Prefața cărții încearcă să ne convingă că prin modul în care au procedat autoritățile române din perioada interbelică, acestea au lăsat portița deschisă pentru infiltrarea propagandei ruse în scumpa noastră patrie, abia reîntregită și consolidată juridic. Mai pe românește scris, și atunci – ca și acum în 2019! – autoritățile statului au jucat la două capete: pe față erau cu Occidentul euro-atlantinc, pe la spate cu Orientul rus. (vezi o opinie recentă în acest sens la: https://ziaristii.com/planul-secret-al-lui-dragnea-vom-fi-capturati-economic-de-rusia-adevarata-bomba-nucleara-fost-amorsata-pe-ascuns-mult-mai-distrugatoare-decat-amnistia-gratierea-si-tot-ce-fost-ptna-acum/?fbclid=IwAR099UCWl3Jtir4C9WexzUJwr1-qPetsha8kBqY3GrnLkTHm6Hak8JMKKjs. O altă opinie, invită clar, pe față, la a ține cont de puterea prezentă și, mai ales, viitoare a Rusiei: http://www.vestidinrusia.ro/2019/01/08/rusia-2019-un-actor-puternic-de-care-trebuie-sa-se-tina-seama/?fbclid=IwAR3h5Nevf-bml1mGHPtcTmSk3CuPRimxiUeij01_6YAQafh-H2q4_GpWI_w). Paralela/ ipoteza (referitoare la jocul la două capete) nu este deloc întâmplătoare și va putea fi verificată în viața reală a următorilor ani: actuala putere iliberală de la București s-a specializat deja în folosirea perversă a legislativului/ justiției, a electoratului slab informat și a instituțiilor statului de drept pentru manipulări de proporții majore în favoarea unor interese personale și de grup. Dacă le va fi mai bine cu Moscova, asta e: poporul i-a ales, iar ei, conducătorii temporari ai țării, fac ce vor!
Concret, aflăm din Prefața cărții, că, după înființarea minusculului PCR în 1921, comuniștii români au fost în mod constant ademeniți, de către agenți de influență sovietici, să devină buni prieteni ai URSS, ai PCUS, ai KGB, GRU și ai altor instituții care construiau politica neoimperialistă dusă de Stalin, întru aservirea economică a țărilor mai mici care o înconjurau. Ce au făcut autoritățile române în acest context? Au procedat la arestări legale (PCR fiind interzis prin lege), dar pușcăriile au devenit cuiburi de propagandă comunistă, iar mâna lungă a KGB ului s-a făcut simțită prin ajutorarea familiilor pușcăriașilor sau prin plata onorariilor unor avocați (cum a fost franco-germanul Ion Gheorghe Maurer) care chiar s-au specializat pe scoaterea comuniștilor din pușcării (fiind, totodată, și intermediari între Serviciul Secret de Informații (SSI) și conducerea închisorilor). Cu alte cuvinte, dacă ar fi dorit cu adevărat, autoritățile române din acea vreme nu ar fi permis construirea unor capete de pod ale intereselor Moscovei în România. Dar… jocul la două capete are și el avantajele lui. Din carte mai aflăm că mulți comuniști aflați în detenție au fost eliberați (ce coincidență!) chiar în ziua de 23 august 1944, aceștia reunindu-se imediat la rezidența KGB din Aleea Alexandru, formând guvern(e) și pregătind cadrele (care hotărau totul!) pentru noua etapă: sovietizarea după modelul stalinist și subordonarea țării față de Moscova.
Marea majoritatea a comuniștilor din închisori erau semianalfabeți și fără să cunoască vreo meserie cu care să-și câștige onest existența. Ieșirea din sărăcie le-a motivat aplecarea spre mâna de ajutor, întinsă interesat, de de la Moscova. Puținii intelectuali care au fost închiși pentru convingerile lor comuniste au ajutat la ridicarea, cât de cât a nivelului de cultură al celorlalți pușcăriași. În fine, o a treia categorie de deținuți intrați în penitenciarele din România erau chiar agenții KGB (de regulă din Basarabia) trimiși la noi special pentru a fi arestați și a realiza conexiuni cu comuniștii din închisori. Ei au devenit recrutori (atât în închisori cât și în afara acestora) pentru rețelele de spionaj sovietice. Unii deținuți au fost ajutați să evadeze și chiar să ajungă la Moscova unde au urmat cursuri de pregătire într-ale spionajului, urmând să fie apoi trimiși în România. Dintre aceștia, după 23 august 1944, mulți ai format Comitetul Central al PMR (Partidul Muncitoresc Român), au intrat în guvern, Marea Adunare Națională, armată etc. Unii au avut dublă racolare (SSI și KGB), iar câțiva agenți SSI depistați au fost executați la comanda lui Stalin. La Odesa exista un centru de cercetare, triere și recrutare unde erau aduși sub stare de arest cei care afirmau/ susțineau că sunt adepți ai cauzei sovietice. La ieșirea din ”arest” li se dădeau bani și li se crea dependența de ”finanțatori”. ”Arestul” era doar o mască pentru a acoperi racolarea.
Printre cei care au trecut ilegal frontiera în URSS (anticipez aici lista și fișele persoanelor care au guvernat România prin prisma intereselor Moscovei) au fost Emil Bodnăraș (1904 – 1976), Gheorghe/ Gogu Rădulescu (1914 – 1991) și Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997). Al. Bârlădeanu a fost unul dintre artizanii loviturii de stat din decembrie 89, împreună cu Silviu Brucan, ambii cu o tradiție consistentă a primirii ordinelor de la Moscova. Interesant este, spun autorii că ”În majoritate, cei care treceau fraudulos în URSS nu erau membri PCR și nici nu auziseră de existența acestui partid. În cel mult doi ani erau pregătiți ca agenți ai NKVD și trimiși în România prin trecerea ilegală a frontierei, cu misiunea de a culege date din mediile sociale în care se vor afla” (p. 9). Interesantă este și trimiterea de agenți de sacrificiu, indivizi nu prea dotați care fie se predau, fie erau ușor arestați. Toate acestea aveau un scop ascuns: diseminarea informației, prin presa vremii, că exista un număr destul de mare de aderenți la ideile sovietice. ”Alți agenți au mai declarat că veniseră pentru a-i depista pe spionii infiltrați în rândul membrilor PCR, ca să le afle secretele care le asigurau continuitatea politică” (p. 10).
În acest punct al discuției nu pot să nu comentez puțin: regimul comunist pregătit (de la Moscova) să vină la putere încă din anii 30 – 40 s-a împletit constant cu suspiciunea și subversiunea, cu minciuna și cu trădarea, cu dublul standard și cu jocul la două capete. Ajunși la putere în 1944, turnătoriile, delațiunile, trădările și chiar execuțiile fizice au devenit un modus operandi al noii mafii politice autointitulate comuniste. Cu riscul că vreau să par melodramatic și să șochez cu orice preț afirm aici că acest modus operandi (balcanic, bolșevic, polițienesc, imoral, imund, cu legea pre lege călcând, având și azi în conducerea țării ”ilegaliști” cu dovadă de la Judecătorie) s-a perfecționat în perioada Dej, dar s-a menținut și în perioada Ceaușescu, iar lovitura de stat din decembrie 1989 a fost realizată tocmai de către acești reprezentanți ai intereselor Moscovei în România. Spre surprinderea mea, mulți agenți ai Moscovei au continuat să facă parte din conducerea țării și în perioada ultraindependentului Ceaușescu. Pe scurt, putem spune că din 1940 până în prezent (cca 80 de ani) mâna Moscovei a existat și există permanent în România (cu varii forme și intensități). Extinderea acestei perioade până în prezent se bazează pe faptul că după 1990 au rămas în țară mulți ”turiști sovietici”, iar noua putere instalată în România în 1990 cu sprijin moscovit este la putere și astăzi.
Pentru că am considerat și consider și acum că România a fost colonie sovietică în perioada 1944 – 1965, invit cititorii să consulte aceste definiții: tot ce este obținut cu forța militară este rezultatul unui raport de subordonare între o colonie și o metropolă/ un imperiu. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperialism și https://ro.wikipedia.org/wiki/Colonialism ).
Anul 1958 este unul care împarte Era Dej în două: este anul plecării trupelor militare sovietice, act pus pe seama inteligenței deosebite a liderului comunist român. Într-adevăr, meritul lui Gh.Gheorghiu Dej a fost că era atent la Tratate și evenimente și știa de prevederea din Tratatul de la Paris (1947) prin care se stipula retragerea trupelor sovietice din România (și Ungaria) odată cu semnarea de către Austria a statutului de țară neutră. (Vezi în acest sens: http://www.rador.ro/2017/07/24/hrusciov-partidul-si-guvernul-sovietic-au-hotarit-sa-retraga-trupele-sovietice-din-romania/). Există încă semne de întrebare sub aspectul documentării ipotezelor: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/retragerea-trupelor-sovietice-din-romania-1958-aspecte-obscure). Faptul că România a fost ocupată militar până în 1958 (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Rom%C3%A2niei) este încă un argument în favoarea considerării României ca o colonie a imperiului sovietic. Pentru amatorii de istorie miliară se poate citi cu folos https://www.rumaniamilitary.ro/1958-plecarea-armatei-sovietice-din-romania-intre-mit-si-realitate de unde rezultă că URSS a avut rezerve de muniție și material militar în România până în anul … 1991 (când s-a desființat Tratatul de la Varșovia).
În mitologia românească (auzită și de mine în copilărie) era avansată ideea că Dej a organizat o mare vânătoare de urși, la care a participat și Hrușciov, pe care l-a îmbătat bine, i-au adus femei pe gustul lui și dimineață l-a pus să semneze plecarea trupelor militare din România (a căror întreținerea era plătită de noi) spunându-i că asta ar fi un semn al prieteniei și încrederii româno-sovietice. Iar Hrușciov, mahmur, a semnat fără să știe ce semnează… În realitate, Austria a semnat neutralitatea în 1955, iar solicitarea părții române de a fi scutită de prezența (costisitoare și neonorantă) a trupelor sovietice a fost acceptată, cu greu, în 1955, dar pusă în operă abia în 1958, dată fiind înființarea Tratatului de la Varșovia în aprilie 1955, iar armatele de ocupație au devenit, brusc, armate prietene… După plecarea trupelor militare Dej a plusat și a cerut și plecarea spionilor sovietici din România: ”Acțiunea lui Gheorghe Gheorghiu Dej a avut loc în 1958, în urma unei întâlniri la Scroviștea cu Nikita Hrușciov, când i-a cerut acestuia ca URSS să-și retragă toți agenții de informații din România” (p. 12). Aici au început să apară surprizele și Dej a aflat că a primit în partid și a avansat în funcții spioni sovietici, cum ar fi Gheorghe Pintilie-Pantiușa și Serghei Nicolau. Preocuparea pentru aflarea adevărului și discutarea pe față a problemelor a dus și la alte surprize (neplăcute!), cum ar fi numărul real al membrilor de partid din București și din țară, cifre devoalate de șeful cadrelor din CC al PCR Iosif Rangheț: ”La 23 august 1944 în București existau 80 membri de partid, iar în toată țara numărul acestora era de 1080, inclusiv cei care fuseseră în închisori și lagăre de concentrare”. (p. 13). Aceste adevăruri nu au mai fost repetate, vorbindu-se, în schimb despre caracterul de masă al susținerii comuniștilor încă de la apariția PCR în 1921. (o minciună mai mult decât evidentă). (Notă: între anii 1954 și 1964, PCR a avut denumirea de PMR).
”Din anul 1960 a început un amplu proces de desovietizare a societăţii româneşti”. (vezi https://adevarul.ro/locale/constanta/chinurile-trecut-romania-dat-afara-trupele-sovietice-ocupatie-evolutia-total-atipica-tarii-interiorul-lagarului-socialist-1_5aa91877df52022f758bf44c/index.html) Câtă ”desovietizare” a avut loc vom afla din fișele biografice ale conducătorilor României în Era Gheorghiu-Dej și în Era Ceaușescu. Agenți sovietici deveniți cetățeni români, minorități naționale care și-au luat nume românești, spioni (dovediți sau nu) care au lucrat în favoarea URSS la diverse niveluri – toți aceștia au mimat patriotismul ca mod de prezervare a statutului economic de tip feudal (a se vedea cazul incredibil al lui Ion Gheorghe Maurer). Pe scurt, este vorba, în paginile următoare, despre o ușoară dezvăluire a nomenklaturii comuniste din România între anii 1944 – 1989, și chiar după. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!
liviudrugus 