Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 253. Duminică 9 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (3).

Faptul că teoria lui Dunning-Kruger circulă cu mare rapiditate și succes nu doar pe rețelele de comunicare (FB, Twitter etc.), ci și în revistele de specialitate, de psihologie și de neuroștiințe în special, nu garantează cu nimic ”științificitatea” și presupusa utilitate a acestei teorii. A investi bani în cercetări cu rezultate dinainte cunoscute, asta da ”treabă științifică” (de doi bani). Și totuși, teoria celor doi cercetători americani (adevărată în sine, dar ineptă ca cercetare ”științifică”) a trebuit să fie pusă la punct, la respect adică. (Paranteză: datorez lui Horia V. Pătrașcu de la Iași devoalarea unui sens metaforic mai profund pentru noțiunea de respect, sentiment văzut ca re-spect, adică ”a privirii de două ori întru luciditate”.  cf. Dilema Veche, nr. 708, p. 21). Privită cu re-spect (adică cu maximă luciditate) teoria despre proștii care sunt atât de proști încât nu știu că sunt proști a fost – pe merit! – laureată cu Premiul Ig Nobel. Lucrarea ”științifică” a celor doi cercetători a fost publicată în anul 1999, iar în 2000 autorii au și fost admonestați cu acest titlu rușinos, de laureați Ig Nobel (adică un fel de cavaleri ai Ig- noranței) care pretind că fac ”știință” pură și fac recomandări demne de urmat. Și dacă tot veni vorba despre recomandări, cred că merită să reflectăm asupra  sfaturilor (fără pretenții de ”științificitate”/ academism și alte similare găunoșenii ignare) date de Alex Enășescu într-un articol publicat de PressOne. El sugerează ”Cum te poți proteja de iluzia că ești mai deștept decât ești de fapt” urmând pașii de mai jos: 1. Când recunoști această ignoranță la alții, ia-o drept ceea ce e: un handicap cognitiv. Oamenii nu știu că nu știu: 2. Cea mai mare capcană e să crezi că ție nu ți se întâmplă. Nimeni nu e ferit de ispita de a se crede mai competent decât e de fapt. 3. Fiind un unghi mort, nu e ceva ce refuzi să vezi, e ceva ce n-ai cum să vezi. Asta ar trebui să ne facă mai smeriți și mai prudenți, păstrând mereu în minte posibilitatea că s-ar putea să greșim. 4. Dunning spune că cea mai bună apărare împotriva efectului omonim e să devii competent, să continui să înveți, iar atunci când n-ai cum, să apelezi la mentori sau sfătuitori ale căror păreri te-au ajutat în trecut. 5. Iar dacă ții să ai o părere despre teme controversate, atunci fă munca necesară pentru a avea o părere. Caută să înțelegi argumentele adversarilor la fel de bine ca ei.”. Vezi: https://pressone.ro/sectiuni/de-ce-ignorantii-se-cred-destepti/   Parcă uitându-se în oglindă, unul dintre cei doi cercetători americani a scris: „O minte ignorantă nu e nicicum un vas gol, ci unul umplut cu un amestec de experiențe de viață, teorii, fapte, intuiții, strategii, algoritmi, metode euristice, metafore și bănuieli, irelevante și înșelătoare, care în mod regretabil dau impresia că sunt cunoștințe folositoare și precise.” (David Dunning)

Cred că lucrurile sunt clare demult. Dovadă este viața și opera lui Socrate, cel care știa că nu știe (mai) nimic. Preiau din Espresso filosofic: ”Cunoscut pentru ”metoda socratică”, aceea ce promovează descoperirea unor noi orizonturi printr-un proces continuu de întrebări și pentru faptul că apreciază viața lipsită de întrebări ca fiind fără scop, Socrate avea să își atragă multiple antipatii întrucât se considera a fi mai înțelept decât ceilalți. Conform spuselor unui oracol, Socrate era cel mai înțelept om al orașului. Neîncrezător în profeția oracolului și conștient de faptul că nu cunoaște nimic (conform spuselor sale), Socrate se conversează cu cei mai de vază oameni ai orașului și constată că aceștia se proclamă experți, deși, în realitate, au carențe considerabile. Astfel, Socrate constată că ignoranța sa de gradul întâi îl plasează deasupra celor cu o ignoranță de gradul doi, auto-proclamați cunoscători.   ….   Prin stilul său unic și prin noua perspectivă avută, Socrate a rămas în istorie ca unul dintre marii înțelepți, în ciuda faptului că se considera pe sine ca fiind ignorant. În plus, urmând firul cronologic, Socrate a avut un rol crucial în dezvoltarea lui Platon, care la rândul său a fost profesorul lui Aristotel, cei trei formând triumviratul filosofiei clasice, cu o contribuție majoră în dezvoltarea ulterioară a celorlalți mari filosofi.” (cf. http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/socrate-cel-care-stie-ca-nu-stie-nimic/).  Pentru că am abuzat oarecum de trimiteri, citate celebre și de punerea sub semnul întrebării a ceea ce se pretinde a fi ”știință”, invit cititorii să se delecteze cu un spectacol de teatru (care face cât o mie de articole ”științifice” a la Dunning-Kruger) care ilustrează plăcut și instructiv discuția de față. Este vorba despre piesa ”Dineu cu proști” (”Le diner de cons”) a francezului Francis Veber: https://youtu.be/u00IQN_Vfao . Este, totodată, și confirmarea definiței pe care am re-dat-o la începutul acestui șir de episoade dedicate iluziei celor care se cred a fi mai deștepți ca restul lumii.

Liviu Druguș

Pe mâine!