liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Vintilă Mihăilescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 484. Duminică 29 aprilie 2018. Prostia/ deșteptăciunea românească în ochii străinilor. Dar și ai românilor.


Cu mai bine de un deceniu în urmă, Vintilă Mihăilescu (o minte frumoasă, ca să nu spun ”A beautiful mind”) publica în Dilema veche un mic articol al cărui titlu nu avea cum să-mi scape: ”Unde ne sînt proștii?” (an VI, nr 263/ 13-19 febr. 1998, p. 15). Prin însăși întrebarea din titlu, dar și prin conținutul articolului, respectiv al opiniilor unor studenți argentinieni veniți la studiu în România, la care se adaugă și răspunsul autorului, se confirmă o mai veche ipoteză demult afirmată/ demonstrată: românii sunt foarte preocupați de deșteptăciunea lor (fiecare în parte, fiecare comparat cu fiecare și toți împreună).

În esență, a fi preocupat de expunerea pozitivă a deșteptăciunii tale echivalează cu (și echilibrează) preocuparea ta de a bloca orice tentativă (a altora) de a evidenția erorile de gândire, de comportament și de atitudine numite generic ”prostie”. O prietenă m-a avertizat că pe măsură ce continui să scriu despre prostie îmi scade și îmi va scădea, în continuare, numărul cititorilor. ”De ce?”, am întrebat. ”Pentru că fiecare are impresia că săgețile, aluziile, metaforele sau chiar descrierile directe se referă în mod expres la el. Or, nimănui nu-i place să fie (considerat) prost...”. Sigur, asta confirmă pe deplin analiza sociologului român Vintilă Mihăilescu: ”eroul național (este) dășteptul”. Și noi toți ne dorim să semănăm cu eroul național, cu modelul cunoscătorului, al descurcărețului și al celui care știe ce vrea și ce face.

Dar pornisem de la o constatare a lui V.M. referitoare la ”cum sunt românii?”, constatare oferită de ochii ceva mai neutri/ neimplicați/ neinteresați ai unor studenți străini. Pe scurt, caracterizarea românilor a fost dată de studenții argentinieni prin următoarea descriere: ”cînd se adună doi români într-o cameră, fiecare încearcă să-i arate celuilalt că e mai deștept!”. Într-adevăr, această caracterizare face cât o mie de sondaje, anchete și studii longitudinale luate la un loc. Șocat să audă ceea ce el credea/ știa demult, V.M. exclamă: ”iată că ”dăștăptăciunea” este, în ochii străinilor, un specific național al românilor, pregnant și bizar”. Cred că merită, în continuare, să vedem detalierea făcută de V.M. acestei concluzii pe fapte firești, de viață: ”…compatrioții noștri nu sunt interesați să fie pur și simplu buni, ci doar mai buni. … oameni, altminteri plini de calități, cărora nimeni nu le contestă calitatea, simt nevoia să se afirme nu numai prin ceea ce știu ei să facă, dar parcă mai ales prin ceea ce nu știi tu să faci. Degeaba ești deștept, par ei să creadă, dacă nu demonstrezi și că cel din fața ta e prost. … societatea noastră pare a fi, în prezent, o colecție de întrupări individuale și unice ale dășteptăciunii”. Inspirat (ca de obicei), V.M. afirmă un adevăr verificabil la fiecare pas: ”… se spune că unde-s doi puterea crește. Asta era pe vremuri, se pare: acum, unde-s doi crește dihonia…”. (exemplu reent: dihonia dintre partidoi și președinție).

Emit o ipoteză, iar specialiștii o pot cerceta/ studia/ verifica/ demonstra: înclinația românilor (statistic vorbind) către furtișag, către nerespectarea legilor și a promisiunilor (pro)vine tocmai din convingerea că ”dăștăptăciunea” e doar la fiecare dintre ei, iar la ceilalți se află prostia, neghiobia, nepriceperea. Hoții noștri sunt așa de inteligenți încât au ”descoperit” hoția făcută cu acte în regulă, cu acordul furatului (statului) adică. Halal performanță! Triste momente în care patrihoții conduc și îndreaptă oiștea carului înspre gardul europenității la care (parcă) speram cu toții.

Finalul articolului, (auto)ironic, merită citit: ”Dar, stimați concetățeni, nu trebuie să fii un mare psiho-socio-antropolog, ca mine, pentru a ști că o societate doar de oameni dăștepți este o societate imatură, că doar puberii, angoasați de acceptarea lor în lumea adulților, țin morțiș să fie cei mai buni în toate. De aceea, într-un elan patriotic de însănătoșire a nației, vă propun să deschidem o listă națională a proștilor din România. În capul ei, declar și semnez: sînt un prost!”. În calitate de admirator al modelului numit Vintilă Mihăilescu, subscriu, mă înscriu și semnez:

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 464. Luni 9 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (15)


Tema discuției/ dialogului/ convorbirii din ”Scriptor” este ura. De ce urăsc oamenii? Este ura vindecabilă? Urâm acum mai mult decât altădată? Pot educația, cultura și religiile să stăvilească valurile de ură care ”izvorăsc” necontenit? Aș mai fi adăugat și alte întrebări: dacă ura poate fi atenuată prin educație (religioasă, culturală, artistică, științifică etc.) atunci de ce educația este (la noi) în declin ferm și constant? Dacă X îl critică pe Y asta înseamnă că X îl urăște pe Y? Dar Y (cel criticat) este îndrituit să-l urască pe X (deși critica a fost corectă/ justă/ justificată)? Etc.

În ansamblul său, dialogul dintre Ioan Holban (interviewer) și Nicu Gavriluță (partener de dialog) este interesant și binevenit într-o lume și o perioadă în care ura pare a fi mult mai prezentă decât iubirea (care, paradoxal, naște, alături de sărăcie și de alte determinări, ură). Tema dialogului face parte dintr-o preocupare destul de constantă (mai ales în ceea ce ne privește ca popor) și anume din așa-numita ”psihologie a poporului român”. În context, I.H. solicită, ab initio, partenerului de dialog (N.G.) să clarifice dacă românii urăsc mai mult decât alte etnii, iar răspunsul este, evident, NU: ”ura este tot un dat consubstanțial condiției umane” (p. 59). În schimb, există opinia că, între regiunile țării, moldovenii se urăsc cel mai mult/ tare între ei. A spus-o actorul și regizorul Radu Ghilaș de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași într-o emisiune la Radio Iași. Reproduc din memorie: ”Deși Iașul are enorm de multe valori, multe aspecte pozitive, constat că acestea sunt trecute cu vederea și sunt scoase în evidență doar petele negre, bilele negre. Eu cred că moldovenii se urăsc între ei mai mult decât alți români”. Mai mult, actorul ieșean dă de înțeles că ar exista – ca o cauză a acestei stări de fapt – interese meschine, oameni puși să facă doar portrete negative, oameni dispuși doar să critice tot ce mișcă. Oarecum firesc, teoria conspirației apare imediat când nu dispui de analize socio-culturale clare și bine făcute. Sau atunci când ești obișnuit cu ”sistemul integrat”: eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine; toată lumea este lăudată și foarte…. valoroasă!

Și dacă tot am dat glas și altor opinii despre ură, de ce n-aș mai da una care să ”probeze” opinia că ura poate fi și ”bună”, mai ales în situații de autoapărare. Am experimentat acest lucru și eu, în liceu, atunci când am constatat și suferit nedreptăți flagrante. Am trăit din plin ura și cred că asta m-a ajutat să nu mai cunosc acest sentiment/ instinct. Fragmentul de mai jos este reprodus din cartea lui Cornel George Popa, ”Ura”, apărută la Polirom (Cartea Românească) în 2014. Iată fragmentul: ”Ne uitam la Vasilică plini de ură şi-l uram din fundul fundului sufletelor noastre zdrenţuite. Dacă nu era nea Ghiţă acolo, cred că-l linşam. Făceam o crimă. Îl băteam pînă murea. Îi umpleam capu’ cu pietre şi gura cu pămînt. Îl călcam în picioare şi apoi îl înecam. Apă, în jur, aveam destulă.  Sau îl spînzuram de un copac. Îl uram cum n-am urît, de atunci, pe nimeni, niciodată. Unii dintre noi, cei de-atunci, am murit, alţii mai sîntem, cîţi sîntem, şi cînd ne aducem aminte de episodul cu Vasilică şi surorile Acutunoaie, se zburleşte pielea pe noi, ăia vii, iar ăia de sîntem morţi, ne răsucim în mormînt şi muşcăm cu mandibulele noastre dezgolite din sicriu. Atunci am învăţat, cu toţii, ura. Am învăţat ce este ura şi am învăţat să urîm. Am plecat la Ciric nişte puşti şi ne-am întors acasă bărbaţi pregătiţi să ucidă. Dacă ne atacau, din greşeală, borfaşii, i-am fi sfîşiat de vii. Îi rupeam în bucăţi. Le mutam gura la ceafă, apoi le-o întorceam, dintr-o singură lovitură, cu piciorul, la loc. Îi mîncam fripţi pe borfaşii aceia de jucărie. Ce ştiau ei? Păţiseră ei ce păţisem noi? Ştiau ei să urască aşa cum ştiam noi? Am fost alţii din ziua aceea. Şi am rămas aşa. Nimic nu ne-a mai schimbat.
Puteam să devenim, dacă voiam, campioni mondiali la box, lupte, judo, karate, sumo şi oricare alt sport bazat pe forţă, îndemînare şi furie. Trebuia doar, în ziua confruntării, să rememorăm episodul cu Vasilică şi-i măcelăream pe toţi. Unul nu sufla, unul, fiindcă nimeni n-a trăit ce-am trăit noi. Eram, la ură măcar, campioni mondiali. Şi campioni mondiali am murit. Unii nu mai trăiesc, dar tot sînt campioni mondiali
.”

Fac aici o paranteză mai consistentă pentru a preciza că – în ce mă privește – ideea de ”psihologie a mulțimilor/ colectivităților/ națiunilor/ popoarelor” mi se pare forțată/ exagerată/ deforma(n)tă. Am dezavuat această idee în mod logic, considerând că popoarele nu au un suflu/ suflet/ psihic unic, ci au o etnogeneză și o devenire istorică dată de contexte geopolitice, de conducători și de strategii culturale specifice, toate mereu schimbătoare. Regăsesc o poziție similară în viziunea lui Vintilă Mihăilescu: ”Ca o critică a conceptului de psihologie a popoarelor, Vintilă Mihăilescu se referă la intervenţia a trei tipuri de „iluzii”: (1) iluzia ontologică – înseamnă reificarea obiectului de studiu; o construcţie politică a fost preluată ca un obiect dat, „natural”; poporul este o imagine ideală a unei realităţi sociale – populaţia; (2) iluzia epistemologică – înseamnă esenţializarea obiectului – român, german, francez etc. – ca holotip; (3) iluzia metodologică – determinismul psihologic cu care operează psihologia poporului, explicarea prezentului doar sau aproape doar prin trecut generează două atitudini – de fatalism şi de fatalitate (cf. http://www.geopolitic.ro/4486/psihologia-popoarelor/). Închei aici paranteza, nu înainte de a sugera ca în loc de restrictiva denumire ”psihologia poporului român” să discutăm despre etnologia, geopolitica, etica, sociologia, istoria, geografia, economia și cultura unui popor.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!