Prima perioadă postbelică: 1944 – 1965. Era Gheorghiu-Dej. România – colonie sovietică.
Perioada de subordonare economică și politică postbelică a României a început, cum se putea altfel?, cu o mare minciună: actul de la 23 august 1944 a fost ”botezat” ca fiind ”Revoluția de eliberare națională, antifascistă și antiimperialistă”, în timp ce n-a existat, de facto, nici o revoluție, ci o preluare a puterii prin forța armelor și a împrejurărilor; n-a fost o eliberare, ci o subjugare; nu a fost antifascistă (în general), ci antinazistă, adică antinațional-socialistă (în special); nu a fost antiimperialistă, ci a fost înlocuirea subordonării față de dictatura hitleristă (germană) cu subordonarea Românei față de dictatura stalinistă (rusă/ sovietică).
Rog cititorii să-și noteze denumirea oficială (de atunci) a actului de la 23 august 1944 și semnificația reală a acestuia pentru a-l compara cu fenomenul aproape identic din decembrie 1989: oficial am avut o ”Revoluție română”. În realitate, a fost tot o lovitură de stat, urmată tot de subordonare față de o putere străină (URSS. Vezi și Tratatul de prietenie și colaborare dintre RO și URSS, semnat în 1991), tot de natură bolșevică/ leninistă, tot sângeroasă și, în final, tot mincinoasă și manipulatorie. Și da, a fost ”revoluție română” devreme ce cel puțin unul dintre artizanii acesteia a fost Saul Bruckner (Silviu Brucan), devreme ce prima Baricadă a ”revoluției” a fost apărată de fiul lui Erno-Ernest Neulander (Walter Roman), Petre Roman fiind și primul prim ministru al noului regim postceaușist (iliescian prosovietic/ prorus/ pro-perestroikist/ pro-gorbaciovist). Am anticipat puțin discuția despre rolul etniilor minoritare în conducerea statului român în (cel puțin) ultima sută de ani, dar profit de acest lucru pentru a preciza următoarele: a) nu sunt antisemit și nu sunt xenofob; b) participarea mai înalt ponderată a unor etnii minoritare (inclusiv religii minoritare) la conducerea României nu echivalează nicidecum cu faptul că amintitele persoane sunt trădători de neam și țară, că nu au apărat interesele țării și că au favorizat în mod nepermis etniile/ religiile din care fac/ făceau parte (pentru exemplificare: Klaus Werner Iohannis, Eduard Helvig, Mihai Răzvan Ungureanu etc.). Orice acuzație de acest gen ar trebui probată. Nota bene: consider că posibilele acuzații că cei de alte etnii/ religii care conduc țara sau instituții ale acesteia ar acționa împotriva cetățenilor României sunt simple populisme patriotarde, naționalisme fără noimă și etnocentrisme menite să mascheze prostia, incompetența și hoția fără măsură a liderilor care provin din etnia majoritară. Și încă un aspect: cum definești un român pur de un român impur (sub raport etnic)? Ca să conchid: ”revoluția română” a fost un concept lansat în toamna anului 1989 de către agenții de influență ai Securității aflați în contact (oficial sau nu, formal sau nu) cu agenți de influență ai KGB ului sovietic. Cartea ”Invazia spionilor” pe care o voi prezenta (cu bunele și cu relele ei) în episoade următoare are și această (posibil nedorită/ neurmărită) calitate: probează clar că ceea ce era doar zvon/ bănuială/ ipoteză etc., acum este dovedit clar cu documente de arhive (mă refer la Era Gheorghiu Dej). La fel se va întâmpla și cu toată mitologia Revoluției române peste un număr de ani. Tot ce este clădit pe minciună se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, dar nota de plată va fi achitată de alții.
Caracterizarea perioadei 1944 – 1958 (până la plecarea trupelor sovietice din România) este cât se poate de elocventă: ”Între anii 1944 – 1958, din cauza condițiilor existente impuse prin forța de ocupație sovietică, nimic nu se putea începe și realiza fără aprobări date de reprezentanții Moscovei. Activiștii principali prin care se înfăptuiau toate programele puterii sovietice în România era(u) numiți după primirea unei indicații. Acest aspect este și mai mult întărit de faptul că în vârful puterii politice au fost impuși agenți ai rețelei de informații sovietice, recrutați din rândul celor care, cu mai mulți ani înainte de 1944, fugiseră din România în URSS. Toți acești agenți au fost transformați în oameni politici conducători la vârful PCR” (pagina de gardă a cărții ”Invazia spionilor” avându-i ca autori pe Adrian Eugen Cristea, Marius Marinescu și Mihai Mitran, la Ed Rao, în 2016, 444 pagini). Așadar, dacă se poate documenta cum a avut loc subordonarea elitei conducătoare a României din Era Dej, de ce nu s-ar putea face exact același lucru cu elita conducătoare din Era Ceaușescu? (deși câteva prelungiri ale elitei dejiste în ceaușism sunt deja documentate în carte). Am convingerea că peste 20 de ani, toată structura de realizare a ”Revoluției române” va putea face conținutul unui nou volum cu același titlu: ”Invazia spionilor, volumul 3”.
Deoarece voi începe descrierea Erei Dej prin folosirea cărții semnate de trio ul mai sus amintit, cred că are importanță pentru cititori să știe cine sunt autorii (aceasta cu atât mai mult cu cât am constatat că profesiile de bază, dar și cele practicate în timp, ale celor trei și-au pus amprenta asupra calității și conținutului scriiturii). O voi face într-un episod distinct, cu precizarea că sunt persoane controversate, cu strânse legături cu securitatea ceaușistă, cu realizări financiare pe măsura rezultatelor ”revoluției române”, dar și depozitare ale unor informații ce vor fi făcute publice de istoricii profesioniști doar pe bază de documente. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!
liviudrugus 