liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Voltaire

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 486. Marți 1 mai 2018 Tâmpit să fii, noroc să ai (2).


A ne ierta reciproc prostiile este prima lege a naturii”  (Voltaire)

Prostia este incapacitatea de a râde de tine” (Paul Valery)

––––-

Românul (agitator): ”1 Mai! 1 Mai! Asta-i viață! Ăsta-i trai!”

Evreul (recitator): ”1 Maaai… 1 Maaai… Asta-i viațăăă?…  Ăsta-i traaai?

––––

Doi copilași discută:

  • Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
  • Idiot!
  • De ce?
  • Tatăl meu mereu zice: ”uite la idiotul acela ce mașină are”; ”ce femeie are idiotul ăla!”, ”Idioții ăștia sunt plini de bani!”.

Intenționam să fac o trecere în revistă a opiniilor despre prostie și inteligență emise de români cu simțul umorului și cu autoironia la purtător. Blogosfera românească este doldora de articole/ articolașe/ eseuri/ eseuașe (despre excesul de diminutive infantilizante am mai scris). Cred că s-ar putea publica o carte destul de groasă doar cu Bibliografii și Webografii pe tema atât de des abordată și întoarsă pe toate părțile (mă refer, desigur, la binomul prostie-inteligență). Sigur, Mr. Google face și el ce poate, dar infinitatea prostiei obligă la scrierea unei infinități de articole pe această generoasă temă. Așadar, a încerca să facă o sinteză a infinității de articole pe tema prostiei/ inteligenței n-ar fi o treabă prea cu minte. Drept pentru care voi oferi, timp de câteva episoade, câte un link care va trimite la un articol concret și prezentat integral. Oricum, timpul dedicat cititului este tot mai puțin, așa încât un link/ articol pe zi cred că este destul pentru un om din zilele noastre. Pentru azi, articolul/ linkul recomandat este următorul: https://comentariibarboase.com/a-fi-sau-a-nu-fi-prost/  (A fi sau a nu fi prost).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 483. Sâmbătă 28 aprilie 2018. Fericirile lui Voltaire sau Sistem = prostie, Libertate = inteligență


În episoade anterioare, Voltaire (1694 – 1778) a fost invocat (de Henning) pe post de plagiator fără granițe/ limite. Barthes este infinit mai delicat și îl descrie pe Voltaire în mod asemănător, dar folosind eufemisme. (Folosesc aici cartea Eseuri critice de Roland Barthes, Editura Cartier, 2006, după originalul francez din 1964. Trimiterile din textul de mai jos se referă la eseul ”Ultimul scriitor fericit”, pp. 110-117). Capitalismul globalizant a fost, de la începuturi, izvorul imediat (dar perceput ca atare abia în epoca postmodernismului) al interculturalității, al mixajului surselor de inspirare și a modurilor de exprimare. Scriindu-și Poveștile, Voltairedatorează mult folclorului oriental” (p. 114). Cu alte cuvinte, liberalul francez s-a simțit perfect liber să preia din alte lucrări ceea ce i se părea necesar și util scrierilor și ideilor sale. Barthes sesizeză că secolul 18 este ca un ”digest” (p. 115), adică un summum amestecat de idei și personalități care nu cunoșteau încă rigorile dreptului proprietății intelectuale, pe care, probabil, ar fi sfidat-o dacă această proprietate ar fi fost definită și apărată prin legi. Considerând probabil că totul aparține tuturor, lui Voltairenu i-a păsat niciodată de ”originalitate” (noțiune, de altfel, foarte modernă)” (p.115). Dar nu atât libertatea de a plagia l-a făcut fericit pe scriitorul Voltaire, ci câteva lucruri mult mai pline de grele semnificații (cel puțin în viziunea lui Barthes).

”… ceea ce ne separă poate de Voltaire, scrie Barthes, este faptul că a fost un scriitor fericit. Nimeni n-a dat mai bine ca el aparență de sărbătoare luptei în numele Rațiunii. Totul în bătăliile sale era spectacol: numele adversarilor, întotdeuna ridicol; doctrina combătută, redusă la o singură propoziție (ironia voltairiană este întotdeauna scoaterea în evidență a unei disproporții; numărul mare de lovituri, țâșnind din toate direcțiile, până ce încep să pară un joc, ceea ce scutește de orice respect și milă; mobilitatea însăși a luptătorului, deghizat într-un loc sub o mie de pseudonime transparente… Căci gâlcevele lui Voltaire cu lumea sunt nu numai spectacol, ci spectacol superlativ, care se denunță pe sine ca spectacol, întocmai ca acele jocuri ale lui Polichinelle pe care Voltaire le iubea atât de mult…” (pp. 111-112).

Profit de această descriere jubilatorie a lui Voltaire (văzut de Barthes) pentru a face comparație cu nefericirea scriitorilor noștri care se complac în a-și consuma micile bucurii (editoriale) fără ”lupte” de idei, fără polemici mai mult sau mai puțin acide sau cordiale, fără acel nerv specific tagmei intelectuale. ”Lupta” (de idei sau electoral-sindicală) se reduce, la noi, la simple glumițe aluzive, mici împunsături colegiale, mereu cu gândul: dar dacă voi avea vreodată nevoie de el (o recenzie, un vot, o recomandare etc.). Probabil, pe vremea lui Voltaire nu erau atât de multe partide politice care, inerent, divizează, închid dialogul de idei și-l deschid doar spre câștigarea bătăliilor politice cu caracter electoral. Dar care erau fericirile voltairiene în viziunea lui Roland Barthes?  Iată-le:

Prima fericire a lui Voltaire a fost, fără îndoială, cea a vremii sale. … Într-adevăr era o șansă unică să te lupți într-o lume unde forța și prostia erau mereu de aceeași parte: situație privilegiată pentru spirit. Scriitorul era de aceeași parte cu istoria, cu atât mai fericit cu cât o simțea ca pe o încununare, nu ca pe o depășire care ar fi riscat să-l ia cu sine.” (pp.112-113).

A doua fericire a lui Voltaire a fost tocmai faptul de a uita istoria, chiar în clipa în care ea îl purta cu sine. Pentru a fi fericit, Voltaire a suspendat timpul; dacă el are o filosofie aceea e a imobilității. Se știe care era gândirea sa: Dumnezeu a creat lumea ca un geometru, nu ca un tată. Asta însemnând că el nu-și va mai însoți creația, și că, odată reglată, lumea nu va mai fi în legătură cu Dumnezeu. … Sigur că Binele și Răul există; dar prin asta trebuie să înțelegem  fericirea și nefericirea, și nu păcatul și vinovăția. Pentru Voltaire  nu există Istorie, ci numai cronologii. Voltaire a scris cărțile de istorie tocmai pentru a spune că nu crede în Istorie. Cea de a doua fericire a lui Voltaire a fost fără doar și poate să se poată sprijini pe imobilitatea lumii.” (pp. 113-114).

a treia sa fericire: a disociat tot timpul inteligență și intelectualitate, afirmând că lumea este ordine dacă nu încercăm să o ordonăm, că este sistem, cu condiția să renunțăm s-o sistemtizăm: aceasta este o conduită spirituală care a făcut o carieră strălucită după aceea: se numește astăzi anti-intelectualism. … Voltaire nu are alt sistem decât ura față de sistem (se știe că nimic nu e mai aspru decât acest sistem; dușmanii lui ar fi doctrinarii Istoriei, ai științei … sau ai  Existenței: marxiști, progresiști, existențialiști, intelectuali de stânga, Voltaire i-ar fi urât, la adăpostul glumelor deșănțate, cum a făcut, la vremea lui, cu iezuiții. Opunând fără-ncetare inteligență și intelectualitate, servindu-se de una pentru a ruina pe cealaltă, reducând conflictele de idei la un fel de luptă maniheistă între Prostie și Inteligență, asimilând orice sistem cu Prostia și orice libertate cu Inteligența, Voltaire a fondat liberalismul în contradicția lui. Ca sistem al non-sistemului, anti-intelectualismul eludează și câștigă pe ambele laturi, se joacă de-a titirezul neobosit între reaua-credință și conștiința curată, pesimismul fundamental și veselia formei, scepticismul proclamat și îndoiala teroristă. (…) De acum încolo, însetat și rănit fără încetare de o responsabilitate pe care nu o va putea nici s-o onoreze, nici s-o eludeze până la capăt, intelectualul se va defini prin culpabilitatea lui: Voltaire a fost un scriitor fericit, dar a fost, cu siguranță ultimul”. (pp. 116-117) (1958, Prefață la cartea ”Romans et contes”).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 481. Joi 26 aprilie 2018. De ce sunt scriitorii noștri (tot mai) nefericiţi? (un pamflet nereușit, dar neretușat)


  1. Cantitatea de fericire este, fatalmente, limitată, în timp ce numărul scriitorilor este în continuă creştere. Dacă vom corela acest irefutabil adevăr cu tendinţa generală de scădere a populaţiei României, rezultă cu claritate că România va fi o ţară profund nefericită în momentul în care numărul scriitorilor va tinde asimptotic să egaleze numărul populaţiei alfabetizate.
  2. Raritatea face valoarea. Cei peste 2600 de scriitori români sindicalizați au reușit, prin creștere numerică, să ducă la scăderea progresivă, dar fermă și greu de remontat, a valorii fiecărui scriitor în parte. Ați observat că atunci când moare vreun scriitor mai acătării, toți ceilalți simt brusc creșterea valorii lor? De ce? Din ipoteză.
  3. Marea majoritate a criticilor literare sunt  dulci, amabile, înalt apreciative. Orice scriitor este (relativ) fericit văzându-şi op-ul recenzat foarte favorabil (adică: ”se înscrie în linia de gândire a marilor scriitori Cutare şi Cutare...”; ”aduce o demult aşteptată inovaţie în stil, în formă, în mesaj”; ”este semnul unei revigorări a genului A”, ”autorul XY reprezentând un suflu/ sânge proaspăt în…” ; ”este semnul unei maturizări a scriiturii, fapt sesizabil începând chiar cu ultimele două apariţii pe care le-am semnalat ca fiind dătătoare de speranţă pentru…”; etc. etc.). Prin urmare, dacă toate criticile sunt mângâiecioase şi siropoase, este evident că pentru una bucată bucurie/ fericire la un autor se generează automat (n-1) stări de nefericire la ceilalţi scriitori care nu au cum să vadă cu ochi buni lansarea în slăvi a unui confrate concurent. Rezultă că pentru fiecare recenzie pozitivă, cantitatea de nefericire a scriitorilor este în creștere rapidă. Formula de calcul este: se înmulţeşte numărul recenziilor pozitive (cam toate) cu numărul total al scriitorilor din care se scade unul (autorul lăudat) şi avem, cu exactitate plusul de nefericire adăugat la nefericirile anterioare.
  4. În cazul în care, din varii motive (lumea e rea, dom-le…), o critică literară este acidă, acră, negativă, răuvoitoare, căutătoare de noduri marinăreşti în papura abia ieşită din luciul apei, plină de sfaturi şi indicaţii pentru evitarea unor erori similare în viitor, nefericirea este din nou stimulată la creştere din următoarele motive: în primul rând, se supără tare autorul criticat, apoi se supără amicii scriitori ai criticatului, simţind că oricând li se poate întâmpla şi lor un asemenea necaz. Apoi se supără tot ”Coledziul” care patronează revista ”lor”, inclusiv familiile (de scriitori) și prietenii acestora (scriitorii). Numai gândul că criticul XZ mai este încă în viaţă şi mai este încă şi publicabil generează angoase şi stări anxioase la o bună parte a scriitorimii (de regulă, cei care scriu sunt firi sensibile şi simţitoare). Deci, firesc, apare încă un plus de nefericire ce se adaugă inevitabil nefericirilor deja produse de cele amintite la punctele anterioare..
  5. A scoate azi o carte nu mai este o problemă. Orice editură de cartier (editurile săteşti vor fi lansate în curând printr-un program european de stimulare a IMM- urilor şi a culturilor de masă) abia aşteaptă onor clientul să aducă marfă proaspătă, iar tipografiile vor mai primi o gură de oxigen înainte ca editarea electronică să se generalizeze. Cărți mai multe, cumpărători tot mai puțini. Experţi în marketing (ştiinţă pură supranumită şi „Minte-mă frumos, dar cu folos”) au pregătit o strategie care să umple rafturile librăriilor de cărți nevândute, spre nefericirea firească și crescândă a celor care le-au scris.
  6. Aşadar, editarea/ publicarea nu mai este o problemă, mai ales în condiţiile în care a dispărut nu numai cenzura, ci şi corectura, tehnoredactarea, responsabilitatea redactorilor, cleiul (care trebuie să ţină paginile doar până ajunge cartea în mâinile cititorului), bunul de tipar şi alte cheltuieli inutile care reduceau profitul investitorului. Cu corectura lipsă și cu responsabilitatea editurii/ revistei în aer, toate păcatele se sparg acum în capul scriitorilor, singurii responsabili de conținuul textelor apărute. Un nou prilej de nefericire!
  7. Un alt motiv de nefericire angoasantă bântuie în aceste zile primăvăratice tagma scriitoricească de la noi, aflată în campanie elctorală pentru alegerile prezidențiale la sindicatul presupușilor profesioniști. Afli, acum, că cel mai bun prieten al tău va vota cu Celălalt candidat, nu cu Cel pe care îl vei vota tu, fapt generator de nefericite tensiuni și de prietenii destrămate. Marea jale unională va spori după alegeri când noua echipă conducătoare nu va da stipendiile promise, premiile promise, fondurile promise… Melodia zilei, acum și atunci: ”Supăraaaat sunt Doamne, supăraaaat!”
  8. Un motiv serios de nefericire a fost/ este și zvonul că aleșii poporului vor să adopte măsuri legislative drastice contra furtului intelectual numit cu un urât cuvânt latinesc – ”plagiat”. Prea puțini au aflat însă că aceste măsuri se referă doar la groaznica plagă națională constituită de plagiatul/ copiatul la tezele și lucrările de control ale elevilor de gimnaziu.
  9. Timpul este nu doar dușmanul tuturor pământenilor, ci și sursa majoră de nefericire pentru scriitorime. Oamenii nu mai au timp de citit. Au timp doar pentru scris: ”Nu avem timp să citim totul de-a fir a păr, nu avem timp nici măcar să citim titlurile tuturor cărților, nu mai avem timp nici măcar să citim prima literă din titlurile tuturor cărților. Haosul livresc e desăvârșit și e definitiv. Soluții optime nu există. Există doar soluții mai mult sau mai puțin rele. Din acest motiv, vom opta pentru soluția cea mai bună din unanimitatea soluțiilor rele. Pentru a ieși din haos, vom cerceta dicționarele, enciclopediile, prezentările sinoptice, recenziile și, „horrible dictu”, rezumatele. Este drumul cel mai succint până la un scop pe care nu numai că îl ignorăm, dar nici nu vom ajunge să îl întrezărim vreodată”.    (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic, p. 146). Mai adaug aici: redactorii nu mai au timp să citească articolele și cărțile primite, așa că… mergea și-așa.
  10. Dar sunt oare scriitorii români nefericiți? Faptul că demografia tagmei este în ascensiune înseamnă că scriitorii se (și) înmulțesc, nu doar se împart pe găști, grupuscule, ”școli”, cluburi, familii, generații, stiluri, genuri (în afară de masculin și feminin), perioade decenale etc. Or, înmulțirea (lor) înseamnă că există și (puțină) juisare, (puțin) extaz și (puține) momente de fericire. Pe scurt puținul prevalează asupra preaplinului. De unde și întrebarea din titlu. Cu siguranță există și alte răspunsuri/ ipoteze posibile, dar eu nu le cunosc. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Roland Barthes, ultimul scriitor fericit a fost Voltaire. Câteva posibile explicații în episodul următor.

De citit și: http://adevarul.ro/news/societate/romania-tara-ue-mai-mic-procent-oameni-declara-fericiti-1_5ade23e4df52022f7526fd34/index.html

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!