Ion Vianu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vianu) 84 de ani, este medic psihiatru și scriitor (fiul criticului literar Tudor Vianu). Taifasul care l-a avut ca invitat a fost publicat în martie 2006, când acesta avea 72 de ani. Emigrat în 1977 în Elveția, revine în țară după 1989 implicându-se în reformarea sistemului psihiatric din România. În România ceaușistă psihiatria a fost politică de stat (nerecunoscută oficial, ca atare). Magdalena Boiangiu a ținut să lămurească dacă medicii psihiatri de la noi s-au transformat în instrumente docile ale regimului dictatorial. Răspunsul, mereu același: unii da, alții ba. Tot M.B. aduce în discuție faptul că psihiatria politică este o invenție sovietică, mai exact a lui Hrușciov, preluată apoi și de Ceaușescu, la 1 octombrie 1968: ”Numai un nebun poate crede că sistemul socialist s-ar putea prăbuși, dar pentru nebuni avem și cămăși de forță, și alte mijloace mai moderne”. Ion Vianu adaugă că ”la un moment dat a fost o ”invazie” de psihiatri militari și de psihiatri activiști de partid; nu erau neprofesioniști, dar brusca lor implicare era semnificativă” (p. 79). Un exemplu concret poate ajuta pe cei care n-au trăit în comunism să realizeze în ce consta grozăvia sistemului. Astfel un student a afirmat: ”Comunismul este mai rău decât nazismul”. Un ofițer de securitate a adus un student la clinica de psihiatrie pentru a fi declarat nebun, chipurile ca să poată să scape de pușcărie. Ion Vianu l-a examinat, l-a declarat normal și… nu s-a întâmplat nimic. În fond era și un test pentru a vedea dacă medicul psihiatru acceptă să execute o comandă politică sau nu.
Interesante sunt discuțiile despre constatările etnopsihiatriei cu privire la oamenii din anumite zone: ”Omul răsăritean este orientat mai mult spre corpul lui, adică suferă psihologic prin corp. Exprimă printr-un limbaj corporal conflictele lui psihologice. Omul occidental este orientat mai mult spre expresia verbală, spre exteriorizarea lingvistică a unor arhetipuri. Am sintetizat asta într-o formulă … : elvețianul are inconștientul foarte dezvoltat, adică este o persoană mai analitică în exprimarea conținuturilor lui inconștiente …. dar homo europaeus este, în mare, același” (p. 80). La fel de interesantă, prin ineditul pentru nespecialiști, este că nazismul a utilizat instrumentele psihologiei colective pentru a crea psihoze de masă. ”Ceva asemănător se petrece și cu islamul în momentul ăsta” a subliniat Ion Vianu, adăugând un fapt care poate ajuta la înțelegerea fenomenului terorismului: ”Există psihanaliști musulmani, dintre care unii activează la Paris. Cei din țările arabe sînt specialiști ai dublului discurs” (pp 80-81).
La o întrebare a lui Mircea Vasilescu referitoare la posibile remanențe al dublului limbaj din comunism păstrate și activate acum, în democrație, răspunsul specialistului este unul de-a dreptul îngrijorător: ”Acum suntem în faza în care există căutarea unui ”tată”, episod foarte primejdios pentru democrație. Iar în paralel toți se consideră șefi. Înainte era un singur șef, acum sunt mii de șefi. Deci, în același timp căutăm un șef suprem, dar vrem cu toții să fim șefi și posedăm aroganța șefului.” (p. 82). Iată că acum, la 12 ani de la acest dialog dilematic pe divanul democratic, avem deja un ”Daddy” (tătuc) în persoana lui Dragnea. El mărește salariile și pensiile, el are grijă ca nimeni să nu mai fie condamnat niciodată, niciunde pe nedrept (cum pățește el), el se zbate ca intelectualii plătiți de Soros și alte ”aghenturi străine” să fie țintuiți la stâlpul infamiei, el comandă mitinguri albe (vezi și dialogul cu Alexandru Tocilescu), el decide dacă îl suspendă pe președinte sau nu etc. Mai este vreun dubiu că democrația liberală clamată acum este, în fapt, o autocrație iliberală situată tot mai departe de democrație?
Excepțional mi s-a părut răspunsul specialistului româno-elvețian la întrebarea lui Cristian Ghinea dacă medicul psihiatru Ion Vianu s-a gândit vreodată să se ocupe de cazurile patologice ale persoanelor publice care apar pe micile ecrane: ”Nu sînt cazuri patologice. Anormali sîntem noi cînd îi considerăm parteneri acceptabili în discuția politică, anormal e că ei nu întîlnesc o rezistență proporțională cu umflarea și vidul lor psihic” (p. 84). Și totuși, delirurile dictatorilor, megalomaniile autocraților de varii motivații, cultul personalității dus peste limitele imaginabilului și bunului simț etc., oare toate aceste sunt cazuri de normalitate?
Foarte bine venită este întrebarea (iar răspunsul este unul demn de atenție) referitoare la evantaiul forțelor politico-partidice de la noi. Întrebarea lui Radu Cosașu suna astfel: ”Astăzi (2006) în Romania, dreapta și stînga nu mai sînt noțiuni de luat în seamă în fața personalizărilor care înlocuiesc partidele. Toată problema se reduce la averi, influență, grupuri de interese...” (p. 87). Iată și răspunsul umanistului Ion Vianu: ”Eu cred că o stîngă puternică ar da naștere și unei drepte mai subtile. La noi stînga e una a afacerilor veroase. O stîngă ideologic fundamentată ar face ca dreapta să se mobilizeze cu argumentele ei cele mai profunde. Cred că azi nu se mai poate defini stînga în funcție de proiectul social. Fiindcă socialismul a la Tony Blair este mult mai la dreapta decît social-democrația de pe vremea lui Bernstein. Însă există o întrebare fundamentală: ce este mai important, care este valoarea supremă – libertatea sau dreptatea? Cei care spun ”dreptate” sînt de stînga, cei care spun ”libertate” sînt de dreapta. Dar eu cred că poți fi și de dreapta și de stînga în același timp. Poți să fii pentru libertate, să dai prioritate libertății, dar să socotești că totuși dreptatea e și ea foarte importantă. E cazul meu” (pp. 87-88).
Revenind la specialitatea de bază, psihiatria, a medicului și scriitorului Ion Vianu, acesta își descrie astfel evoluția sa în nobila profesie: ”Pe măsură ce intram în carieră, mai ales în ultimii ani, am devenit minimalist. Mi-am dat seama că psihiatria nu poate fi cu adevărat bună decît dacă este minimală. Adică intervine foarte puțin. Psihiatrul trebuie să fie printre ceilalți medici cum este autorul de haiku uri printre poeți” (p. 89). Da, așa cred și eu; minimalismul este mult mai bun decât maximalismul! Dar pretutindeni este valabilă maxima ”Est modus in rebus” (”Este o măsură în toate”). (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!
liviudrugus 