liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: George Coșbuc

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (5)


 

 

de Liviu Druguș

 

 

Primele patru părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

Celebrul capitol 4 (de 8 rânduri) – care pare desprins din primele rânduri ale următorului capitol – poate avea doar o unică misie: să sublinieze tranziția (acțiunea se petrece în mult prea lunga și prea puțin hulita perioadă de tranziție a României de la comunism la capitalism) de la seara/ noaptea petrecută la Lăptăria lui Enache cu gașca, la drumul spre școală al povestitoarei, drum psihomarcat de neplecarea din mintea Aurorei a Iuliei și Anei. Atât. Adică, frumusețea Iuliei și bizareriile Anei apăsau psihicul și-așa traumatizat al eroinei povestitoare, accentuând efectele negative ale psihodramei/ experimentului Moreno.

 

Capitolul 5 începe cu un exercițiu de (auto)admirație, oferând cititorului (auto)descrierea fizică a povestitoarei (descriere care, până acum, strălucea prin lipsă în comparație cu detaliile fizionomice despre  mult prea celebra Iulia). Autoarea avea 45 de ani în 1997 și 50 în anul începerii scrierii romanului, informații care coroborate cu cele din roman îmi întăresc convingerea că intriga romanului este una mult autobiografică și nu pură ficțiune cum declara autoarea. Iată autoportretul Aurorei: ”Geamurile magazinelor reflectau reiterativ imaginea unei femei de patruzeci, patruzeci și ceva de ani, încă zveltă, cu pieptul nu prea bombat, dar cu piciore fine și lungi. Îmi oglindeau fidel mersul elastic, cu pas mic, voluntar, ținuta dreaptă, controlată și casca de păr castaniu cu franjuri la stilist.” (p. 52).

 

Suntem, din nou, la Lăptăria lui Enache, într-o seară fierbinte de vară. Aurora ajunge prima, dar sextetul va fi, curând, completat în etape. Tinerii din local aveau  ”gesturi mai libere și mai elegante”  (p. 52) ceea ce-i prilejuiește povestitoarei să dea frâu liber amintirilor, eventual celor cu privire la tineri. Și ce privește mai mult tinerii decât Legea Învățământului? J ”Odată, prin 95, când s-a dezbătut Legea învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților”.  Fac aici o digresiune, subliniind că autorea nu putea fi în preajma marelui politician decât în calitatea ei de jurnalistă (profesie îmbrățișată, exact ca și mine, începând cu anul 1990), ceea ce întărește ipoteza mea referitoare la caracterul puternic autobiografic al cărții. Voi relua aici descrierea făcută de Aurora deputatului Rațiu (și) dintr-un motiv personal: exact în acea perioadă practicam înfocat și neobosit jurnalismul (1990 – 1996), fiind redactor șef de secție Politică la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării” de la Chișinău. În această calitate am venit de mai multe ori la București pentru a lua interviuri (lui Anghel N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83), Ion Rațiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu),  Petre Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) și chiar lui Stelian Tănase, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_T%C4%83nase) un simplu politolog pe atunci). Cu Anghel Rugină – pe care l-am cunoscut la Paris în august 1990 – am întreținut o colaborare științifică și organizațională intensă, până la moartea acestuia (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83). Cu Ion Rațiu am avut mai multe întâlniri și ne-am găsit pe o linie comună de gândire, eu bucurându-mă de repetatele sale invitații de a-l vizita la Parlament. Distincția sa nobiliară și eleganța răspunsurilor sale m-au însoțit, mulți ani, în încercările mele de a înțelege politicul, politica și politicienii. De fapt, ce puteam înțelege din caracterizările tenebroase ale presei libere majoritar comunistoide, speriată de pierderea puterii și mai abitir ahtiată de putere, presă bulevardieră și de joasă condiție care a putut să formuleze, în perfect spirit mojico-balcano-dâmbovițean: ”Rațiu și-a adus scheletul de la Londra”.

 

Redau cu plăcere și gratitudine rândurile scrise de Doina Popescu despre Ion Rațiu: ”Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda ”interferențelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. … Era mersul unui om liber, aflat în proprie posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. ”Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge cu Rațiu” mi-am zis” (p. 53). Invocarea marelui politician a continuat, la propriu, în discuțiile grupului din acea seară: ”Le-am împărtășit și celorlalți gândul despre felul în care libertatea interioară – și nu numai – se reflectă în mersul unui individ” (p. 53) primind aprobarea promptă a omului de afaceri Cristian. Și dacă am zis ”de afaceri”, apoi tot de afaceri este vorba în continuarea acestui capitolaș: trei bărbați din noua clasă a parveniților din varii tunuri/ trozneli/ păcăleli sărbătoreau, la o masă alăturată, o victorie financiară cu o sticlă de whiskey adusă în diplomat, cu gheața și paharele luate de la bar (Pentru mine, fiecare dintre cei trei reprezenta imaginea lui Mitică, șmecherul de Bucale, descurcărețul pe lângă lege, grobianul cu ștaif și cu bani peste media nenorociților din care a ieșit, posibil viitor miliardar de carton, finanțator sau chiar șef de turmă politică, doctorat luat fără a citi nimic, niciunde, nicicând vreo altă carte decât, eventual, aceea din care au copiat alții pentru el.). Toată discuția lor glumeț-bețivănească s-a derulat (până la mutarea găștii/ grupului/ sextetului la altă masă) în jurul noului termen financiar Rasdaq (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq), (copie după americanul Nasdaq) termen pe care l-au rebotezat/ malformat/ anagramat și persiflat crescendo, cu omnisciența sfertodoctului convins de puterea sa asupra restului lumii). Cu această ocazie se poate  detecta data evenimentului, probabil vara lui 1997 (Rasdaq s-a născut la 1 oct. 1996). Contrapunctual, eleganța nobiliară a bogatului om de afaceri Ion Rațiu se află la ani lumină distanță de grobianismul celor trei îmbogățiți puși pe căpătuială, inculți și lipsiți de bun simț elementar. La mijloc îl găsim pe Cristian, om de afaceri mai aproape de sensul bun al cuvântului, dar, probabil, nu la foarte mare distanță de cei trei bișnițari de duzină. Descopăr aici o preocupare a autoarei pentru triadicitate, lucru recomandat și recomandabil tuturor care scriu câte ceva: o compunere, o cerere, o dare de seamă, un referat, o schiță, o nuvelă, un roman. Triada introducere-cuprins-încheiere poate avea infinite forme și subtilități care au menirea să atragă cititorul, să-l mulțumească și să-i dea convingerea că a citit ceva închegat, rotund, miezos, plăcut, util etc. fără a i se băga degetele în ochi și a i se sugera: ”ei, cam asta a fost introducerea, să trecem acum la cuprins”. L. De notat că triadicitatea structurală a capitolelor nu se observă/ simte decât la a doua – treia lectură, ceea ce este un punct câștigat pentru autoare.

 

Capitolul 6 este dedicat Anei și fantasmelor ei schizo, parțial împărtășite/ resimțite și de Aurora. Ana apare ca fiind o posibilă scriitoare în devenire, dar una care reușește să-i stârnească chiar gelozii literare Aurorei. Pe câteva coli A4 Ana îi oferă Aurorei – spre lecturare și apreciere – un text ușor prolix, existențialist ca filosofie de viață, oarecum ciudat ca temă și preocupare artistică pentru o femeie obișnuită. Acest capitol 6 este despre două femei singure, dintre care una scrie (Ana) și cealaltă (Aurora) citește despre un bărbat ideal, unul care ar fi fost, probabil amantul perfect pentru neogoita Iulia, dar și despre o femeie aflată într-un punct cheie al existenței sale. Ana – cea care scrie – vizează un bărbat și o femeie, bărbatul fiind un posibil ideal al ei care însă renunță la a vizita o femeie, iar femeia fiind descrisă ca suferind din cauza plăcerii sexuale excesive (fie prin lipsă, fie prin prezență). ”Acest tânăr genialoido-schizotim e adolescentul perpetuu; e un focar de exces hormonal” (p. 56), citește Aurora din imaginarul bolnăvicios al Anei depus – ca o defulare compensatorie – pe câteva coli de hârtie. Pe scurt, trei pagini de literatură marca ”Ana” descriu tânărul excedat hormonal într-un act de masturbare cap-coadă, inclusiv cu explicarea filosofico-religioasă a acestui ”orgasm sacru, ca al îngerilor care își sunt lor înșiși futilă reflectare și complement sățios” (p. 59) având ca motivație dorința ca ”să-și înfrângă frustarea înzestrării cu un singur sex” (p. 57). Idealul divin al sexului unic și al procreării unisexuate este conexat de Ana cu Idumeea/ Edom (https://en.wikipedia.org/wiki/Edom) – parte din Țara Sfântă, loc unde ar dori tânărul să-și ducă copilul născut fără (alt) păcat…, copil numit de AnaCreatura unicității perverse și a orgoliului suficient sieși” (p. 57). Trimiterea la Idumeea îi trezește Aurorei plăcuta amintire că a citit și ea ficțiunile medicului francez Marcel Sendrail (https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail) care scria despre ”noaptea din Idumeea, zămislirea solitară…monstrul perfect” (p. 57). Înainte de a mai reda din textul Anei, Aurora nu pierde ocazia să trâmbițeze împotriva ”modei” actuale numită postmodernism: ”m-am ținut departe de p(r)ostmodernismul agresiv ori progresiv, ori de câte feluri o fi fost (și o mai fi poate) el. Paginile ei (ale Anei – nota LD) m-au transformat într-un fel de Manet pe dos; gata să renunțe la costum, la pălărie și restul, pentru a dejuna gol, în iarbă, alături de prietenii despuiați” (p. 59). (Manet a fost pictorul face trecerea de la realism la impresionism). Într-adevăr, noul sperie și îndepărtează, mai ales când încape pe mâna manieriștilor și a imitatorilor care nu prea înțeleg ce imită (Ana). Culmea este că – din punctul meu de vedere – romanul Doinei Popescu se înscrie lejer în stilul postmodern caracterizat prin melanj de planuri, idei, stiluri etc. Mai mult, ideea cu inserarea unui text literar în alt text literar – după modelul PIP/ Picture in Picture – este una care ține de postmodernitatea actuală. Cel de-al doilea text al Anei se referă la ea însăși (și începe cu o trimitere comparativă la un pictor rus/ evreu/ francez Chaim Soutine (https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine). Textul este unul eminamente existențialist, fiind o încercare de analiză cauzală a NEFERICIRII, a lipsei sensului vieții în lipsa fericirii autentice. În acest text al Anei (un alter ego al Aurorei/ autoarei) se află cheia întregii intrigi a narațiunii: iluzia și imposibilitatea atingerii fericirii (cu excepția doar a impresiei trecătoare că fericirea face parte din viața oamenilor, mai ales atunci când o cauți la raionul de prefabricate/ preparate/ pastilate). În primul text scris de Ana este prezentată iluzia fericirii bărbatului care, din exces hormonal, se masturbează, iar în al doilea text este descrisă nefericirea femeii generată de dorul de o fericire adevărată, plenară, palpabilă, bine temperată dar care – mi se pare mie, într-o primă lectură – cade în același păcat al autosatisfacerii sexuale, fapt generator de intensă gândire asupra sensului vieții. Descrierile actelor masturbatoare ale celor două personaje ale Anei sunt realmente remarcabile, fiind veritabile tablouri în proză, de o densitate ideatică rar întâlnită și cu un nivel de metaforizare greu de repetat. Invocarea numelor de pictori nu este deloc întâmplătoare: Soutine, Manet. În concluzie, Ana descrie două personaje care – în loc să se caute, să se găsească și, eventual, să se iubească și să procreeze – cad în viciul bucuriei imediate, transformată instant în dezamăgire, nefericire, golire de sens.  Bărbatul și femeia (descrise în textul Anei) sunt victimele excesului propriu de nerăbdare, de neacceptare a condiției de luptător pentru cucerirea cetății ”adverse”. (Revin cu trimiterea la o poezie cunoscută: ”O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor” – Coșbuc. Departe de a avea vreun ton moralizator persiflator, autoarea/ autoarele iau lucrurile așa cum sunt, fără alte admonestări sau trimiteri în derizoriu. Nu sunt chiar sigur de faptul că personajul feminin din textul Anei se masturbează sau doar reflectează la propria sa condiție de femeie neîmplinită/ nefericită sau incertă pe propria sa sexualitate. Extrasul următor este chiar mesajul/ ideea/ titlul cărții: ”Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine.(Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii” (p. 60).  În finalul capitolului, personajul feminin descris de Ana pare a oferi cheia nemulțumirii față de propria înzestrare nativă/ sexuală: ”E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin” (p. 61). Transgender? Ana lesbiana? Este o ipoteză pe care o voi testa în episoadele următoare

 

Spuneam că interpretarea mea la autoportretul făcut de femeia descrisă de Ana – la o primă lectură – era că aceasta resimțea durerea psihică a inutilității actului consumat singură. La o a doua citire, și aici simt nevoia să aduc o laudă autoarei care poate genera dintr-un text de câteva pagini viziuni multiple, aproape contradictorii, dar plauzibile, așadar la o a doua citire, destăinuirea personajului feminin zugrăvit de Ana pare a fi, mai degrabă, rezultatul unui viol sau, la fel de plauzibil și cu consecințe similare, al unei partide de sex sălbatec, plin de durități acceptate și de descompuneri asumate. Simt nevoia să redau întegral acest text în ideea că cititorii vor putea interveni, argumentat, în favoarea uneia dintre cele trei ipostaze (plus ipoteza zero: Ana transsexuală își dorea din tot sufletul ei, o femeie!): masturbare violentă, viol (la cerere) sau sex sălbatec cu repetiție:

 

Mă simțeam ca una din vitele lui Chaim Soutine, nu doar jupuită și cu toracele despicat până la organele acoperite c-o pojghiță subțire de sânge, ci și expusă public, atârnată în cârlige, cu capul bălăngănindu-mi-se. Cred că am atins masa critică în lupta inegală cu forțele din spuma murdară care mă conține. Încerc să mă adun în teritoriul pe care-l crezusem pentru totdeauna al meu, dar sub presiunea dantelei întunecate de corzi, membrane și găuri care îmi rănesc exteriorul, eul mi s-a spaghetificat, s-a ferfenițit și s-a contractat până în pragul unei implozii. Interiorul ființei mele e aspirat vertiginos în el însuși și răsucit pe dos. Cad într-un timp fără memorie, fără niciun fel de devenire.      

 

M-am visat întordeauna pășind cu tălpile goale pe fundul unui infern. Strivită între euforia spirtoasă a zorilor și melancolia deseori sulfuroasă a amugurilor.

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)

 

Să te dizolvi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă, conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tapona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine. El reușește ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate s-o facă: îmi jupoaie sinele de toate pieile lui sociale și îl lasă apoi să cadă, fără gardă – ca o moluscă lipsită de cochilie, în propriile abisuri. Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret. El mă împinge spre marginile mele ultime, de unde mă întorc umilită, lingându-mi rănile, hotărâtă pentru o lungă penitență. Căptușită toată cu plăgi și abscese, retrăiesc momentul în care devin nimic imponderabil și încep din nouă să urc. Doar fum și iluzii, mă deșir înapoi, până la completa recucerire a conturului meu și, oarecum inflaționist, ceva mai departe. Grăuntele imaterial e pus la adăpost chiar în momentul colapsului. L-am îmbrăcat în energie eterică, l-am învelit în piei de lumină și susur. Sunt gata să îmi dau și viața, doar pentru a-l desăvârși. Pentru mine, contează mai mult decât masa universului toată. E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin.” (p. 59 – 61).   

 

Capitolul 7 pare a fi o trecere bruscă de la iluzoria vulpe a fericirii eterice, la certitudinile cenușii ale existenței mundane. Acțiunea se petrece, concret, într-un vagon de metrou bucureștean, în drumul Aurorei spre Lăptărie, povestitoarea zugrăvind, pe rând, cu propriul să interes de a cunoaște oamenii dincolo de aparențe, o femeie aflată, în vagon, în raza sa de vedere, apoi un bărbat. Ca și în textul Anei, avem, pentru început, puse față în față, tot două personaje: unul feminin și celălat masculin, ambele hidoase, diforme, inexpresive, respingătoare chiar. Aurora procedează la un exercițiu de imaginație, reducând ridurile, kilogramele sau deformările persoanelor descrise și ajungând la vârsta tinereții acestora. Am primit, astfel, răspunsul la posibila întrebare sugerată de mine cu referire la cele două personaje de genuri opuse, din capitolul anterior, dar care nu s-au căutat, nu s-au găsit și nu s-au iubit. Timpul a deformat fizionomiile a ceea ce au fost, odată, doi tineri atrăgători, ajungând, grație anilor la înfățișarea deplorabilă și deazagreabilă din fața ceva mai tinerei povestitoare. Cum ar putea funcționa legea atracției universale dintre cele două genuri dacă reprezentanții lor sunt total … neatractivi?  În lumea cenușie a inșilor (aparent) desexuați, responsabilitățile personale ale fiecăruia țin loc de motivație de a trăi, de sens al viețuirii.

 

În partea a doua a capitolului/ traseului spre Lăptărie, citim și vedem, imaginar, cum urcă un grup de tineri gălăgioși, exuberanți, plini de viață. Aurora le aplică exercițiul de imaginație inversat (în oglindă) și vede cu ochii minții ei un grup de oameni maturizați, cu un sfert de secol mai bătrâni. Cu această imagine a fugii ireparabile a timpului, Aurora le strigă (în gând, desigur): ”Hei, voi, nu mai dați mărgăritarele voastre porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi! Iubiți-vă aproapele, dar învățați să vă iubiți și pe voi înșivă. Nu vă surpați la pierderea primei iluzii! Veți mai avea atâtea de pierdut… Și apoi, un om despuiat de iluzii e mult mai liber în drumul lui către sine. Ce se pierde în afară se poate câștiga înăuntru, chiar dacă pentru asta va trebui să rătăciți ani buni prin deșertul nevrozei” (p. 65). Capitolul se încheie, rotund cu o a treia speță: ajunsă la Lăptărie, Aurora observă acolo o femeie (cam de vârsta ei) remarcabilă prin puterea de stăpânire pe care o emana, deși asta putea să fie doar o mască pentru ascunderea rănilor primite de la loviturile vieții. Sigură pe sine și pe puterile ei, noul model sugerează că, da! se poate! Poți lupta și cu iluziile și cu nefericirile, sperând mereu că vor apărea și certidudini pline de satisfacții. Femeia blondă și tunsă scurt din local este reprezentanta mediei, deci a normalului, a realului așa cum este el fără alte jocuri de imaginație. Cu alte cuvinte, este bine să conștientizăm că viața nu e o joacă, dar și că-i bine să ne bucurăm intens de viață, ca de un joc (Carpe diem!), cu toate loviturile primite și iluziile ucise mereu-mereu.

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

(va urma)

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine Chaim Soutine (Șmilovici) (1893 – 1943), pictor expresionist rus de origine evreiască, activând la Paris

https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail Marcel Sendrail (1900–1976) medic și scriitor francez.

https://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet Eduard Manet (1832 – 1883) pictor francez

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Edom  Idumeea (din Țara Sfântă)

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nicolae-steinhardt-un-don-quijote-est

Nicolae Steinhardt un Don Quijote din Est (100 de ani de la naștere)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq Rasdaq, părintele BVB.

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83 Anghel N. Rugina (1913 – 2008) economist american de origine română

 

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

 

 

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Reclame

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (3)


 

Istoria unui tânăr sextet de poveste, repovestită de un sexagenar

 

de Liviu Druguș

 

Falsul tratat de hedonism al Doinei Popescu începe abia de la capitolul 2 (pp. 19 -39). Acest capitol este și cel mai întins/ lung/ mare al cărții (are de 21 pagini) fiind, astfel, centrul de greutate al narațiunii. Aici este prezentat ”modelul” de scriere, de narare și de reamintire a unor fapte din varii orizonturi temporale, celelalte capitole fiind variațiuni și consecințe ale celor descrise în acest început propriu-zis al cărții. Un singur capitol se apropie (cantitativ/ ponderal) de acesta, având 16 pagini, alte cinci capitole având în jur de zece pagini, restul fiind sub zece pagini, existând și cu un capitol campion la brevitate (cap. 4 care are doar… opt rânduri!). Am făcut această analiză ”contabilă” a economiei cărții pentru a sublinia propensiunea autoarei pentru libertatea de creație, ea nerespectând presupuse canoane cantitative impuse ad hoc de ”specialiști” ai ”științei” literaturii. Variabilitatea dimensiunii capitolelor respiră această libertate de creație, dar face și un serviciu cititorului care, la fiecare final de capitol (mare sau mic) este, oarecum invitat să mai servească o porție de/ din poveste, una mai interesantă și mai apetisantă decât anterioarele.

 

Sub aspectul ”modelului”/ tehnicii de scriere a narațiunii autoarea nu ezită a-l/ o face public(ă). Ca fostă profesoară de logopedie, dar și ca jurnalist de televiziune, autoarea știe că ”înregistrarea” este cea mai adecvată modalitate de a reține fidel (în memoriile artificiale) cât mai multe nuanțe și pete de culoare ale rostirilor/ întâmplărilor. În cazul de față acestea urmau a fi apoi folosite drept materie primă pentru scrierea romanului. Credibil pentru o fostă jurnalistă, autoarea romanului ficțional vine ”cablată” la întâlnirile de la Lăptăria lui Enache, înregistrând pe un CD atmosfera celebrului club monden, deși autoarea precizează că au fost stocate pe CD doar ”unele impresii de la Lăptărie” (p. 19). Adesea, memoria sau imaginația poate ”intra în vacanță” dar memoria artificială dă posibilitatea scriitorului/ jurnalistului ca, în funcție de nevoile narării, să utilizeze tablouri audio, voci, muzici, replici etc., și apoi să includă ”materialul” de construcție astfel stocat la clădirea povestirii/ narațiunii. Reamintesc aici faptul că romanul a fost scris în nu mai puțin de 12 ani (12 februarie 2002 – 6 noiembrie 2013), desigur asta în afară de cazul în care autoarea – prin această precizare de la finele romanului – doar a vrut să arunce, prin astfel de date superprecise, încă un argument în favoarea impresiei de strictă autenticitate a acțiunii din roman. Povestea cu înregistrarea revine, pe parcursul romanului, atunci când una dintre membrele hexadei/ sextetului (Zina) o acuză pe o colegă a grupului (Ana) că ar fi ”spioană” și că înregistrează pe ascuns convorbirile grupului. Culmea este că destăinurea Anei este făcută Aurorei/ autoarei, cea care chiar făcuse niște înregistrări… Pe lângă cantitatea mare de sex, puțin ”spionaj” nu strică pentru a mai înviora puțin atenția cititorului…

 

Așadar, capitolul 2 este descrierea completă a unei seri petrecută de Aurora la Lăptărie împreună cu o parte a sextetului/ ”grupului celor șase” (a lipsit doar Zina). Este, de fapt, o primă parte aplicat(iv)ă a ”jocului” numit psihodrama Moreno, joc prin care cei șase prieteni se ”vindecă” de presiunile psihice ce-i apasă, printr-o spovedanie colectivă, urmată sau întreruptă de întrebări care urmăreau stimularea descărcării sacului cu amintiri (evident, amoroase, dar și ușor filosofarde, puțin socio-istorice și mult caracterologice). În esență, romanul Doinei Popescu este o carte tristă, existențialistă, durerile și supărările dragostei fiind materia primă a narațiunii. În fond, ce-i amorul decât un ”lung prilej pentru durere”? (Eminescu, Amorul, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/amorul.php). Asta nu înseamnă că nu recomand citirea cărții. Dimpotrivă, cred că dramele existențialiste au rol tămăduitor mai ales pentru persoanele care traversează stări mai puțin plăcute, aplicându-se, în acest caz, principiul homeopatic ”cui pe cui se scoate”.

 

A strălucit prin lipsă, în acea seară, Zina, însă ceilalți (Aurora, Iulia, Ana, Cristian, Radu) au fost ”la datorie”.  Absența Zinei nu a împiedecat-o pe Aurora/ autoare să o descrie/ introducă/ prezinte și pe Zina, piesa lipsă. Structural vorbind, sextetul/ hexada era format(ă) din patru femei și doi bărbați, proporție care sugerează la nivel de microgrup ceea ce se întâmplă la macronivelul societal românesc: femeile sunt majoritare, iar bărbații minoritari. Mai mult, senzația pe care și eu o resimt demult – aceea că femeile vor salva lumea, generând, în viitor, un fel de matriarhat postmodern – se degajă și din carte, femeile fiind acelea care dădeau tonul inițiativelor umane, dialogale sau acționale, cei doi bărbați din grup fiind ”sclavii” preocupărilor materialiste, mundane, prozaice, ei fiind pe post de decoruri de completare, de (buni) ascultători ai poveștilor psihodramatice lansate de doamnele/ colegele/ prietenele grupului. Deloc întâmplător, preocuparea narativ-descriptivă a autoarei este concentrată majoritar pe trăirile și întâmplările doamnelor din grup, relativul echilibru fiind asigurat și prin rememorarea altor persoane masculine care au trecut sau chiar treceau, în momentul narării, prin viețile eroinelor noastre. Lipsește, fatalmente, tocmai autoportretul Aurorei (autoarei), un crochiu al acesteia fiind prezentat îndeosebi în finalul povestirii. De altfel, autoportretul autoarei există, într-un fel, pe întreg parcursul romanului prin comentariile sau opiniile lansate de autoare/ Aurora în cadrul psiho-sexo-dramelor jucate de cele șase personaje. Cu alte cuvinte, cel ce povestește, se definește.

 

Narațiunea debutează (un specific feminin) tocmai cu ceea ce lipsește (missing) din tabloul general: Zina, dar constatarea lipsei este pusă pe seama lui Cristian, omul de afaceri din grup: ”Iar lipsește Zina…” (p. 19). Prin asta, se conturează o posibilă relație de prietenie univocă Cristian – Zina.  Zina era o frumoasă la modul inconștient” (p. 19), ne asigură autoarea, în antiteză/ opoziție cu Iulia care era ”o frumusețe statuară” (p. 19). Avem, așadar, nu doar două personaje femei, ci două femei frumoase – una prezentă și care acaparează întreaga seară, cealaltă strălucitoare… prin lipsă.

 

Iulia este eroina primei psihodrame, spovedania sa având ca scop o sperată vindecare de boala pe care aș putea-o numi ”antifalocrație”, mai exact un impuls autoconstruit în mod trufaș prin care orice bărbat care intra în viața ei nu avea cum ieși de acolo decât într-un singur mod: ”zdrobit” (p. 21). În carte, psihoafecțiunea nevrotică a Iuliei este categorisită ca fiind regressum ad uterum (p. 39), deși expresia latinească nu vizează/ desemnează o boală psihică, ci era denumirea remediului autocorector de atenuare a unor tensiuni nevrotice, respectiv de reîntoarcere imaginară la origini, la faza prenatală, ca o curățire de toate relele, cu speranța unei renașteri purificate și purificatoare (purificatio mentis).Desigur, Iulia suferea un regressus ad uterum, la care, de altfel, sunt condamnați aproape toți nevroticii” (p. 39).  Sugestia retrimiterii cuiva la originile genetico-ginecologice, ca factor curativ, înnoitor și pozitiv, poate fi o explicație a formării expresiilor  românești (intraductibile J ?) de trimitere la origine, explicație pe care nu am întâlnit-o scrisă nicăieri (poate din exces de pudicitate). Astfel, ”dute-n…”, ”băgate-aș în…”, sau mai direct ”te bag în…” ar putea avea ca strămoș cultural semantic tocmai celebra expresie latină ”regresssum ad uterum”.

 

Probabil din dorința de a nu transforma povestea amorurilor povestite reciproc, psihanalitic, de personajele cărții, Doina Popescu renunță să mai încarce textul cu trimiteri savante la bibliografii și nume celebre, dar eu, pseudorecenzentul (care sunt! J ) o pot face, reîntregind astfel discuția lansată anterior pe tema evreității surselor teoretice și practice pe teme de psihologie, psihanaliză dar nu numai. Astfel, tema despre ”regressum ad uterum” este unul dintre subiectele preferate ale psihanalistului evreu (de origine poloneză) din Ungaria, Sandor Ferenczi (1873 – 1933), un colaborator apropiat al lui Sigmund Freud. (vezi Webografie). Simpla amintire de către autoare a mitului posibilității reîntoarcerii la întunericul premergător nașterii, și apoi a renașterii la o viață nouă, mai curată, nu este suficientă pentru cititorul mediu acesta neavând altă cale de lămurire decât să apeleze sistematic și tenace – ca un cercetător autentic – la bogățiile imense ale internetului. Și pentru că lista personajelor de origine iudaică amintite în carte (explicit sau nu) se va mai modifica (crescendo) pe parcursul pseudorecenziei de față, adaug la lista anterioară nu doar pe evreul polono-maghiar Sandor Ferenczi, ci și pe evreul român Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) (vezi:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt) nume citat de către Iulia pe post de sprijin argumentativ găsit la teologi reprezentativi. De asemenea, în povestea Iuliei se amintește de ”ceșcuțele Rosenthal” (p. 26). (http://www.antichitati-halfretro.ro/articole.php/scurt_istoric_al_firmei_rosenthal/) Philipp Rosenthal (1855-1937) s-a născut la Werl (Germania), într-o familie de evrei. (Prin anii 80 – ani de vârf ai național comunismului ceaușist – am auzit o glumă referitoare la întrebarea dacă XY era evreu sau nu. Răspunsul este, evident, unul … solomonic: ”Nu știu, în schimb părinții săi au fost foarte multă vreme”.). Pentru a sublinia imaginea de vampă (vampiră) creată de Iulia în mintea Aurorei, aceasta din urmă o aseamănă pe Iulia cu Theda Bara  (p. 30). (https://en.wikipedia.org/wiki/Theda_Bara) fiica unui evreu polonez naturalizat în SUA.  Trebuie să fac o precizare: sublinierea preocupării autoarei de a presăra romanul cu nume celebre din lumea iudaică nu este discutată aici ca fiind bună/ oportună sau nu. Această preocupare există și autoarea, dacă va dori, va putea interveni cu eventuale lămuriri despre subtextul scrierii romanului. Fac această precizare deoarece o atare evidențiere este încă una delicată dacă ne raportăm la modul de gândire al multor români (cărora li s-a servit, în doze diferite, porții de antisemitism, în ceaușism, dar și în în postceaușism, îndeosebi în mintea tinerilor receptivi la propagandă emoțională). Fac o trimitere la un articol pe tema modului în care reacționează românii (dar nu numai) în fața (sau în spatele) străinilor: http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/

 

 

Frumoasa blondă cu ochi albaștri, am numit-o pe Iulia, ajunsă la un apogeu al  puterii sale de seducție (cca 32 – 33 ani),  povestește cum a devenit ea psiho-suferindă din cauză că a fost/ este o criminală de bărbați, o trufașă în raport cu aceștia, o zdrobitoare de inimi – exact 55 la număr! Iată și modus operandi al Iuliei:  ”Îmi reperez victima, apoi o prelucrez … până o îngenunchez, la propriu și îmi mărturisește spășită că nu-și mai concepe viața fără mine” (p. 21).  Pentru ca autoflagelarea să fie mai credibilă Iulia adaugă: ”Tertipuri…zeci de tertipuri am pentru asta. RasputinLove machine…That s meeeee!” (p. 21).  Trauma psihică a eroinei constă în faptul că ea a conștientizat vinovăția și nu mai știe cum să revină la normal: ”Mașina s-a îmbolnăvit… E un blestem, cred. Uciderea iubirii e o crimă, e unul dintre păcatele capitale. Sunt o criminală în serie, asta cred că sunt” (p. 22). Pentru a îngroșa tușa – la fel cum a făcut cu descrierea vieții împărătesei Teodora – , autoarea îl invocă pe Jeffrey Dahmer, cunoscutul criminal în serie american, homosexual, condamnat pe viață la vârsta de 32 de ani. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jeffrey_Dahmer).  Prima victimă a Iuliei a fost chiar prima sa iubire, Ionuț (firesc, la liceu, de la finalul clasei a XI-a și până înainte de bac). ”Zdrobirea” lui Ionuț a avut cauze și contexte care pot afecta psihic pe oricine, dar Iuliei i-a făcut o plăcere care s-a transformat, în timp, (pe intervalul plin de victime, de la 1 la 55) în adicție (cuvânt introdus deja la p 11, ca un preambul la spovedania Iuliei). Nu voi răpi plăcerea cititorului de a savura cu ochii proprii paginile în care este descrisă și zdrobită psihic prima ”victimă” (la figurat, dar și la propriu) precum și împrejurările care au transformat iubirea în indiferență și apoi în ură. Amintesc, în context, faptul că autoarea/ Aurora nu pierde prilejul de a intra – și ea – în psihodramă, procedând, în paralel, la o rememorare a primilor săi fiori amoroși de la 15 ani, dar care nu au lăsat urme, cel puțin aparent,  …decât în memorie. Și ea a devenit alta în urma experienței amoroase, ajungând să fie o ființă ”circumspectă social” adică mai puțin implicată în viața grupurilor mari, dar și a grupului mic care i-a marcat existența.

 

După cum am notat deja, Cristian (omul de afaceri) era preocupat îndeosebi de Zina, în timp ce Radu era mai sensibil la povestea Iuliei, cu nuanța că și Iulia se adresează – în spovedania sa – mail mult lui Radu decât grupului. Pentru a fixa mai bine structura grupului, acesta avea două mari ”cupluri ale iubirii”: Cristian – Zina și Radu – Iulia.  Dacă o adăugăm și pe  Ana, atunci inițialele membrilor grupului (exclusiv autoarea, Aurelia) sugerează cuvântul CRIZA. În fond, presiunile psihice și decompensările aferente se derulau în jurul cuvântului ”criză” – un cuvânt ce ascunde sensuri profunde ale evoluțiilor individuale sau societale. În articolul meu ”Criza ca moment al dreptei judecăți și decizii” (articol din 2008) se transformă conținutul eminamente negativ al cuvântului ”criză” într-unul eminamente pozitiv. (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/) . Tandemul Iulia-Radu se conturează mai clar prin monologul bărbatului, adresat, firesc, Iuliei.  Filosofia sa este una negativistă, critică la adresa metodei Moreno, de spovedire autoflagelantă: ”Ei bine, acum, faptul că îți devorezi propria coadă, cum zice Cristian, nu te regenerează, ba dimpotrivă, interveni Radu…. Și viața e un fel de joc, mai complicat. În locul unui număr limitat de probleme, ai de rezolvat un număr aproape infinit, pe căi aproape infinite, dacă ținem cont de faptul că neuronii au posibilități aproape infinite de a intra în ecuație între ei. Alegerea unei căi anume, odată făcută, pare să-ți îngusteze câmpul opțiunilor, pentru că orice selecție presupune și cantități imense de renunțare. De fapt, renunți la alternative. Dintr-o bandă inițial nelimitată de opțiuni, poți să simți c-ai ajuns la opțiunea zero, altfel spus, ești condamnat să porți aceeași cruce până la ieșirea din joc. De fapt, nu e deloc așa, ba chiar deloc așa, pentru că o alegere, odată făcută, se ramifică în cel puțin două noi căi de acțiune, dintre care poți să alegi însă doar una, care, la rândul ei, se bifurcă și ea în cel puțin două alternative și așa mai departe. Prin urmare, nu știi exact și se pare că nu vom putea calcula niciodată cât e determinare și cât e liber arbitru în jocul de-a existența al fiecăruia dintre noi” (pp. 34 – 35). Aflăm că Radu este profesor (de management), iar teatralitatea sa profesorală este comparată cu grimasele fraților Marx. Monologul lui Radu continuă, și o face pe o dimensiune pe care am aplicat-o și eu  (ca profesor de management): filosofia acțiunii uamne (praxeologie, adică teoria despre lucrul bine făcut) ceea ce coboară ”știința” managementului pe pe piedestalul sec al unor scheme de gândire care duc, invariabil, la succes în afaceri și o încarcă cu relativismul firesc al opțiunilor personale nenumărate (ca să nu folosesc sintagma utilizată de Radu: ”aproape infinite”). Iată câteva mostre din logica managerială a profesorului Radu: ”e preferabil să credem că avem un grad suficient de mare de libertate pentru a hotărî ce facem cu noi înșine”.  (p. 35); ”Statistic vorbind, indivizii care cred în liberul arbitru au șanse mai mari de supraviețuire” (pp. 35 – 36); ”Când își organizează strategiile, indivizii care cred în liberul arbitru iau în calcul mai multe variante. Au și de unde, nu? Viitorul lor rămâne deschis, under construction, nu-i așa? Defavorivați sunt cei dominați de ideea predestinării.  .. E mult mai avantajos să crezi în existența unui liber arbitru, cel puțin în măsura în care crezi și în Dumnezeu. ” (p. 36).  Autoarea vede în discursul lui Radupână la virgule… cosmologia lui Hawking” (p. 36).  O fi identică cu teoria lui Hawking sau nu, ceea ce rostește, în continuare, Radu ține de o pledoarie pentru viață, pentru necedare în fața greutăților vieții: (Eu aș fi întărit discursul lui Radu  cu o trimitere la Coșbuc: ”O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor” – George Coșbuc): ”Apoi mai există și opțiunea de rezervă: sinuciderea… Ea, opțiunea întunecată, ne place sau nu, e un backup; ea ne dublează, practic șansa de a ieși din neșansă. Cu excepția spionilor și a sinuciderilor sacrificiale…. orice soluție e preferabilă morții voluntare, pentru că orice soluție – neîntunecată, să-i zicem – te scoate la un nou punct de bifurcare a opțiunilor, adică la speranța că, fiind din nou în posibilitatea de-a alege între minimum două variante, poți câștiga un oarecare control asupra propriei vieți.” (p/ 37). În consecință, Iulia se simte mai ușurată (”Nu vă închipuiți cât bine mi-ați făcut ascultându-mă” – p. 38), nu însă înainte de a mai avea un dialog lămuritor cu Aurora pe teama dăruire– dobândire. Iulia susține, ca majoritatea dintre noi, probabil, o teorie de tip comercial-economic, una eminamente materialistă care frizează liber-schimbismul: ”Dai din ceea ce ai, ca să primești ceea ce nu ai”,  spre deosebire de Ana care vine cu o teorie mai ”oțească”: ”Șmecheria e să dai din ceea ce nu ai, ca să primești înapoi ceea ce îți lipsește cu adevărat. Îți pierzi încerederea, insufli încredere celor din jur până te umpli și tu de încredere. Nu mai ai nicio speranță? Dăruiește atâta speranță altora până speranța se întoarce cumva și la tine. Pe această cale, mai subtilă, primești și întărire și mângâiere. Nu eu am gândit chestia asta, mi-am însușit-o…” (p. 38). ”Fără a mai apuca să dezvăluie sursa acestei înțelepciuni” (p. 38) către partenerii de dialog, totuși Aurora o face imediat (deși și cititorul mediu o putea intui relativ ușor) că autorul ”șmecheriei” este chiar evreul convertit la creștinism Nicolae Steinhardt. Așadar, avem mereu de ales între înțelepciunea materialistă pierdantă și deranjantă a Iuliei, vrersus înțelepciunea idealistă  câștigătoare și trimfătoare a teologului evreo-român Steinhardt însușită și expusă de autoare prin gura povestitoarei Aurora.

 

Cum spuneam mai sus, rețeta romanescă scrisă după formula ”sex  (explicit sau nu) + spionaj (de cartier sau transcontinental) + nume celebre = succes de librărie” este deja cunoscută și aplicată la noi de scriitoarele femei (și nu numai, desigur). Adaug aici, la lista din episodul anterior și alte două nume din ”batalionul de femei – scriitoare”: Ana Barton, Laura Nureldin. Numele celebre invocate doar tacit, (nimeni nu a pronunțat/ scris numele lor) – în afara numelor proprii amintite deja – când de Iulia, când de Aurora, în descrierea aventurilor amoroase ale Iuliei  sunt: Eminescu, Cehov, Theda Bara (1885 – 1955).  Din păcate, în sugerarea atmoseferei slave, romantice și nostalgice, autoarea comite o eroare (posibil una tipo, dar nedetectată de Editura Adenium care, clasic românesc!, nu are corector, redactor de carte și tehnoredactor, așa cum ar trebui să aibă. Goana după profit și încrederea în calitățile autorilor au făcut ca edituri puse pe căpătuială să piardă orice credit din partea cititorilor). Eroarea constă în substituirea numelui uneia dintre cele trei surori (Maria/ Mașa) scriind, în loc, Mișa (care vine de la Mihai) … ducând în final la un caraghioslâc, cele trei surori fiind de fapt două surori și un frate: ”Ghicisem un fel de nostalgie slavă în felul în care le enumerase. … ”Dragostea!…, Călătoriile!…, Parfumurile!…”. Exact în ordinea asta și exact așa cum Mișa, Irina și Olga visaseră împreună la o viață adevărată: ”la Moscova… la Moscova….. la Moscova” (p. 28).

 

Partea sexoasă este asigurată de nimfomana Iulia, cât și de propriile amintiri amoroase ale Aurorei, iar partea misterioasă este aceea în care Aurora o surprinde pe Ana, (în prima descriere a unei seri petrecute la Lăptărie), luând de la barman ”un plic lung, galben”, iar ”la întoarcere, ea s-a oprit lângă o masă, să salute pe cineva” (p. 26). Atmosfera de mister e deja creată, Ana nu este descrisă, deocamdată, dar apare deja ca fiind suspecta numărul 1 a sextetului, impresie conturată și mai puternic într-o relatare ulterioară a Zinei, (cum că Ana ar face înregistrări pe ascuns la întâlnirile lor, ipoteză risipită ca fiind puțin probabilă la o analiză ceva mai realistă făcută de Aurora).  O observație tangentă la cele de mai sus: atât atracția sexuală cât și tentația spionajului/ cercetării a ceea ce este ascuns/ dosit/ interzis au un numitor comun: atracția misterului/ necunoscutului/ interzisului. Femeile – una dintre trăsăturile lor specifice fiind tocmai arta de a atrage prin aparența respingerii, și arta de a expune prin aparența ascunderii – au oferit spionajului multe exemple de mare succes (Mata Harihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Mata_HariMaria Tănase – agentă SSI https://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_T%C4%83nase ) etc. Așadar, ”spionita” este un apanaj al curiozității feminine, tăinuirea fiind însă o abilitate mai rară (și cu atât mai prețioasă!) în rândul femeilor. Poate de aceea des-tăinuirea Iuliei poate fi înțeleasă și crezută îndeosebi ca parte integrantă a psihodramei, ca exercițiu terapeutic și nu doar ca o simplă ”limbariță” feminină.

 

”Profit” de utilizarea (de către mine) ușor excesivă a cuvântului ”sex” (fapt de care autoarea s-a ferit și bine a făcut), pentru a sugera nuanțele și conotațiile cuvintelor care îi alcătuiesc familia (amor, iubire, agapă, filio etc. – mai multe pe această temă, la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Termeni_grece%C8%99ti_referitori_la_iubire). Chiar în povestea Iuliei, aceasta nu folosește expresia ”sex-machine”, ci ”love machine”). Iată ce spun dicționarele despre cuvântul sex: ”Sex =  totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele și plantele în două categorii distincte: masculi și femele”. După părerea mea, definiția de mai sus este valabilă doar pentru definirea cuvântului ”gen” (cu variantele: masculin, feminin și ambigen/ hermafrodit), în timp ce cuvântul ”sex” face trimitere doar la două aspecte: 1) organul reproductiv masculin sau feminin; 2) actul sexual în sine, indiferent de genul partenerilor. Consider că posibila reglementare propusă de mine ar aduce mai multă claritate limbii române. În treacăt fie spus, pe la începutul anilor 90, conform definițiilor de dicționar, în noile buletine de identitate emise în limba română, la Chișinău, era rubrica intitulată: ”Sexul”. Dar limbajul o luase deja înaintea dicționarelor, astfel încât un copil de clasa V-a a văzut noul buletin de identitate al mamei sale și i-a atras, râzând, atenția: ”Mamă, aicea scrie o…prostie”, desigur copilul imaginând organul sexual, nu genul persoanei.

 

Tot dicționarul mai sus amintit precizează că ”sex” vine de la latinescul ”sexus” (etimologie necunoscută) cuvânt care face o trimitere clară la diferențiere și atracție a contrariilor, dar și la cifra șase (sextet, sexagenar, hexagon, hexadă), în timp ce grecescul ”eros” pune accentul pe dor(ință), pe conștientizarea lipsei (missing) celuilalt. (Mărturisesc aici că eu unul cred că toată discuția referitoare la inefabilitatea și intraductibilitatea cuvântului românesc ”dor” (”missing”) este una cât se poate de supralicitantă, ca să nu spun că este chiar una fără obiect real, fiind un posibil motiv pentru o explicitare din partea lui Dan Alexe, un alt dușman al exagerării sensurilor și mitizării unor cuvinte ale limbii române). Discuția despre sex și amor este găsibilă și într-un destul de interesant monolog pe tema eternului feminin făcută de Dan Puric, cu ceva ani în urmă: https://youtu.be/2YprbgvboLQ.

 

Fără a fi doar un moft (anti)feminist, cred că trăsăturile specific feminine (curiozitatate, atractivitate, tenacitate) sunt atribute excelente pentru activitatea de cercetare (care presupune căutare, descoperire, imaginare, creație, armonizare, finețe, inovare etc.)   fapt care ar  explica faptul că femeile sunt majoritare în cercetare, domeniu care aduce bunăstare, bogăție și grandoare societăților care chiar știu să promoveze femeile în acest domeniu.   (vezi: http://news.nationalgeographic.com/news/2014/11/141107-gender-studies-women-scientific-research-feminist/  (Este nevoie de mai multe femei în cercetare, dar cu condiția degrevării lor, fie și parțială, de rutinierele obligații familiale).  Am amintit aceste aspecte prozaice legate de specificul feminin pentru a invita cititorii să acorde atenție literaturii scrise de femei și subtilităților specifice ale personajelor feminine în general și în acest roman, în special. Și alți analiști au remarcat prezența tot mai vie a scriitoarelor în literatura contemporană (vezi http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043)

 

Finalul acestui capitol al doilea al cărții o găsește pe Aurora (povestitoarea/ autoarea) reflectând despre ”jocul înșelător al aparențelor, despre variile manifestări ale isteriei” (p. 39), adică exact la ceea ce face obiectul psihodramei/ psihanalizării personajelor care alcătuiau sextetul.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași, 10 septembrrie 2015

Primele două părți ale psihorecenziei se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

Webografie

http://civitaspolitics.org/2015/09/08/xenoscepticismul-nuante-de-gri/  Despre rasism și xenofobie

http://www.bookaholic.ro/literatura-romana-la-feminin-10-carti-semnate-de-scriitoare-autohtone-de-citit-vara-asta.html#more-71043 Literatura română la feminin

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt Nicolae Steinhardt (1912 – 1989)

http://www.contributors.ro/cultura/pornind-de-la-o-vorba-a-lui-pascal-ce-inseamna-%E2%80%9Edereglarea-oamenilor%E2%80%9D/  Gabriel Liiceanu, Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă ”dereglarea oamenilor”? 6 septembrie 2015 (”Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes” (Pascal, Pensees)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor_literarbinecunoscutul simbolism al ritualurilor inițiatice – „renașterea“ novicelui are loc sub semnul unui regressus ad uterum. Prin inițiere, adolescentul devine, deopotrivă, o ființă responsabilă social și avizată cultural. Întoarcerea la matrice este figurată fie printr-o recluziune (într-o colibă), fie prin înghițirea de către un monstru, fie prin pătrunderea în teren sacru (identificat cu uterul pământului mumă). Bezna prenatală sau a locului de recluziune nu e altceva decât întunericul nopții premergătoare creației”.

https://en.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1ndor_Ferenczi  ”In Thalassa: A Theory of Genitality (1924), Ferenczi suggested that the wish to return to the womb (Latin:regressus ad uterum)[5] and the comfort of its amniotic fluids symbolizes a wish to return to the origin of life, the sea.[6] This idea of an „uterine and thalassal regression”[7] became a feature of the so-called Budapest School, up to the disciple Michael Balint and his 1937 paper on „Primary [Object-]Love”.[8]

http://revistacultura.ro/nou/2014/12/psihanaliza-o-stiinta-cu-statut-special/  Psihanaliza, o știință cu statut special. Psihanaliza între krisis și lysis

https://en.wikipedia.org/wiki/Lysis Lysis – penetrarea unui component pentru a-i afla compoziția, structura, funcționarea.

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/03/freud-jung-autopsia-unor-framintari-1/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/05/freud-jung-autopsia-unor-framintari-3/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/06/freud-jung-autopsia-unor-framintari-4/    Freud-Jung

https://laszloal.wordpress.com/2015/09/07/freud-jung-autopsia-unor-framintari-5/    Freud-Jung

(serial scris de Alexandru Laszlo)

 

Bibliografie

 

Alexe, Dan, Dacopatia și alte rătăciri românești, Humanitas, București, 2015

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014