Horia Roman Patapievici (n. 1957) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici) este scriitor, fizician, eseist și filozof. Vezi și: https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11792719-cum-devenit-patapievici-cel-mai-nepopular-roman-viata.htm#self dar și http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr-de-ce-este-urat-generalul-rogojan-de-troika-tismaneanu-patapievici-plesu/ și https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/horia-roman-patapievici-despre-cel-mai-mare-rau-al-societatii-noastre-885485 Este caracterizat, pe bună dreptate, de către Mircea Vasilescu drept ”unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali publici din România” (p. 286). A deținut una dintre cele mai înalte demnități publice în cultura română, fiind președintele Institutului Cultural Român (2005 – 2012). Dialogul a fost înregistrat în noiembrie 2009.
Încă șef al instituției culturale (ICR) în 2009 HRP explică imaginea sa deopotrivă benefică (preponderent în afara RO) și malefică (preponderent în RO) reamintind logica avocatului din Frații Karamazov: ”Psihologia, domnilor, este ca un baston. El are două capete. În funcție de capătul de la care privești, realitatea are chipuri diferite” (p. 286). Anti-Băsescu convins, HRP n-a devenit pro-Iohannis sau pro-PSD, păstrându-și convingerile. A fost debarcat de la conducerea ICR odată cu terminarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Iată explicațiile ”împricinatului”: ”Reproșurile? Promovarea pe banii contribuabilului a unei arte degenerate, care nu are legătură cu valorile naționale; promovarea unei clientele culturale; lipsa de patriotism; în esență, faptul că eu conduc Institutul și nu altcineva” (p. 286). Întrebare: cunoaște cineva cine au fost urmașii lui HRP la conducerea ICR? Sau, mai grav: știe cineva cine conduce și ce realizări are actualul președinte al ICR? Aș paria că extrem de puțini. Crezul lui HRP a fost (și sigur, mai este) că ”de cultura vie a națiunii noastre ține arta urbană, și așa zisele pornografii ale artiștilor neo-avangardiști; ca să existăm pe piețele occidentale, trebuie să furnizăm ce ni se cere; numai fiind deja prezenți pe piață prin valorile noastre de sincronizare (singurele care au trecere în mod spontan) putem spera să introducem pe piețele globale și valorile noastre ”eterne”, cele care primesc, unanim, numele de ”naționale” (p. 288). Contracarând și acuza că și-a format o clientelă pe banii contribuabililor, HRP argumentează: ”Din 2005, am făcut ca ICR să funcționeze ca instituție occidentală, neutră în raport cu propunerile actorilor și independentă de opțiunile personale ale celor care o conduc”. (p. 288)
Despre modul cum funcționează la noi instituțiile care ar trebui să definească statul de drept și democrația, HRP are o părere… proastă: ”relația dintre instituții, la noi, este principial proastă. … Instituțiile noastre nu colaborează între ele, se sabotează autist. Totul este personalizat, nimic nu funcționează de la sine, prin proceduri. Schimbările sînt prost văzute, angajamentele strategice sînt descurajate, nu se poate colabora pe nici un proiect pe termen lung cu nici o instituție românească. Toate sînt orbite de sindromul ”scurtei durate”, al soluției expeditive”, al ”amînării deciziei esențiale”. Al treilea motiv este cel al ”disproporției dintre efort și efect”: pentru a realiza un efect dat, efortul pe care trebuie să-l cheltuiești în condițiile de funcționare instituțională de la noi este de o sută de ori mai mare, în termeni fizici și psihici, decît efortul cheltuit de cineva care lucrează în condiții instituționale occidentale.” (p. 295).
”Așa cum e acum România, așa cum sînt intelectualii ei, care au trecut brusc, de la o funcție pur culturală înainte de 1989 la una critic socială după 1989, așa inoperant cum a fost spațiul public românesc, și înainte și după 1989, ei bine dacă ținem cont de toate aceste lucruri, ceea ce a făcut efectiv Grupul pentru Dialog Social în anii 90, cînd a fost un actor important al scenei publice, nu mi se pare deloc neglijabil: a provocat dezbateri incomode, a dislocat puterea din minciuna ei constitutivă, a forțat-o să se explice, i-a impus un anumit limbaj public – limbajul statului de drept, al libertății garantate de lege, al respectului față de proprietatea privată, al drepturilor omului, al drepturilor minorităților (amintiți-vă antimaghiarismul nesimțit care era de rigoare în anii 90, pînă la venirea la putere a CDR) -, în fine, a contribuit enorm la deșteptarea și educarea sentimentelor liberale și democratice ale traumatizantei noastre societăți”. (p. 311). (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!
liviudrugus 