liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Klaus Iohannis

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 568. Sâmbătă 21 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (24)


Horia Roman Patapievici (n. 1957)  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici) este scriitor, fizician, eseist și filozof. Vezi și: https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11792719-cum-devenit-patapievici-cel-mai-nepopular-roman-viata.htm#self dar și http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr-de-ce-este-urat-generalul-rogojan-de-troika-tismaneanu-patapievici-plesu/  și https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/horia-roman-patapievici-despre-cel-mai-mare-rau-al-societatii-noastre-885485 Este caracterizat, pe bună dreptate, de către Mircea Vasilescu drept ”unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali publici din România” (p. 286). A deținut una dintre cele mai înalte demnități publice în cultura română, fiind președintele Institutului Cultural Român (2005 – 2012). Dialogul a fost înregistrat în noiembrie 2009.

Încă șef al instituției culturale (ICR) în 2009 HRP explică imaginea sa deopotrivă benefică (preponderent în afara RO) și malefică (preponderent în RO) reamintind logica avocatului din Frații Karamazov: ”Psihologia, domnilor, este ca un baston. El are două capete. În funcție de capătul de la care privești, realitatea are chipuri diferite” (p. 286). Anti-Băsescu convins, HRP n-a devenit pro-Iohannis sau pro-PSD, păstrându-și convingerile. A fost debarcat de la conducerea ICR odată cu terminarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Iată explicațiile ”împricinatului”: ”Reproșurile? Promovarea pe banii contribuabilului a unei arte degenerate, care nu are legătură cu valorile naționale; promovarea unei clientele culturale; lipsa de patriotism; în esență, faptul că eu conduc Institutul și nu altcineva” (p. 286). Întrebare: cunoaște cineva cine au fost urmașii lui HRP la conducerea ICR? Sau, mai grav: știe cineva cine conduce și ce realizări are actualul președinte al ICR? Aș paria că extrem de puțini. Crezul lui HRP a fost (și sigur, mai este) că ”de cultura vie a națiunii noastre ține arta urbană, și așa zisele pornografii ale artiștilor neo-avangardiști; ca să existăm pe piețele occidentale, trebuie să furnizăm ce ni se cere; numai fiind deja prezenți pe piață prin valorile noastre de sincronizare (singurele care au trecere în mod spontan) putem spera să introducem pe piețele globale și valorile noastre ”eterne”, cele care primesc, unanim, numele de ”naționale” (p. 288).  Contracarând și acuza că și-a format o clientelă pe banii contribuabililor, HRP argumentează: ”Din 2005, am făcut ca ICR să funcționeze ca instituție occidentală, neutră în raport cu propunerile actorilor și independentă de opțiunile personale ale celor care o conduc”. (p. 288)

Despre modul cum funcționează la noi instituțiile care ar trebui să definească statul de drept și democrația, HRP are o părere… proastă: ”relația dintre instituții, la noi, este principial proastă. … Instituțiile noastre nu colaborează între ele, se sabotează autist. Totul este personalizat, nimic nu funcționează de la sine, prin proceduri. Schimbările sînt prost văzute, angajamentele strategice sînt descurajate, nu se poate colabora pe nici un proiect pe termen lung cu nici o instituție românească. Toate sînt orbite de sindromul ”scurtei durate”, al soluției expeditive”, al ”amînării deciziei esențiale”. Al treilea motiv este cel al ”disproporției dintre efort și efect”: pentru a realiza un efect dat, efortul pe care trebuie să-l cheltuiești în condițiile de funcționare instituțională de la noi este de o sută de ori mai mare, în termeni fizici și psihici, decît efortul cheltuit de cineva care lucrează în condiții instituționale occidentale.” (p. 295).

”Așa cum e acum România, așa cum sînt intelectualii ei, care au trecut brusc, de la o funcție pur culturală înainte de 1989 la una critic socială după 1989, așa inoperant cum a fost spațiul public românesc, și înainte și după 1989, ei bine dacă ținem cont de toate aceste lucruri, ceea ce a făcut efectiv Grupul pentru Dialog Social în anii 90, cînd a fost un actor important al scenei publice, nu mi se pare deloc neglijabil: a provocat dezbateri incomode, a dislocat puterea din minciuna ei constitutivă, a forțat-o să se explice, i-a impus un anumit limbaj public – limbajul statului de drept, al libertății garantate de lege, al respectului față de proprietatea privată, al drepturilor omului, al drepturilor minorităților (amintiți-vă antimaghiarismul nesimțit care era de rigoare în anii 90, pînă la venirea la putere a CDR) -, în fine, a contribuit enorm la deșteptarea și educarea sentimentelor liberale și democratice ale traumatizantei noastre societăți”. (p. 311).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!