unde și senzația de autentic, de lipsă de improvizație. Voi reda câteva dintre ideile susținute de Zina cu scopul declarat de a sublinia (încă de pe acum, înainte de concluzii) că romanul Doinei Popescu este cu mult mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere/ lectură.

 

Iată tirada stângistei Zina, cu argumentări aruncate în fugă și cu convingerea absolută că doar ea deține adevărul: ”Nu poți extirpa idealurile stângii din mințile oamenilor, Radu. Ce pui în loc? Liberalismul? Sau – uau! – conservatorismul? Hai să fim lucizi, nu sunt niște candidați serioși. N-au anvergură ideatică. Nota bene, n-am zis ideologică. Liberalismul se trăiește. Individualist și meschin. Nu coagulează aspirații, nu inspiră minți, nu mobilizează mase, nu poate genera un vis colectiv. Asta-i. Rămâne pur și simplu denotativ. Cât despre neoconi…. (gest de lehamite). E drept, stânga, cel puțin în forma ei extremă, a eșuat în practică. Adevărat! Ideile stângii însă nu pot fi aruncate la gunoi. În partea de lume în care s-a pretins că au fost aplicate vor sta, pentru un timp, la naftalină. Ei și? Ce-i cu asta? Câtă vreme bogățiile se acumulează într-o singură parte, după criterii cel puțin discutabile, se vor naște destule generații dornice să le reîmpartă în conformitate cu promisiunile stângii. Marea problemă e ca împrțitorul să nu înșface chiar totul… Pe el, pe împărțitor, cine îl mai cenzurează? La asta nu s-au gândit comuniștii. Alta-i treaba însă în social-democrațiile nordice. … Nu vorbesc despre extremismul aberant în care a alunecat stânga, ci despre marile ei idealuri, spuse Zina, sugerând că își revizuise stângismul, cel puțin până la papa Marx” (pp. 76-77). Supărată că nu găsește adepți/ susținători, Zina încheie (oarecum firesc pentru o argumentare abia însăilată) cu o amenințare: ”Ei bine, dați-i voi un cec în alb liberalismului… și-o să vedeți voi seninătate și fericire pe dracu” (p. 78). Cam așa se desfășoară, pe la noi, dezbaterile doctrinare și ideologice: când nu mai ai argumente, înjuri!

 

În economia acestui plin de miez capitol 8 a mai rămas… doar esențialul (spovedania lui Cristian, mai exact redarea unui vis care îl macină) plus interesantele comentarii ale Aurorei. În ultimă instanță, mobilul principal al întâlnirilor sextetului la Lăptăria lui Enache (poate chiar și speranța unei însănătoșiri reale) îl constituia convenția membrilor grupului de a juca psihodrame Moreno, evident, după ureche și nu ca într-o clinică de specialitate. Găselnița autoarei de a plasa aceste dialoguri/ dezbateri/ dezvăluiri în cadrul unui joc de roluri în psihodrame de tip Moreno  este una fastă, îmbinându-se astfel stilul narativ pe teme socio-umane grave (fatalmente, unul sec și neatractiv) cu o  succesiune de scene care mai dinamizează aceste tablouri eminamente narative. Nu întâmplător locul ales este ”patronat” spiritual de portretul dadaistului Tristan Tzara, un gânditor anti-sistem prin excelență: alegerea jucării psihodramelor Moreno în pofida faptului că acest ”joc” sanogen nu a prins în România. ”Faptul că psihodrama a prins enorm în Franța și în State și mai deloc în România arată că nimic din natura umană nu-i străin indivudului, oriunde s-ar afla el. Ne diferențiază doar dozajul. Proporțiile. Ceea ce la noi e o primă natură, așadar ignorată, la ei e o a doua – tentantă și, nu în ultimul rând, învățată” (p. 69). (Dincolo de sugerarea implicită a presupusului excepționalism românesc, această precizare făcută de Radu are și rostul de a arăta și împotrivirea sextetului față de rămânerea în urmă a societății românești. De aici și  desele tirade critice ale celor șase la adresa acestei societăți, mereu necoapte și căutătoare de direcții culturale și orientări geopolitice. (Chiar referitor la dadaism există încă mereu noi dispute începând cu însuși numele curentului, nume despre care întemeietorul său însuși a declarat că …nu este interesat. Amintesc aici o propunere insolită, dar credibilă, referitoare la numele de ”dada” – oferită de Victor Macarie de la Iași – conform căreia/ căruia numele noului curent a fost împrumutat de la Sf. Dada, sărbătorit exact în ziua de naștere a lui Tristan Tzara, pe stil vechi).

 

Nu voi reda visul povestit de Cristian și mă voi opri strict la efectul acestei povestiri asupra Aurorei, căreia i s-au deschis, ascultând-o, noi sinapse și i-au venit în minte idei noi referitoare la un subiect intim psihodramelor sau altor metode de terapie psihologică sau psihiatrică. Am aici un răspuns destul de la obiect referitor la problema cunoașterii despre care am scris în primul episod: poți comunica mai bine idei noi, ipoteze ”științifice” îndrăznețe sau chiar teorii care să fie apoi validate academic în poezii, piese de teatru sau romane chiar mai bine și mai eficace decât prin publicarea acestora în Analele Universității X sau prin comunicarea lor la conferințe internaționale. Subiectul expus de Aurora se referă la cum stabilim granițele/ limitele dintre normal și anormal/ patologic/ nebunie. Subiectul m-a atras și pe mine și l-am dezvoltat într-un referat pe care l-am scris și susținut în cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Filosofie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în vederea obținerii titlului de doctor în etică. Dar, aici, voi reda doar punctul de vedere al Aurorei/ povestitoarei/ autoarei. ”În acel moment, m-am gândit că, dacă într-adevăr starea de normalitate pare aceeași de când lumea, fiind prin definiție limitată de manifestările nebuniei, ei, bine, la rândul ei, nici nebunia nu evoluează spre cine știe ce diversitate, exceptând poate faptul că își ”updatează” temele delirului din mers, ca un computer unele programe. Deși ai crede că-i o formă de evadare din constrângerile realității, nebunia nu-i de fapt decât o altfel de întemnițare, pentru că dincolo de granițele (de altfel, tot mai laxe!)) ale normalului, nu te așteaptă privilegiul libertății depline, ci doar o altfel de captivitate, mai severă. Psihoticul se învârtește în cercul propriei maladii ca într-un manej cu rază tot mau scurtă, constrâns de mecanismul propriei boli să se afunde în inima suferințelor mizerabile până la pierderea libertății tuturor libertăților: libertatea de a hotărâ când și cum să o termine cu recluziunea: Să iasă din nebunie simplu, așa cum ar ieși dintr-o cameră în care începuse să se asfixieze, după ce s-a străduit – și chiar a reușit – să-i etanșeze perfect ușa și toate ferestrele. Dar și nebuniile, clasificabile de altfel și vechi sub soare, ca și micile devieri ale normalității intră în geamantanul minții umane laolaltă cu credințele și iluziile, formele singurătății și ale extazului, ale geloziei și urii, cu felurile iubirii, ale torturii și spaimei. Dar ce geamantan? E vorba doar despre câteva gene care-l individualizează pe om în cadrul regnului animal. Din ingredientele speciei fiecare are parte de un cocteil cu gust irepetabil. Bineînțeles, fuga de idei și parantezele pe care gândul uită să le mai închidă, fac parte din același inventar…” (p. 73-74).

 

Ca o completare la evantaiul de manifestări ale nebuniei/ anormalității amintesc faptul că OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a inclus iubirea în rândul maladiilor psih(ot)ice. Așadar, iluzoria vulpe a fericirii este simptomul unei posibile boli deja instalate. Cât despre nebunia colectivă numită comunism totalitar, ce se mai poate spune?  Nu întâmplător dictatorii comuniști (Lenin, Ceaușescu, Kim Ir Sen și alții) au fost diagnosticați ca fiind paranoici, schizofrenici sau cu alte patologii psihice. În context, îmi amintesc de zbuciumatul început de an 1990, când aproape toate crimele comunismului de la noi erau puse pe seama paranoiei lui Ceaușescu (ulterior am aflat că bolnavii psihici pot fi iertați de pedepse, fie și postmortem, dacă suferă de boli psihice care le afectează spiritul de responsabilitate). Mulți dintre noi au înghițit această ”gălușcă” servită de ziarele noii puteri (de opoziție nu putea fi vorba atunci), iar eu unul am luat-o la propriu și am stat de vorbă, serios, cum altfel?, cu un lector univ. de la UMF Iași specialist în psihiatrie. I-am propus colegului meu dr. C.V.– probail și el pensionar astăzi – , nici mai mult, nici mai puțin (convins fiind că ”știința” psihiatrică poate opera chirurgical cu diagnostice care să separe nebunia de normalitate) să sugerăm noilor autorități să emită o lege prin care orice candidat la o funcție publică să aibă și un aviz favorabil dat de o comisie de medici psihiatri. Privirea pe care mi-a aruncat-o atunci colegul (într-o perioadă eram chiar în aceeași catedră) ar putea fi tradusă, azi, liber, cam în felul următor: ”cred că tu nu ești sănătos la cap” J . Se pare, cred, că aceeași propunere ar merita votată, în regim de urgență, astăzi, ca parte integrantă a unui Cod Electoral democratic… Dacă nu astăzi, poate mâine… poimâine.

 

În finalul capitolului și al dialogurilor multiple, gândurile Aurorei trimit discuția despre vise, ideologii, stângismul Zinei și idealismul lui Radu  tot în trecutul nu prea îndepărtat, respectiv în comunismul românesc postbelic: ”Aș fi spus că tocmai comunismul nenorocit a reformat, prin ricoșeu, democrațiile liberale, obligându-le să devină mult mai atractive. Îmi venise în minte chiar și un citat (din Pascal Bruckner) (Nota LD: poate acesta – ”Numesc inocență această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței) cf https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner), dar n-am făcut-o pentru că subiectul ne inflamase destul, iar intervenția mea n-ar fi făcut decât să-i irite și mai mult pe toți deopotrivă. Ce-ar fi fost să adug? Doar să înceapă istoria de la zero, după cine știe ce cataclism, ca să ajungă omenirea să experimenteze din nou comunismul! Ca și cum n-ar mai exista și alte sofisme seducătoare care, în practică, să genereze nedreptăți la fel de monstruoase. M-am abținut.” (p. 78)

 

Și astfel, prietenia cu frumoasa Zina s-a păstrat, iar povestea continuă cu sextetul integral până în momentul când Ana se va retrage din  grup, transformând, involuntar, sextetul posibil de simbolizat prin steaua lui David cu șase colțuri, în cvintetul (C-R-I-Z-A) posibil de simbolizat prin steaua cu cinci colțuri, aleasă de comuniști ca expresie a progresului, păcii, libertății etc. etc.

 

Iluzoria vulpe a fericirii” este (și) un roman de idei, de polemici, de moravuri, de sexualitate, de interrelații umane, de iubire, de mimare a dramelor generatoare de speranțe de refulare, despre prietenie, de psihosociologie a vieții cotidiene a românilor care s-au trezit brusc cu tone de libertate pe cap și care par a nu mai rezista la atâta presiune… Postmodernitatea romanului vine tocmai din acest melanj de planuri, structuri și intrigi, iar stilul autoarei este pe măsură, adică face un joc inteligent al punerii în scenă a unor personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante. Ludicitatea lucidă a autoarei este mereu prezentă: în acest capitol, debutul declarațiilor lui Radu este o capcană adresată celor gata să sară și să dea în vileag grozăvia celor spuse de el (cum am făcut și eu, chiar la începutul acestui episod…), deși afirmațiile sale erau menite doar să atragă atenția asupra faptului că mulți chiar mai cred în rrrromânisme de paradă, iar el este dator – în calitate de profesor – să scoată adevărul la suprafață și să arate găunoșenia unor tirade etnocentriste, naționaliste sau excepționaliste. Așadar, personajul Radu, profesor de management de la Iași, lansează câteva afirmații (cvasigeneral acceptate) pentru ca apoi să le ironizeze, să le desființeze treptat, cu tact pedagogic, pentru ca – împreună cu auditoriul său – să conchidă că ipoteza inițială era complet falsă. Pentru aceasta, un sincer Bravo Radu!, bravo Doina Popescu! Nu pot să nu anticipez aici concluziile finale și să invit posibilii cititori care au tangențe cu zona teatrului să-și imagineze cât de bine, firesc, plăcut și util ar suna replicile din roman pe o scenă în fața unei săli arhipline…

 

 

Liviu Druguș

 

(Va urma)

 

Miroslava, Iași,

23 septembrie 2015

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/  Pseudorecenzie (2) a cărții lui Dan Alexe, ”Dacopatia și alte rătăciri românești”

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/  Pseudorecenzie (1) a cărții lui Dan Alexe Dacopatia și alte rătăciri românești

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/  Un fals la adresa personalității lui Anghel N. Rugina

 

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/ Răspunsul lui Aurel Brumă la articolul din ”Cer și pământ românesc” (14 dec 2011) în ziarul Națiunea

 

www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf  Conferința ISINI 10

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/  Gabriel Liiceanu despre dereglările contemporane ale Occidentului
https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/    Cum e românii și ce vrea dânșii  J

 

https://www.facebook.com/IRequireArt/photos/a.538400226214496.1073741835.136850246369498/893338257387356/?type=1 Portretul lui Monet, 1905, în Herăstrău

 

http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html Andrei Pleșu (Românul e dăștept)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner  Pascal Bruckner: ”Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

 

 

Bibliografie

 

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015

Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964)

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3)


 

Istoria unui tânăr sextet de poveste, repovestită de un sexagenar

 

de Liviu Druguș

 

Falsul tratat de hedonism al Doinei Popescu începe abia de la capitolul 2 (pp. 19 -39). Acest capitol este și cel mai întins/ lung/ mare al cărții (are de 21 pagini) fiind, astfel, centrul de greutate al narațiunii. Aici este prezentat ”modelul” de scriere, de narare și de reamintire a unor fapte din varii orizonturi temporale, celelalte capitole fiind variațiuni și consecințe ale celor descrise în acest început propriu-zis al cărții. Un singur capitol se apropie (cantitativ/ ponderal) de acesta, având 16 pagini, alte cinci capitole având în jur de zece pagini, restul fiind sub zece pagini, existând și cu un capitol campion la brevitate (cap. 4 care are doar… opt rânduri!). Am făcut această analiză ”contabilă” a economiei cărții pentru a sublinia propensiunea autoarei pentru libertatea de creație, ea nerespectând presupuse canoane cantitative impuse ad hoc de ”specialiști” ai ”științei” literaturii. Variabilitatea dimensiunii capitolelor respiră această libertate de creație, dar face și un serviciu cititorului care, la fiecare final de capitol (mare sau mic) este, oarecum invitat să mai servească o porție de/ din poveste, una mai interesantă și mai apetisantă decât anterioarele.

 

Sub aspectul ”modelului”/ tehnicii de scriere a narațiunii autoarea nu ezită a-l/ o face public(ă). Ca fostă profesoară de logopedie, dar și ca jurnalist de televiziune, autoarea știe că ”înregistrarea” este cea mai adecvată modalitate de a reține fidel (în memoriile artificiale) cât mai multe nuanțe și pete de culoare ale rostirilor/ întâmplărilor. În cazul de față acestea urmau a fi apoi folosite drept materie primă pentru scrierea romanului. Credibil pentru o fostă jurnalistă, autoarea romanului ficțional vine ”cablată” la întâlnirile de la Lăptăria lui Enache, înregistrând pe un CD atmosfera celebrului club monden, deși autoarea precizează că au fost stocate pe CD doar ”unele impresii de la Lăptărie” (p. 19). Adesea, memoria sau imaginația poate ”intra în vacanță” dar memoria artificială dă posibilitatea scriitorului/ jurnalistului ca, în funcție de nevoile narării, să utilizeze tablouri audio, voci, muzici, replici etc., și apoi să includă ”materialul” de construcție astfel stocat la clădirea povestirii/ narațiunii. Reamintesc aici faptul că romanul a fost scris în nu mai puțin de 12 ani (12 februarie 2002 – 6 noiembrie 2013), desigur asta în afară de cazul în care autoarea – prin această precizare de la finele romanului – doar a vrut să arunce, prin astfel de date superprecise, încă un argument în favoarea impresiei de strictă autenticitate a acțiunii din roman. Povestea cu înregistrarea revine, pe parcursul romanului, atunci când una dintre membrele hexadei/ sextetului (Zina) o acuză pe o colegă a grupului (Ana) că ar fi ”spioană” și că înregistrează pe ascuns convorbirile grupului. Culmea este că destăinurea Anei este făcută Aurorei/ autoarei, cea care chiar făcuse niște înregistrări… Pe lângă cantitatea mare de sex, puțin ”spionaj” nu strică pentru a mai înviora puțin atenția cititorului…

 

Așadar, capitolul 2 este descrierea completă a unei seri petrecută de Aurora la Lăptărie împreună cu o parte a sextetului/ ”grupului celor șase” (a lipsit doar Zina). Este, de fapt, o primă parte aplicat(iv)ă a ”jocului” numit psihodrama Moreno, joc prin care cei șase prieteni se ”vindecă” de presiunile psihice ce-i apasă, printr-o spovedanie colectivă, urmată sau întreruptă de întrebări care urmăreau stimularea descărcării sacului cu amintiri (evident, amoroase, dar și ușor filosofarde, puțin socio-istorice și mult caracterologice). În esență, romanul Doinei Popescu este o carte tristă, existențialistă, durerile și supărările dragostei fiind materia primă a narațiunii. În fond, ce-i amorul decât un ”lung prilej pentru durere”? (Eminescu, Amorul, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/amorul.php). Asta nu înseamnă că nu recomand citirea cărții. Dimpotrivă, cred că dramele existențialiste au rol tămăduitor mai ales pentru persoanele care traversează stări mai puțin plăcute, aplicându-se, în acest caz, principiul homeopatic ”cui pe cui se scoate”.

 

A strălucit prin lipsă, în acea seară, Zina, însă ceilalți (Aurora, Iulia, Ana, Cristian, Radu) au fost ”la datorie”.  Absența Zinei nu a împiedecat-o pe Aurora/ autoare să o descrie/ introducă/ prezinte și pe Zina, piesa lipsă. Structural vorbind, sextetul/ hexada era format(ă) din patru femei și doi bărbați, proporție care sugerează la nivel de microgrup ceea ce se întâmplă la macronivelul societal românesc: femeile sunt majoritare, iar bărbații minoritari. Mai mult, senzația pe care și eu o resimt demult – aceea că femeile vor salva lumea, generând, în viitor, un fel de matriarhat postmodern – se degajă și din carte, femeile fiind acelea care dădeau tonul inițiativelor umane, dialogale sau acționale, cei doi bărbați din grup fiind ”sclavii” preocupărilor materialiste, mundane, prozaice, ei fiind pe post de decoruri de completare, de (buni) ascultători ai poveștilor psihodramatice lansate de doamnele/ colegele/ prietenele grupului. Deloc întâmplător, preocuparea narativ-descriptivă a autoarei este concentrată majoritar pe trăirile și întâmplările doamnelor din grup, relativul echilibru fiind asigurat și prin rememorarea altor persoane masculine care au trecut sau chiar treceau, în momentul narării, prin viețile eroinelor noastre. Lipsește, fatalmente, tocmai autoportretul Aurorei (autoarei), un crochiu al acesteia fiind prezentat îndeosebi în finalul povestirii. De altfel, autoportretul autoarei există, într-un fel, pe întreg parcursul romanului prin comentariile sau opiniile lansate de autoare/ Aurora în cadrul psiho-sexo-dramelor jucate de cele șase personaje. Cu alte cuvinte, cel ce povestește, se definește.

 

Narațiunea debutează (un specific feminin) tocmai cu ceea ce lipsește (missing) din tabloul general: Zina, dar constatarea lipsei este pusă pe seama lui Cristian, omul de afaceri din grup: ”Iar lipsește Zina…” (p. 19). Prin asta, se conturează o posibilă relație de prietenie univocă Cristian – Zina.  Zina era o frumoasă la modul inconștient” (p. 19), ne asigură autoarea, în antiteză/ opoziție cu Iulia care era ”o frumusețe statuară” (p. 19). Avem, așadar, nu doar două personaje femei, ci două femei frumoase – una prezentă și care acaparează întreaga seară, cealaltă strălucitoare… prin lipsă.

 

Iulia este eroina primei psihodrame, spovedania sa având ca scop o sperată vindecare de boala pe care aș putea-o numi ”antifalocrație”, mai exact un impuls autoconstruit în mod trufaș prin care orice bărbat care intra în viața ei nu avea cum ieși de acolo decât într-un singur mod: ”zdrobit” (p. 21). În carte, psihoafecțiunea nevrotică a Iuliei este categorisită ca fiind regressum ad uterum (p. 39), deși expresia latinească nu vizează/ desemnează o boală psihică, ci era denumirea remediului autocorector de atenuare a unor tensiuni nevrotice, respectiv de reîntoarcere imaginară la origini, la faza prenatală, ca o curățire de toate relele, cu speranța unei renașteri purificate și purificatoare (purificatio mentis).Desigur, Iulia suferea un regressus ad uterum, la care, de altfel, sunt condamnați aproape toți nevroticii” (p. 39).  Sugestia retrimiterii cuiva la originile genetico-ginecologice, ca factor curativ, înnoitor și pozitiv, poate fi o explicație a formării expresiilor  românești (intraductibile J ?) de trimitere la origine, explicație pe care nu am întâlnit-o scrisă nicăieri (poate din exces de pudicitate). Astfel, ”dute-n…”, ”băgate-aș în…”, sau mai direct ”te bag în…” ar putea avea ca strămoș cultural semantic tocmai celebra expresie latină ”regresssum ad uterum”.

 

Probabil din dorința de a nu transforma povestea amorurilor povestite reciproc, psihanalitic, de personajele cărții, Doina Popescu renunță să mai încarce textul cu trimiteri savante la bibliografii și nume celebre, dar eu, pseudorecenzentul (care sunt! J ) o pot face, reîntregind astfel discuția lansată anterior pe tema evreității surselor teoretice și practice pe teme de psihologie, psihanaliză dar nu numai. Astfel, tema despre ”regressum ad uterum” este unul dintre subiectele preferate ale psihanalistului evreu (de origine poloneză) din Ungaria, Sandor Ferenczi (1873 – 1933), un colaborator apropiat al lui Sigmund Freud. (vezi Webografie). Simpla amintire de către autoare a mitului posibilității reîntoarcerii la întunericul premergător nașterii, și apoi a renașterii la o viață nouă, mai curată, nu este suficientă pentru cititorul mediu acesta neavând altă cale de lămurire decât să apeleze sistematic și tenace – ca un cercetător autentic – la bogățiile imense ale internetului. Și pentru că lista personajelor de origine iudaică amintite în carte (explicit sau nu) se va mai modifica (crescendo) pe parcursul pseudorecenziei de față, adaug la lista anterioară nu doar pe evreul polono-maghiar Sandor Ferenczi, ci și pe evreul român Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) (vezi:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt) nume citat de către Iulia pe post de sprijin argumentativ găsit la teologi reprezentativi. De asemenea, în povestea Iuliei se amintește de ”ceșcuțele Rosenthal” (p. 26). (http://www.antichitati-halfretro.ro/articole.php/scurt_istoric_al_firmei_rosenthal/) Philipp Rosenthal (1855-1937) s-a născut la Werl (Germania), într-o familie de evrei. (Prin anii 80 – ani de vârf ai național comunismului ceaușist – am auzit o glumă referitoare la întrebarea dacă XY era evreu sau nu. Răspunsul este, evident, unul … solomonic: ”Nu știu, în schimb părinții săi au fost foarte multă vreme”.). Pentru a sublinia imaginea de vampă (vampiră) creată de Iulia în mintea Aurorei, aceasta din urmă o aseamănă pe Iulia cu Theda Bara  (p. 30). (https://en.wikipedia.org/wiki/Theda_Bara) fiica unui evreu polonez naturalizat în SUA.  Trebuie să fac o precizare: sublinierea preocupării autoarei de a presăra romanul cu nume celebre din lumea iudaică nu este discutată aici ca fiind bună/ oportună sau nu. Această preocupare există și autoarea, dacă va dori, va putea interveni cu eventuale lămuriri despre subtextul scrierii romanului. Fac această precizare deoarece o atare evidențiere este încă una delicată dacă ne raportăm la modul de gândire al multor români (cărora li s-a servit, în doze diferite, porții de antisemitism, în ceaușism, dar și în în postceaușism, îndeosebi în mintea tinerilor receptivi la propagandă emoțională). Fac o trimitere la un articol pe tema modului în care reacționează românii (dar nu numai) în fața (sau în spatele) străinilor: http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/

 

 

Frumoasa blondă cu ochi albaștri, am numit-o pe Iulia, ajunsă la un apogeu al  puterii sale de seducție (cca 32 – 33 ani),  povestește cum a devenit ea psiho-suferindă din cauză că a fost/ este o criminală de bărbați, o trufașă în raport cu aceștia, o zdrobitoare de inimi – exact 55 la număr! Iată și modus operandi al Iuliei:  ”Îmi reperez victima, apoi o prelucrez … până o îngenunchez, la propriu și îmi mărturisește spășită că nu-și mai concepe viața fără mine” (p. 21).  Pentru ca autoflagelarea să fie mai credibilă Iulia adaugă: ”Tertipuri…zeci de tertipuri am pentru asta. RasputinLove machine…That s meeeee!” (p. 21).  Trauma psihică a eroinei constă în faptul că ea a conștientizat vinovăția și nu mai știe cum să revină la normal: ”Mașina s-a îmbolnăvit… E un blestem, cred. Uciderea iubirii e o crimă, e unul dintre păcatele capitale. Sunt o criminală în serie, asta cred că sunt” (p. 22). Pentru a îngroșa tușa – la fel cum a făcut cu descrierea vieții împărătesei Teodora – , autoarea îl invocă pe Jeffrey Dahmer, cunoscutul criminal în serie american, homosexual, condamnat pe viață la vârsta de 32 de ani. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jeffrey_Dahmer).  Prima victimă a Iuliei a fost chiar prima sa iubire, Ionuț (firesc, la liceu, de la finalul clasei a XI-a și până înainte de bac). ”Zdrobirea” lui Ionuț a avut cauze și contexte care pot afecta psihic pe oricine, dar Iuliei i-a făcut o plăcere care s-a transformat, în timp, (pe intervalul plin de victime, de la 1 la 55) în adicție (cuvânt introdus deja la p 11, ca un preambul la spovedania Iuliei). Nu voi răpi plăcerea cititorului de a savura cu ochii proprii paginile în care este descrisă și zdrobită psihic prima ”victimă” (la figurat, dar și la propriu) precum și împrejurările care au transformat iubirea în indiferență și apoi în ură. Amintesc, în context, faptul că autoarea/ Aurora nu pierde prilejul de a intra – și ea – în psihodramă, procedând, în paralel, la o rememorare a primilor săi fiori amoroși de la 15 ani, dar care nu au lăsat urme, cel puțin aparent,  …decât în memorie. Și ea a devenit alta în urma experienței amoroase, ajungând să fie o ființă ”circumspectă social” adică mai puțin implicată în viața grupurilor mari, dar și a grupului mic care i-a marcat existența.

 

După cum am notat deja, Cristian (omul de afaceri) era preocupat îndeosebi de Zina, în timp ce Radu era mai sensibil la povestea Iuliei, cu nuanța că și Iulia se adresează – în spovedania sa – mail mult lui Radu decât grupului. Pentru a fixa mai bine structura grupului, acesta avea două mari ”cupluri ale iubirii”: Cristian – Zina și Radu – Iulia.  Dacă o adăugăm și pe  Ana, atunci inițialele membrilor grupului (exclusiv autoarea, Aurelia) sugerează cuvântul CRIZA. În fond, presiunile psihice și decompensările aferente se derulau în jurul cuvântului ”criză” – un cuvânt ce ascunde sensuri profunde ale evoluțiilor individuale sau societale. În articolul meu ”Criza ca moment al dreptei judecăți și decizii” (articol din 2008) se transformă conținutul eminamente negativ al cuvântului ”criză” într-unul eminamente pozitiv. (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/) . Tandemul Iulia-Radu se conturează mai clar prin monologul bărbatului, adresat, firesc, Iuliei.  Filosofia sa este una negativistă, critică la adresa metodei Moreno, de spovedire autoflagelantă: ”Ei bine, acum, faptul că îți devorezi propria coadă, cum zice Cristian, nu te regenerează, ba dimpotrivă, interveni Radu…. Și viața e un fel de joc, mai complicat. În locul unui număr limitat de probleme, ai de rezolvat un număr aproape infinit, pe căi aproape infinite, dacă ținem cont de faptul că neuronii au posibilități aproape infinite de a intra în ecuație între ei. Alegerea unei căi anume, odată făcută, pare să-ți îngusteze câmpul opțiunilor, pentru că orice selecție presupune și cantități imense de renunțare. De fapt, renunți la alternative. Dintr-o bandă inițial nelimitată de opțiuni, poți să simți c-ai ajuns la opțiunea zero, altfel spus, ești condamnat să porți aceeași cruce până la ieșirea din joc. De fapt, nu e deloc așa, ba chiar deloc așa, pentru că o alegere, odată făcută, se ramifică în cel puțin două noi căi de acțiune, dintre care poți să alegi însă doar una, care, la rândul ei, se bifurcă și ea în cel puțin două alternative și așa mai departe. Prin urmare, nu știi exact și se pare că nu vom putea calcula niciodată cât e determinare și cât e liber arbitru în jocul de-a existența al fiecăruia dintre noi” (pp. 34 – 35). Aflăm că Radu este profesor (de management), iar teatralitatea sa profesorală este comparată cu grimasele fraților Marx. Monologul lui Radu continuă, și o face pe o dimensiune pe care am aplicat-o și eu  (ca profesor de management): filosofia acțiunii uamne (praxeologie, adică teoria despre lucrul bine făcut) ceea ce coboară ”știința” managementului pe pe piedestalul sec al unor scheme de gândire care duc, invariabil, la succes în afaceri și o încarcă cu relativismul firesc al opțiunilor personale nenumărate (ca să nu folosesc sintagma utilizată de Radu: ”aproape infinite”). Iată câteva mostre din logica managerială a profesorului Radu: ”e preferabil să credem că avem un grad suficient de mare de libertate pentru a hotărî ce facem cu noi înșine”.  (p. 35); ”Statistic vorbind, indivizii care cred în liberul arbitru au șanse mai mari de supraviețuire” (pp. 35 – 36); ”Când își organizează strategiile, indivizii care cred în liberul arbitru iau în calcul mai multe variante. Au și de unde, nu? Viitorul lor rămâne deschis, under construction, nu-i așa? Defavorivați sunt cei dominați de ideea predestinării.  .. E mult mai avantajos să crezi în existența unui liber arbitru, cel puțin în măsura în care crezi și în Dumnezeu. ” (p. 36).  Autoarea vede în discursul lui Radupână la virgule… cosmologia lui Hawking” (p. 36).  O fi identică cu teoria lui Hawking sau nu, ceea ce rostește, în continuare, Radu ține de o pledoarie pentru viață, pentru necedare în fața greutăților vieții: (Eu aș fi întărit discursul lui Radu  cu o trimitere la Coșbuc: ”O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor” – George Coșbuc): ”Apoi mai există și opțiunea de rezervă: sinuciderea… Ea, opțiunea întunecată, ne place sau nu, e un backup; ea ne dublează, practic șansa de a ieși din neșansă. Cu excepția spionilor și a sinuciderilor sacrificiale…. orice soluție e preferabilă morții voluntare, pentru că orice soluție – neîntunecată, să-i zicem – te scoate la un nou punct de bifurcare a opțiunilor, adică la speranța că, fiind din nou în posibilitatea de-a alege între minimum două variante, poți câștiga un oarecare control asupra propriei vieți.” (p/ 37). În consecință, Iulia se simte mai ușurată (”Nu vă închipuiți cât bine mi-ați făcut ascultându-mă” – p. 38), nu însă înainte de a mai avea un dialog lămuritor cu Aurora pe teama dăruire– dobândire. Iulia susține, ca majoritatea dintre noi, probabil, o teorie de tip comercial-economic, una eminamente materialistă care frizează liber-schimbismul: ”Dai din ceea ce ai, ca să primești ceea ce nu ai”,  spre deosebire de Ana care vine cu o teorie mai ”oțească”: ”Șmecheria e să dai din ceea ce nu ai, ca să primești înapoi ceea ce îți lipsește cu adevărat. Îți pierzi încerederea, insufli încredere celor din jur până te umpli și tu de încredere. Nu mai ai nicio speranță? Dăruiește atâta speranță altora până speranța se întoarce cumva și la tine. Pe această cale, mai subtilă, primești și întărire și mângâiere. Nu eu am gândit chestia asta, mi-am însușit-o…” (p. 38). ”Fără a mai apuca să dezvăluie sursa acestei înțelepciuni” (p. 38) către partenerii de dialog, totuși Aurora o face imediat (deși și cititorul mediu o putea intui relativ ușor) că autorul ”șmecheriei” este chiar evreul convertit la creștinism Nicolae Steinhardt. Așadar, avem mereu de ales între înțelepciunea materialistă pierdantă și deranjantă a Iuliei, vrersus înțelepciunea idealistă  câștigătoare și trimfătoare a teologului evreo-român Steinhardt însușită și expusă de autoare prin gura povestitoarei Aurora.

 

Cum spuneam mai sus, rețeta romanescă scrisă după formula ”sex  (explicit sau nu) + spionaj (de cartier sau transcontinental) + nume celebre = succes de librărie” este deja cunoscută și aplicată la noi de scriitoarele femei (și nu numai, desigur). Adaug aici, la lista din episodul anterior și alte două nume din ”batalionul de femei – scriitoare”: Ana Barton, Laura Nureldin. Numele celebre invocate doar tacit, (nimeni nu a pronunțat/ scris numele lor) – în afara numelor proprii amintite deja – când de Iulia, când de Aurora, în descrierea aventurilor amoroase ale Iuliei  sunt: Eminescu, Cehov, Theda Bara (1885 – 1955).  Din păcate, în sugerarea atmoseferei slave, romantice și nostalgice, autoarea comite o eroare (posibil una tipo, dar nedetectată de Editura Adenium care, clasic românesc!, nu are corector, redactor de carte și tehnoredactor, așa cum ar trebui să aibă. Goana după profit și încrederea în calitățile autorilor au făcut ca edituri puse pe căpătuială să piardă orice credit din partea cititorilor). Eroarea constă în substituirea numelui uneia dintre cele trei surori (Maria/ Mașa) scriind, în loc, Mișa (care vine de la Mihai) … ducând în final la un caraghioslâc, cele trei surori fiind de fapt două surori și un frate: ”Ghicisem un fel de nostalgie slavă în felul în care le enumerase. … ”Dragostea!…, Călătoriile!…, Parfumurile!…”. Exact în ordinea asta și exact așa cum Mișa, Irina și Olga visaseră împreună la o viață adevărată: ”la Moscova… la Moscova….. la Moscova” (p. 28).

 

Partea sexoasă este asigurată de nimfomana Iulia, cât și de propriile amintiri amoroase ale Aurorei, iar partea misterioasă este aceea în care Aurora o surprinde pe Ana, (în prima descriere a unei seri petrecute la Lăptărie), luând de la barman ”un plic lung, galben”, iar ”la întoarcere, ea s-a oprit lângă o masă, să salute pe cineva” (p. 26). Atmosfera de mister e deja creată, Ana nu este descrisă, deocamdată, dar apare deja ca fiind suspecta numărul 1 a sextetului, impresie conturată și mai puternic într-o relatare ulterioară a Zinei, (cum că Ana ar face înregistrări pe ascuns la întâlnirile lor, ipoteză risipită ca fiind puțin probabilă la o analiză ceva mai realistă făcută de Aurora).  O observație tangentă la cele de mai sus: atât atracția sexuală cât și tentația spionajului/ cercetării a ceea ce este ascuns/ dosit/ interzis au un numitor comun: atracția misterului/ necunoscutului/ interzisului. Femeile – una dintre trăsăturile lor specifice fiind tocmai arta de a atrage prin aparența respingerii, și arta de a expune prin aparența ascunderii – au oferit spionajului multe exemple de mare succes (Mata Harihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Mata_HariMaria Tănase – agentă SSI https://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_T%C4%83nase ) etc. Așadar, ”spionita” este un apanaj al curiozității feminine, tăinuirea fiind însă o abilitate mai rară (și cu atât mai prețioasă!) în rândul femeilor. Poate de aceea des-tăinuirea Iuliei poate fi înțeleasă și crezută îndeosebi ca parte integrantă a psihodramei, ca exercițiu terapeutic și nu doar ca o simplă ”limbariță” feminină.

 

”Profit” de utilizarea (de către mine) ușor excesivă a cuvântului ”sex” (fapt de care autoarea s-a ferit și bine a făcut), pentru a sugera nuanțele și conotațiile cuvintelor care îi alcătuiesc familia (amor, iubire, agapă, filio etc. – mai multe pe această temă, la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_grece%C8%99ti_referitori_la_iubire). Chiar în povestea Iuliei, aceasta nu folosește expresia ”sex-machine”, ci ”love machine”). Iată ce spun dicționarele despre cuvântul sex: ”Sex =  totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele și plantele în două categorii distincte: masculi și femele”. După părerea mea, definiția de mai sus este valabilă doar pentru definirea cuvântului ”gen” (cu variantele: masculin, feminin și ambigen/ hermafrodit), în timp ce cuvântul ”sex” face trimitere doar la două aspecte: 1) organul reproductiv masculin sau feminin; 2) actul sexual în sine, indiferent de genul partenerilor. Consider că posibila reglementare propusă de mine ar aduce mai multă claritate limbii române. În treacăt fie spus, pe la începutul anilor 90, conform definițiilor de dicționar, în noile buletine de identitate emise în limba română, la Chișinău, era rubrica intitulată: ”Sexul”. Dar limbajul o luase deja înaintea dicționarelor, astfel încât un copil de clasa V-a a văzut noul buletin de identitate al mamei sale și i-a atras, râzând, atenția: ”Mamă, aicea scrie o…prostie”, desigur copilul imaginând organul sexual, nu genul persoanei.

 

Tot dicționarul mai sus amintit precizează că ”sex” vine de la latinescul ”sexus” (etimologie necunoscută) cuvânt care face o trimitere clară la diferențiere și atracție a contrariilor, dar și la cifra șase (sextet, sexagenar, hexagon, hexadă), în timp ce grecescul ”eros” pune accentul pe dor(ință), pe conștientizarea lipsei (missing) celuilalt. (Mărturisesc aici că eu unul cred că toată discuția referitoare la inefabilitatea și intraductibilitatea cuvântului românesc ”dor” (”missing”) este una cât se poate de supralicitantă, ca să nu spun că este chiar una fără obiect real, fiind un posibil motiv pentru o explicitare din partea lui Dan Alexe, un alt dușman al exagerării sensurilor și mitizării unor cuvinte ale limbii române). Discuția despre sex și amor este găsibilă și într-un destul de interesant monolog pe tema eternului feminin făcută de Dan Puric, cu ceva ani în urmă: https://youtu.be/2YprbgvboLQ.

 

Fără a fi doar un moft (anti)feminist, cred că trăsăturile specific feminine (curiozitatate, atractivitate, tenacitate) sunt atribute excelente pentru activitatea de cercetare (care presupune căutare, descoperire, imaginare, creație, armonizare, finețe, inovare etc.)   fapt care ar  explica faptul că femeile sunt majoritare în cercetare, domeniu care aduce bunăstare, bogăție și grandoare societăților care chiar știu să promoveze femeile în acest domeniu.   (vezi: http://news.nationalgeographic.com/news/2014/11/141107-gender-studies-women-scientific-research-feminist/  (Este nevoie de mai multe femei în cercetare, dar cu condiția degrevării lor, fie și parțială, de rutinierele obligații familiale).  Am amintit aceste aspecte prozaice legate de specificul feminin pentru a invita cititorii să acorde atenție literaturii scrise de femei și subtilităților specifice ale personajelor feminine în general și în acest roman, în special. Și alți analiști au remarcat prezența tot mai vie a scriitoarelor în literatura contemporană (vezi http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043)

 

Finalul acestui capitol al doilea al cărții o găsește pe Aurora (povestitoarea/ autoarea) reflectând despre ”jocul înșelător al aparențelor, despre variile manifestări ale isteriei” (p. 39), adică exact la ceea ce face obiectul psihodramei/ psihanalizării personajelor care alcătuiau sextetul.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași, 10 septembrrie 2015

Primele două părți ale psihorecenziei se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

Webografie

http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/  Despre rasism și xenofobie

http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043 Literatura română la feminin

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

http://www.contributors.ro/cultura/pornind-de-la-o-vorba-a-lui-pascal-ce-inseamna-%E2%80%9Edereglarea-oamenilor%E2%80%9D/  Gabriel Liiceanu, Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă ”dereglarea oamenilor”? 6 septembrie 2015 (”Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes” (Pascal, Pensees)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor_literarbinecunoscutul simbolism al ritualurilor inițiatice – „renașterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin inițiere, adolescentul devine, deopotrivă, o ființă responsabilă social și avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghițirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației”.

https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1ndor_Ferenczi  ”In Thalassa: A Theory of Genitality (1924), Ferenczi suggested that the wish to return to the womb (Latin:regressus ad uterum)[5] and the comfort of its amniotic fluids symbolizes a wish to return to the origin of life, the sea.[6] This idea of an „uterine and thalassal regression”[7] became a feature of the so-called Budapest School, up to the disciple Michael Balint and his 1937 paper on „Primary [Object-]Love”.[8]

http://revistacultura.ro/nou/2014/12/psihanaliza-o-stiinta-cu-statut-special/  Psihanaliza, o știință cu statut special. Psihanaliza între krisis și lysis

https://en.wikipedia.org/wiki/Lysis Lysis – penetrarea unui component pentru a-i afla compoziția, structura, funcționarea.

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/03/freud-jung-autopsia-unor-framintari-1/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/05/freud-jung-autopsia-unor-framintari-3/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/06/freud-jung-autopsia-unor-framintari-4/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/07/freud-jung-autopsia-unor-framintari-5/    Freud-Jung

(serial scris de Alexandru Laszlo)

 

Bibliografie

 

Alexe, Dan, Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas, București, 2015

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Mircea Băduț – Histrionisme filosofarde antropofile postmoderne și cvasiquijotice olteano-româno-balcanice (1)


 

 

Băduț Mircea, DonQuijotisme antropoLexice. Fals tratat de antropologie. Eseuri, Editura EuroPress Group, București, 2015, 210 p. (format mic).  Colecția: Istoria mentalităților.

 

Pseudorecenzie de  Liviu Drugus de la Miroslava, Iași                    

 

Introducere

 

După ce la prima mea pseudorecenzie de pe acest blog (wordpress) am primit multe și supărate reproșuri de la Aurel Brumă din Iași (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/01/02/cateva-opinii-si-reactii-la-articolul-lui-aurel-bruma-abe-intitulat-adevar-si-inutile-falsuri-promovate-pe-internet-si-publicat-in-cronica-veche-nr-11-2011-decembrie-2011/), iată că acum – arc peste timp – după un cincinal în care am mai ”produs” peste o sută de pseudorecenzii, mi se solicită o opinie (o pseudorecenzie) pe care să o fac publică (indiferent dacă va fi pozitivă sau nu)! Evoluția este fulminantă: de la moldoveanul AB (Abe) supărăcios, la olteanul ultradeschis la critică, îl numesc aici pe MB (Mebe), traseul a fost marcat, adesea, cu indiferență, ignorare sau cu o simplă eliminare a mea de pe lista de prieteni ai supărăciosului pseudorecenzat. Mai mult, autorul oltean (MB) a găsit de cuviință să-mi trimită cartea spre criticare (culmea! la o adresă cu mult mai completă decât cea sugerată de mine… J ). Este un salt în mentalitate, o schimbare de percepție asupra dialogurilor critice și, desigur, pentru mine, o speranță că spiritul critic nu va mai fi asociat cu cârcoteala pizmașă, cu răzbunarea pentru imaginare atitudini, cu autobăgarea în seamă a (pseudo)recenzentului sau cu lăudarea deșănțată a unui autor oarecare (uite-așa, din prietenie sau pentru o masă la restaurant). Uniunea Scriitorilor este, în zilele noastre postmoderne deschise tuturor posibilităților, plină de veleitari oferindu-le membrilor săi ”certificat/ diplomă de scriitor”. La fel se întâmplă și în multe alte alte Uniuni, Asociații, Societăți, Academii etc. De unde și anularea importanței calității de membru al acestora.

 

Se mai practică pe la noi și lauda reciprocă, în tandem  sau ”tip suveică” (eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine) sau – pentru a fi depistat mai greu mecanismul autolaudei – se face o ”laudă în cerc”: (X laudă pe Y, Y laudă pe Z, Z laudă pe X). A devenit aproape o regulă ca autorul proaspăt lansat pe piață cu o (nouă) lucrare/ operă să caute un prieten care ”să prezinte cartea” la lansare, evident… doar laudativ.

 

Preocupările mele pentru dezvoltarea ”criticii de întâmpinare” în domeniul așa-numitelor ”științe sociale” datează din anul 1974 când am propus redacției ”Revista economică” (iar redacția a publicat propunerea la Poșta redacției). Concret, am sugerat că fiecare carte apărută să fie prezentată îndeosebi critic (adică în special cu accentul pus pe ceea ce NU a făcut autorul, pe lipsuri, iar doar dacă noutatea adusă era una deosebită să fie pus accentul pe această latură…).

Majoritatea lansărilor de carte sau a susținerilor publice ale tezelor de doctorat se învârteau invariabil în jurul sintagmei ”tov XY a reușit să umple un mare gol în literatura de specialitate”. O bună parte a criticii de azi nu diferă mult de această  ”modalitate” de a face critică. Mircea Petean, citat de MB pe Fb face o interesantă clasificare a criticilor literari, dar nu numai, la o adică: ”Poetul Mircea Petean propunea în cartea sa din 2014 (‘Nicanor, ultimul om‘) o clasificare şugubeaţă a criticilor literari:

  • Criticul-algebru – are voluptatea punerii în ecuaţie. Pentru el opera este o ecuaţie cu „n” necunoscute pe care el o generează şi tot el se sileşte s-o rezolve. Raţionalismul excesiv, limbajul superabstract, o privire de la „balcon” şi un orgoliu afişat sunt ca şi inevitabile. Pe de altă parte, dansul ideilor, atunci când este executat cu virtuozitate, apropie de artă acest tip de critică.
    • Criticul-vulcanolog – are curajul nebun de a coborî în crater, acolo unde magma fierbe mocnit, riscând în orice clipă să fie înghiţit sau proiectat în cer laolaltă cu măruntaiele muntelui, în caz de erupţie; dar, nu, el ignoră toate avertismentele şi coboară în crater cu tot instrumentarul ştiinţific pe care-l foloseşte cu febrilitate la faţa locului. Pentru el opera este un vulcan adormit; actul critic este sinonim cu cercetarea resorturilor adânci care îi tulbură „somnul”. Amestecul de incandescenţă şi răceală, de calcul şi stihial, de forţă demonică şi precaritate transformă acest tip de critică într-o aventură.
  • Criticul-entomolog – e interesat de aspectul stilistic al operei. El este robul exteriorităţii; priveşte efectele, le descrie şi cataloghează încercând să tragă concluzii privitoare la cauze. Seninătatea şi echilibrul său vor rămâne intacte, oricât de bulversate şi bulversante ar fi „peisajele” studiate. Bucuria înţelegerii nu reuşeşte să estompeze întrutotul sentimentul frustrării, în cazul acestui tip de critică deloc spectaculos, dar sedus de fantasma literaturii percepute ca ştiinţă.
  • Criticul narcisist – textul literar e pretext pentru propriul discurs, o oglindã în care-şi contemplă chipul… ”. Oare în ce categorie m-ar clasa cineva? J Cu siguranța, chiar pentru această autoîntrebare, acel ”cineva” m-ar include (majoritar) în ultima categorie… Personal, cred că am din toate câte puțin, diferența dintre critici fiind, în general, date doar de ponderile pe care le conțin din fiecare categorie.

 

Până la un punct, este destul de ușor de înțeles că fiecare dintre noi are așteptări pozitive pentru faptele/ acțiunile noastre publice, altfel fiecare ar prefera anonimatul, ascunzătoarea sau.. activitatea sub acoperire. Dar de la această expectație firească și până la mimarea frauduloasă a evaluării (ceva asemănător cu celebrele teze de doctorat plagiate de pe la noi) distanța este parcursă de unii prea rapid. În acest mediu cvasiviciat, o invitație (din partea lui MB) la a face publică (de către mine) o evaluare apare ca o floare de nufăr în plin deșert. Probabil, autorul a luat în calcul și posibilitatea ca spiritul meu critic să fie pus în alertă tocmai datorită ineditului de a-mi fi solicitat să fac publică propria mea evaluare, iar pseudorecenzia să fie chiar mai severă decât în cazul în care aș fi făcut-o din proprie inițiativă.  În ce mă privește, dacă aș scrie o carte (indiferent tema sau genul) aș fi realmente bucuros să primesc critici, observații, admonestări sau chiar …veninoasele sau perfidele laude. Altfel, fiecare autor se poate complace în ideea că există o aprobare pozitivă tacită asupra lucrării sale, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu este întotdeauna așa. (Am plasat, recent, un articol al meu din 2006 (https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_(of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting)._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective) și am rugat prietenii să-l critice. Nimeni nu a citit/ criticat nimic…. L). Desigur, nu orice invitație trebuie neapărat onorată J.

 

Despre titlul cărții

 

Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.”      Marcus Aurelius

 

Titlul ales de autor pentru microeseurile (cca 40) pe varii și neașteptat de diverse teme este deopotrivă comercial și sugestiv pentru ideile cuprinse în volum. Simpla referire la Don Quijote, Faust sau Don Juan atrage și trezește intereseul prin asocieri cu celebrele modele literar-umane. Totodată, modul de scriere a titlului cărții de microeseuri este unul inedit (nu și corect, însă!). Cuvântul DonQuijotism nu există în limba română (există, în schimb, quijotism). Atributul afixat ”DonQijotismelor” este acela de ”AntropoLexice”, de asemenea un cuvânt inventat. Scrierea cu majusculă în mijlocul cuvântului este tot o inovație făcută, din nou, să atragă atenția asupra faptului că nu oamenii sunt studiați (antropologic), ci cuvintele sunt analizate (antropo-Lexical). Cu atâtea nouăți și inovații grafico-conceptuale (antropolexic nu există, nici el, în DEX) cititorul mirat ar fi fost încântat să i se deslușească de către autorul însuși alegerea titlului (chiar în prefața de o pagină, intitulată, din nou, pompos/ pretențios/ intelectualist ”Pseudoantropikos. Prefață”). Nici cuvântul ”antropikos” nu este lămurit. Sigur, este ceva legat de om/ oameni, de antropologie ca disciplină… dar câte nu sunt legate de oameni! Amintesc aici că titlul are și un subtitlu: ”Fals tratat de antropologie”. Deci, se poate scrie/ comunica și în limba română tradițională… J Nici eu nu am certitudinea că am intuit bine semnificația titlului:  redau aici opinia mea, cu speranța ca (măcar acum) autorul să intervină și să clarifice… misterul.  Așadar, ”DonQuijotisme AntropoLexice” ar însemna o aventură nebunească în lumea cuvintelor/ lexicului și a conceptelor/ ideilor. Ceea ce, după lectura cărții, chiar așa pare a fi: o nebunească plonjare în lumea iluzorie a ideilor cvasiutopice, concomitent cu spargerea capului (autorului) de durele și nemiloasele realități. Pe scurt, avem de-a face cu o colecție de ”gărgăuni literari” (ca să folosesc sintagma lui MB dintr-o autoprezentare a acestei cărți (vezi https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/). Intrând brusc în spiritul șugubăț-naiv-realist al eroului cervantin, aș propune ca posibile echivalente (în scop de clarificare a intențiilor autorului) câteva alternative (la fel de năstrușnice) la pomposul titlu: ”Rocinantisme AntropoLudice” sau ”Cabalerisme AntropoLaxative” sau ”Alegro Rocinante, MaNonTropoLexic”. Interesant ar fi de știut de ce autorul s-a oprit la modelul quijotesc și nu a apelat la alți ”frumoși nebuni ai marilor orașe” (ca să-l invoc pe Fănuș Neagu): Mîșkin(isme), Erasm(isme) etc. Sper, naiv, ca întrebările/ provocările din pseudorecenzie să primească și răspunsuri. Altfel, dialogul se usucă înainte de a înverzi…

 

În ”Prefața” (supranumită și ”Pseudoantropikos”) (p. 5) – din neatenție, sau din dorința de a sublinia caracterul inedit al lucrării sale, autorul scrie: ”Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite (…)” (p. 5). Inedit înseamnă nou, nepublicat anterior. Dar iată că minciuna are piciore scurte și cititorul atent va observa că destule eseuri sunt… edite, nu inedite, adică au mai fost publicate. Ex.: eseul ”Din cutia Pndorei: prezumția de mediocritate” (p. 153), este un text publicat în Dilema Veche, în 2011); ”Vre@u Messenger!” (p. 167) a mai fost publicat și în Dilema Veche în anul 2008, textul fiind scris în 2007; eseul ”Pierdem Timpul” a fost publicat în 1997 în Almanahul Anticipația. De asemenea, multe texte provin din blogul autorului (http://mircea-badut.blogspot.ro/), pe care a publicat din 2011 încoace, microeseuri preluate în carte (fără a se nota acest lucru în carte, ceea ce este un minus pentru autor). Toate aceste precizări sunt făcute (la paginile menționate mai sus) de același autor care ne-a promis, chiar din primele rânduri, că ne vinde marfă proaspătă, inedită… Deja încrederea în onestitatea/ corectitudinea autorului este zdruncinată, ceea ce îmi permite să presupun că și alte eseuri scrise cu 4-5 ani în urmă au mai fost publicate prin presa locală și nu au stat ”la sertar” pentru a aștepta fatidicul an 2015 (an când se împlinesc exact patru veacuri de la publicarea în Spania  a celei de a doua cărți a lui Cervantes despre Don Quijote)  pentru a fi publicate în carte.  Tot în Prefață, autorul vrea să impresioneze publicul cititor prin formulări/ sintagme inedite, precizând că una dintre intențiile publicării în volum  a eseurilor (inedite! vorba vine) este și ”democratizarea conceptului de antropologie” (p. 5). Concepte ”democratice” sau ”nedemocratice” pot exista doar în mintea autorului care, probabil, a dorit să spună că vrea să facă o vulgarizare/ diseminare/ popularizare/ a conceptului de antropologie și a teoriilor legate de acesta.  Îmi pot imagina că, dacă ar fi publicat cartea în regimul predecembrist, autorul ar fi explicat că vrea să procedeze la ”socializarea conceptului de democrație”. Corectidudine politică înseamnă adaptare la contextul existent, dar… est modus in rebus!

 

În fine, MB ne atenționează că urmează să citim în carte și ”o proză ficțională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri și legende populare (aici fiind vizate baladele ”Monastirea Argeșului” și ”Miorița”)” (p. 5). Cu alte cuvinte, MB face o hermeneutică a miturilor cunoscute îndeosebi pentru că se studiază la școală (cam prea multe se studiază la școală… 🙂 ) deși cuvântul hermeneutică nu este folosit explicit. Fiind probabil la curent cu atenționările mele și (mai recent) ale lui Dan Alexe, referitoare la faptul că acestea nu sunt mituri/ legende/ balade specific românești, ci sunt pur și simplu panbalcanice, autorul ezită să folosească suprauzitata formulă antedecembristă care plasa aceste legende strict în cercul strâmt al valorilor naționale rrrrromânești. Din păcate, așa cum voi arăta în următoarele părți ale acestei pseudorecenzii la minicolecția de eseuri și ficțiuni literare, autorul nu rezistă ispitei de a cădea în patima protocroniștilor și a daciopaților fervenți care văd originile Imperiului roman, ale limbii și ale civilizației romane într-o Dacie cu granițe incerte, și variabile, după caz și context… Cu alte cuvinte, la întrebarea eminesciană ”Voi sunteți urmașii Romei?” răspunsul dacopat este constant: ”Nu! Romanii sunt urmașii noștri!”. (Anticipez aici și sugerez citirea textelor de la adresele de mai jos pentru a înțelege mai bine modul în care autorul hermeneut fără voie se situează clar în tabăra protocroniștilor (ceaușiști și postceaușiști) care văd Bucegii, alte locuri din Carpați sau de la Tărtăria ca dovezi irefutabile ale preeminenței civilizației dacice față de toate celelalte civilizații ale lumii (ca și cum asta ar avea vreo importanță). Mai mult, oare mai există 1% moștenire genetică și culturală dacică în ceea ce se numește azi poporul român? Iată câteva linkuri care pot pregăti discuția pe care o voi face la primul text din carte (”Manoli”) și care se încadrează – discret și insidios doar – în gâlceava dintre protocroniștii naționaliști români (dacopați) și relativiștii culturali regionaliști sau globaliști:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#)

 

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/

 

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

În fine, în încheierea Pseudoantropikos ului, autorul ne devoalează (indirect) crezul său ideologic cultural și artistic eminamente postmodern: ”Volumul de față aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte și inimă, într-un melanj pastelat, susținut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esențiale: auto-ironie, umilință și duioșie.” (p. 5).  Definitorii pentru gândirea de tip postmodern sunt chiar cele declarate de autor: amalgamul provocator, melanjul surprinzător și triadicitatea/ tridimensionalitatea abordărilor. Recunosc, pe parcursul lecturării microeseurilor și ficțiunilor literare nu am găsit clamata autoironie și nici umilință sau duioșie… Probabil trebuie să-mi schimb dioptriile. Nimic despre titlul și coperta cărții, deși, în interpretarea mea, ambele vor să sublinieze ralierea clară la postmoodernism. Asta face, oarecum, notă discordantă față de   atașamentul autorului față de un tradiționalism local definit mai mult geografic decât  cultural. Dar, până la urmă, și asta face parte din amalgamul postmodernist. Postmodernul avant la letttre Spinoza a făcut o Etică more geometrico, în timp ce M. Băduț face o Eseistică more tecnico.  Și o ultimă speculație referitoare la metoda quijotică practicată de autor care se luptă (quijotesc) cu morile de cuvinte ale limbii române: Cervantes și-a scris opera sa capitală (Don Quijote de la Mancha) înainte de a împlini 50 de ani, iar inginerul literat Băduț își scrie a doua sa carte la 48 de ani. Cu siguranță, statisticienii faptelor de cultură ar putea trage o concluzie (pe un eșantion reprezentativ, of course) referitoare la vârsta la care creativitatea autorilor se află la cote maxime și năvălește irepresiv pe bloguri, în edituri și în librării.

 

ANEXE

 

Despre autor

 

Mircea Băduț (n. 15 noiembrie 1967) este absolvent al Facultății de Electrotehnică, Universitatea din Craiova. În prezent este consilier informatică la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Vâlcea și redactor colaborator la diferite publicații de informatică. A publicat: Bazele utilizării și programării calculatoarelor electronice (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura ADIAS, Ramnicu-Valcea, 1994), Calculatorul personal (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 1995), Informatica pentru manageri (Editura Teora, București, 1999), Bazele proiectarii cu MicroStation (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2001), Bazele proiectarii cu Solid Edge (în colaborare cu Mihai Iosip, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2002, 2003), Informatica în management (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2003), GIS – sisteme informatice geografice: fundamente practice (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2004, 2007), Fictiuni primare (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice pentru administratie și interne (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice (GIS) pentru electroenergetica (Editura Polirom, Iasi, 2008) și Fictiuni familiare (în colaborare cu Anca Badut, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2011). Semnează numeroase articole în reviste românești de profil (CHIP, Net Report, PC World, CAD Report, Hello CAD FANS, ComputerWorld, PC Report, PC Magazine, My Computer, Tehnica & Tehnologie), majoritatea pe teme de proiectare asistata de calculator (CAD/CAE/CAM/PDM, GIS). A scris unsprezece cărţi de informatică, peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa), traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum / EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe / simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa. A publicat proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara), două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013). A debutat cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006) şi este coautor – alături de fiica sa – al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

 

O bună descriere a ceea ce este și dorește să arate că este Mircea Băduț ar fi: inginer eseist, informatician antropolog, enciclopedist scriitor, cercetător programator, filosof literar, povestitor și traducător etc.

 

Mircea Băduț este și traducător. Redau aici un extras din traducerea unui interviu acordat de un fizician de la CERN, ca un posibil motiv (de natură educațională) care a determinat traducerea și publicarea interviului.  Mircea Băduț a tradus acest interviu: publicat în ”Science in School”:  ”…l-am întrebat pe profesorul Heuer dacă are vreun sfat special pentru cititorii noştri. „Să-i entuziasmezi pe elevi cu actuala programă de învăţământ este foarte dificil – dacă începi cu mecanica secolului 19 vei pierde instant 99% dintre ei. Pe când prezentarea ştiinţelor moderne poate ajuta mult.” Din fericire, el crede că se pot explica o mulţime de lucru şi fără matematică.

„De exemplu, eu am explicat mecanismul Higgs vorbind despre ziarişti. Desigur, pentru a înţelege complet mecanismul, elevii vor avea nevoie de matematică, dar asta o pot face şi ulterior. Pentru început trebuie să înţeleagă logica.” ” See more at: http://www.scienceinschool.org/node/4180#sthash.NcHZ8JoJ.PzlyLZBx.dpuf

 

Alte informații despre autor: http://www.europressgroup.ro/mircea-badut-a-143.html

 

 

Publicații literare

 

http://atelier.liternet.ro/articol/14843/Mircea-Badut/Intoarcerea-fratelui-risipitor.html

http://dilemaveche.ro/taxonomy/term/992 Dilema veche

 

 

Recenzii/ prezentări ale cărții DonQuijotisme AntropoLexice

 

http://www.helionsf.eu/mircea-badut/  (Georgică Manole)

http://www.luceafarul.net/viitorul-intr-o-ecuatie-de-mircea-badut (Georgică Manole, Luceafărul)

https://www.youtube.com/watch?v=J_fgv3JuTkw Radio România actualități (Valentin Protopoescu – audio) Aici este și textul prezentării: http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2015/06/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-fals-tratat-de-antropologie/

http://www.agentiadecarte.ro/2015/04/a-aparut-volumul-%E2%80%9Edonquijotisme-antropolexice%E2%80%9D-de-mircea-badu%C8%9B/  Agenția de carte (reia textul de prezentare de pe copertă)

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/ Prezentarea celor două volume: Întoarcerea fratelui risipitor și DonQuijotisme AntropoLexice, de către autorul însuși

http://fanzin.clubsf.ro/donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-note-de-autor/ Autoprezentarea cărții

http://reteaualiterara.ning.com/profile/MirceaBadut Autoprezentarea cărții

http://revista-literatura-romana.blogspot.ro/2015/06/mircea-badut-ne-uimeste-cu-o-noua-carte.html

http://samanatorul.blogspot.ro/2015/04/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice.html în Sămănătorul (reia textul de prezentare de pe copertă)

http://literaturapetocuri.ro/2015-donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-editura-europress.html Literatura pe tocuri (reia textul de prezentare de pe copertă)

 

Tîlcul copertei

 

http://luceafarul.net/wp-content/uploads/2015/05/unnamed2.jpg

 

Din punctul meu de vedere autorul sugerează că se se pot compara merele cu perele, mai ales atunci când reușești să observi esențele lor asemănătoare, comune

 

 

Webografie

 

https://www.facebook.com/mircea.badutz Pagina de FB a autorului Mircea Băduț

http://mircea-badut.blogspot.ro/  Blogul de microeseuri al lui MB

http://www.roliteratura.ro/text/Liber-in-Labirint.html Unable to access the network

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/  Autoprezentarea primelor doupă cărți Întoarcerea fratelui risipitor și Donquijotisme antropoLexice.

http://www.scienceinschool.org/node/4180 Traducere de Mircea Băduț a interviului cu directorul CERN

https://www.facebook.com/notes/mircea-badutz/din-fr%C3%A2nturi-reflexive/985978911425349?notif_t=close_friend_activity    ”Nu e firesc să te disociezi de ceva, criticându-l până la desfiinţare, fără să rămâi apoi disponibil pentru dezbaterile/ zbaterile care să rezolve acea chestiune”. (Publicat la 1 august și reluat la 22 august 2015)

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#  Dacopatie, dacomanie și dacofobie

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/  Patologie naționalistă dacă

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs Dacopatia lui Dan Alexe desființată de un ”naționalist dac pursânge”

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/nu-dacii-nu-au-pierit-dar-nu-se-simt-tocmai-bine?utm_source=newsletter&utm_campaign=Adrian+Cioroianu%3A+Nu%2C+dacii+nu+au+pierit%2C%0A%09dar+nici+nu+se+simt+tocmai+bine&utm_content=Newsletter-245307-20150821 Cioroianu – echilibrează și calmează extremele, explicând calm cauzele fenomenelor dacopate și dacofobe

Primele două părți ale pseudorecenziei mele la cartea Dacopatia…. lui Dan Alexe

  1. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/
  2. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_%28of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting%29._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective  MSM / EMMY

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13788 Don Quijote în oglinda criticii și dincolo de ea, de Rodica Grigore, în: România Culturală, 2009  ”după cum observă G. Călinescu, în Impresii asupra literaturii spaniole, „o dată cu Miguel de Unamuno, quijoteria devine, ca şi bovarismul lui Jules de Gaultier, indicele unei filosofii, filosoful spaniol luând nebunia lui Don Quijote în serios şi proclamând-o Weltanschauung.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Don_Quijote  Răzvan Codrescu: Don Quijote și Prințul Mîșkin – doi nebuni exemplari

http://www.calificativ.ro/Don_Quijote___Comentariu_Video-a22687.html Expunerea vieții lui Cervantes și prezentarea cărții/ romanului Don Quijote. Apărut în două etape (1605 și 1615). DQ nu vede sau nu vrea să vadă realitatea.

http://www.romlit.ro/noi_concepte-cheie_n_interpretarea_lui_don_quijote 1999, RomLit, Alexandru Paul Georgescu, Noi concepte cheie în interpretarea lui Don Quixote: ”la sfârsitul unui mileniu si la începutul altuia, Don Quijote se proiectează ca promotorul unui nou umanism si, prin extrapolare, ca apărător al demnitătii si creativitătii omului, cu noi arme si împotriva a noi primejdii si ispite. Nu-si pierde, ci își multiplică exemplaritatea și forța modelatoare. 

 

Prima trăsătură a luciditătii quijotesti o constituie sinceritatea, autenticitatea, seriozitatea ei. „Don Quijote se joacă de-adevăratelea”, afirmă cu drept cuvânt Nicolae Manolescu. Este, apoi o luciditate ordonată prin reguli (cavaleresti), pe care Don Quijote le asumă, dar le si schimbă, le inventează în chip „irepetabil si plin de fantezie”. De aci, caracterul ascendent, nobil, al joacăi. „Rar un jucător mai dezinteresat decât Quijote”. „Jocul lui este nelimitat”. 

 

În sfârsit, valoarea de actualitate a punerii în sistem. Politic, ea e evidentă: viciile sistemului de fier sunt încă de recunoscut si aspiratiile diamantine încă de apărat. Metodologic, proliferarea adevărurilor din Don Quijote nu se mai lasă prinse liniar, în relatie cauzală, cantitativă, ci global, în ansambluri calitative, în sisteme de valorizare. Am explicat în altă parte (Literatura hispano-americană în lumină sistemică, p. 38-71), ce si cum pot prelua estetica si critica literară din teoria matematică a sistemelor, din tipologie si modelare. 

 

(va urma)

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

22 august 2015

 

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea a II-a a pseudorecenziei la cartea ”Dacopatia și alte rătăciri românești”)  


 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

 

10 august 2015

 

Primul capitol al cărții ”Dacopatia și alte rătăciri românești” este intitulat ”Geste și gesturi la români” (pp. 11 – 48)  titlu ultrageneric ce ar vrea să cuprindă/ includă  cât mai multe gândiri, simțiri și acțiuni ale românilor (strict specifice lor sau nu), dar îndeosebi pe acelea care au un nivel de mitizare/ falsificare mai ridicat. De la prima citire a acestui titlu (incitant și stimulativ pentru românul care chiar dorește să se vadă în oglindă) șochează cuvântul ”geste” – probabil  o invenție lingvistică alexiană ad hoc cu titlu comercial sau pur și simplu de dragul de a lansa o (nouă) provocare lingviștilor de varii niveluri de pregătire. În dicționarele noastre nu am găsit acest cuvânt (”geste”) și cu atât mai puțin poate găsi cineva argumente (în afară, poate, de autor) care să facă diferența necesară dintre cele două forme de plural ale cuvântului ”gest”. După apariția perechilor ”noi” de pluraluri posibile (”succese – succesuri”, ”areale – arealuri” etc.), iată avem și perechea de pluraluri alternative ”geste – gesturi”.

 

 

Câte subcapitole are acest capitol? Depinde cine și cum le numără. Deși Cuprinsul de la finalul cărții este unul generos, incitant, comercial – amintind și de stilul cuprinsurilor (cuprinselor? J )  din secolul 18 – 19, care acopereau zeci de pagini în care se făcea mai mult o descriere pe scurt a cărții   decât  un Sumar (sumare – sumaruri? J ) din zilele noastre (care conține doar numărul și denumirea capitolelor plus pagina la care începe (sub)capitolul) – în carte lucrurile stau diferit. Pe lângă faptul că aceste subcapitole nu sunt numerotate (ceea ce ar fi indus ideea că există și o succesiune logică a  lor), modul lor de punere în evidență (prin folosirea italicelor+bold) lasă de dorit și creează confuzii. Așadar, la întrebarea ”Câte subcapitole are acest prim capitol?” răspunsul este… variabil, adică depinde cum le numeri… În Cuprins sunt enumerate 24 de subcapitole; dar, dacă considerăm subcapitole doar acele texte ale căror titluri sunt scrise cu Bold+Italics plus spațiere înainte și după titlu, ies doar 10 subcapitole/ articole/ teme/ analize (cu subiecte care cu greu ar putea fi considerate că au un ceva/ numitor comun altul decât că se referă la viața și obiceiurile/ mentalitățile românilor). Dar despre români și tangențele lor etnice, folclorice, fonetice, fonologice, lingvistice, religiose, educaționale, culinare etc. cu alte culturi mai mult sau mai puțin vecine cu ei se vorbește peste tot în carte. O observație: cartea este, de fapt, o culegere de texte/ articole/ eseuri scrise – probabil – de-a lungul mai multor ani, fără intenția inițială de a le cumula într-un volum tematic. De aici și (presupun eu, din nou) dificultatea redactorilor (Oana Bârna și Georgeta-Anca Ionescu) și inabilitatea tehnoredactorului (Manuela Măxineanu) de a le partaja pe capitole, subcapitole, dezordinea și neregula primând asupra ordinii. Asta ar permită afirmația că postmodernismul/ deconstructivismul a pătruns adânc și la Editura Humanitas J .

 

Dincolo de pluralele (pluralurile?) cuvântului ”gest” și de numărul real de subcapitole, să vedem care dintre gestele/ gesturile românilor sunt considerate de Dan Alexe ca fiind demne de a fi deconstruite și comentate.  Poate din rațiuni tactice (vizând atenuarea unui posibil șoc cultural al cititorului român ce ar fi putut avea loc dacă se începea cu demitizarea Mioriței și a  Meșterului Manole) capitolul începe cu demitizarea originii ”pur românești” a basmului cules de AlecsandriPrâslea cel voinic și merele de aur”. Chiar începând cu acest prim act de demitizare și de reconstruire a poveștilor/ basmelor/ miturilor/ narațiunilor doar presupuse a fi românești, se degajă o caracteristică ce se va regăsi pe întreg parcursul cărții: Dan Alexe nu analizează, nu investighează cu presupuse unelte ”științifice” (fapt pe care însă i-l impută lui N. Densușianu), nu demonstrează, ci doar speculează, deduce, sugerează, spune/ scrie. Etimologii aparent corecte sunt demontate și înlocuite cu altceva, dar fără argumente ”științifice”, deși altora le pretinde ”științificitate”. Desigur, asta nu reduce șarmul postmodern al cărții și nici nu elimină posibilitatea ca unele/ multe dintre soluțiile alternative propuse de autor să fie chiar cele adevărate. De altfel, lipsa ”științificității” este probată și de modurile de citare: o dată se citează doar autorul (Eliade), alteori se citează corect autorul, titlul, editura și anul (la subsol), dar lipsește (lipsesc) pagina/ (paginile) la care se face trimiterea. Așa cum am anunțat deja, voi veni și eu cu variante explicative alternative bazate tot pe deducții logice sau ipoteze netestate în vreun fel. Cuvântul meu împotriva cuvântului lui Dan Alexe!

 

Așadar, primul text deconstructiv se intitulează ”Vendetta și mutilări ritualice camuflate în Prâslea cel Voinic” (pp. 12 – 15). Ca și cum toate evidențele ar sugera asta, autorul afirmă chiar în prima frază a textului: ”Prâslea cel Voinic este un basm de origine caucaziană, provenind de pe malul oriental al Mării Negre, din Colchida și Lazistan” (p. 12), contrazicând ceea ce românii consideră că ar fi un basm popular românesc. Postmodernul Alexe încearcă să demonteze această credință în primul rând prin faptul că ”merele de aur sunt o invenție valahă” (p. 13). El vede în asta o explicație logico-mercantilă a faptului că împăratul și-a sacrificat doi fii și l-a trimis la moarte și pe al treila din motive… economice, respectiv faptul că merele erau din aur (masiv), deși în varianta inițială (caucaziană) era vorba despre mere normale, dintr-un măr obișnuit. Explicația sacrificiului este valabilă, susține D.A., doar în cadrul cultural caucazian unde furtul din proprietatea unui semen se pedepsea cu moartea, în timp ce în varianta românească doar furtul a ceva foarte prețios ar merita pedepsit. Mai mult, D.A. nu ezită să juiseze la observația că împăratul nu gustase niciodată din merele de aur… (p. 14). Cum adică să mănânci mere din metal, fie acesta și aur?  Impresia mea este că D.A. ia la propriu cuvintele ”de aur” (poate inițial era vorba despre mere galben-aurii) plonjând în inexistente logici economico-financiare. Pe parcursul cărții chiar el vine cu exemple de subliniere/ supralicitare a unor calități ale unor obiecte în limba română prin dublarea cuvântului cu un adjectiv întăritor. La fel s-a întâmplat și cu soiul de măr Golden pe care românii l-au botezat ”golden auriu” (vezi http://www.tpu.ro/casa-gradina/am-un-mar-golden-auriu-de-cca-30-ani-care-in-ultimii-4-5-ani-a-inceput-sa-se-usuce-coaja-pe-sarpante-si-acestea-sa/ ) deși ”golden” înseamnă ”auriu”, ”de culoarea aurului”, dar nicidecum aur pur (și prețios). În schimb pare plauzibilă plasarea originii basmului în Caucazul sud-slavonic, dat fiind că numele de Prâslea (degetul mic) este de origine slavonă, iar fiul cel mic al împăratului (supranumit la noi Prâslea) și-a tăiat degetul mic pentru a nu adormi în noaptea capturării căpcăunului care păzea merele aurii. Așadar, ironia autorului cum că cititorii ar fi trebuit să- dorească împăratului o dantură bună este absolut gratuită, superfluă și neavenită. Mai intersant ar fi pentru cititorul român să afle că dacă noi am preluat basmul de la caucazieni, aceștia de unde l-au preluat oare? J

 

În ”Meșterul Manole sau Sade povestit copiilor”, cea de a doua deconstrucție (pp. 15 – 18),  autorul este frământat de rolul cruzimii în ”economia mitului” (unul pan-balcanic, grec la origine, nicidecum unul pur românesc… așa cum credeau Vulcănescu și Eliade). La sârbi (de unde l-am împrumutat noi) cruzimea zidirii femeii este îndulcită, întru salvarea urmașului lui Manole: ”Pentru sâni o gaură lasă/ Ca prin el țâțele să iasă/ Și să vină micuțul Jovan/ Să sugă din ele înc-un an”). Negăsind altă explicație, D.A. conchide că în varianta românească zidirea pe de-a-ntregul a femeii este ”un simplu accesoriu al unei cruzimi inutile” (p. 18).  La croați, ne spune autorul, femeia este iertată și sacrificiul nu mai are loc. Dar, personal, nu sunt mulțumit cu lăsarea lucrurilor în ”coadă de pește”, respectiv că românii au adăugat un lucru absolut inutil. Părerea mea este că nimic nu este întâmplător, inutil făcut – mai ales într-un mit care se dorea a fi definitoriu pentru nația română. Așadar, părerea mea este că plusul de cruzime din poezie/ baladă este un fel de ”wishfull thinking”, o luare a dorințelor drept realitate proiectată ca un fel de înlocuitor al mult mai blândelor ”calități” ale românilor: ”las că merge și-așa”, ”românii nu sunt cuceritori/ asupritori”, la români ”mămăliga nu explodează”. Cruzimea (gratuită?) este și miezul mitului mioritic al omorârii aproapelui din Miorița și Baltagul.  Altfel spus, cruzimea ca fapt de viață care marchează lupta dintre bine și rău a fost preluat doar în textele mitice provenite de aiurea (Balcani, Caucaz și alte zone muntoase), realitatea românească fiind una mult mai blândă și concesivă/ condescendentă/ conciliatoare. Pentru a compensa această blândețe nativă (probată și de faptul că marile momente istorice din istorie au fost determinate eminamente de factori externi și nu de voința reală a locuitorilor țării) românii se întrec în a intra în Cartea recordurilor, în a obține un Nobel sau pentru a impresiona omenirea prin vârfuri izolate (elevi olimpici, campioni sportivi etc.).

 

Cea de-a treia demitizare se referă la ”românescul” dans tematic cunoscut sub numele de ”Călușarii” (text intitulat ”Călușarii – o societate homosexuală inițiatică?”.  Din nou, avem de-a face cu n+1 interpretări – în decursul istoriei – și  decodificări multiple ale interpretărilor hermeneuților și semioticienilor avant la lettre (Vulcănescu, Cantemir, Dumezil și, inevitabil, Dan Alexe).  D.A. dă ceva mai mult câștig de cauză interpretării date de Cantemir (care sugerează o societate inițiatică) pe care îl citează pe aproape două pagini de text (fără a cita vreo sursă!) și îl respinge pe Vulcănescu pe motivul că este ”neconvingător” cu cele trei surse posibile luate în calcul de acesta (latină, greacă și tracă). În fine, sub raport lingvistic D.A. consideră că perspectiva albaneză este cea care păstrează și transmite în română cuvinte legate de cal, călăreț, șa, care sugerează cete de călăreți (cu credință în Dumnezeu  și care aveau și puteri tămăduitoare – cf. Cantemir).  Brusc, Dan Alexe lansează ipoteza că acești călăreți/ călușari erau homosexuali și își ascundeau homosexualitatea mimând voci și îmbrăcăminți feminine, iar argumentele sunt luate din citatul foarte lung din Cantemir. Pentru mine aceste argumente nu sunt deloc convingătoare, dar ipoteza sa ar putea fi avută în vedere și cercetată mai sistematic.

 

Al patrulea text (subcapitol) este ”Cantemir și limba femeilor” (pp. 22 – 24). De la început se  intenționează să se precizeze sursa, dar autorul o face într-un mod ciudat și care ține, cred, de tehnoredactare: ”Tot în Descriptio Moldaviae, în capitolul De lingua moldavorum …. Cantemir…” (p. 22) ca și cum această lucrare ar mai fi fost citată anterior! (Nu exclud ca în subcapitolul anterior să fi fost vreo trimitere la această lucrare, dar a fost suprimată la tehnoredactare, lăsând începutul acestui subcapitol cu o frază fără sens. Deci, să se revizuiască, primesc…). Altfel, semnalarea lui Cantemir, continuată și probată de Dan Alexe este interesantă: bărbații și femeile au pronunții diferite ale cuvintelor aceleeași limbi. Este o observație de natură antropologico-lingvistică cu implicații în recunoașterea nivelurilor de influență pe care le aveau femeile în societate, fiind un bun teren de investigații pentru studiile de gen.

 

Al cincilea text este intitulat ”Oglindă, oglinjoară…” Românii, o nație de Narciși. (pp. 24-26) și tratează un aspect de etnopsihosociologie a românilor văzută prin prisma arheologiei lingvistice. Amatorii de jocuri de sensuri ale cuvintelor pot fi mulțumiți de bogăția de nuanțe pe care o generează moștenirea unor cuvinte latinești combinată cu calcuri lingvistice din alte limbi. Aici excelează Dan Alexe, care, profitând de cunoașterea mai multor limbi, face cu mai multă ușurință asociații de idei și de sensuri, cu consecința pozitivă a faptului că poate sugera/ demonstra trăsături ale românilor prin sensurile unor cuvinte. Din păcate, ca și la lingviștii amatori, tentația de a luneca în speculații facile și afirmații gratuite excede, uneori, limitele firescului și ale evidențelor cotidiene.

 

Latinescul ”miror” – ne spune/ scrie D.A. – a lăsat doar în limba română  sensul de ”mirare” în timp ce în celelalte limbi a dat verbul ”a (se) privi”, ”a (se) uita”. Uitarea (de sine) este corolarul verbului ”a privi” (”a se uita la”.) Atunci când privesc pe cineva nu mă pot privi și pe mine (nu mă pot uita și la mine), deci uit de mine și mă uit/ privesc la altcineva, ne spune autorul. Comentariul meu:  Dualitatea uit/ mă uit este, de fapt esența acestei ulterioare ”specializări” ale sensurilor în funcție de context, dar și de modul verbului: tranzitv sau intranzitiv. Utilizarea împreună a acestor două moduri generează – e drept, doar la prima auzire – mirare! De ex. ”am uitat să mă uit în frigider” subliniază că ne confruntăm cu o carență de atenție și de memorie (deși ”uitarea-i scrisă-n legile omenești”), în timp ce ”mă uit la tine și văd că nu te-am uitat deloc” subliniază actul privirii/ ”al uitării la”, lăsând analizarea memoriei în plan secund.

 

Interesant este, ne atrage atenția autorul, că limba română are o particularitate: privitul în oglindă produce mirare/ uimire! Speculațiile (de la lat spaeculum = oglindă) făcute de Dan Alexe sunt interesante și vor putea fi punct(e) de plecare în cercetări mai profunde, dar plăcerea de a șoca cititorul îl face pe autor să lanseze ipoteze/ afirmații stupefiante. Chiar dacă are grijă să precizeze că este doar ”o simplă ipotezăD.A. ajunge să afirme că alcoolismul este trăsătura națională a românilor (p. 26) și că ”românii sunt o nație de Narciși” (p. 25) concluzie fantezistă probată – crede autorul – prin următoarea frază: ”Nu e de mirare că Narcis – nefericit prin definiție – nu poate decât să bea peantru a se uita (pe sine), mirându-se neputincios în oglindă” (p. 26). Ca și ”logicile” protocroniste, naționaliste sau etniciste/ rasiste – care păcătuiesc grav prin generalizări grăbite, interesate și paralele cu lumea reală (trecută, prezentă sau viitoare) – D.A. afirmă (desigur, fără alt suport demonstrativ decât unicitatea limbii române de a păstra un sens original provenit din latină – mirare), că (toți) românii sunt narcisiști și alcoolici. Cam prea gogonată povestea, dar asta se poate dezumfla ușor dacă citim clasamentul consumului de alcool pe cap de locuitor pe mapamond.

 

Ca și cum excepționalismul românesc subliniat mai sus nu ar fi suficient pentru a vedea cât de ușor se poate aluneca în derizoriu și superficialitate, Dan Alexe continuă, în cel de-al șaselea subcapitol intitulat ”Lucru”, ”pramatii” și atitudinea românească față de muncă” (p. 26 – 30) să alunece pe panta generalizărilor pe cât de gratuite, pe atât de inutile. Înainte de a încerca să redau (critic, cum altfel?) ideile conținute în acest subcapitol, mă simt dator să ”justific” pornirea mea împotriva generalizărilor fără suport real. Adesea, întâlnim aprecieri cu tentă de generalitate, evident imposibil de probat, dar care pot fi crezute pe cuvânt dacă cuvântul vine de la o persoană cu (o oarecare) autoritate în fața publicului cititor sau ascultător. De ex. ”politicianul X (Grapini, Vanghelie, Becali etc.) este cel mai agramat din România” este, fără dubiu, o minciună sfruntată, bazată pe o eroare logică (este doar o afirmație concluzivă, fără nicio ipoteză și demonstrare a ipotezei). Afirmațiile de tipul ”cel mai/ cea mai” sunt imposibil de probat pentru simplul motiv că nimeni nu a analizat TOATE persoanele avute în vedere (în cazul de mai sus toți politicienii din România, din trecut și din prezent, dar nici nu a încercat să facă un clasament al celor trei agramați).  Cu cca un deceniu în urmă, o societate europeană cu sediul în Ghent, Belgia (intitulată misterios ”Space”, înființată tot în 1988 ca și ISINI) mi-a solicitat să prezint un ”Raport de țară”, adică un fel de descriere a locuitorilor din România. A fost o încercare grea pentru mine, eu dorind sincer ca ”oglinda” să fie una care să redea cât mai fidel chipul locuitorilor din România, dar  concluzia mea a fost că nu puteam oferi generalizări de tip mitologic (de felul: germanii sunt harnici, românii sunt hoți, evreii sunt negustori etc.). Soluția mea a fost una ”solomonică”, adică am dat un răspuns care nu (prea) era un răspuns: ”Românii, ca și locuitorii altor țări, sunt diferiți și imposibil de caracterizat prin câteva elemente definitorii”.  Unii au căzut în capcana de a se lua după oarece cazuri de notorietate sau excesiv mediatizate (ex. țiganii mănâncă lebede pe unde ajung, românii sunt hoți de buzunare etc.). Probez asta cu o pățanie personală: tot la o conferință internațională, în momentul prezentărilor (introducerilor, cum zic englezii) un profesor (din Franța, pare-mi-se) la auzul faptului că sunt din România a reacționat (stereotipic și pe negândite): ”aha, deci trebuie să-mi păzesc buzunarele!”. Eforturile sale ulterioare de a drege busuiocul au rămas, însă, fără succes… Deci, tocmai stereotipiile, ideile de-a gata, mitizările și generalizările (criticate acerb și de Dan Alexe, în alte locuri din carte)  fac mult rău comunicării și schimbului de idei, cunoașterii în general. Drept pentru care, atunci când citesc generalizări de genul celor de mai sus reacționez imediat. Interesant pentru studiul mentalităților este că românii care au citit acel studiu m-au apostrofat spunându-mi că sunt prea critic la adresa românilor, în timp ce colegii din Scandinavia (danezi și norvegieni în primul rând) mi-au atras atenția că am lăudat prea mult România și pe români…

 

După această digresiune (care putea fi cu mult mai lungă, având încă exemple numeroase…) revin la tema acestui subcapitol care conține chiar în titlu o generalizare dubioasă: ”atitudinea românească față de muncă”. Adică nu unii români au o atitudine pozitivă față de muncă, iar alții una negativă, ci toți au o (anumită) atitudine (comună) față de muncă…  Pozna lingvistică a lui D.A., aceea de a trage o concluzie generalizatoare din evoluția sensurilor unor cuvinte și de a transla concluzia semnatică asupra unor comportamente umane, nu are caracter de unicat. Am încercat și eu această joacă: observând că la Chișinău, numele multor magazine erau diminutive: Mămăliguța, Floricica, Voinicel etc., m-am grăbit să deduc că asta este rezultatul politicii imperialiste ruse de a infantiliza locuitorii unei zone în vederea acceptării mai lesnicioase a cotropitorilor și a faptelor lor. Dovezi? Niciuna! Doar o opinie… La fel și împrumuturile din rusă au devenit la noi … diminutive, sau cu sensuri opuse: rusescul ”ulița” nu mai este, la noi, bulevard, stradă, ci … o străduță, o ulicioară; rusescul ”nauca” nu mai face, la noi, trimitere la ”știință”, ci la nebunie; ”canicula” (care în rusă înseamnă vacanță, concediu), la noi a ajuns să însemne ”cădură mare”). Speculând, am putea spune că acestea sunt parte din rezultatele rezistenței noastre lingvistice în fața unor influențe neagreate, ca să nu spun nefaste. La nivel de speculă – merge, dar un studiu istoric al deplasării sensurilor ar fi mult mai util și mai credibil. La fel s-ar părea că speculează și Dan Alexe modificările semantice ale unor cuvinte din latină sau greacă exact în direcția opusă sensurilor inițiale. Spre exemplu: substantivul latinesc lucrum (obiect, lucru) și verbul latinesc lucrare (a lucra a munci, a face lucruri, a crea obiecte, a pre-lucra) au ajuns la noi să desemneze profitul (nemuncit, sau nu prea muncit). Ok, și ce demonstrează asta? Putem trage, de aici, concluzia că românilor le place mai mult nemunca decât munca? Dar oare nu este firesc și perfect logic să cauți acele forme de activitate/ muncă sau nemuncă prin care să-ți atingi scopul de a trăi mai bine? Dacă anumite forme de muncă (de ex. cămătăria sau sistemul bancar modern și postmodern) sunt nocive pentru societate, acestea ar putea fi, desigur, interzise, așa cum s-a întâmplat în vechime în religia iudaică unde cămătoria era un păcat suprem. În fond, cămătăria nu era decât o formă prea directă și prea pe față de a profita de cineva fără a-l informa asupra consecințelor  posibile (de regulă, dezastruoase) pentru debitor. Și încă un lucru: care este granița dintre activitatea care înseamnă muncă și cea care înseamnă nemuncă? Oare specula, profitul, cămătăria, prostituția, activitatea politică etc., nu sunt forme de muncă? Preocupați de scoaterea în văzul și oprobiul lumii a celor ce NU muncesc, a exploatatorilor deci, marxiștii și neomarxiștii au rafinat mereu definițiile date muncii, abandonând în uitare sensul primitiv și primordial al muncii care viza doar munca fizică grea, istovitoare, îndobitocitoare (așa numita muncă direct productivă, urmată de munca indirect productivă și terminând cu munca neproductivă – funcționarii publici de exemplu). Activitățile de supervizare, coordonare, conducere nu erau considerate munci, ci expresii ale exploatării nemiloase a maselor largi populare J .

 

Revin la ”demonstrația” făcută de Dan Alexe legată de faptul că românul ar avea o atitudine disprețuitoare față de muncă, respectiv la faptul că ar fi mare amator de ”câștig necinstit” (p. 26). De aici și până la a admite că românii sunt un popor de hoți (cîștig necinstit) nu mai este decât un pas. În primul rând, oare ce ar fi rău în a nu iubi munca istovitoare și a prefera ”starea de spirit permanentă a cămătarului leneș și hulpav”? (p. 26). În al doilea rând, depinde de libera opțiune a fiecăruia să depună ”muncile” pe care le consideră potrivite/ adecvate cu scopurile sale (alese și în funcție de contexte, de posibilități, de importanța relativă a muncii într-o perioadă sau alta etc.). Să ne închipuim că marea majoritate a românilor nu ar agrea muncile istovitoare și dăunătoare sănătății, drept pentru care ar deveni cu toții cămătari. Dar, vorba lui Creangădar nouă cine o să ne tragă ciubotele?” Cu alte cuvinte, nu e rău să fii cămătar, e rău să nu ai cui da bani cu camătă (ne putem imagina că nu se va putea întâmpla vreodată ca ei, cămătarii, să se împrumte între ei…).  Dan Alexe se întreabă pentru a da răspunsul său, dinainte pregătit: ”Cum a ajuns însă termenul latinesc ce desemna trândăvia profitoare să însemne în română, indiferent de profit, adică exact contrariul noțiunii inițiale?” (pp. 26-27). Și iată și răspunsul/ concluzia demonstrației: ”E limpede că evoluția lui lucrum în limba română reflectă un calc semantic datorat probabil influenței neguțătorilor greci care veneau peste țăranii și păstorii nord-danubieni să le vândă, contra vitelor, bogăției și posesiunilor lor, mărgele și alcool prost și să le împrumute bani, ochii dracului” (p. 27). Iar lovitura de grație/ de măciucă/ definitivă vine abia acum: ”În greaca veche, kamatos însemna inițial muncă, dar a ajuns să capete sensul de ”rezultatul muncii”, camătă care la greci, cum se vede, nu putea fi obținut decât prin vicleșuguri trândave. Proces exact invers evoluției latinescului lucrum.” (p. 27). Ideea că toți ”exploatatorii” vor susține sus și tare că doar și ei muncesc, că nu există opoziție între muncă și capital este, așadar, de când lumea și va dispărea doar odată cu ea. În fața acestui adevăr deranjant pentru fraierii/ proștii/ idioții/ nenorociții care se împrumută la costuri exorbitatnte de la cămătarii/ muncitorii care au o muncă specifică, uneori criticată, dar rentabilă, Dan Alexe alege să se poziționeze de partea … debitorilor, a celor proști și păcăliți de cămătari cu mărgele care le-au stimulat vanitatea până la pierderea rațiunii: ”Ne putem închipui cum le explicau lipitorile zâmbitoare țăranilor cărora le cereau camătă dublul sumei împrumutate: E pentru munca mea, kamatos... adică, pe limba voastră: lucru!” (p. 27).  Lucrurile au evoluat în timp, iar cămătarii greci au ajuns acum la mâna unor creditori (FMI, BCE, UE) mult mai blânzi și onorabili: dacă odată, la începuturile expansiunii civilizației elenistice, grecii îi împrumutau cu dobândă de 100%, acum alții îi împrumută pe greci cu dobânzi modice dar care, vai! nu sunt suportabile pentru trândavul și profitorul popor grec (ca să folosesc sintagmele lui D.A.) .  Iar ”lipitorile zâmbitoare” care păsuiesc acum an de an Grecia sunt taxate de D.A. drept  criminale, nemiloase și demne de dispreț (vezi pledoariile lui D.A., pe FB, în favoarea ștergerii datoriilor Greciei și angajării Europei în susținerea ”dolcelui far niente” grec).

 

Concluzia ”analistului”  Dan Alexe este una radicală, dar – deși filosofico-glumeață –  aceasta este una extrem de generalizantă și neadevărată: ”Iată: românii n-au înțeles  niciodată cum stă lucrul.”. Fals! Românul mediu și educat știe să se ferească de mărgelele de sticlă ale creditorilor de varii ranguri și denumiri, dar clasa politică și liderii țării se împrumută prostește (eventual, contra unor iluzorii promisiuni de sprijin electoral) fără a da seamă pentru ce și cum au folosit banii împrumutați. Ceaușescu s-a împrumutat la rate modice, a plătit datoria înainte de termen, dar atașamentul său față de un sistem ideologic și politic falimentar și față de klanurile pcr-iste care, chipurile, îl susțineau în teritoriu, au dus la pierzanie, atât familia sa cât și România care abia acum se trezește din realitatea că a fost condusă timp de un sfert de secol de către klanurile ceaușiste rebotezate, re-colorate dar la fel de indiferente față de soarta țării în general. Totodată, unii români au căzut și ei în plasa cămătarilor autohtoni a căror activitate a trecut în ilegalitate abia în ultimii ani (darea cu camătă este acum interzisă persoanelor fizice). Așadar, românul mediu a înțeles cum stă lucrul, dar clasa politică pervertită în munci trândave a lăsat educația pe ultimul loc, permițând prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști. În ultimă instanță, doar lipsa educației elementare poate explica credința religioasă a românilor în câștiguri fără muncă: Caritas, FNI, credite cu buletinul și alte strategii tolerate deloc dezinteresat de clasa politică românească actuală (recte statul român). Așadar, se impune nuanțarea: unii români au înțeles cum stă lucrul/ treaba/ schema, în timp ce alții n-au înțeles. Dacă Dan Alexe crede că ”românii n-au înțeles niciodată cum stă lucrul”, eu cred că mulți români au înțeles să se ferească de cămătari, dar lipsa educației a permis șmecherilor la fel de needucați să-și facă mendrele pe seama românilor needucați, timp de decenii….

 

Paranteză finală: lucrând ca ziarist, în primii cinci ani postdecembriști, mi s-au perindat prin birou multitudine de personaje care mă sfătuiau să-mi vând apartamentul, să depun banii la Caritas și apoi să cumpăr opt apartamente… Le-am explicat că sistemul Caritas este o păcăleală ordinară, că nu poți investi niște bani în afaceri care să asigure randamente de minim 1000% în câteva săptămâni sau luni (pentru că, în generozitatea lor, organizatorii Caritasului se sacrificau și dădeau presupușilor investitori 80% din profit, ei mulțumindu-se cu doar 20%. Impresionant! J ). Un coleg al meu, de la Timișoara a căzut în plasă, a vândut tot ce avea și…. Caritasul s-a prăbușit a doua zi: o carieră și o familie distruse de lăcomie, ignoranță și plăcerea de a câștiga din nemuncă. Ceva similar s-a întâmplat cu Grecia zilelor noastre al cărui guvern stângist este apărat cu trup și suflet de … (ne)socialistul Dan Alexe.

 

Dar tot Dan Alexe merită mulțumiri pentru câteva deslușiri de sensuri ale unor împrumuturi lexicale din greacă: ”pragma” înseamnă în greacă ”lucru, obiect”, (LD: iar ”pragmatic” ar însemna ceea ce marxiștii numesc ”caracter obiectiv” sau ”realitate obiectivă”). Din grecescul ”pragmateia” (rom. ”pragmatic) a derivat și cuvântul ”prammateia” cu sensul de afaceri, mărfuri, treburi, comerț, dar care ”a ajuns să desemneze în română un escroc, o canalie, o secătură: ” pramatie” – p. 27). Din păcate, Dan Alexe, consideră aceste derivări de sensuri ca fiind probe irefutabile ale ”comerțului păgubos” (p. 27) pe care îl făceau țăranii români în raport cu pramatiile/ negustorii din Grecia, conexând această deviere de sens cu mentalitatea românilor de a ocoli munca și de a dori să ajungă și ei …pramatii/ câștigători din muncă necinstită. Antropologic vorbind, orice relație de vînzare-cumpărare – ca relație interumană fundamentală – a fost mereu suspectată ca fiind incorectă, deoarece conținea un virus al păcălelii și care se activa întotdeauna după ce afacerea a fost consumată, de unde și asocierea oricărui negustor/ comersant cu escrocul, canalia și pramatia ordinară. Am postat pe FB (prin iunie-iulie curent) un comentariu despre comercialismul care a invadat majoritatea universităților lumii. Adaug acum: primatul câștigului a făcut din profesori simple pramatii, vânzători de note, examene și diplome, adică escroci demni de dispreț. Câștigul facil a dat însă unor profesori (și) mari dureri de cap, dar  așa se întâmplă când plagiatul – ca formă de câștig facil – este validat la vot popular, iar atunci putem vorbi despre o cultură a acceptării hoției ca fapt uman firesc. (Despre plagiatul dovedit al lui Ponta poporănii noștri se iritau: hai, bre terminați cu prostiile…Ce? A dat cuiva în cap? A omorât pe cineva. Și uite așa, din aproape în aproape românul imparțial consideră ca fiind delict penal(izabil) doar crima cu premeditare, eventual doar cea săvârșită cu sadism și cu victime multiple…

 

Refuzul de a-ți consuma clipele vieții chinuindu-te să-ți agonisești pâinea zilnică cu sudoarea frunții părea a fi tot mai firesc odată cu Revoluția industrială, când oamenii au întrezărit șansa de a scăpa de chinuri și de a se putea dedica plăcerilor vieții. Deziluzia a venit curând, când randamentul superior al mașinilor obliga oamenii să se miște mai repede și să muncească mai mult. Nu întâmplător circulă pe la noi sintagma ”munca este pentru mașini, nu pentru oameni” reflectând speranța că mecanizarea și automatizarea vor scuti oamenii de efort.

 

Dan Alexe continuă speculațiile sale pe tema muncii și a atitudinii românilor față de munca fizică precizând că mulți termeni care vizează munca sunt proveniți din limbile slavilor de sud, dar ajunși la noi cu semn schimbat. Sârbo-croatul și macedoneanul ”spor” nu înseamnă randament superior, ca la noi, ci exact invers: ”lent, încet” (p. 27), iar urarea noastră de ”a munci cu spor” apare într-o ”lumină interesantă”, scrie D.A. dar fără a se mai lansa în alte speculații riscante cu privire la atitudinea românilor față de muncă. Încerc eu o explicație a sintagmei românești ”spor la muncă!”. Este posibil, cred, că deplasarea de sens s-a făcut astfel: urarea inițială era un sfat firesc: muncește, dar nu te speti, nu te chinui, ia-o-ncet că viața-i scurtă, iar tu mai ai nevoie de forța ta și mâine, fii cumpătat. Într-adevăr, munca echilibrată, fără grabă inutilă este mai productivă, mai benefică și pentru cel care muncește, dar chiar și pentru cel care îl plătește.  Privită astfel urarea nu mai este contradictorie, ci perfect logică și umană.

 

Mai semnificativă este observația că slavonul (trud) desemna chinul, tortura, observație pe care D. A. nu o face. Dacă D.A. ar fi făcut mai explicită legătura dintre românescul ”trudă” și slavonul ”trud” lucrurile ar fi căpătat mai mult sens, dar el se limitează în a afirma că ”munca însăși nu e altceva decât termenul slavon care desemnează chinul, tortura” (p. 28). Dar tot el scrie, concesiv, ca un fel de scuză: ”E drept că la rândul lor labeur și labour (din latinescul labor = muncă) se aplică în franceză și engleză durerilor nașterii, muncii facerii, însă numai în română ”a munci” are aceleași rădăcini cu ”mucenic” (martir).” (p. 28). Din nou, excepționalismul românesc este, aici, unul gratuit, fals și inutil: martiriu este, de fapt, muncă trudnică, grea, obositoare, istovitoare, chinuitoare, iar sensul acesta este peste tot în lume, unde munca fizică istovitoare era în cel mai firesc mod blamată, ocolită, nedorită. Iar precizarea din citatul de mai sus suferă de incopletitudine, restrângând nepermis doar la engleză și franceză asocierea dintre muncă și chinurile facerii/ nașterii. Româna a preluat și ea francezul ”travaliu” pentru chinurile nașterii, cf fr. travaille = a munci, travailler = muncitor etc.  Interesante sunt explicațiile etimologice ale cuvântului ”muncă” în alte limbi. Astfel, germanul ”arbeit” (muncă” a dat în limbile slavone cuvântul ”robota” (muncă) cu derivatul să rob (cel care muncește din greu). Există și în română verbul  ”a roboti”, a trebălui prin gospodărie, a face treburi mărunte și plictisitoare/ istovitoare. Fără a proba cu ceva D.A. afirmă sentențios: ”după cum știm de la Karel Capek, avem în română a roboti”. (p. 28). Eu cred că roboteala românească este mult mai veche decât Capek (1890 – 1938) – https://en.wikipedia.org/wiki/Karel_%C4%8Capek – derivând din slavonescul robota (muncă) și nu din robotul imaginat de ceh. Inutil mai încearcă D.A. să sugereze că românul fuge și de munca intelectuală, generalizând exagerat și exemplificând neconvingător cu expresia ”te muncește grija” (p. 28). De fapt, expresia neaoșă este ”te fute grija”, cu trimitere directă la faptul că și actul sexual este o muncă, un travaliu, un chin (plăcut, e drept).

 

D.A. încearcă o explicație asupra faptului că turcismul ”tembel” (un leneș care nu-și ascunde lenea, un adversar al muncii fizice istovitoare) a ajuns la noi să însemne ”nebun, prost”. Da, și? Ce e rău în asta? Nu e firesc să taxezi drept nebun pe cel care credea că scapă de munca fără de care nimeni nu putea supraviețui? La noi, tembelii au devenit, printr-o altă inversiune semantică ”băieții deștepți”, adică cei care fură, speculează prostiile din legi și se îmbogățesc prin deturnarea banilor spre buzunarele lor. Ei confirmă zicerea românească ”noi nu ne temem de muncă pentru că știm să ne ferim de ea” (asociată, de regulă cu glumița ”munca înnobilează, dar cine mai are azi nevoie de nobili?” sau ”mie îmi place munca, dar nu de plăceri ne arde nouă acuma…”. Totuși, se dovedește, în ultima vreme, că băieții deștepți nu sunt chiar așa de deștepți devreme ce au cam umplut pușcăriile, iar unii au început să piardă tot ce au agonisit fără muncă… Niște tembeli!

 

Următoarea trăznaie lingvistico-etnico-rasială-emoțională a lui Dan Alexe se leagă de un împrumut din engleza americană (cuvântul ”job”) pe care îl include în ”felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin vocabular” (p. 28). Îmbogățirea limbii prin împrumuturi de la popoare prietene sau dușmane (ambele fiind situații temporare) este, în mod cert, un fapt de cultură pozitiv și care construiește punți de comunicare între oameni din varii locuri. D.A. vrea să sugereze că suntem expuși unui atac furibund al imperialismului cultural american, cel care ”ne ucide sufletul prin vocabular”. Tradiționalist și naționalist de ocazie, Dan Alexe deplânge dispariția româneștilor ”profesie” și ”meserie” (este invocată chiar și ”vocația”). Oare ce este deranjant în noul cuvânt care descrie (bine!) noua realitate din lumea largă? Iată argumentele sale: ”Jobul e anonim și interșanjabil. Jobul e ca batistele de hârtie: se aruncă după ce l-ai folosit. Până mai ieri, ”meseria” se învăța, ”profesia se studia” … ba unii aveau chiar o ”vocație”….Meșteșugul se învăța greu și dădea demnitate persoanei. Deseori meseria  ”se fura”, ca în parabolele zen, unde maestrul nu dă sfaturi discipolilot, ci doar îi lasă să-i observe roboteala zilnică. Cei care au astăzi un ”job” însă cu greu își pot imagina mândria și demnitatea de a face parte din ”breaslă”. Cel mult și-o închipuie ca pe un fel de sindicat, deși acum, odată cu neoliberalismul, și ”sindicat” a devenit o vorbă de hulă” ” (p. 29).

 

În primul rând analistul Alexe confundă postul/ locul de muncă/ jobul cu specializarea/ abilitățile/ calificarea. Una este să fii un bun specialist, să dispui de numeroase abilități (unele chiar căutate de piață) sau să ai o calificare înaltă, și alta este să fii dorit de o firmă sau de un serviciu public. De ex. sutele (miile?) de absolvenți (anual!) ai institutelor de teologie nu pot avea garanția că pot prinde o parohie în pofida creșterii în progresie geometrică a parohiilor (bisericilor ca lăcașe de cult) sau a divizării acestora (a parohiilor) pentru a genera noi locuri de muncă. Chiar dacă au specializarea și chiar vocația de a sluji ca preoți mulți dintre ei nu vor găsi un job în lumea religioasă și se vor reorienta conform cerințelor pieței. Așadar, chiar dacă ai calități multiple, respectiv poți avea o meserie/ o profesie/ o vocație, poți să nu ai niciun job. Este ca în bancul cu polițistul care știa multe limbi străine, dar altele decât cele vorbite de cei pe care îi controla.

 

În al doilea rând, Dan Alexe face un indirect ”elogiu hoției”, preluând vorba populară că ”meseria se fură”, dar fără a explica resorturile și dedesupturile acestei formulări. În realitate, ”furatul meseriei” are o dublă explicație: a) fie este vorba despre o tehnică pedagogică specială a maestrului care nu dezvăluie/ dezgolește dintr-o dată toate tainele meseriei, creând discipolului falsa impresie că ar fi vorba despre ceva simplu, ușor de înțeles și de făcut și care nu presupune mare efort. (O comparație ajutătoare poate fi utilă pentru înțelegerea acestei tehnici pedagogice: situația descrisă mai sus seamănă cu aceea a unei femei care se devoalează repede de haine omorând imaginația, curiozitatea și interesul partenerului). Procedând astfel, maestrul stârnește treptat curiozitatea, lucru indispensabil asimilării de cunoștințe și abilități. Când ești deja curios și doritor să știi înseamnă că tu ești cererea reală de informații, iar maestrul este un ofertant competent de cunoaștere; când cererea și oferta se află în echilibru, mecanismul pedagogico-comercial al învățării funcționează și dă roade. Dacă interesul și curiozitatea nu sunt stârnite, atunci oferta se adresează unei piețe lipsită total de cerere, cu rezultatul firesc că maestrul nu-și va mai găsi discipoli. De unde și imposibilitatea transferului/ tranzacției informațional educaționale. Așadar, maestrul pedagog incită ucenicul stimulându-l să ”ciupească”, să ”fure” informația, chiar atunci când nu este o ofertă cu toptanul (en gros); b) o a doua variantă a ”furatului meseriei” este cea care are loc în cazul în care meșterul este el însuși un hoț(oman) și ține ucenicul cu anii până să-i dezvăluie secretele meseriei. În acest caz, ucenicul/ elevul este, din nou, stimulat să fie foarte atent la toate detaliile, să acumuleze informațiile pe cont propriu, fără a mai aștepta să i le vâre cineva în cap. Și în acest caz, transferul este unul eficient deoarece vorbim despre o cerere reală, intensă, care generează un echilibru de piață cu consecința restabilirii prețului real al educației și eliminând prețul exagerat (timp) pe care ar trebui să-l plătească ucenicul. Ca un corolar al acestei a doua situații de ”furat meserie” este și subcazul în care meșterul nu dorește cu niciun chip ca ucenicul să-l copie și să facă la fel ca el, generând astfel un nedorit și chiar periculos concurent. În acest mod, curiozitatea este și mai mult stimulată, ucenicul încordându-și toate potențele intelectuale pentru a prinde din zbor tehnicile maestrului. Probabil la acest ultim subcaz se referă și ”elogiul tacit și implicit al hoției de abilități” practicat concret de aceia care cu adevărat doresc să afle, inclusiv acele lucruri ascunse cu mare grijă de meșteri/ maeștri/ maiștri. În fine, o ultimă considerație referitoare la pedagogiile actuale și la dezinteresul aproape generalizat al elevilor/ studenților față de  învățătură. M-am întrebat, ani în șir, cum se explică generalizarea cvasiabsolută și în continuă și constantă creștere a dezinteresului studenților față de asimilarea de informație oferită de profesori. Redau, pe scurt, concluziile mele conexate acestor dureroase interogații: a) superficialitatea profesorilor cu care este tratat actul de predare; (ca să fii un bun profesor de matematică pentru Gigel nu este sufiucient să știi foarte multă matematică, ci trebuie să-l cunoști bine pe Gigel); b) ofensiva informațională pe scară largă generată de internet, memorii uriașe de stocare, motoare mai rapide și mai puternice de căutare – toate acestea inducând fireasca atitudine a tânărului de a nu depune eforturi de memorare, fiind convins că oricând poate apela la informațiile necesare fără a mai face alt efort decât acela de a căuta. De altfel, și cu 4-5 decenii în urmă se afirma de către unii profesori mai deschiși (adresându-se doar  absolvenților J ): facultatea te învață doar să știi unde să cauți. În condițiile actuale, conservatorismul deloc dezinteresat al sistemului de educație menține în mod conștient o groază de informații redundante, majoritatea fiind uitate a doua zi după examen, sau peste scurt timp. Concluzie: la ora actuală cererea studentului nu este referitoare la informații și abilități, ci este o cerere de … diplome. Informațiile sunt pe internet și fiecare le poate extrage de acolo. Am mai amintit despre o situație care, la prima auzire, pare o aberație de proporții: la Moscova, prin anii 90 se vindeau diplome de absolvire a unor facultăți (cu toate parafele/ ștampilele la locul lor) la chioșcuri de ziare, cu prețul la jumătate față de costurile absolvirii facultății. Piața a reglat acest lucru, făcut de altfel de mulți administratori de facultăți pe ușa din dos, oferind diplome contracost, recunoscând implicit că lumea avea nevoie de diplome pentru ”a prinde un job”, nu de informații care probabil nu vor ajuta la nimic. Două exemple recente: am avut ca ministru de finanțe o absolventă de Harvard, dar care nu a convins și nu a demonstrat că a făcut o școală de prestigiu. Asta în timp ce la Chișinău a ajuns un prim ministru care nu avea liceul, dar care a probat mai multă demnitate, demisionând, în comparație cu un prim ministru de la noi care nu a recunoscut decât indirect un plagiat grosolan, dar nu a demisionat.

 

Nu ne despart decât 25 de ani de vremea când fiecare cetățean al României trebuia să muncească undeva (să aibă un job, adică) altfel risca pușcăria. Mai mult, numărul specialiștilor era strict planificat și erai obligat să te prezinți la locul de muncă repartizat. Aș putea îndrăzni să cred că, de fapt, asta ar dori analistul analistul Alexe: nu joburi pasagere și interșanjabile, ci locuri de muncă permanente pentru specialiștii patriei. Atacul se intensifică, în continuare, vizat fiind, de fapt, capitalismul cu liberala/ libertara lege a cererii și ofertei (inclusiv de forță de muncă): ”Celor cu ”job” li se tot repetă că nimeni nu e de neînlocuit. Că trebuie să fii ”flexibil” și recunoscător. Pregătit să schimbi totul în orice moment, azi aici, mâine acolo. Că, dacă nu vezi ”jobul” ca pe ceva oricând de aruncat și înlocuit, nu ești om al timpurilor tale. Și desigur, cum se poate cineva atașa  de un ”job”? (p. 29) Se poate deduce, din citatul de mai sus, că un ”serviciu” pe viață ar fi un lucru excelent, indiferent de performanța angajatului și de nevoile reale ale angajatorului. Și, nu!, nu tu angajat trebuie să fii recunoscător patronului pentru că ți-a oferit un job, ci trebuie să ai calitățile necesare pentru ca patronul să-ți fie recunoscător (pecuniar) pentru meritele tale și profitul adus firmei. În plus de asta,  dinamica piețelor în general și a pieței muncii în special face din perenitatea jobului un ideal imposibil de atins.  Voit sau nu (înclin spre ”voit”) Dan Alexe transformă analiza lingvistică în propagandă ideologică, făcându-se portavocea celebrului Noam Chomsky (https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky) cu binecunoscuta sa retorică împotriva ”imperialismului american”. Parcă dorind să se disculpe, D.A. scrie: ”Nu trebuie să punem totul pe seama americanizării.” (p. 29), confirmând însă, prin aceasta, că el crede că relele din piața muncii și chiar din vocabularul recent ne vin direct de la americani… Desigur, fiecare are dreptul de a avea propriile opinii, eu nu am făcut altceva decât să ofer opinia mea. Supărat pe faptul că am încercat să descifrez poziția sa ideologică (”anarhosindicalist de stânga”) Dan Alexe postează pe 9 august pe pagina sa de FB:  Dan Alexe, 9 august: ”Călugări, legionari, icoane, icoane cu călugări legionari, antisemitism, antiumanism, antioccidentalism, conspiraționism… Suntem în anii 1930? Cam asta văd zilnic, combinat cu răutate pură și cu construcții intelectuale șubrede și ilogice. Te apostrofează câte unul că ești comunist pentru că n-ai simpatii neocon sau legionaro-ortodoxe, că iată-l brusc cum te mai informează că Hitler și naziștii erau de fapt de stânga. Păi măi posacilor cu evlavie militărească, dacă oricine are o poziție mai de stânga e comunist pentru voi, iar Hitler era de stânga… atunci Hitler era comunist, nu? Cam la asemenea schimonoseli a ajuns mintea lor, în ciuda mirului și tămâiei”. Evident, este atacată și poziția mea prin care consideram național socialismul (nazismul) lui Hitler ca fiind o ideologie de stânga (dictatorul german întinând, ca și Ceaușescu, ”mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” (Ion Iliescu).

 

În fine, ca o încoronare a unui discurs de stânga (Laudă muncii!), Dan Alexe, folosește vechiul limbaj stalinisto-marxist prin care toți cei care aveau gândire nemarxistă erau categorisiți ca fiind ilogici, lipsiți de gândire, proști, oameni care nu reușesc să înțeleagă etc.,  descriind capitalismul actual și promotorii/ teoreticienii acestuia după cum urmează: ”În mod inconștient (sic! – L.D.), apostolii flexibilității prin joburi temporare simt totuși că nu e vorba acolo de muncă reală. Nu-i auzi niciodată vorbind despre ”jobul” de țăran. Fiind oricând de aruncat, jobul nu implică de fapt muncă reală.” (p. 29). Desigur, în viziunea lui D.A. a fi țăran este o vocație, o meserie, o calificare și nu un job…. J . Cât despre muncă reală și muncă ireală, o atare distincție este, cred, doar în gândirea marxiștilor care considerau muncă adevărată doar munca fizică, brută, dură, slab calificată, excluzând din start ”proletarii condeiului” (Eminescu). În era computerelor și a informatizării, a globalizării tot mai accentuate, piața muncii este hipervolatilă, specializările/ meseriile/ profesiile clasice dispărând zi de zi făcând loc altora. Plus de asta cuvântul job poate să nu necesite nicio calificare prealabilă, tocmai dată fiind efemeritatea sa. Adesea, calificarea la locul de muncă este un bun echivalent pentru cuvântul job.

 

Despre ”Mituri culinare românești” (pp. 30-35) aproape că n-ar mai trebui să amintim, devreme ce acum cam tot românul știe că nu există ”bucătărie românească” (așa cum nu există bucătării naținale, etnice, ci doar obiceiuri culinare zonale granițele statelor fiind transgresate cu nonșalanță). Dan Alexe insistă însă (și bine face!) deconstruind mitul naționalist românesc cum că am avea cea mai grozavă bucătărie din lume, că micii, sarmalele, ciorba de burtă, borșul și mămăliga sunt creații pur românești și pe care nu le mai găsești nicăieri în lume imediat ce ai trecut granițele statului român… Diagnosticul pus aici de D.A. este corect și exact: ”autocongratulare autistică” (p. 30). În realitate, bucatele de mai sus (la fel ca și baladele Meșterul Manole și Miorița) sunt creații balcanice fără o origine etnică clară. Parcă regretând că nu putem revendica ceva bucate pur românești, D.A. nu rezistă ispitei și revine în apărarea unui mit (evidend, doar declarativ, nedemonstrat cu nimic) și se întreabă: ”Și atunci? Ce ne rămâne? Noi n-avem nimic?” și tot el răspunde: ”Ba da, avem două lucruri esențiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni și care, omorând microbii, dând vitamine și întărind sistemul imunitar, au ajutat la supraviețuirea neamului prin mii de ierni de terci și untură: mujdeiul și borșul (zeama acră din tărâțe, nu ciorba impropriu denumită borș)” (p. 32).  A afirma că mujdeiul și borșul sunt mâncăruri pur românești presupune cunoașterea în detaliu a tuturor bucătăriilor lumii și abia apoi, prin eliminarea celor comune, să putem spune: astea se regăsesc doar în spațiul carpato-danubiano-pontic și nicăieri în altă parte…

 

Despre dieta românilor se vorbește și în subcapitolul următor ”Depresia religioasă în țara lui ”mici cu bere” (p. 35-39) care debutează cu o afirmație șoc: ”meniul național standard (al românilor – L.D.) constă în mici cu bere” (p. 35). Cu puțin efort ne putem imagina țăranul român pregătind tradiționalii mici românești și tradiționla bere românească…. J. Ca să probeze faptul că melancolia românilor este generată de consumul excesiv de mici și bere, D.A. îl invocă pe Robert Burton care susținea, pe la începutul secolului 17 că mâncărurile grele compuse din cărnuri și consumul de alcool sunt cauzele melancoliei (depresiei clinice).  Carne + alcool = gută și depresie. D.A. susține că românii își revendică trufaș melancolia făcând trimitere la balcanica Miorița și la Cioran. Românii își justifică propensiunea spre carne și băutură (plus inerenta melancolie), scrie Dan Alexe, prin textele ortodoxe: invitația cristică de a-i mânca trupul și a-i bea sângele… ”Pentru mulți din (corect: dintre – L.D.) compatrioții noștri a fi român înseamnă a fi ortodox” (p. 36). Afirmațiile sociologice tranșante ale observatorului culinar belgo-român pot trezi invidia marxiștilor care studiază lupta dintre clase: ”Orășenii înstăriți triază mâncarea; țăranii și muncitorii și-o asimilează indistinct. Cu toții sunt uniți de mici.” (p. 37). Ok, dar unde este intelectualitatea progresistă, care, în frunte cu clasa muncitoare și țărănimea muncitoare formau până nu demult (1989) poporul unic muncitor?… J  Dar analiza socio-culinară lămurește lucrurile: ”În România, micii au avut întotdeauna (adică de cca 150 de ani de când vorbim despre România – L.D.) un statut socio-culinar neutru. Micii nu sunt orientați socialmente”. (p. 37). Despre construcția ”orientați socialmente” ar fi destule de spus, dar mă rezum la a afirma că este una ciudată. Mi se pare că ”orientați social” era destul… În fine, după ce ni s-a fluturat pe la glandele olfactive și gustative ideea că micii sunt coagulantul nației române, la final ni se servește un duș scoțian: ”Micii se fac însă dintotdeauna (adică de la apariția omului pe aceste meleaguri..L.D.)  în toți Balcanii (cam câți Balcani ar fi?… L.D.) și nu sunt ”produs românesc”. (p. 39). Miracolul este deplin înlăturat la final: ”La origine însă avem acolo doar banalul kebab turco-persan” (p. 39).  Referitor la termenii de ”Balcani”, ”țară balcanică”, ”balcanism” etc., apare imediat întrebarea: care este zona geografică și geopolitică acoperită de acești termeni? Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83 România este doar foarte puțin balcanică (prin regiunea Dobrogea), respectiv cca 6% din suprafața țării. Cultural vorbind, prin Miorița și Manole suntem balcanici 100%, iar prin modul amestecat, postmodern aș spune (oare nu cumva postmodernismul ar putea fi mai bine înțeles prin studierea balcanismului?).

 

Penultimul subcapitol al primului capitol al cărții lui Dan AlexeDacopatia și alte rătăciri românești”, capitol intitulat ”Geste și gesturi la români” este dedicat educației și terminologiei acesteia, cu trimitere la metodele educative de la începuturile civilizației și este intitulat ”Despre viciu, bătaie, pedeapsă și școală” (pp. 40-46).  Evident, debutul vizează ceva negativ la nația română, ceva ce nici corifei ai intelectualității noastre (Vulcănescu, Eliade, Noica) n-au fost în stare să sesizeze: ”neîncrederea profundă de pe aici în învățătură” (p. 40). Adică românul este refractar la a se lăsa educat, modelat, stilat. Frica românului de învățătură ar avea legătură prin faptul că celebra paidee greacă (educarea tineretului la nivel de excelență: vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia) a devenit în limba română pedeapsă. Firul transformării ar fi, după D.A., următorul: paideea a dat paidevo (citit pedevo) cu sensul de a învăța un copil, iar apoi paidevo a însemnat ”chin, sâcâială”, iar în română a ajuns sub forma pedepsa (a pedepsi). Concluzia (grăbită, cred eu) a autorului este: ”Transmiterea învățăturii = pedeapsă. A pedepsi (un echivalent al lui ”a învăța minte”) este astfel singura urmă în limba română a aparatului pedagogic și a paideei grecești” (p. 40). Opinia mea este că pedeapsa a rămas în memoria foștilor elevi tocmai pentru că este neplăcută, dureroasă. Amintirile plăcute dispar mai repede din memorie decât cele neplăcute. Dar faptul că paideea a ajuns la noi sub forma pedeapsă nu înseamnă că românii ”au o neîncredere profundă față de învățătură”, adică nu învață decât de frică, nicidecum de plăcere (aș zice că românii pot avea o neîncredere profundă față de învățători…). Presupunând că așa au stat și stau lucrurile înseamnă că problema reală a educației de la noi au constituit-o (și o constituie!) profesorii/ pedagogii/ părinții/ educatorii/ învățătorii: E mai ușor pentru pedagog/ părinte să țipe ”Ia și învață poezia, că altfel te altoiesc!”, decât să depună eforturi ”chinuitoare și sâcâitoare” (adică paideice) pentru a stârni la copil curiozitatea și plăcerea de a cunoaște. Pentru a dovedi că românii preferă răutățile (se știe că în orice limbă, printre primele cuvinte învățate sunt cele legate de vicii) D.A. ne mai oferă o mostră de etimologie personală (argumentul: așa e și în albaneză!): cuvântul românesc învățătură vine direct din latinescul viciu. ”Invitiare” însemna a deprinde pe cineva cu relele. Iar relele erau, uneori, bunăciuni… De unde și relativitatea binelui.

 

Rostul acestui subcapitol nu este însă unul strict etimologic, ci este o pledoarie (pe mai multe pagini, îmbinând scene din literatură cu dureroase amintiri personale) în favoarea dialogului civilizat părinte-copil și împotriva utilizării pedepselor în educație. Cu siguranță cititorii acestei cărți vor subscrie. Dar ceilalți, mai numeroși, probabil nu…  În viziunea lui Dan Alexe sintagma ”bătaia este ruptă din rai” este o cheie pentru înțelegerea mentalității naționale (numită de D.A.îndoielnica noastră înțelepciune populară” (p. 42). Sigur, folosirea forței, îndeosebi față de copii/ femei/ bătrâni este un semn de primitivism, dar cred că explicația ar trebui căutată și în apăsarea externă și internă care a marcat variile organizări statale și care au generat, în timp, ceea ce numim azi România. De la cucerirea Daciei de către romani oare câți ani de autonomie/ independență reală am avut? Și câți ani de organizare democratică (nedicatatorială)? Într-un climat opresiv (imperial extern sau dictatorial intern) utilizarea forței pare a fi un lucru firesc, respectiv apare ca o pregătire/ călire pentru (o)presiunile ce vor marca, ulterior, fiecare persoană ajunsă la maturitate..  Bătaie acasă (de la părinți și frații mai mari), bătaie la școală (de la învățători/ profesori/ pedagogi dar și de la colegii din clasele (ceva) mai mari), bătaie pe stradă (cu băieții de cartier/ mahala), bătaie în armată (de la superiori și colegii gradați) – toate astea în cazul unui popor care se laudă că nu a invadat/ bătut pe nimeni din jur… Bine punctează Dan Alexe că nu doar violența fizică deformează caractere (nu formează, cum se mai crede), ci și cea ”morală, verbală sau intelectuală”  (p. 43). Ca unul care am primit toate categoriile de pedepse și, apoi, la rându-mi, am aplicat ”dreptatea” unde apăreau abuzuri am citit ca din propriile gânduri concluziile autorului, după ce amintește lașa declarație părintească ”de ce mă obligi să te bat?”:   ”Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element capabil să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice românești: amestecul de mândrie șovăielnică și de vinovăție burzuluită ce ne caracterizează” (p. 43). Amărăciunea amintirilor legate de acest subiect este, oarecum, atenuată de comicul situației tragice când latinescul castigare (din celebrul ”Ridendo castigat mores”) a ajuns să însemne în limba română ”câștig”! Ce ”frumos” sună: ”Te bat și câștigi!”  Din aproape în aproape, trecând prin raiul/ iadul/ purgatoriul bătăii la români, D.A. ajunge la un diagnostic pe cât de trist, pe atât de adevărat, concretizat în subtitlul: ”Sufocanta și infantilizanta familie românească” (p. 45). Surprinzător pentru mulți cititori (probabil) afirmația că nu etica protestantă (cf. Max Weber), ci familia mononucleară (cf. Emmanuel Todd) a generat capitalismul, îl conduce pe Dan Alexe la ideea că ”Familia comunitară ar justifica importanța fascismului și a comunismului în Italia, Grecia și Europa de Est” (p. 46) urmată de constatarea că în România creșterea copiilor de către bunici a dus/ duce la ”infantilizarea generației intermediare”.

 

În fine, printre celelalte ”geste și gesturi la româniDan Alexe – ateu convins și declarat deschis în mod public – nu pierde prilejul să critice apăcăturile negustorești-comerciale-financiare ale mult preaiubitorilor de arginți părinți ortodocși de la noi. Rare sunt ieșirile de arginți din visteriile canonice, mult prea rare în comparație cu intrările, fapt care îi permite lui D.A. să afirme că ”Biserica Ortodoxă nu cunoaște compasiunea” (p. 47). Agreez formularea autorului (utilizată și de mine în forme asemănătoare cum ar fi ”ideologia teologală”, ”ideologia religioasă” sau ”ideologia bisericii”) : ”Ideologia ortodoxă nu cunoaște compasiunea (ci doar, eventual, mila” (p. 47). Las cititorul să descopere argumentele de ordin istoric, lingvistic, terminologic și etimologic în susținerea acestei afirmații. În încheiere, doar două (mici) observații: prima, cel care se căznea să locuiască în vârful unui stâlp,  Simeon Stilitul, are și un echivalent mai românesc: Simeon Stâlpnicul; a doua, cuvântul ”milă” are și în mentalitatea românilor sensul de ”drag”. Iată opinia lui Dan Alexe: ”Așa încât limba română nu cunoaște decât degradanta milă, și ea un împrumut din limbile slavilor din Balcani. Și aceasta însă e deturnată negativ, pentru că, în limbile slavilor de la sud de Dunăre, milo mi je înseamnă: mi-e drag de el/ ea, iar nu mi-e… milă de cei care pătimesc” (p. 48).

 

 

Prima parte a acestei pseudorecenzii poate fi citită la adresa: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

10 august 2015

(va urma)

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky  Noam Chomsky

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83  Peninsula Balcanică

https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia  Paideia

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/   recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea

 

http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru Povestea lui Pazvante Chioru. Ipoteză etnicistă neverificată/ neprobată: Întemeietorul Imperiului Otoman (Osman – care apoi s-a transformat în Otoman) ar fi un român din Timoc (probabil un strămoș al românului Tesla)

 

De adăugat la partea 1: https://youtu.be/jUgJd2mS3LY La plaisir du texte, par Ronald Barthes