liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Universitatea George Bacovia din Bacau

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 386  Duminică 21 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (114).


Luni 13 iunie 1966. Astă noapte m-am culcat foarte obosit. Pînă pe la 12 au mai mișunat elevi pe coridor. Erau din ăia cu ”glumele” de sfîrșit de an: ”poștele” și ”mustățile de cremă de ghete”.

Azi dimineață mi-era grozav de somn, dar la 6 am sărit imediat din pat și, după cîteva minute de sport, mi-a sărit somnul. Prandea m-a întrebat: ”Unde-ai fost aseară? De la 6 pînă la 9.30”. După ceva timp de gîndire, i-am răspuns: ”Dom pedagog, am fost cu fratele!”. Pedagogul: ”Și el nu știa că ai meditație, nu?”. Eu: ”Ba da, știa”. El: ”Bine, bine”. Sigur că-i bine.

Azi am venit tot cu bluza cea albastră la școală. Buchetul de trandafiri pe care l-am șparlit aseară s-a cam ofilit și l-a luat H.N. în geantă.

O zi frumoasă. Nici un nor nu strică întinderea albastră a cerului și soarele luminează puternic.

Tare bine ar mai fi să facem și astăzi o ”excursie”. Din păcate, mai avem ore. Pînă pe la 7.15 am mai scris în Jurnal, mi-am tăiat unghiile, mi-am făcut freza, numai să treacă timpul mai repede. La școală am mers foarte veseli, fluierînd din toată inima cîntecul metalurgiștilor. Cînd am ajuns la școală, după cum mă așteptam, fetele au început cu ironiile. Ica, ciudoasă pe faptul că ieri am rîs-o cînd discuta cu un băiat în parc, m-a luat deoparte și-mi spune: ”De ce-ai rîs de mine ieri, cînd vorbeam cu ăla? Eu vorbesc ziua, nu ca tine, să mă plimb noaptea cu fetele la braț”. (s-a referit la N.L.) Am văzut că-i cam umflată acuzarea, am rîs-o și n-am luat-o în seamă. Pînă să sune de intrare am discutat cu băieții despre marinarii care au venit ieri la campionatul de lupte.

La ora de latină baba a încheiat mediile și a mai ascultat pe aceia care aveau situații dubioase. Lia mi-a scris un bilețel: ”Aseară, unchiul a venit tîrziu, m-a luat la rost, mi-a dat două palme și m-a asigurat că-i dă telefon lui maică-mea”. Cupșan (aluzie la faptul că m-a văzut plimbîndu-mă cu Lucia): ”Să-i spun Liei?” Eu: ”Spune-i! Ce, crezi că nu știe?” Cupșan: ”Mă, da chiar așa, noaptea tîrziu?…”. Vlonga a rîs, cînd m-a văzut (legat de plimbarea de sîmbătă). În oră, am continuat să citesc din viața lui London și am reținut un citat: ”Jack spunea mai tîrziu că un os aruncat unui cîine nu este milostenie; milostenie este osul împărțit cu un cîine  cînd ești tot atît de înfometat ca și animalul”. Și despre doi prieteni: ”Erau ca niște unghiuri complementare perfecte”.

La economie a încheiat mediile. Am 5 în extemporal, media 6 în acest trimestru și 7.33 media anuală. Economul a primit un buchet de flori și, spre mirarea noastră, a spus: ”Vi-l primesc numai c-o condiție: să mi-l duceți acasă. Dacă mă vede cineva pe mine cu brațul de flori crede că vin de la Sfatul Popular”. Am înțeles gluma și-am rîs cu toții.

În ora de muzică profesoara și-a făcut socotelile și ne-a spus și notele de la tezele la matematică. Spre marea mea mirare, aflu că că am 9 și-mi iese media 8! În oră am primit un fel de bilet de la N.L. (”Am avut remușcări de ceea ce ți-am spus aseară, dar am spus-o de dragul adevărului. O să caut să întăresc prietenia voastră și n-o să vă mai stingheresc”). Lia îmi scrie că fetele au observat că o dată merg cu ea, o dată cu N.L. iar o dată am mers cu amîndouă. Au rămas fetele trăsnite și nu știu ce să creadă. La aceasta i-am răspuns: ”Cu Lucia n-am nimic. Tu ești singura mea prietenă”. Diriginta ne-a sfătuit cum se pot păstra florile proaspete mai mult timp: învelindu-le cozile în vată și punînd o aspirină în apa în care stau. Ne-a mai spus despre evenimentul care se sărbătorește la mînăstirea Putna pe data de 3 iulie (un congres organizat de UNESCO). Diriginta ne-a sfătuit ca la serbare să venim în costum național. ”Uite, Druguș ar putea să vină: așa un flăcău chipeș...”. Ica mi-a făcut un  serviciu: m-a pus pe lista celor abonați (cu toate că nu-s abonat) numai să scap de teoriile dirigintei. În pauză vorbeam cu Toader și cu Geta Nichiforiuc, cînd, deodată, apare mama, destul de veselă. Mi-a spus că a venit să cumpere o valiză sau o sacoșă de excursie. Am adus vorba despre lucrul de la vară, dar nu e de acord. Mi-a pus tot felul de motive: că-i greu, că rup hainele și multe altele. Cică s-ar putea să merg la București. Prevedeam asta încă demult și m-am hotărît să nu merg nicăieri. Au rămas o serie de discuții pentru după masă.

La chimie, profesoara a primit, de asemenea, flori. În ora asta am scris în Jurnal. E destul de bine așa… A ascultat-o pe Lia, să-i dea media, dar la sfîrșitul orei am auzit că nu i-a dat-o. Mi-ar părea rău, dar mi se pare că ăsta-i adevărul: va rămîne și încă la mai multe obiecte! Doar să-i dea drumul în Consiliul Pedagogic, dar e foarte îndoielnic.

Ora de educație fizică am făcut-o în clasă. Fetele făceau o gălăgie infernală, iar profesoara abia se auzea printre ele. Cam o jumătate de oră am scris în Jurnal și-am ajuns numai bine pînă la ora asta. Lia mi-a scris în Album. Am primit un bilețel de la Lucia: ”Ar fi interesant de confruntat ceea ce ai scris tu în Jurnal cu ceea ce am scris eu...”. La niciunul dintre bilețelele pe care le-am primit de la ea n-am răspuns. Pe la sf orei de educație fizică Băimăcean a început să cînte niște cîntece populare. Și profesoara a spus că are o voce destul de bună. Așa ne-a distrat pînă cînd a sunat.

În ora de engleză Pop a făcut caracterizările asupra grupei noastre în acest an școlar. Pentru început a spus: ”Sînt mulțumit de activitatea lui Druguș, Albu și Gherasim. Mulți au învățat cu superficialitate”. Ne-a mai spus că a încercat să ne deprindă cu munca. Este singura clasă în care nu s-a muncit (în afară de cele trei cazuri amintite). Pentru vacanță ne-a recomandat odihnă, dar o odihnă activă. Ne-a recomandat să citim cărți din toate domeniile. Anii de liceu sînt cei mai pretențioși ani, anii în care se formează caracterul. (L.D.: referitor la trio-ul de mai sus, evidențiat de profesorul de engleză Pop, cred că merită o precizare: în primul rînd, mă mir, acum, de nenominalizarea Doinei Hlinschi (X-F), fiica profesorului de română Neculai Hlinschi, o elevă care a strălucit cam la toate materiile ”umaniste”, care a urmat filologia și a ajuns o excelentă profesoară de limba engleză la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău; în al doilea rînd, singura (din triou-l nominalizaților) care a confirmat așteptările profesorului Pop a fost Albu Dorina, o profesoară de mare succes la Liceul nr 2 din Rădăuți, pe care ea însăși l-a absolvit (succesul său se măsoară în zecile de absolvenți care au devenit, la rîndul lor, profesori de limba engleză); în ce mă privește, am ratat admiterea la filologia din București – notă mică la română! – , dar, din dragoste pentru filologie, am urmat, ani la rînd, cursurile facultății de Limba engleză de la Iași, fiind, uneori mai activ și mai implicat decît colegele ”cu frecvență, la zi”. Ca student la ”științe economice”, făceam notițele de curs în limba engleză, iar în anul trei (1970) am devenit ”traducător” al unor tratate de economie occidentale în cadrul catedrei de ”Doctrine economice” condusă de profesorul și rectorul Mihai Todosia. Cunoașterea limbii engleze mi-a fost foarte utilă în activitatea mea de cercetător la Academia Română (filiala Iași) (1971-1975), apoi în cadrul carierei didactice (am predat în limba engleză la ULIM Chișinău, între anii 1993 și 1995) dar și de cercetere (participarea activă și conducerea unor organizații științifice internaționale, publicare de articole și cărți în limba engleză etc.). Profit de context pentru a aduce un omagiu, tardiv dar binemeritat, profesorului Pop care trăiește acum în Germania, pentru tot ceea ce a făcut pentru noi; în fine, dar nu în cele din urmă, cel de-al treilea nominalizat al analizei făcute de profesorul Pop, Gherasim Toader a devenit un profesor universitar și manager academic de mare succes (Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași și Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, unde activează și în prezent). Despre colegul și prietenul meu (prietenie care durează de 55 de ani) Toader, am scris pe acest blog un articol intitulat ”Toader”. Timpul, însă, a dovedit un paralelism cvasiperfect și definitiv între Toader și limba engleză. Peste cîteva zile Toader va împlini 69 de ani, ocazie cu care colegii și prietenii îi transmit și îi vor transmite ”La mulți ani sănătoși!”. În fine, rog colegii care țin legătura cu profesorul Pop să-i transmită aceste rînduri de recunoștință și de probare a roadelor pe care orice profesor în înaltă calitate le așteaptă de la cei îndrumați de el.).

Azi la școală am cules dintr-un Album următorul ”Cîntec” care mi-a plăcut:

  1. O mie de scrisori îmi amintesc de vremea ceea/ De cînd umblam prin școli și mă-ntrebam ce e femeia. Refren: Unde mi-e gașca de-altădată cu care-o făceam lată prin cîrciumi colindînd/ În loc de gașca de-odinioară femeia mă omoară, mă bagă în mormînt
  2. Cu sticla-n buzunar și Mărășești din pachete/ Nu mai știam cînd vremea trece fiindcă umblam hoinar. Păcat… (refren)

Știu numai refrenul să-l cînt.

Cînd am ajuns la internat, mama mă aștepta aici. A cumpărat un geamantan gri – 153 lei. După ce-am luat masa, am luat cheile de la Prandea, am scos valiza din sala de valize și-am dus-o în dormitor. Aici am bucșit-o cu toate rufele și perna. Pe la 2.30 – 3 am mers la autogară. M-am înhămat la cele două valize care sînt destul de grele. Noroc că m-a ajuns Costică din urmă și m-a ușurat de-o valiză.

Toader a fost la film la 7N. Costică s-a întîlnit cu Geta. Eu am stat cu mama pe bancă pînă la ora 5. Mi-a lăsat bani să plătesc restul de excursie (60 lei) + 10 lei biletul la autobuz, 10 lei datorii, 7 lei să cumpăr o carte. Total 87 lei. Mai aveam eu 15 lei, așa că aveam bani berechet (100 lei). La 5 m-am dus la librărie și am cumpărat ”Dicționar frazeologic român-englez” – o carte foarte bună și ultimele numere de ”New Times”. Am plecat cu Simeria și cu H.N. pînă la internat. Aici nu se făcea meditație. Haiuță dădea indicații orchestrei formate din Cazacu Gigel (acordeon), Ciubotaru Mircea (fluier) și Atănăsoae Ctin (solist și baterist). Peste cîtva timp a sosit și Gherasim în meditație. Ne-am înțeles să ieșim în oraș; chiar am pornit-o amîndoi spre ușă, însă Haiuță ne observă și ne întreabă: ”Unde mergeți?”. Îi spunem primul motiv care ne-a venit în minte: ”Să bem apă”. De nevoie am băut fiecare cîte-o cană de apă. N-am avut încotro și a trebuit să stăm pînă la 7 cînd s-a dat masa. Înainte de a se da masa am fost cu Toader pe stadion. Toader a fumat și, cînd am ajuns la internat, Haiuță ne-a mirosit, dar mă întreabă pe mine: ”Druguș, fumezi?” Eu: ”Nu!”. L-a chemat apoi și pe Gherasim și ne-a întrebat pe amîndoi: ”Cine a fumat?”. Toader a răspuns: ”Nimeni… (apoi, după o pauză) Eu am fumat!”. Haiuță: ”Așa mă, de ce nu spui?” și ne-a dat liber. Pe chestia asta mi-a plăcut.

După masă, Toader nu știu unde a dispărut. Cu mare greu l-am convins pe H.N. să vină cu mine în oraș și să mergem la film de la 8 la 11, la cinema ”Unirea”. I-am promis că-i împrumut bani, dar spre ghinionul nostru (căci era un film bun) nu mai aveau bilete și era cît pe ce să venim la internat. Pe drum l-am convins însă pe Simeria să vină la film. I-am împrumutat 3.50 lei (atîta a costat un bilet) și mi-a promis că la anul, pe 15 sept. îmi dă 5 lei (!). Am mers la cinema ”7N” și – nefericiții de noi – n-am avut parte de un film bun. După jurnal, timp de mai bine de o oră a rulat ”Vizita tov. N. Ceaușescu în regiunea Iași” și ”Vizita tov. N. Ceaușescu în regiunea Suceava”. După astea două completări a mai dat una  cu ”pictura și culorile”. O plictiseală de moarte, ce mai! Cînd a început filmul sovietic ”Cheile cerului” mi-a venit somn și după cîtva timp mi-am pus capul pe umărul lui Simeria și-am adormit binișor. Așa că nu numai că n-am văzut filmul, dar nici nu mi-a plăcut (emoticon zîmbăreț). Cînd am ieși de la film picam de somn nu alta. Afară însă – eu eram numai în bluză – aerul rece m-a înviorat complet. Am ieșit la ora 11. Am mers la internat f veseli, fluierînd marșul, fără să avem habar de ”bucuria” ce ne aștepta acolo. Spre marele nostru ghinion ușa de la dormitoare era încuiată. Haiuță ne-a făcut bucata: s-a încuiat în dormitoare și a avut și grijă să ascundă cangea și scara și ne-a lăsat pe drumuri. M-am învîrtit cu Saima în jurul internatului, dar degeaba; nu ne mai rămăsese nimic de făcut. Nici nu era ora 12 cînd apare și Gherasim și se alătură nenorocului meu. Mi-a spus că Mircea e la blocuri, cu Felicia, iar Costică e tot acolo și discută cu Natalia. Văzînd care e situația, m-a luat și pe mine și-am mers într-acolo. Toader mi-a povestit cum s-a întîlnit cu un milițian și la întrebările acestuia i-a trîntit niște răspunsuri minciunoase care l-au scăpat dintr-o mare încurcătură. Costică mi-a povestit ”aventurile” lui de azi, cu Oltița (a sărutat-o). Am mai stat noi acolo în spatele unui bloc, stingherind locatarii, apoi ne-am împărțit. Toader a rămas acolo cu Natalia. Mircea s-a dus cu Felicia, iar eu cu Costică ne-am plimbat un pic pînă ne-am întîlnit cu a doua pereche (Mircea cu Felicia). Am intrat în holul unui bloc (unde locuia F.). Am pierdut vremea aici pînă la ora 1 (după miezul nopții) cînd F n-a mai vrut să stea și s-a dus la culcare. Noi trei (eu, Costică și Mircea) neavînd ce să mai facem, am luat-o frumușel spre gară. L-am anunțat și pe Toader unde ne poate găsi și în cîteva minute am și fost la ”unchiu-n gară”. De data asta, unchiul n-a mai fost așa de ospitalier. Sala de așteptare gemea de lume. Aici era un miros îngrozitor, aspru, care te zgîria pe căile respiratorii. De voie de nevoie, am stat un timp în picioare, iar după ce a venit trenul de ora 2 am găsit și locuri. Ne-am întins pe niște bănci să dormim, dar imediat au venit niște călători foarte harnici la vorbit și nu ne-au mai lăsat să dormim. Totuși pe la 2.30 am adormit și ne-am sculat la 4.30. Soarele era sus pe cer, dar aerul era încă rece. (va urma)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 342. Vineri 8 decembrie 2017. Intermezzo II – 2. Istoria ca poveste cu geometrie variabilă și cu final(itate) incert(ă) (1)


Cu câțiva ani în urmă (vreo cinci-șase), am avut privilegiul să-l întâlnesc la Bacău, în cadrul Universității ”George Bacovia” din Bacău, unde fusese invitat să țină o prelegere, pe academicianul Alexandru Zub de la Iași. A fost mai mult decât o întâlnire, fiind pentru mine o nesperată șansă de a dialoga direct (și doar în doi) cu o somitate în domeniul Istoriei. Dl profesor a avut gentilețea de a-mi oferi, în finalul discuției, un pachet cu câteva dintre cărțile domniei sale, gest pentru care îi mulțumesc și acum. Dar discuția nu a fost deloc una confortabilă sau convențională. Era perioada în care scriam intens pe FB despre rolul nefast al disciplinei școlare numită ”Istorie” în educarea tinerilor. Supralicitând puțin, imaginați-vă cum ar arăta un manual de Istorie a ultimilor 30 de ani scris de pe pozițiile forțelor politice care au guvernat țara. Pentru că moartea regelui Mihai este un eveniment recent, amintesc aici că prntru Traian Băsescu regele Mihai a fost un trădător de țară care a pactizat cu ruso-americanii, în timp ce pentru Emil Constantinescu regele Mihai era un erou național căruia i-a promis că-l va readuce la tron imediat ce va câștiga mandatul de președinte al Românei. Le încadrez pe amândouă la capitolul gargară electorală, dar aceste aprecieri au rămas, probabil și în mințile unor tineri. Cât despre manuale este bine de știut că orie prim pas al unei noi guvernări este rescriere Istoriei. Cei care au citit atent ”Jurnalul unui elev prostuț” au reținut probabil faptul că imediat după venirea lui Ceaușescu la putere Istoria a fost scoasă de la examenul de bacalaureat și reintrodusă abia după ce a fost rescrisă. I-am mărturisit – franc și frust – această convingere a mea (că Istoria trebuie să fie radical reconsiderată ca materie de studiu) marelui istoric de la care așteptam câteva lămuriri/ explicații.

Argumentele mele în favoarea scoaterii Istoriei din curriculum (mă refeream la forma și cantitatea în care se predă aproape dintotdeauna și actualmente, la noi, această discutabilă disciplină) erau, în linii mari, următoarele (desigur, în discuția cu acad. Al. Zub, aceste argumente au fost mult sintetizate):

  1. am acuzat ”neseriozitatea” unei discipline școlare/ academice care pretinde să se considere și să fie considerată, ostentativ și obstinat, ”știință”. Cunoașterea științifică presupune experiment, repetabilitate, rigoare, exactitate, reguli imuabile, adevăruri imbatabile și argumente irefutabile (evident, toate astea sunt valabile pentru un anumit nivel al cunoașterii, nivel ce va fi depășit și/ sau parțial anulat de noile informații oferite de cercetare, în primul rând în așa numitele științe ”exacte”). Niciunul dintre aceste elemente definitorii nu sunt respectate de presupusa ”știință” a Istoriei. Trebuie să ai un mare ”curaj” să afirmi în fața unui auditoriu că îi oferi acestuia adevăruri verificate și verificabile, imposibil de contestat. Mai mult, este realmente greu să pretinzi că ai afirmat adevărul INTEGRAL în legătură cu un eveniment din trecut. În primul rînd, incompletitudinea permanentă a ”adevărului istoric” provine din complexitatea cvasiinfinită a generării, desfășurării și a consecințelor potențiale și reale ale unui eveniment oarecare. Cercurile concentrice (vezi metafora pietrei aruncate într-o apă/ baltă) care definesc și explică un eveniment frizează infinitul: idei dominante aflate în competiție cu idei subversive, condiții meteo imprevizibile sau greu previzibile, calitatea umană a personajelor istorice, starea de sănătate (mentală) a actorilor principali, dar și a celor din preajma lor, poziții geoclimatice și geostrategice, vecinătăți imediate și îndepărtate, puteri economice/ financiare ale forțelor aflate în competiție pentru declanșarea/ împiedicarea producerii unei eveniment, nivelurile (nu nivelele!) de inteligență, imaginație, intuiție, inspirație ale decidenților etc. etc. Necunoscând sau neluând în analiză TOTALITATEA acestor cercuri concentrice de factori cauzali și conjuncturali ești împiedicat, pur și simplu, să pretinzi că ai formulat un adevăr integral, clar și exprimat pe înțelesul tuturor celor care chiar vor să cunoască trecutul, mai mult sau mai puțin îndepărtat. Se spune că timpul (trecerea timpului, adică trecutul) clarifică evenimentele și face posibilă spunerea adevărului. Fals! Este cunoscută butada în care – întrebat fiind despre importanța și semnificațiile Revoluției franceze pentru omenire – Mao Tse Dun a declarata că ”este un eveniment prea recent pentru a-l putea înțelege pe deplin”. Mai relativistă, dar mai sinceră este zicerea italiană conform căreia: ”si non e verro, e ben trovato”, adică ”Chiar dacă nu este adevărat, este util/ de ajutor”. Aparatul conceptual al acestei discipline (Istoria) este, mereu, masiv dictat ideologic și politic, dincolo de adevăruri și credințe. Glumița că, după 1990, asistăm la ”sfîrșitul/ moartea istoriei” (americanul Fukuyama), completată apoi cu altă trăsnaie ”glumeață”: ”moartea ideologiilor” (americanul Daniell Bell), s-a dovedit utilă (”ben trovato”) pentru o scurtă perioadă istorică (dar agreată zgomotos ca fiind ”perfect” adevărată de către mulți istorici). Aceste ”snoave științifice” ar merita un Premiu Ignobil pentru Istorie,  consfințindu-se prin aceasta că nu tot ce este scris sub denumirea de Istorie (în cazul de mai sus era vorba despre Istoria ideologiilor) chiar merită validat ca fiind contribuție ”științifică” la  corpus ul de ”adevăruri istorice” care alcătuiesc, adesea, întrgul eșafodaj al acestei discipline. Pe scurt, ideologizarea Istoriei este inevitabilă în condițiile în care există INTERESE concurente și adesea contradictorii sau chiar conflictuale între tabere mari de oameni, manipulate cel mai bine cu ”adevăruri istorice” presupuse a fi perene. Neseriozitatea pretenției de ”științificitate” a disciplinei de studiu (adesea propagandistic dezvoltată și susținută) este ușor de probat prin modul cum au fost definite/ caracterizate/ denumite acte istorice majore din istoria unui popor după cum bate vântul… istoriei foarte recente. Cel mai bun exemplu, în opinia mea, era definirea – în decursul ultimilor 50 de ani – a actului de la 23 august 1944, definire mereu schimbată și contrazisă de către istorici și politicieni deopotrivă. În fapt, aici avem de-a face doar cu hermeneutică istorică, nu cu Istorie. Istoria, ca disciplină școlară ar trebui doar să consemneze faptul în sine și să ofere cititorilor o sumă de interpretări posibile sau deja efectuate, plus accesul neîngrădit la documente. Aș spune chiar: Arhivistică și Arheologie, da!, Istorie – ba! Se spune că istoria este scrisă de învingători (în războaie sau în alegeri), dar tocmai acest lucru nu se spune în manuale, lecțiile din cărțile de Istorie mustind de sublinierea ”veridicității absolute” a celor relatate/ descrise. Se probează astfel eternul adevăr că Istoria ne învață că nimeni nu învață niciodată nimic din istorie, ci doar manipulează cu interpretări ad hoc, interesate și bine fardate. Voi încheia acest prim argument al meu împotriva modului cum este predată Istoria și a conținutului informațional al lecțiilor de la disciplina Istorie cu o altă butadă de pe vremea comunismului sovietic ”biruitor” (”biruitor”, adică unul care a impus noi biruri unor noi colectivități umane nevinovate, sau vinovate doar pentru faptul de a fi în zona de interes a neoimperialismului bolșevic rus). Întrebare către Radio Erevan: ”Se pot face predicții pentru viitor?”. Răspuns: ”Da, se pot face. Nu avem probleme cu acest aspect. Probleme sunt doar în privința trecutului, care se schimbă mereu”. Și eu, naivul de mine, scriam, într-unul din episoadele anterioare (Intermezzo I) că trecutul are această nesuferită calitate, aceea că nu mai poate fi schimbat…     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Decebal Traian Remeș – economist prin formație, ministru și deputat prin situație, scriitor prin vocație.


 

Pseudorecenzie pe marginea cărții lui Decebal Traian Remeș, ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Jurnalul, București, 2014, Baia Mare 2014, 361 pagini

 

                                Motto: ”Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie!” (DTR)

Cine ești dumneata, domnule Remeș?

La o asemenea întrebare (calchiată după un celebru film de pe vremea studenției noastre) nu trebuie făcute demersuri investigative jurnaliere de cine știe ce rafinament și durată pentru a oferi un răspuns acceptabil. Nu. Pentru că autorul (DTR) are vocație autobiografică; este o vocație naturală, liberală, firească, nescremută și neostentativă, dar pornită din îndârjirea de a nu lăsa să se creadă despre sine doar ceea ce spun unii și/ sau alții. Cartea, un set de amintiri despre locuri și oameni de pe vremea primilor patru președinți ai României (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) este scrisă în penitenciar, ca un mijloc de reducere a pedepsei, fiind și un mod de descărcare psihică față de unii dintre ”colegii” din clasa politică din România care, este el convins, l-au ”înfundat” din motive strict personale și de luptă inter-partinică. ”Mi s-a spus în toate felurile. Le-am considerat picanteriii. Mi s-a picurat în toate felurile, mai mult decât picant. N-am murit, dar mi-am otrăvit sufletul” (Dedicație pe cartea/ cărțile oferită/ oferite colegilor de facultate la întâlnirea care a marcat 43 de ani de la absolvire, Durău, 2014). Să scrii o carte având sufletul otrăvit înseamnă să-ți asumi riscul de a transmite și cititorului o parte din această suferință psihică, existând riscul ca cititorul să refuze porția de otravă oferită de autor. Iar autorul nu-și ascunde deloc năduful, unele fraze, chiar la a doua sau a treia șlefuire, rămânând încărcate cu venin și obidă, iar pe alocuri cu ură în stare pură. Ceea ce i s-a întâmplat, spre finalul carierei sale politice, este considerat de către DTR o formă de injustiție. Chiar acesta (”Injustiție”) este și titlul unei poezii postate pe coperta a IV-a a cărții, ca o explicație a deciziei de a vorbi lumii despre ultima izbitură primită, generatoare de întrebări fără răspuns. Iată poezia: ”Spre încotro și dinspre unde/ Ne macină-ntrebări duium?/ Știm toți că bezna stele-ascunde,/ Dar nu găsim spre ele drum//  Purtăm poveri, de gânduri grele,/ Clăi adunate-n ani și ani,/ Iar ispitiți de iele rele/ Călcăm pe spini sau bolovani.//  Orbecăim pe o cărare/ Către înaltul cer nestins/ Aflat la marginea vederii.//  De nicăieri, nici o chemare!/ La orizont? Un necuprins/ Buchet de flori ale durerii!” (D.T.R.)

 

Aș spune chiar că Decebal Traian Remeș are o ușoară înclinație spre supraexpunere, spre autodezvăluire și destăinuire – spovedania fiind parcă mai sinceră și mai credibilă când este publică, verificabilă și liber consimțită. Să nu ne amăgim, totuși. Spovedania este una parțială, selectivă și strict în favoarea autorului. Iluzia cititorului de a afla și ”păcate grele” rămâne… iluzorie. Lipsa presupusei propensiuni creștinești spre iertarea dușmanilor săi este doar un alt mod de a nu întoarce și obrazul celălalt. Mai mult chiar, dorința sinceră de răzbunare și de speranță a autorului cărții că și dușmaii săi vor suferi cel puțin cât a suferit el iese complet din zona pioșeniei creștine, în pofida amintirii numelui Domnului cam în fiecare dintre cele 21 de povestiri. Unii ar fi tentați să exclame: ”Păi noi știm cine este Remeș! A  fost ministru și a luat șpagă niște caltaboși!”. Rezist tentației de a face un sondaj de opinie și să caut confirmarea acestei posibile imagini publice asupra unui om pe care l-au elogiat – sub aspect profesional – deopotrivă  dușmanii și prietenii. Rostul acestei mini-discuții nu este de a încerca să schimb o percepție deja consolidată după verdictul cu privare de libertate (de trei ani, reduși la un an) pe care l-au stabilit judecătorii. Nici nu cred că un asemenea demers ar avea rost sau că ar avea ceva șanse de reușită, și nici autorul cărții nu ar fi interesat în redeschiderea unui dialog care nu ar mai avea o utilitate cât de cât mai mare în comparație cu costurile realizării sondajului. În schimb, mini-discuția declanșată de întrebarea retorică din (sub)titlu îmi permite să amintesc cititorului că are în față (mă refer la cartea în discuție) partea bună a lucrurilor rele care se pot întâmpla unui om în decursul vieții. Mai exact, cartea a fost scrisă în detenția suferită de fostul ministru pentru o vină pe care o știu cel mai bine doar procurorii, judecătorii și … autorul acestei cărți. Nu voi reveni asupra acestui aspect și mă voi concentra nu doar asupra conținutului cărții în sine, dar și asupra stilului/ omului deorece ”le style c’est l’homme meme” (Buffon). Trebuie spus de la început că fostul om politic și demnitar public (deputat și ministru) Decebal Traian Remeș face –  prin această spovedanie ofuscată – și o radiografie a clasei politice românești (o analiză parțială și axată îndeosebi asupra celor cu care DTR a avut dialog), atât din dictatură cât și din frageda și fragila noastră democrație. DTR însuși își devoalează (parțial) motivația intrării sale în politica mare: ”Deșertul, care m-a îngrozit, m-a determinat să aleg drum prin cel mai instabil teren: politica! Cu o singură pregătire, însușită ca o meserie la locul de muncă: suferința îndurată! Cu un imbold: să o împuținez pentru alții. Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din listă cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul.” (p. 168)

 

Cititorul nu trebuie să se aștepte la ”obiectivitate” din partea autorului (fie și pentru simplul motiv că subiecții sunt întotdeauna subiectivi și niciodată obiectivi). O spune chiar autorul: ”Îmi impun ca aceste amintiri să nu fie deloc subiective! N-am auzit să-i fi reușit cuiva o asemenea performanță...” (p. 138).  DTR, fruntaș al Partidului Național Liberal era, inclusiv la data scrierii cărții, în luptă directă cu Partidul Democrat Liberal – pe atunci – al președintelui Traian Băsescu. Unificarea prin fuziune a PNL și PDL (grea misie!) ar fi, acum, un bun motiv pentru autor să iasă complet și definitiv din zona acuzațiilor la adresa competitorilor săi democrat-liberali. Dar ținta pamfletelor care încheie cartea este, în primul rând, președintele Traian Băsescu (și a amicilor săi) căruia autorul îi poartă o pică nedisimulată (ca să folosesc un eufemism). Este dovada cea mai puternică a faptului că ceea ce vedem noi, cei din afara partidelor și a vieții politice, este, adesea, mult diferit față de ceea ce se petrece în spatele ușilor închise. O observație: subtitlul cărții este ”Confesiuni și pamflete”. Rostul acestei precizări poate fi dedus doar la sfârșitul lecturării cărții: confesiunile sunt, îndeosebi, amintiri din Epoca Ceaușescu și regimul Emil Constantinescu, pamfletele sunt îndeosebi amintiri vitriolante cu referire la personaje care definesc sau descriu Epoca Traian Băsescu. Deși cartea este dedicată, decent și firesc familiei sale (”Soției Steliana, Fiilor Răzvan și George, Nepotului Cezar”), cartea ar fi putut avea foarte bine și următorul motto: ”Lui Traian Băsescu, cu multă ură”. Ironia soartei, Traian Remeș este născut (26 iunie 1949) în satul Băsești din Maramureș (vezi mai multe despre autorul cărții la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal_Traian_Reme%C8%99 ) fapt care l-a apropiat, inițial, pe lângă identitatea prenumelor, de șeful statului. Traian Remeș de Băsești s-a ”încontrat”, ulterior, cu Traian Băsescu de Basarabi (azi Murfatlar), tensiune din care au rezultat critici acerbe, contre și amenințări reciproce. Rosturile ”încontrărilor” – în afară de presupusa concurență între două partide (mai mult sau mai puțin) liberale (PNL și PDL) – nu sunt devoalate suficient în carte. Impresia mea este că disputele între cei doi demnitari erau/ sunt lupte ale orgoliilor, orgolii stârnite mai ales din limbajul mai slobod al ambilor (chipurile, glumițe și ironii colegiale) și care au degenerat în atitudini de respingere reciprocă. Într-o perioadă în care a vorbi neinjurios despre un adeversar politic putea genera suspiciuni de colaborare, supunere sau măcar pactizare cu dușmanul, este de înțeles că și mediul partidic a întreținut flacăra vie a disputelor verbale. Mai clar spus, cine nu-l înjura suficient de vocal și de virulent pe Traian Băsescu era, probabil, un potențial trădător și un actor disimulat al fuziunii partidelor de dreapta, cu toate consecințele care decurg de aici (și care fac, în continuare, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă fuziunea forțelor de dreapta): reducerea numărului posturilor de conducere la toate nivelurile, reducerea posibilităților de influențare a electoratului – prin aparenta detașare față de acțiunile/ inițiativele/ politicile partidului de dreapta concurent, reducerea posibilităților de combinatorică politică în formarea majorităților parlamentare sau chiar a guvernelor de coaliție. Și încă un lucru, ignorat cu grație de analiștii politicii românești: electoratul de stânga este format, majoritar din nostalgicii socialismului (”toată lumea avea de lucru”, ”toți primeau locuințe” etc.). Și care este ponderea acestor nostalgici în total electorat (mai ales la vreme de criză)? Majoritară!  Cu cât ideologii dreptei clamează că PSD și aliații lor sunt urmașii fostului PCR cu atât electoratul se îndreaptă spre stânga. Chiar acuzele de plagiat/ furt la adresa președintelui PSD și a premierului Victor Ponta au generat reacții de genul: ”ei și, da cine n-a furat în țara asta?!” Am făcut acest intermezzo în biografia autorului/ demnitarului/ politicianului Traian Remeș pentru a sublinia că acțiunile impulsive și înalt concurențiale în însăși interiorul ”sectorului Dreapta” au ajutat masiv la orientarea electoratului spre stânga. Și încă un ”amănunt”: căderea brutală a nivelului și calității educației face și mai puțin penetrantă ideologia dreptei, care este, fatalmente, una mediată, indirectă, elevată și teoretizantă, în contrast cu ideologia stângii care este una imediată, directă, coborâtă la nivelul primar al nevoilor și al înțelegerii, cu pretenții de pragmatism și umanism. Oricum am lua-o, cartea lui Traian Remeș este o contribuție destul de consistentă la păstrarea divizării sine die a  forțelor de dreapta (sau care se revendică la o asemenea ideologie), fiind, până la urmă, un nesperat cadou făcut adeversarului politic principal: PSD (cuplul prezidenția(bi)l Iliescu – Ponta). Și o ultimă observație din partea unui observator, nemembru al vreunui partid politic: Alianța USL (cu PNL pe post de vioara doua) a fost o lovitură puternică dată coeziunii forțelor de dreapta, iar retragerea PNL din USL fiind tardivă și care, oricum, va lăsa pe fruntea PNL eticheta de partid colaboraționist, de parte componentă a ”monstruoasei coalizări” cu bolșevismul leninist-gorbaciovist revopsit și rebotezat – postdecembrist – în FSN, PDSR și apoi PSD. O mare dezamăgire pentru ideea de unificare a forțelor liberei inițiative liberale (de dreapta) o reprezintă recenta declarație a venerabilului Quintus (un amic și un susținător al lui Traian Remeș) care a deplâns ieșirea PNL din coaliția bolșevică actuală. Concurența economică (un element esențial al ideologiei de dreapta) este înalt benefică în planul strict economic, dar este catastrofală atunci când este aplicată în însuși corpul doctrinar politic de dreapta. (În treacăt fie spus, liberalismul românesc postdecembrist a fost mereu în fierbere, în clocote vulcanice chiar, generând mereu ”aripi”, ”inițiative” sau ”grupări” care mai de care mai ”autentic” liberale dar cu două consecințe certe: a) decredibilizarea ideii de liberalism și b) slăbirea posibilităților ca principiile liberale să ajute cu adevărta la o relansare economică sănătoasă. Recenta ”inițiativă” a fostului penelist Tăriceanu, aceea de a nu accepta unificarea dreptei este grăitoare în acest sens). Din partea unui fost fruntaș liberal (DTR)mă așteptam ca – sub pretextul povestirilor și pamfletelor – să se facă și o explicitare/ prezentare/ apărare a unor principii liberale. În lipsa – neașteptată, pentru mine – a acestor lecții de liberalism, autorul oferă un lung șir de exemple de politicianism, de luptă pentru obținerea unui minister sau altul, a unui număr cât mai mare de mandate în parlament sau a obținerii a cât mai multor dregătorii de către membrii de partid ai PNL. Și evident, concomitent, înjurarea și criticarea adversarilor politici… În ”Remaniere remaniată” (povestire în care este redat momentul și contextul în care DTR a fost uns ministru de finanțe) autorul nu ocolește adevărul că lumea nu umbla după principii, ci după ”gheșăfturi”: ”La Oradea era gâlceavă, în regulă, între liberalii bihoreni. Aveau un deputat în Parlament. Bot se numea. Alții voiau și ei să-și vâre botul în troaca cu bunătăți. Troacă mică și bunătăți pe sponci. Puținul naște multă concurență. Ascute teribil economia. Se perindaseră misiuni de împăciuire prin Bihor. Eu cu încă doi colegi ai mei mai încercasem altădată. Gâlceava la partide, și sus și jos, este o stare de normalitate! Noi, fiind liberali, trăiam normal” (p. 125).

 

Dar un răspuns la întrebarea ”Cine ești dumneata, domnule Remeș” cred că poate fi oferit cititorilor acestei pseudorecenzii și prin prisma formării noastre ca economiști. DTR este economist de Iași, promoția 1971 (vezi www.iseco.50.net). ”Is” și ”eco” din denumirea link ului chiar asta înseamnă: economist de Iași, sau, pe scurt, is-eco-ist. Promoția 1971 (promoție dublă: ultima de cinci ani și prima de patru ani) este, cred, una aparte. Nu am făcut o statistică despre absolvenții acestei duble promoții, dar nu cred că (mai) există promoții din care să se fi ”recrutat” 18 profesori universitari, miniștri, rectori și președinți de universități, directori de mari întreprinderi, ziariști, businessmeni, oameni cu biografii care de care mai interesante. Ca să-l parafrazez pe premierul Ion Ghica (https://www.google.ro/#q=ion+ghica), unul dintre primii modernizatori ai României, care spunea, atunci, că ”Acum totul este de făcut”, la fel se putea spune și despre perioada în care am studențit noi (între anii 1966/ 1967 – 1971). Era o perioadă de mare deschidere în comparație cu ceea ce știau părinții noștri că s-a întâmplat după 1944. Ceaușescu era abia de unul–doi ani la domnie, iar gesturile de mărinimie, de câștigare a încrederii prin măriri de salarii și pensii, și de mimare a libertăților cetățenești și de stimulare a exprimării libere a opiniilor, au fost la apogeul întregii Epoci Ceaușescu. Promoția noastră a fost cea care a trăit din plin anul 1968 – anul libertăților studențești din întreaga lume, dar și din România, libertăți privite cu circumspecție și teamă de către regimurile dictatoriale comuniste. Pentru mine a fost anul în care Ana Blandiana, o tânără și drăgălașă poetesă, scria în revista ”Amfiteatru” poezia ”Atât de puțin” (am păstrat mereu tăietura de ziar cu aceast superb poem despre libertate). Promoția noastră a fost realmente marcată de profesorul Mihai Todosia (ulterior rector al UAIC Iași) care vorbea liber (în rest, majoritatea dictau…), iar liber însemna și a vorbi fără restricții ideologice. În amintirea profesorului nostru conducerea Universității ”George Bacovia” din Bacău (formată în majoritate din absolvenți promoția 1971) a dat numele de ”Mihai Todosia” bibliotecii universității. De la profesorul Todosia cred că toți absolvenții își amintesc de sloganul liberal ”Laissez faire, laissez passer – le monde va par lui meme”, iar așa zisa critică a doctrinelor ”burgheze” era mai mult un fel de lamentație că nu le putem aplica și (la) noi. Cu riscul să plictisesc, mai aduag ceva în contul admirației noastre cvasiunanime pentru profesorul Todosia (amfiteatrul era mereu neîncăpător!) și anume faptul că la unul dintre cursuri acesta a invitat un ”grande” de la București, pe dr. Nicolae Belli și alte câteva persoane cu funcții de răspundere. Sala a încremenit cînd dr Belli a povestit despre negocierile delegației române (din care făcea parte) cu reprezentanții URSS la Moscova pe teme de relații economice bilaterale. Esența discursului său era că URSS este un stat imperialist care nu urmărește decât să jefuiască popoarele mai mici și cărora dorește să le dicteze linii de conduită. România nu va accepta asemenea tratamente niciodată! (vezi cum se vede azi această fostă relație: la fel! http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-urss-gradul-supunere-al-romaniei-fata-colosul-sovietic-venirea- ). Aplauzele studenților nu mai conteneau, mai puțin din partea unor profesori mai ”experimentați” (unii dintre aceștia fiind proaspăt eliberați din pușcării, cum era de ex. prof Augustin Tătaru, fost guvernator al BNR – o mare conștiință românească) și care ne-au atras atenția că lucrurile sunt … ”mișcătoare”, adică ”cu dus și-ntors”). Ceea ce s-a și întâmplat, din păcate… Deschiderea se referea îndeosebi la aspectele ideologice: Lenin era (ușor) criticat pentru că se abătuse de la Marx iar Marx era criticat pentru că a lăsat probleme teoretice neclare… Anul 1971 a fost sfârșitul liberalizării ceaușiste și începutul nopții și domniei dogmatismului dictatorial ceaușist. Una peste alta, promoția ISECO 71 a pășit în lume cu un hiperoptimism pe care viața ni l-a temperat în scurt timp… Abia peste 10 ani (în 1981) ne-am reîntâlnit, apoi după încă 5 ani (1986), iar de atunci ne întâlnim în fiecare an… Promoția noastră are un site propriu http://www.is71eco.site50.net unde colegii pot comunica liber și direct: http://www.is71eco.site50.net/carteo/readbook.php  Cu colegul Traian m-am revăzut abia după 1996 (anul în care s-a încheiat mica mea ”deportare” benevolă de aproape șase ani la Răsărit de Prut…). A fost chiar în perioada în care RDT era ministru de finanțe, iar eu eram implicat major în proiectul de reformare a sistemului de sănătate: mă aflam într-un grup de colegi, la una dintre reîntâlnirile noastre anuale, iar Traian povestea ceva despre colegul Druguș de la Chișinău, ca și cum eu nu eram de față… Nu ne recunoscusem…

 

O carte aparte scrisă de un om cu carte

 

Probabil prezentarea de mai sus are (doar) oarece valoare sentimentală pentru iseco-iști, dar are și o valoare documentară pentru descrierea unui mod de gândire și de acțiune cu care generația noastră a pornit la drum, precum și metamorfozele acestuia sub varii regimuri politice. După această prezentare ambientală, ”Nota autorului” (pp. 7-8) vine să ofere câteva tușe groase și simple la un posibil autoportret. Părinți, profesori, interlocutori, autori, personaje din cărți – fiecare a contribuit cu câte ceva la plămada, coacerea/ ”arderea” autorului cărții, personaje amintite, fie și en passant, în carte. Pentru că am vorbit despre profesori mai sus, notez și opinia lui DTR  despre profesorii săi: ”Profesorii, cu una sau două excepții, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau și pot mai mult, m-au îngrădit în șablon.” (p. 7).  Dilema etică este axul care va parcurge, obsesiv, întreaga carte: ”Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: ”Fă bine și așteaptă rău! Voi trăi oare să aflu ce așteaptă cel ce face rău?!”  (p. 8).  În cele 21 de povestiri care alcătuiesc carnea cărții, cuvintele ”bine” și ”rău” se repetă obsesiv. Evident, relativitatea celor două concepte este una care frizează absolutul… Ideal ar fi ca cititorii acestei pseudorecenzii să fi citit deja cartea și să citească, după aceea, aceste rânduri. Nu exclud că poate fi ok și invers. Depinde de cititor.

 

Limbajul folosit în carte este unul care trimite la ”cine-verite”, la neorealism, fiind unul direct, frust (uneori foarte ”buruienos” după unele standarde de pension…), dar unul real, credibil, trăibil, memorabil, uneori aproape detestabil (prin prisma limbajului licențios…).  Este unul brutal pe alocuri, fără artificii și filosofări savante inutile. Înjurătura este, adesea, cel mai bun argument logic, concentrat și receptat (pe) direct de ”beneficiari”. După cum voi mai arăta, spre finalul acestei pseudorecenzii, limba română este respectată în cel mai înalt grad, folosindu-i-se l largă palete de cuvinte…

 

Metodologia Scop Mijloc se aplică și la literatură

 

Dacă n-aș ști că sintagmele bine înșurubate în tinerețe (împreună cu sensurile lor stricte) n-ar dăinui suav peste decenii, aș spune că cele 21 de povestiri și pamflete sunt capitole (cu explicații și aplicații) disparate din varii volume ale unui tratat infinit de… Economică politică. Las o (binevenită?) notă de suspans înainte de a-mi argumenta comparația. Cine a (mai) citit câte ceva despre Metodologia Scop Mijloc (MSM), s-a prins deja (în joc)… (Doar o mică sinteză a MSM: Politicul = scopurile; Economicul = mijloacele; Eticul = adecvarea dintre scopuri și mijloace. Astfel, orice carte este rezultatul utilizării – adecvate sau nu – a unui set de mijloace în vederea atingerii unui scop dinainte definit). Am mai amintit (aproape în toate pseudorecenziile mele) faptul că MSM a intrat deja în uzul larg al politicienilor, ca discurs public, dar nu am deloc dovezi că în elaborarea strategiilor politico-economice aplicarea MSM este făcută corespunzător, sistematic și coerent. Și nu doar la noi… La 7 iunie, la Bruxelles, președintele în exercițiu al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a folosit (aproape în exces) într-un discurs despre Starea Uniunii, cuvintele mijloace și scopuri, existând riscul real ca acestea să-și piardă sensurile și conotațiile lor reale. Dar despre scopurile scrierii acestei cărți și mijloacele alese de autor  (adică despre Economica politică a cărții) pentru atingerea lor, voi mai reveni pe parcursul acestei pseudorecenzii. Chiar DTR face proba că gândește în termeni de scopuri și mijloace. Descriindu-și (doar la modul generic) imboldurile de a intra în politică, autorul scrie că ”Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din lista cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul” (p. 168). Care erau aceste ținte… nu ni se spune. Pot bănui că printre ele se afla și ingredientul numit ”bani”… Tot ca o probă de aplicare avant la lettre a MSM este și lista țintelor/ scopurilor pe care am scris-o eu în clasa VII-a: mapă, servietă, stilou, bibliotecă, casă, autoturism…  Le-am îndeplinit pe toate cam la 10 ani după absolvirea facultății…

 

Mijloacele folosite de autor pentru a-și atinge scopul său de a transmite plăcut, convingător și memorabil propriile sale amintiri și convingeri de viață sunt: 1. apelul la cuvinte neapelabile/ greu apelabile/ rar apelabile (în fond, raritatea creează valoarea!); 2. apelul la dialoguri vii, spontane, iuți (unele și picante…); 3. dacă nu se poate face trimitere la ceva sexos, se face trimitere la lipsa ingredientului cu pricina; oricum imagini, cuvinte, metafore, paronime, aluzii – unele foarte străvezii – , jocuri de cuvinte erotice sunt utilizate în foarte mare apropiere de limita obsesiei; 4. filosofii ad hoc, vorbe de duh mai rar întâlnite, grai local, personaje politice de rang înalt plasate în poziții ridicole/ inedite/ greu cognoscibile mă trimit cu gândul la scrisul lui Marin Preda; 5. pentru că cenzură nu mai e, Ceaușescu este țintuit la stâlpul infamilor, ori de câte ori apare prilejul, dar nici Ion Iliescu, Petre Roman Emil Constantinrescu, Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Radu Vasile și alți mulți demnitari (majoritatea fiind în viață) nu scapă aprecierilor și chiar criticilor dure; invocarea personalităților este o tehnică de seducție a cititorilor, numele mari generând automat curiozitatea de a afla câte ceva dincolo de morga oficială. Deoarece exista riscul ca unele dintre personajele în cauză să reclame faptul că au fost calomniate și acuzate de fapte greu dovedibile, autorul alege stilul pamfletar, schimbând ușor numele proprii, dar de o manieră care nu permite cititorului să dea greș în identificarea acestor persoane cu funcții și demnități în statul român. Așadar, autorul face apel la o gamă largă de mijloace stilistice, mijloace care – conform MSM – fac parte integrantă din sfera de cuprindere (cvasiinfinită) a economicului. Dar nu mijloacele stilistice utilizate sunt chestionabile, ci, mai ales, scopurile urmărite prin scrierea acestei cărți. Cititorul neutru din punct de vedere politico-ideologic suportă cu destulă greutate partizanatul politic și ideologic al autorului, aprecierile sale pozitive la adresa majorității liberalilor și cele eminamente negative formulate la adresa adversarilor partinici. Ce să mai spun despre cititorul care are puternice simpatii față de formațiunile de stânga? Un asemenea cititor va deveni, automat, unul foarte critic la adresa fostului demnitar român, plătind cu aceeași monedă partizanatul politic și propagandistic la vedere.

 

Le style c’ est l’ homme meme!

 

DTR a transpus, în carte, cu exactitate, stilul său personal de a vorbi/ glumi/ argumenta/ înțepa/ critica/ înjura/ ironiza/ mângâia/ amenința/ rememora/ povesti/ mulțumi (sau de a nemulțumi…), pleda, omite, scrie etc. Citind cartea am mereu în minte vorba sa rară, apăsată, ardelenească, măsurată, cumpătată, monotonă și subtilă uneori, sau foarte directă și colorată alteori. Impresionează capacitatea de a rememora cu lux de amănunte discuții purtate cu decenii în urmă, chiar dacă acestea au mai suferit oarece cosmetizări ficționale.

 

Analiza – în stilul meu! – a celor 21 de povestiri  va fi făcută și tematic, stilistic și anecdotic. Pasager, voi interveni cu unele opinii personale, dat fiind că am trăit aceleși vremuri și am frecventat, uneori, aceleași medii. După o lectură în diagonală s-ar putea spune că întreaga carte este scrisă sub genericul ”Cum (nu) se muncea și cum se fura în comunism și cum (nu) se mai muncește și cum se fură acum în România?”, cu concluzia nu prea încurajatoare că… românul e cam hoț… indiferent de regimul politic. Acțiunile amintirilor și pamfletelor se desfășoară, în principal, în ”câmpul muncii”, acolo unde se (și) muncea, bea, mânca, regula, filosofa etcetera. Viața petrecută de autor la pușcărie (un an) este o interesantă copie – în micro – a vieții macrosocietății românești. Clanurile/ găștile/  partidele se refac aidoma și în mediul penitenciar, stabilindu-se ierarhii sau modalități de supraviețuire la fel ca ”afară”. Furatul, ascunsul, minciuna, ipocrizia, folosirea forței, lăudăroșenia, limbajul injurios și sexos – toate au corespondent și în ”viața civilă” de unde proveneau toți aceeia care populau/ populează stabilimentele penitenciare, în pofida unor posibile și/ sau reale erori judiciare. (Vezi: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/decebal-traian-remes-basescu-mi-a-spus-ca-nu-ma-va-ierta-664954.html)

 

Sportul preferat al autorului, pe parcursul întregii cărți este jocul de cuvinte, joaca cu cuvântul, jocurile cuvântătorilor cu cuvintele (ca să intru și eu în acest joc sportiv…). Aliterația este jocul cel mai drag al autorului. Câteva titluri de povestiri (ca să nu mai spun de chiar titlul cărții – ”Izbituri și izbutiri”) dovedesc asta: ”Împrejmuiri și împrejurări”, ”Solidar și solitar”, ”Remaniere remaniată”, ”Tolomac de Potomac”.  Oximoronimia face și ea parte din arsenalul de mijloace stilistice remeșiene: de ex. ”Paralele încrucișate” – un alt titlu de poveste…

 

Personajele povestirilor acoperă o gamă foarte largă de meserii/ profesii/ ocupații: directori de bancă, directori de firmă de construcții, șeful Miliției municipale dintr-un oraș din Oaș, prim-secretarul județenei de partid, șeful sindicatului, un preot, un turnător dovedit, o prietenă săsoaică, soția, copiii, chelneri, șoferi, bodyguarzi, securiști și parlamentari (personaje identice în destule cazuri), miniștri, premieri, președinți de partide, președinți de țară. Desigur, lista este cu mult mai lungă, dar am dorit doar să subliniez că autorul se autodescrie tocmai prin multiplele sale interacțiuni cu oameni de toate soiurile, gradele și ocupațiile posibile…

 

Spuneam că această carte de amintiri și pamflete stă semnificativ sub semnul relației cu ideea de proprietate și cu disprețuirea frecventă a acesteiea de către români, dispreț concretizat în cuvântul ”furt” și derivatele sale (furat, transferat, luat, ciugulit, fraudat, neplata impozitelor și a accizelor etc.). Nu întâmplător – la una dintre negocierile României cu FMI -, un reprezentant al acestei bănci a observat că toți demnitarii români fumau țigări… netimbrate! (episod descris de DTR în carte). Pe vremea lui Ceaușescu, în toiul heirup–ului pentru construirea Casei Poporului  și în numele acestui ”ideal măreț” se furau pe rupte materiale de construcții (cărămizi, ciment etc.) care s-au transformat subit în garduri la instituții publice importante (Miliție, Bancă) dar și la o casă parohială… Totul fără acte, sau cu acte false, cu minciună și cu senzația că toți fură, singura nuanță care mai rămânea de stabilit fiind cantitățile, modalitățile și consecințele. Legea tăcerii (în comunismul feudal românesc) era respectată și tot așa s-a întâmplat – masiv – timp de cel puțin un deceniu postdecembrist (în capitalismul de cumetrie românesc). Povestea cu gardurile construite din materiale furate poartă titlul – inspirat! – de ”Împrejmuiri și împrejurări”. Își poate închipui cineva, cu suficientă rațiune și bună credință, că obiceiul (strămoșesc?) de a fura (cu acte sau nu) a crescut în proporții uriașe după așa zisa Revoluție? Devalizarea întreprinderilor (a nu se uita: în primul rând a casieriilor care – în iureșul revoluționar al maselor bine îndrumate de oameni specializați – au rămas goale-goale…) a fost urmată de privatizări cu cântec, iar traficul de influență era un lucru adesea considerat ca fiind …normal. De aici și neprimirea României în Schengen, de aici și volumul (impresionant, cred) de resurse financiare alocate, în ultimii ani, din bani publici, pentru destructurarea unor clanuri și rețele, majoritatea dintre acestea fiind, inițial, protejate partidic și transpartinic.

 

21 de povestiri

 

Parcă dorind să atenueze jena de a fi fost participant oficial la aceste ”transferuri” de proprietate, evident ilegale, din comunismul ceaușist, (devoalate în povestirea ”Împrejmuiri și împrejurări”) Decebal Traian Remeș vine imediat cu o poveste duioasă (”Mama copiilor”), poveste reală trăită intens de majoritatea dintre noi, absolvenții din 1971, poveste în care familiile erau supuse la chinuri existențiale greu de imaginat astăzi. Autorul povestește cu un haz amar despre viața la bloc (frig, lipsă de apă caldă, lipsă de alimente, lipsă de sens…), dar și despre ”adaptabilitatea” românilor la situații constrângătoare. Mulți apelau la șpăgi date vâzătorilor, la miturea celor care aveau puterea de a aproviziona, pe scurt legea era încălcată atât de demnitari cât și de omul de rând. Să ne mai mire faptul că diminuarea fenomenului corupției în România actuală s-a lovit de rezistența nu doar a celor prinși la furat, ci și a unor persoane cu funcții de răspundere din justiție, administrația publică, sau chiar din partea partidelor parlamentare?

 

Pentru cei născuți după 1989 absurdul situațiilor din societatea românească atingea paroxismul: vizite oficiale ale cuplului dictatorial la care salariații erau obligați să-și strige ”Ura!” față de conducătorul iubit, oferirea de locuri de muncă în care ocupația de bază era ”tăierea frunzelor la câini” (pentru a nu exista șomaj, desigur), urcarea pe scara ierarhică doar a celor cu dosar bun, cu tupeu și cu ”știința” de a mitui sau de a-ți oferi oarece servicii etc. Toate acestea și altele asemenea, sunt povestite cu umor, în ”Fără o doagă”. Autorii din literatura absurdului ar avea o bogată materie primă luată din viața cotidiană a românilor din feudalismul capitalizat de comuniști. În această povestire se observă una dintre ”calitățile” autorului: rău de gură, ”spurcat la vorbă”, nerezistent la ispita interioară de a da replici, de a da peste nas, de a se răcori pe un personaj oarecare prin cuvinte și atitudini fruste, dar surprinzătoare atât pentru personajul în cauză cât și pentru cititorul puțin obișnuit cu asemenea comportamente. Atât în ”Fără o doagă” cât și în ”Bocitul mortuluiDTR face proba că nu-i este deloc în fire iertarea. Dimpotrivă! Răcorirea prin răzbunări este trăsătura de caracter care, probabil, i-a asigurat un număr crescând de ”prieteni”, în pofida unor servicii (cu bani publici) oferite unor potențiali sau reali susținători electorali. În ”Solitar și solidar” se face aluzie transparentă la solitarul cârmaci/ cârpaci (Ceaușescu) și la Șeful sindicatului ”Solidaritatea” venit în România postdecembristă să facă noi breșe în ”monolitul” monopolului unicului și aparent de neînlocuitului partid conducător. Departe gândul autorului de a discuta ideologie sau principii ale constiturii și dărâmării regimurilor politice! Nota dominantă a povestirii sunt femeile (”iepe”) văzute, cum altfel? prin ochii masculilor (”măgari”) la fel de înfierbântați și dornici să încal(e)ce Codul eticii socialiste, în lipsa altor idealuri, desigur….

 

Structural vorbind, cartea este partajată între amintiri din trecutul comunist (primele 100 de pagini, încheiate cu o perlă a cărții – povestirea ”Săsoaica” – cea mai reușită ”bucată”, dat fiind că locul limbajului licențios este luat de cel amoros, dar … virtuos) și amintiri din tranziție, încheierea fiind un pamflet împotriva ”regimului Băsescu”, evident, pentru DTR, un regim mult mai ”rău” decât regimul Ceaușescu...

 

Revin la povestirile care compun cartea. După cum spuneam, cea mai reușită dintre toate, cel puțin pentru un romanitic incorigibil ca mine, este  povestirea ”Săsoaica”. Dacă nu ar fi ținut neapărat să sublinieze lipsa oricăror idei rasiste/ etniciste/, respectiv multiculturalismul pe care l-a practicat avant la lettre, în comunismul ceaușist, această povestire mișcătoare putea fi intitulată ”Dragoste și durere”. ”Dragoste” – pentru că era vorba chiar despre o frumoasă poveste de dragoste, și ”durere” pentru că toate iluziile și înălțătoarele sentimente au fost întrerupte brusc și dureros de întâlnirea eroului nostru – DTR – cu ”organili” de Miliție care i-au înscenat și un dosar ”civil” pentru a putea justifica (penal) o eventuală acuzație nedovedită de colaborare cu dușmanul din străinătate, respectiv nemții României care optau pentru plecarea din România. Unul dintre protagoniștii milițieni – ”tovarășul căpitan Calotă” – călăul său adică, va deveni, nu peste multă vreme coleg de Parlament cu DTR. Nu știu dacă am mai povestit prin pseudorecenziile mele, dar cred că ar merita o investigație referitoare la criteriile care au stat la alegerea primilor noștri deputați în primul – după decenii – Parlament ales în urma unor alegeri (relativ) libere. Dintr-o eroare a ”organizatorilor” primelor alegeri am fost și eu inclus pe lista candidaților la un loc de deputat, pe locul 7 în județul Iași, calitatea mea proaspăt dobândită de ziarist (la ”Neamul românesc”) fiind, probabil, un argument. Ceva s-a întâmplat însă la ”Cadre” pentru că după alegerea primilor 24 de viitori deputați de pe lista FSN un grup de tovarăși a ”lucrat” (eficient!) pentru plecarea mea de urgență la Chișinău, ca ziarist la ziarul Parlamentului Republicii Moldova, ”Sfatul Țării”. (Era un vis al tinereții mele…acela de a deveni ziarist profesionist). Unul dintre motivele ”mazilirii” a fost, probabil, și refuzul meu de a accepta rolul de ”scriitor de legi”… Un ”tovarăș parlamentar” m-a invitat, imediat după alegeri, la București și a început să mă laude pentru talentul meu jurnalistico-scriitoricesc propunându-mi să mă ocup cu redactarea legilor în prima legislatură liber aleasă. Am acceptat imediat, mândru că pot fi util în momentele de răscruce istorică trăite… ”Știți cum se redactează o lege, nu?…” vrea să se asigure interlocutorul meu. ”Cum să nu!”, răspund eu pe loc, având convingerea că pot aplica nestingherit și benefic Metodologia Scop Mijloc... ”Mai întâi trebuie expus cu maximă claritate scopul inițierii și, eventual, al adoptării unei legi. Apoi, trebuie precizate mijloacele (coercitive sau nu) de atingere a scopului propus. În caz că practica demonstrează că acele mijloace nu sunt adecvate, legea poate suferi amendamente/ îmbunătățiri sau legea poate fi abrogată…”. Eram chiar entuziasmat că aș putea fi implicat în aplicarea concretă a ceea ce scriam că trebuie să întronăm la noi (în zecile de articole publicate săptămânal): ”dictatura legii”. Interlocutorul meu, ușor fâstâcit de cantitatea imensă de naivitate pe care o avea în față, încearcă să mă aducă pe drumul cel ”bun”: ”Aaaa…, nu chiar așa, știți… NOI am vrea ca textele să nu fie chiar atât de clare, ci, dimpotrivă mai alambicate, mai cu multe înțelesuri..Știți dumneavoastră cum…”. Am luat această dorință a interlocutorului meu drept un atentat direct la adresa MSM, concepută la sfârșitul anilor 70 și pentru care am fost monitorizat neîncetat. Așadar, am spus un NU hotărât! Peste ani, unul dintre deputații (țărănist, deci de dreapta!), fost coleg la Academie, mi-a spus că a reușit să facă o lege despre retrocedările funciare care vor ”da o pâine bună de mâncat” la multe generații viitoare de avocați și judecători. Am înțeles atunci mai bine ce dorea, de fapt, acel ”purtător de cuvânt” al intereselor noii clase de potentați ai vremii….

 

Ajuns deputat în Parlamentul României, DTR a devenit coleg cu ”tovarășul căpitan Calotă” –  și acesta tot parlamentar. ”Cum era o modă aproape generală, am încercat să-mi văd un eventual dosar. Mi s-a dat în scris, că nu ar exista. Să-i ia dracul cu dosarele lor cu tot!” (p. 97).  Pe lângă eventuala investigație referitoare la structura primului Parlament al României, ar mai fi de investigat și ”dispariția” dosarelor…

Dacă aceste investigații ar fi avut loc, iar rezultatele ar fi fost făcute publice, atunci nu ar mai fi fost lumea atât de surprinsă să afle că președintele Constantinescu a fost ”învins de sistem”. Cine era ”sistemul” dacă nu înlănțuirea de funcții publice și cumetrii/ încuscriri de interese economice rezolvate din bani publici ale foștilor politruci și securiști care au revigorat sistemul feudal pe care lumea îl credea apus în 1989.  DTR spune/ scrie că ”Guvernarea Constantinescu a fost o încropire împiestrițată din cioburi a mai multor oluri. Chiar liberalii și țărăniștii erau din luturi diferite” (p. 138). ”Mai cred și azi că în vara lui 2000 a murit un Făt Frumos nenăscut al României!” (p. 139), deplânge DTR învingerea de către sistemul securistic postceaușist a președintelui Constantinescu. De fapt, tot autorul recunoaște că nici el nu s-a putut sustrage de la regulile sistemului clientelar moștenit de la feudalii comuniști. Din primele zile ale nominalizării sale ca ministru de finanțe au tot curs cererile prietenilor, colegilor de partid, ale  premierilor și ale președintelui țării însuși. Iată descrierea celor întâmplate doar la câteva ore de la nominalizare: ”Prieteni vechi și candidați de prieteni noi! Se impune să sărbătorim! Sfaturi. Rugăminți. Pâre. Invidii. Aduceri aminte. Proiecte de urgență maximă. … Toată lumea din jur este pe deplin convinsă. S-a terminat cu toate necazurile. Va curge lapte și miere! Eu o să le distribui. Lor, după necesități. Așa se cuvine. Suntem prieteni. Prietenia moare nealimentată. Nu pot lăsa eu să moară prieteni, atât de sincer atașați. Eu îi percepeam, sincer, interesați.” (p. 130). Desigur, nu toți erau recunoscători… ”Toți cărora le-am dat uitau și mă uitau! Își aduceau aminte abia la o nouă nevoie. De fiecare dată a lor, niciodată a mea!” (p. 140). Blestemat, probabil, de un coleg de partid care nu a reușit să devină ministru de finanțe, DTR își rupe piciorul în chiar prima zi de mandat. La spital, fiind țintuit la pat, nu putea refuza nicio vizită. Aproape toate erau însă pentru obținerea de fonduri. Dacă nu ar fi triste, aceste momente descrise de autor ar fi savuroase, delicioase (dpdv literar, desigur). Înainte de a citi lista personajelor care sunt țintuite de DTR pentru ”calitățile” lor de fripturiști și ariviști, cred că merită citite aceste două fragmente din Eminescu: “Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”  și: “Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.” (Cf. Mihai Eminescu, Timpul, 12 noiembrie 1880)

 

L-au vizitat, atunci, Mircea Sandu, Cornel Dinu (”Venise cu un scop anume. I-am zis da! Îndepărtându-se… l-am auzit rostind amar: – Mi-a promis. Toți promit. Nu sper!” (p. 145), Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie (”venit să-mi ceară bani pentru șușanele private în provincie” (p. 146), Nicolae Sabău (”venit pentru bani” (p. 146), dr. Bartoș (”nu v-am cerut bani pentru mine” (p. 147),  Mitropolitul Blajului, două măicuțe de la Mânăstirea Habra (”disperate că vine iarna și plouă ori ninge în trapeză și chilii” (p. 147), Crin (Antonescu, ministrul de la Sport, zis Pleată) (”i-am promis lui Crin că, împotriva zgârceniei mele proverbiale, semnez oricând propunerea lui de dublare a premiilor pentru cei merituoși la viitoarea olimpiadă” (p. 153), Ion Țiriac (președintele Comitetului Olimpic Român (”bre, rumâne, ministrule! Aici e vorba de bani!” (p. 154), președintele Constantinescu (”Mă sună. Tot premiile. Mai trebuiesc rotunjite!” (p. 158)  etc.

 

DTR a fost numit director, în toamna anului 1991, la o întreprindere din Baia Mare de către Victor Atanasie Stănculescu, în ultima lui zi de mandat. I-a urmat, ca premier, Theodor Stolojan. Iată cum este acesta descris de către DTR: ”Un zgârie brânză când trebuia să dea și un târâie brâu, când era să facă” (p. 164); ”Domnul Stolojan, rutinat cu banii securității, știind numai el ce și cum cu valuta, transformase toate disponibilitățile din valută în lei, leuți și bănuți de două parale. Au intrat în bancă mărci. Banca mi-a descărcat mărcile în contul de lei la cursul dictat de Stolojan. Dictatul lui Stolojan avea o portiță, te lăsa să faci leii valută la alt curs, zis liber. Atât de liber că pierdeai dintr-un foc jumătate banii! Unii i-au zis confiscare. Eu am avut convingerea că-i furt! De atunci și până astăzi, hoțul i-a zis soluție” (p. 165). Și încă: ”Așa am ajuns să-i dau o masă, într-o seară de început de octombrie 1998, lui Stolojan. La Washington! Recunoștință târzie că mi-a confiscat valuta întreprinderii și că s-a înconjurat și de boi în guvernul de tristă amintire. Era simbriaș la Fondul Monetar, trimis acolo ca să nu mai încurce prin țară! Apreciat după valoare, i-au dat sarcină să ronțăie ceva dolari, afundând Moldova dintre Prut și Nistru și mai adânc în sărăcie decât sovieticii de care se desprinseseră doar prin vorbă, nu și prin fapte!” (p. 168). În acea perioadă, Geoană era ambasadorul României în SUA, dar DTR l-a văzut și descris după cum urmează: ”întindea plasă de relații ca un păianjen fără a-i folosi la nimic până la urmă” (p. 168). Deloc bântuit de modestie, DTR trage o concluzie în urma dineului la care a participat Th. Stolojan și premierul Radu Vasile: ”Cu o vreme în urmă, … , mă mirasem cum am ajuns ministru. În seara aia mi-a trecut mirarea! Dar nu mi-a trecut de atunci și până azi o altă mirare: cum au ajuns companionii mei premieri! Lista celor de care mă tot mir a crescut. Adăugați-i pe cei de care vă mirați și voi!” (p. 169). Această descriere a celor doi companioni ai săi, dar și a întregii clase politice românești de la sfârșitul secolului trecut i-a permis lui DTR să mai răsucească o dată cuțitul în… tablou: pe Stolo l-a dezmierdat Tolo, iar pentru că se aflau pe Potomac, DTR i-a spus… Tolomac! Și pentru că și premierul umbla la poezie (sub pseudonimul Mischiu) DTR i-a găsit și lui o rimă: Fistichiu.  Cât despre cartea de poezii a fostului premier, DTR a notat: ”Poezie a uitat să treacă în pagini” (p. 171). După ”Tolomac pe Potomac”, încep povestirile stropite din belșug cu acid ironic. În ”Două fețe” acidul este larg distribuit: ”ne-am împiedicat de un general. Că în țara asta este cel mai răspândit dăunător în armată, poliție și servicii. Poate doar puricii sunt mai mulți” (p. 174). Inevitabil, apare și Traian Băsescu în colimator: ”Ținea de coarne un berbec pe care îl mulgea Băsescu. Două blonde din suită râdeau ca proastele. Râdeau cu lacrimi de ciudă. L-ar fi muls și ele. Pe berbec, că pe mulgător îl sleiseră de ultimul strop de vlagă” (p. 175). Vine la rând Marko Bela: ”Marko Bela mi-a fost întotdeauna ”drag”. Prea seamănă cu Lenin, leit, ca două boli incurabile între ele!” (p. 176). Premierul Radu Vasile s-a adresat mulțimii cu un mesaj pe care românii l-au înțeles, fiecare cum a vrut. Mesajul era: ”În țara asta nu a mai rămas nimic de furat” (p. 190). Iată și hermeneutica românească în acțiune, expusă de DTR: ”S-a comentat în fel și chip! Că-i hoțul hoților, olteanul! Că prin afirmația respectivă le spune altor hămesiți: ”Dați-vă de rând, nu-i la ce vă înghesui, că totu-i gol și secat. Lăsați-ne pe noi, facem treburile țării pe gratis”! Părerea altora, mai răutăcioasă, bătea în sensul că premierul era dus de nas de cei dedați la rele, convingându-l că de unde nu-i, n-au ce împărți cu domnia sa…. Nu a avut dreptate. Mai era ce fura! Și s-a mai furat! Se mai fură! Chiar și ”biet român săracul” fură! Își fură mereu-mereu căciula, prostit și orbit de chiori! (pp. 190-191). Cred că răspunsul, adresat de Eminescu direct politicienilor, cu peste un secol în urmă, este perfect valabil și azi: “Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură.“ (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pp.111-120).  Despre consecințele corupției a scris tot Mihai Eminescu: “Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”  (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.124)  S-ar părea că, în zilele noastre, fibra corupției, care a cotropit masiv și în primul rând educația, are toate șansele să se dezvolte, nu să se reducă…

Nici Andrei Pleșu nu scapă caracterizărilor evaluative ale lui DTR: ”…Pleșu, care, deși dormea la externe, era activ în plan intern și făcea niște incantații bahice la Păltiniș.” (p. 205)

 

În povestirea ”Lovitură sub centură” (iscată de amintirea unor negocieri crunte cu FMI) atacurile cu acid ironic din ce în ce mai concentrat – la adresa politicaștrilor vremii, dar și a ”fondiștilor” – se succed cu intensitate și frecvență crescânde. Ținta cap și ținta piept poartă același nume: Băsescu. Celelalte ținte primesc porții mai reduse de acid, tocmai pentru a nu distrage atenția de la direcția loviturii principale, care, până la finalul cărții, se transformă în obsesie, sugerând, nu prea argumentat, că președintele Băsescu este unicul vinovat de toate relele existente și persistente în România ultimelor două decenii. La întâlnirea FMI – Guvernul României din ”ultimii ani ai mileniului al doilea” (p. 195) (probabil anul 1998 – LD) au reprezentat România patru persoane: ”premierul Radu Vasile și talonerii Remeș, Athanasiu, Băsescu” (p. 195). Primul trosnit, evident Băsescu: ” … sticle cu apă și sucuri pe masă, sticle cu alte lichide și frapiere la îndemâna lui Băsescu. Era însărcinatul special cu turnarea, având bune referințe de la serviciu!” (p. 195) (Citititorii atenți vor înțelege de aici că unii demnitari ai statului român au avut acces la dosarul de turnător la Securitate al lui Băsescu – dosar acum dispărut, împreună cu dosarele altor demnitari – și chiar vorbesc, în consecință, în deplină cunoștință de cauză).

 

O posibilă explicație a transformării lui Traian Băsescu în ținta cea mai uzitată de un șir(ag) lung-lung de politruci o dă Laurențiu Ciocăzan într-un recent articol analitic, echilibrat și veridic: http://www.paginadepolitica.ro/toti-impotriva-lui-psd-si-opozitia-unite-de-jos-basescu/  Dar, dacă lupta împotriva hoției a fost mereu asociată cu regimul Băsescu care – chipurile – comandă justiției pe cine și când să aresteze, atunci este cât se poate de firesc ca cei cu musca pe căciulă să arate și să strige chiar de unde vine pericolul asupra libertății deputaților și a altor demnitari puși pe furat: de la Băsescu!. Și nu numai clasa politică este nemulțumită de combaterea hoției în România, ci și maramureșanul badea Pătruț care – ca și guvernanții care preferă să fumeze țigări neaccizate – este supărat că este obligat să accizeze producția sa de pălincă. Și cum partidul liberal este nu doar liberal, ci și național/ românesc, atunci este firesc ca liberalii naționali să gândească ca Ponta, recte să nu vrei UE și să nu vrei să pupi licurici americani. Cu alte cuvinte,  cum să te aliezi cu niște intruși (euroatlantici) care au un obicei foarte urât: urăsc hoții!? (Cred că nu mai trebuie precizat că această carte de memorialistică a fost scrisă pe vremea când înfrățirea politico-partidică dintre bolșevicii lui Iliescu – PSD – și menșevicii lui Voiculescu – PC – și Oprea (UNPR)  era garantată de frăția de arme dintre cei doi buni camarazi și prieteni: socialistul Ponta și liberalul Antonescu (zis Pleată, cu ceva ani în urmă). În deplin consens cu acest mod de gândire național-socialist amestecat cu cel național-liberalist, eroul povestirii ”Pruna și acciza” – nea Pătruț – sintetizează, la final, într-o manea ad hoc, întreaga filosofie național-liberală, pe care autorul cărții pare a o împărtăși pe deplin: ”Foaie verde și-o gutuie/ Eu m-am săturat de UE!/ …/ Bine-a fost și rău amu e!/ ” (p. 254). O fi fost binele lui nea Pătruț cel de pe vremea lui Ceașcă, sau cel de pe vremea Iliescului de dinaintea intrării în NATO și UE?!

 

Penultimele trei povestiri sunt bazate pe exemple din viața autorului aflat în penitenciar. ”O altă lume? Nu! Aceeași lume, românească, într-un alt loc! Cu oameni cuminți, cumințiți sau chiar …cu minte!” (p. 256). Corect! Literatura pe care am citit-o în copilărie mi-a creat un sentiment special pentru ideea de libertate, fiind probabil păcălit și eu – ca mulți alții – de lozinca iacobină: ”Liberte! Fraternite! Egalite!” pe care ne-au fluturat-o și bolșevicii pe la nas, timp de decenii. Trăiam cu iluzia că pentru toate ființele umane libertatea este valoarea supremă. Iar lipsirea de libertate – pedeapsa supremă! Așa am ajuns să cred că doar politicile liberale pot face o societate dacă nu una foarte prosperă, atunci măcar una liberă. Abia mai târziu am realizat că nu tot ce are ”liberal” în titulatură chiar produce politici liberale. Despre PNL am auzit, chiar și de la membri ai acestui partid, că are, în rândurile sale, cei mai mulți securiști și secretari PCR dintre toate partidele din România. Cred că cel mai bine o știu liberalii înșiși… Dacă așa stau lucrurile cu adevărat, atunci ce s-ar putea spune oare despre PSD, urmașul PCR? În fine, considerându-mă nu doar liberal, ci chiar libertarian, am ales libertatea de a nu mă înregimenta niciunui partid politic (mai exact sunt unicul membrul al celui mai important partid politic din România: PCFP = Partidul Celor Fără de Partid). Dar am cunoscut și ce înseamnă lipsa libertății. În cele cca trei luni de armată (la Focșani) am primit trei zile de arest pentru că… nu eram încheiat regulamentar la veston! (asta după ce aveam la activ multe alte abateri, dar greu de probat…).  Dacă la penitenciarul descris de autor aglomerația de persoane și paturi pe metrul pătrat era nota dominantă (lipseau doar mesele), loc unde ”se poate mânca precum caii, fie într-o rână tolăniți pe paturi” (p. 256), în arestul meu patul (alcătuit din scânduri) se ridica la 6 dimineața și se încuia la perete. Coborârea patului (botezat ”țambal”), după o zi de stat în picioare, avea loc la ora 21, iar scândurile goale păreau o saltea de vis…  Dar nu chinul de a sta atâtea ore în picioare (la 21 de ani era totuși mai ușor de suportat) cât ideea de injustiție era chinuitoare… Am amintit acest episod pentru a avansa ipoteza că și în cazurile unor demnitari pedepsele sunt date nu doar pentru rizibila faptă pentru care s-a dispus privarea de libertate (primirea de caltaboși, de exemplu), ci pentru altele – cunoscute dar neprobate – cât și pentru scoaterea din circuitul politic/ public a unor persoane incomode…  Oricum, mi se pare mai mult decât instructivă lecția de real(ism) politik dată unui deținut, mare amator și jucător de șah: ”Se zice partid și partide la gașca și haitele care pradă în numele unui instinct politic. Când o fac țigănește (dar când n-o fac!) se zice partidă și partide! Când o tăvălești pe una… se zice partidă și partide…” (p. 264). Analogia partidicului politic cu partidele de amor este foarte relevantă… Pentru toți pușcăriașii – guvernanții sunt de vină. Și pentru că pușcăria este chiar țara în mic,  la pușcărie lumea se împarte și pe afinități partidice: gașca Băsesu-Boc, haita lui Iliescu, partida romilor, și, desigur, partide de amor… Povestirea ”Raport de incident” este redare parabolizată și hermeneutizată ideologic după un concurs de creație artistică (pictură) cu tema ”Oameni politici de ieri și de azi” cu concluzia că cei mai detestați dintre toți politicienii, după Ceaușescu, erau cel de la PDL: Băsescu, Boc, Macovei, Udrea…  ”Dintre caricaturi două erau mai scule, și anume: Ceaușescu – mânuitor de sulă la bază și Băsescu – creator de hulă prin excelență” (p. 280). Decizia pentru stabilirea premiantului era alcătuită din doi (foști) primari, simbolic botezați Lefter și Pagubă: ”Fiecare îl slujise și pe primul, fiecare trecuse dintr-o parte în alta de repetate ori, ca ”românul imparțial”, doar că unul avea convingerea că Băsescu l-a băgat la zdup, iar celălalt nutrea speranța că Băsescu îi va scoate” (p. 280). Acest citat mi se pare a fi o excelentă frescă ce poate caracteriza sintetic întreaga clasă politică românească postdecembristă: a) oameni puși în slujba cetățeanului și pentru aplicarea legilor, încalcă legile și ajung la închisoare; b) duplicitatea, ipocrizia și bigotismul – caracteristici pentru funcționarul public ales pe criterii de partide; c) traseismul politic – trecerea cu ușurință de la un ”stăpân” la altul și înapoi; d) cei care își încheie cariera politică în pușcărie se împart, iremediabil, în două tabere: cei care așteaptă clemență de la ”șeful cel mare” (Băsescu, în cazul de față), și cei care acuză nesmintit că sunt victime ale ”dictatorului” (același Băsescu); e) după ce au probat calitățile de mai sus, incompatibile cu ideea de justiție, actanții în cauză se erijează în apărători și garanți ai ideii de justiție acceptând să facă parte dintr-un juriu de două persoane (sistemul bipartit) care – oricum s-ar judeca lucrurile – ajungeau la concluzii partinice și părtinitoare. (O altă formă de ipocrizie, încheiată, în povestea remeșiană, cu ”o ciomăgeală în toată regula”, urmată de intervenția mascaților care și-au făcut cu sârg datoria de a-i ”burduși pe toți”. Morala ar fi că inexistența unei legislații clare, a unei aplicări corecte a legilor și a criteriilor de împărțire a cetățenilor în ”buni” (liberi) și ”răi” (închiși), generează întronarea forței ca mijloc eficient de (re)stabilire a ”ordinii”. Pe scurt, democrația prost înțeleasă și prost aplicată poate lesne genera dictatură. Lipsa dictaturii legii, naște democrația forței brute… mascată de o falsă justiție (identică cu cea aplicată cuplului dictatorial ceaușist). Așa că Lefter și Pagubă au ajuns să aibă un nou proces, instrumentat de avocatul Chilipir și judecați de judecătorul Frigerău. Descrierea a tot ce a urmat (repartizarea nealeatorie a dosarelor, prietenia avocat-judecător transformată în pârghie de influențare din partea celor care dispun de bani suficienți, cumpărarea sau ascunderea de probe la dosar etc.). Lucrurile nici nu putea fi altcumva devreme ce judecătorul Frigerău era un ”fost activist utecist, sindicalist și școlit la ”fanegheorghiu”, cu diferențe luate la primele facultăți private deschise de foștii lui profesori de socialism științific, cu doctorat trecut la Chișinău, după îndemnul: Să ne ținem de neamuri! Noi vă dăm titluri de doctori, voi ne faceți europeni dându-ne cetățenie!” (p. 283). Povestirea în cauză (”Raport de incident”) mi se pare una dintre cele mai reușite și veridice tablouri ale sistemului politic și juridic din România (faptul că alături de oameni politici sunt prinși cu ”ocaua mică” și procurori, avocați și judecători confirmă cele de mai sus). Bună țară, ră tocmală! Doar ieșirea la pensie mai putea împrospăta sistemul justiției din România. Și iată că – la fel cum politrucii comuniști și securiști au împrospătat și întinerit Parlamentul trimițându-și acolo copiii, nepoții, amantele (tinere, cum dreaq?…) – la fel s-a întâmplat și în justiție: ”Între timp, Frigerău fusese pensionat cu oarecare grabă, că, oricât ”sirop de tuse” ingurgita, nu se vindeca de neamprostie, lene și nepotisme, iar în locul lui a fost adusă o nepoată a unuia deosebit de activ, pe motiv că este locțiitor de nevastă consensuală a unui prieten de familie și, mai ales, de sex în grup. Pensia lui Frigerău – nesimțită! Ca să poată trăi până crapă în sentimentul nutrit de foștii lui colegi față de muritorul de rând” (pp. 300 – 301). Povestirea ”Raport de incident” merită citită și recitită, publicată pe site uri și bloguri, apreciată atât sub raport literar artistic (o reușită!) cât și sub raport de parabolă a vieții politice românești (o caricatură!). Povestirea următoare, ”Scrisoare netrimisă”este o continuare firească a celei anterioare, doar că textul este unul explicit, cu trimiteri la personaje reale. Concret, este o acuzație directă (neprobată, desigur) la adresa președintelui Băsescu, cel unic și suprem vinovat de câte se mai întâmplă în țărișoară… ”Am ajuns la ”pensiune” spre finalul lui februarie! Casă, masă, papa, dracu-lacu. Lux a-ntâia! M-a sponsorizat unul Băsescu, o să-l mai laud că merită, cu condiția să stau cel puțin un an…  numai că ăsta cu sponsorizarea e plin de datorii față de mine că, nici eu, nici el, nu mai știm socoteala exactă. Îi cam rău la plată, îi cam rar la pleată, mincinos fără pereche! Pe mine m-a mințit, pe alții i-a mințit, de fapt pe toți i-a mințit și, pentru a fi drept cu el, s-a mințit și pe sine. De ce? Așa-i făcut!” (p. 318). Bănuiesc că acest mic text acuzator ar putea fi semnat deopotrivă de A. Năstase, C. Voicu, R. Fenechiu etc. etc.  Viitorul va confirma sau nu această acuzație. ”Scrisoarea netrimisă” este adresată mamei, fiind plină de amintiri legate de viața grea a familiei pe vremea … Celuilalt (dictator), asezonată cu descrieri din viața din penitenciar. Din când în când, DTR face trimiteri directe, însoțite de amenințări cu răzbunarea către Actualul..., iar finalul este identic cu începutul scrisorii: ”Sunt Paștele, nu plânge mamă…!” (p. 317 și p. 332).

 

Ultima povestire (a 21-a!) este intitulată ”Upercut” și continuă celelalte povestiri axate pe acuzații la adresa președintelui Băsescu. Din motive insuficent de clare personajele acestei povestiri poartă pseudonime foarte clare, transparente, dar codificate din motive care îmi scapă… Povestirea începe cu un citat din ardeleanul Coșbuc, întâmplător același rostit de olteanul Ceaușescu la ultimul Congres al PCR: ”O luptă-i viața, deci te luptă…”. (p. 333). Ca fost boxer care a jucat inclusiv în liga națională DTR utilizează termeni din box: upercut, antrenor, sparring partner, (înlocuit mai jos cu inventata expresie ”starring partner”, cu trimitere la Băsescu) corzile ringului, lotul național, nume de scenă, arbitru de ring etc. Sub terminologia sportivă preluată din box, DTR aparent își sintetizează viața politică, marcată de personaje binecunoscute, lansate și ele în acest sport de către ”antrenori” bine acoperiți…dar, de fapt, îl descrie mereu pe președintele Băsescu și anturajul lui de la PD(L):  ”Am evoluat drept ”Traian din Băsești”, antrenat de către Valerian Scoita (alias Valeriu Stoica – LD), bun să păcălească cântarul oficial și să-l încurajeze pe ”starring partner”, cel mai adesea Traian Hăhăescu, antrenat de Pedro Romano, care-și îmboldea elevul cu ”ole! ole!” în momentele de năuceală, când se uita ca vițelul la poartă nouă, prăvălit între corzile ringului. Arbitrii din ring au fost, la început, Radu Mischiu Vâlceanu ( alias Radu Vasile, sprijinit de Mugur Isărescu de la Drăgășani, Vâlcea – LD), iar apoi Nepos Patriarhae Vâlceanu (alias Mugur Isărescu, patriarhul financiar al României – LD), secondați de echipa de numărare din anonimi trecători prin lotul național, numit pompos guvern!” (p. 333).  Sunt invocați, în partidele de box care au urmat Radu Cerbeanu (alias Radu Berceanu – LD), descris ca ”purtător de prosop” al lui Băsescu, Anca Bobagiu (alias Anca Boagiu – LD) ”care, cu o batistă parfumată, îi tampona ce-i văzuse ei pe vremuri când se juca în nisip”. (p. 333).  Din motive neclare mie, brusc DTR renunță la pseudonimele/ poreclele acordate oamenilor politici și trece la stilul direct, invocându-i pe Meleșcanu, Flutur, Hașotti, Stroe și Tăriceanu. Despre Stroe aruncă doar un cuvânt, după ce afirmă că ”l-a citit”: ”maculatură” (p. 335). Cu Flutur nu se putea suporta deloc! Acțiunea se petrecea la Vila Lac, iar după un număr de ani DTR se reîntâlnește, în același loc cu președintele Băsescu: ”m-am zburlit la pirat, spunându-i că nu vom accepta decât morți rebotezarea Grădinii Tronurilor Regale (alias Palatul Cotroceni – LD) în ”Zbiruința” (aluzie la vasul ”Biruința” comandat de Băsescu – LD), … Auzind de Zbiruința a luat foc și mi-a precizat: – O iau ca pe o provocare! Urcăm iar în ring, dar… ha, ha, ha,… acum eu dictez regulile. Tizule… nu uit. Zbiruința ai zis, zbir voi fi” (p. 336). Apoi, cu ocazia depunerii jurământului în Guvernul Tăriceanu, Băsescu i-ar fi spus: ”Tizule, am acceptat meciul decisiv. Vei afla când, unde, cum! ”(p. 337).  În pregătirea meciului decisiv este atrasă în joc Rodi Kc Ulcer (alias Rodica Culcer – LD) ”în mod sigur nume de cod primit de la securitate când au aruncat-o să tragă cu urechea la mediul anglo-saxon” (p. 338). Inevitabil, în presupusul atac final la adresa lui DTR este invocată și Donica Dac-o Vrei (alias Monica Macovei – LD). Apoi se face referire la Tristian Bouleanu (alias Cristian Boureanu – LD) și Blădescu (alias Cristian Vlădescu – LD), ”tusea și junghiul” (p. 340) sistemului financiar românesc. Primul este descris ca fiind autorul înscenării cu trimiterea caltaboșilor. Meciul se joacă, cu trimiterea lui DTR în colțul galben. Arbitrii judecători (Dăniel Mojar – alias Daniel Morar și Taura Lotruța Cap de Piatră – alias Laura Codruța Kovessi – LD) fac corp comun cu Bleji-n-ar (alias Blejnar – LD) și Dracomir (alias Dragomir). După ce a fost făcut KO, DTR este trimis la mânăstirea unde a și scris cartea ”Izbituri și izbutiri”.

 

Finalul cărții se vrea apoteotic în a face o paralelă (încrucișată) între Fleașcă (alias Nicolae Ceaușescu) și Pleașcă (alias Traian Băsescu). Cele 9 pagini ale acestui Epilog intitulat ”Paralele încrucișate” conțin nu mai puțin de 61 de ”aforisme” (afurisisme…) prin care se pun față în față, într-o antiteză dură,  primul și ultimul președinte al României. Las plăcerea cititorilor amatori de calambururi politice să le savureze. Sper ca și alți cititori să cuteze să facă o prezentare/ recenzie a acestei cărți pentru a revela și alte mesaje posibile ale autorului Decebal Traian Remeș. Ideal ar fi ca timpul să-mi permită să revin asupra acestei recenzii după alegerile din noiembrie, mai exact după întronarea noului președinte al României asupra căruia mi-am permis să fac o predicție (promit că nu mai fac…!) în decembrie 2012, pe vremea când toată lumea știa/ credea/ presupunea că alesul românilor va fi liberalul Crin Antonescu (zis Pleată, după porecla dată pe vremea când era ministrul al Tineretului și Sportului). Mi-am încordat capacitățile mele analitico-predictive (în decembrie 2012) și rezultatul – pe care l-am comunicat de mai multe ori pe Facebook – a fost că viitorul președinte al României se va numi Victor Viorel Ponta, iar acesta îl va numi (cu scandalul aferent) ca premier pe Traian Băsescu. Un consilier al premierului Ponta m-a asigurat că greșesc, respectiv că Ponta nici măcar nu va candida, USL ul având deja desemnat un candidat (Crin Antonescu). Vom trăi și vom vedea. Dar indiferent de rezultatul alegerilor cred că cititorii (inclusiv eu) așteaptă de la proaspătul scriitor român Remeș, noi cărți, cu noi dezvăluiri, poate pe un ton mai analitic și mai puțin vindicativ. Avem nevoie de o frescă a clasei politice românești, spre buna creștere a celor care se vor încumeta, în viitor, să se arunce în această vâltoare ale cărei vârtejuri te pot urca pe culmi sau te pot coborî în abisuri… Și o remarcă finală: cartea este scrisă într-o limbă română foarte corectă gramatical, ceea ce este o reală raritate în România celui de-al doilea deceniu al mileniului trei. Ținuta grafică impecabilă onorează un debut editorial de mare ținută. Aștept, încrezător, continuarea.

 

ANEXE (extrase tematice din cartea ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Baia Mare, 2014)

 

Sintagme sexoase

 

–          ”Oricât de frigide erau, de rupt o rupeau și vibrau la greu de frica berzei, în lipsa anticoncepționalelor” (p. 9)

–          conjugarea verbului ”a se rupe”: ”mie mi se rupe; ție ți se rupe; ea o rupe; nouă ni se rupe; vouă vi se rupe; ele o rup” (p. 9)

–          ”toți bărbați și femei la unison, trăiau într-un orgasm comunitar permanent” (p. 9)

–          ”își freacă dosul de tocul ușii și țâțele de ușă” (p.10)

–          ”Asta-i și soarta ta, fetițo! O primă ieșire pe piață și numai tu știi câte altele ți s-au întâmplat. Vei trece și prin mâinile mele.” (p. 11)

–          ”decolteul prea îndrăzneț, în care îmi poposise privirea” (p. 11)

–          ”Îți aduc ceva? – Pe tine! Cu toate cele. – Deja…pretențios? – Numai felul de bază. Trei porții! Mai apoi o luăm pe îndelete cu tot tacâmul” (p. 11)

–          ”un sfârc obraznic îmi atinse umărul, iar apoi obrazul…” (p. 11)

–          ”Miruna se voia și ea îngrădită, îngrămădită, înghesuită” (p. 15)

–          ”Nu pot, dacă-ți spun îl fuți! El se plânge iarăși și trebuie să te fut eu pe tine. Nu mă mai fute la cap! Uită!” (p. 54).  (dialog cu secretarul de partid care n-a vrut să divulge numele turnătorului care a dat referințe proaste la partid despre DTR).

–          ”Când discutăm, între noi bărbații, despre femei, le catalogăm pe toate deasupra cărora n-am gâfâit, curve!” (p. 57)

–          ”Și ne-am angrenat. Agreat. Împreunat. Ordonat. Regulat. …. Care pe masă, care-n dulap, pe ce scară, la care cotitură a holului, mai pe fugă, mai pe mestecate, în picioare pe fugă, ori într-o rână cu râvnă” (p. 58)

–          ”Una-i curva cu știaf, alta-i curva de duzină. Dumnezeu să le țină, că-i rău cu rău, dar…” (p. 59)

–          ”Va, Gina!… Bine puicuțo, hai la mine și o facem în picioare” (p. 60)

–          ”Iepei nu-i pusese nimeni căpăstru, deși n-ar fi refuzat niciun măgar” (p. 61)

–          ”Gina, pe rândul din față. La mijloc. Sorbea, că era toată burete, nu doar sutienul, iar la supt învățătură, ca la supt în general, avea chemare. Își făcea vânt. Cu fusta. Se încinsese. De căldură. La cur, că ăla a ajutat-o mereu, nu capul!” (p. 65)

–          ”Șefa de birou, cu ochii pe mine. Eu frumușel și tânăr aveam impresia că din aceste motive. Ea cam trecută și de-a binele ciufută, din motive de creion! Nu se născuse acea chimie bărbat-femeie care îngăduie știți voi ce. Iscasem o antipatie hormonală…. ” (p. 102)

–          ”Fără a evita privirea de scorpie a șefei, dau cu ochii de Hajnalka. Ce gură! Ce buze! Ce dantură! Ce gropițe în obraji! Ce ochi frumoși! Parcă îmi face cu unul?! Sigur îmi face… Unguroaică, unguroaică, o înțeleg că vorbea pe muțește în spatele șefei. Sâc. Șefei. Mie pupici!” (p. 103)

–          ”- Servus dragule, ce faci? – Umblu după pizdă, da de tine-i numai gura! (p. 156)

–          ”…mă holbam iar la desenele Indirei. Dar gândurile sunt parșive. Fug și se furișează. Oare și sub sâni sunt desene? Statuie nemișcată, ar fi depins cum pun lumina pe indiancă. Așezând-o în poziții diverse (ho, păcătoșilor!), nici mie nu-mi trecea prin cap altceva decât vouă!  …. Avea pe picior un desen, căruia i-am dat de tâlc abia când l-a ridicat. Un desen lung! … Începea de la labă și se termina la pradă!” (p. 198)

–          ”Băsescu, mai umblat prin lume, apucase să vadă negri de departe, când trecea prin dreptul Somaliei. La momentul acela pirații erau duși la futut, că, dacă era de lucru, Ceaușescu nu l-ar fi răscumpărat, fiind preocupat cu lichidarea datoriei externe. Și uite-așa, pe sula altora, țara asta a dat de dracul!” (p. 199).

–          ”... ideea fixă că are o misiune pe uscat: să i-o sugă licuriciului” (p. 206)

–          ”Adriana Săftoiu, încă tânără și cu sâni țepeni, în poziție puțin oblică spre față” (p. 207)

–          ” – Ce ai tu? – Nefutută, mă! – No, păi…! – Ia-ți gândul… la lipsa mea ar trebui să mă facă poștă un tren de stătuți” (p. 339)

 

 

Filosofie economică socialistă:

 

–          .”.. planurile pe care le gândim înadins mici: să le putem depăși vârtos și să facem lucrurile prost, pentru a ne rămâne loc să ne propunem un mai bine la viitorul plan!” (p. 15)

–          ”Cărămida o aducem noi. Și celelalte materiale necesare. Nu mai trebuie acte însoțitoare” (p. 16)

–          ”Ce furau ei nu rămânea de furat pentru alții” (p. 18)

–          ”… atunci când nu iese planul putem drege busuiocul din hârtii, însă întotdeauna împreună” (p. 24)

–          ”Fostul dumitale coleg este prieten bun al meu. Mi-a spus că l-ai servit domnește. Ți-a rămas dator” (p. 24)

–          ”Am trăit parcurgând câteva cincinale! Zic, am trăit, însă nu le-am trăit că mă sleiau. Îmi furau anii din viață și mă țintuiau locului. … Deși aveam un singur gând pe care-l urmăream cu tenacitate, nu puteam să-i dau viață. Turma însăși din care încercam să scap mă reclama și mă trăgea înapoi, iar zăvozii de pază, prin puzderie de abuzuri, perorând că o fac în binele meu propriu, mă reîncolonau” (p. 27)

–          ”... îi selectau pentru colaborare doar pe slugoii plini de râvnă” (p. 27)

–          ”socialismul era iadul” (p. 28)

–          -”Coada crește. Numai în față!  Laptele nu vine. Gerul se întețește” (p. 30)

–          ”Nu mă suferea partidul. Aveam dosar cu bube: origine socială nesănătoasă!. …Posturile grase le luau neamurile. Restul de posturi, absolvenți de ”Ștefan Gheorghiu” și cu școala neterminată” (p. 37)

–          ”Produceam pe bandă rulantă ace, brice și carice într-o întreprinderea situată la marginea a două orașe, fiind localizați cu sediul în cel mai mic pentru a-i întrema economic indicatorii. În fapt, eram răsfirați în șase județe și puzderie de localități. Mințeam încrucișat. Pe fiecare prim-secretar, pe seama celorlalți cinci. Știam și noi, știau și ei și ne prefăceam, deopotrivă, că nu știm! La centrală aranjam cifrele cu miel și cozonac de Paști, cu castane toamna, cu pom și porc de Crăciun și cu țuică… tot timpul. Ba o bomboană pe colivă, ba câte o piatră de mormânt pentru cei aflași în slijba dracului, chemați la judecata lui Dumnezeu”. (p. 63)

 

 

Cum ne-au apreciat străinii în perioada de tranziție și după

 

–          Martin Kraus de la Ambasada Germaniei: ”Nu s-au prea limpezit lucrurile aici. Sunteți într-o mare întârziere față de majoritatea celorlate țări cu același trecut…

–          DTR : Din păcate, da! Datorită nouă, datorită altora… Simțim… eu am deja experiențe proprii… o anumită izolare… suntem cap de listă la… cum ar veni o listă de așteptare. Nu pare a ne fi decisă soarta de marile curți europene… de americani… Între ciocan și nicovală… Una din cele două unelte este Rusia, neapărat. Ne zbatem… sperăm… avem totuși încredere… Am mai pățit-o din încredere oarbă… Blestem pe un neam mic, strivit între altele mult mai mari…

–          Martin Kraus: Am totuși convingerea că dorința voastră coincide cu interesele mari ale Europei. Veți primi undă verde, dar veți plăti pentru asta! Când, cât, cum? Depinde mai ales de voi!

–          DTR: Martine, îmi permit să-ți spun că așteptările mele, ale multor altora, dinspre partea voastră erau mult mai mari. Nu pomană. Investiții! Sunt prea mici în comparație cu altele. Prea mici în comparație cu puterea voastră financiară. Probabil, fără exodul numeric al plecărilor, era o altă situație.

–          Martin Kraus: În mod cert! Cu aproape un milion de etnici germani, câți am fi putut fi în alte condiții… Dar…” (p. 98 – 99).  (Vezi detalii ale vânzării șvabilor și alte consecințe ale vânzărilor de persoane de etnie germană la: http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html )

 

Din convingerile economico-politice ale ministrului și deputatului DTR:

–          ”… eram ministru și eram hăcuit în Parlamentul reunit cu Legea Bugetului. Ordinul de mărime era cea mai sfântă lege. În ea credeam, cu ea mp apăram de taote poftele și neghiobiile. Dârz, respingeam orice ar fi afectat ordinul de mărime pe care îmi fundamentasem corelațiile” (p. 110)

–          ”A da în ruși era o întrecere națională, dragă tuturor. Patriotism curat. Între timp a devenit contraproductiv” (p. 157)

–          ”Băsescu a încercat cu scuipat! A scuipat extrem de mult, dar n-a umplut Marea Neagră. Învins, a recunoscut spășit că ”Marea Neagră este lac rusesc!” Adânc din cale afară, că nu i se vede fundul și nici epavele flotei, moștenite de la răposatul” (p. 157)

–––––––––––––

Liviu Druguș, 13 iunie 2014, Valea Adâncă – Miroslava, jud. Iași

www.liviudrugus.wordpress.com                                    www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

Toader


 

 * Nu există istorie, ci  doar amintiri selective și subiective

* Povestind despre alții, vorbești, inerent, despre tine. Și invers.

* Doi bucovineni sudați de soartă au trecut deja în cea de-a doua jumătate de secol de prietenie frățească

* Omul are două vieți, dar după 60 de ani înțelege că are doar una

* Ce își pot dori mai mult și mai mult sexagenarii decât un declin lin?…

 

În biblioteca părinților mei, la începutul anilor 60, am găsit și citit o carte intitulată ”O mare prietenie: Marx și Engels” scrisă de doi autori ruși: L. Vidgop și I. Suhotin. Ceea ce am reținut atunci (și acum) din acea carte a fost ideea de prietenie colaborativă, de afinitate intelectuală generatoare de idei noi și de atitudini trecute prin filtrul critic al prietenului, critica prietenoasă fiind suportul solid și real pentru o autentică devenire ascendentă. În clasa VII-a, sub îndrumarea profesorului de limba română Constantin Maximiuc am prezentat în fața colegilor recenzia acestei cărți, dar ideea centrală – conținută în titlu – mi-a fost reper pe parcursul vieții.

 

În urma examenului de admitere în clasa VIII-a, în anul de grație 1963, adică cu exact 50 de ani în urmă, am devenit liceean – visul de tinerețe al bunicii mele – la Liceul nr 2 din Rădăuți, județul Suceava. Deși exista un liceu în orașul Siret, la doar câțiva kilometri de comuna Grămești, unde locuiau părinții mei, aceștia au găsit de cuviință să mă ”deporteze” la peste 30 km distanță, la un liceu ”bun”, cu ”internat” și cu profesori ”serioși”. Cred că era primul an în care s-a dat în folosință clădirea nouă a fostului Liceu de fete (atunci, Liceul nr 2, acum Liceul industrial nr 2), iar diferența dintre vechea și insalubra Școală de la Grămești (unde am urmat clasele V-VII) și noua și luminoasa clădire a liceului rădăuțean era colosală.

 

Paradoxal, nu îmi amintesc colegul sau colega de bancă din primul an de liceu, dar îmi amintesc foarte bine de colegul din spatele meu, Gherasim Toader, care era ”învecinat” cu colegul și consăteanul său din comuna Grănicești, Gafencu Marcel. Am ”conviețuit” în această formulă doi ani și jumătate, până în momentul transferului meu la clasa de ”umanistică”. La internat, s-a ”întâmplat” să ne alegem colegii de cameră după colegialitățile/ vecinătățile din clasă. Fiind ”novici” de clasa 8-a, am fost cazați la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (actualmente Liceul Eudoxiu Hurmuzachi) în dormitoarele mari (circa 20 de elevi). Ruptura bruscă de mediul cald al familiei ne-a obligat să ne ”recreem” familii ad-hoc care să suplinească maslowienele trebuințe de securitate și afectivitate. Ne-am continuat, așadar, la internat, vecinătatea impusă la școală cu o vecinătate liber aleasă. Am ales, Toader și cu mine, paturi vecine și un dulap comun. În subsolul internatului, la sala de valize, și valizele noastre erau ”vecine”. În această formulă predestinată am parcurs toți cei patru ani de liceu. Mai mult, atunci când am fost exmatriculat/ eliminat din internat pentru organizarea unei revolte împotriva pedagogului și a bucătarului șef (fiu și tată), Toader a venit cu mine la gazdă, până când am fost reprimiți la internat.

 

Drumurile  noastre au avut un traseu ce se poate asemăna cu o șosea și o cale ferată care sunt, aproape mereu, alăturate/ paralele, dar care aveau și inerente traversări de nivel: fie șoseaua trecea peste calea ferată, fie calea ferată trecea peste șosea, dar destinația era mereu aceeași sau, oricum, țintele au fost mereu apropiate. De la colegialitatea de bancă de la liceu, la colegialitatea de bancă din sala de meditații, la colegialitatea de dormitor și dulap pe parcursul celor patru ani de liceu a apărut, firesc și nedeclarativ, o prietenie cu adevărat rarissimă și specială. A existat, inevitabil, o primă ”separare”: în clasa X-a trebuia făcută opțiunea pentru clasa ”reală” sau ”umanistă”: deși aveam probleme nu doar cu matematica, ci și cu profesoara de matematică am ales ceea ce alesese deja Toader, adică secția ”real”. După primul trimestru însă, pasiunea mea pentru limbi străine și inapetența pentru matematică și-a spus cuvântul: am fost obligat să trec la ”umaniști”, o clasă cu 26 de fete și patru băieți, moment în care am excelat deoptrivă și la limbile străine, dar și la bruma de matematică a clasei de ”umaniști”. Clasele noastre erau chiar vecine (D și E), iar în fiecare pauză ne întâlneam și ne povesteam ce și cum s-a mai întâmplat prin clasele noastre. Evident, mergeam împreună la masă, la internat, la film sau la teatru, la plimbările de seară. Singura excepție acceptată: când au apărut prietenele…

 

La terminarea liceului, căile/ drumurile păreau a fi definitiv despărțite: eu am ales să dau admitere la Engleză la Universitatea din București (Iașul îmi părea mic față de Bucureștiul deschis spre lume cu care eram obișnuit din vacanțele de vară), iar Toader a ales să meargă la Iași la Facultatea de Științe economice  a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. La București, deși eram convins că voi intra cu brio, inclusiv după susținerea examenului scris, sorții au decis să nu intru nici măcar la oral (concurența era mare, iar concurenții erau – mulți dintre ei – fii de diplomați sau de viitori diplomați. Atunci am văzut pentru prima oară un candidat cu barbă și care fuma pipă în timpul examenului scris…). Mi-am acceptat eșecul neașteptat, iar părinții găsiseră deja o școală postliceală cu profil sanitar la Botoșani, când poștașul îmi aduce o scrisoare de la Toader (singurul schimb de scrisori din viețile noastre). Reușise cu bine la Iași și aflase deja de insuccesul meu de la București. Mi-a scris că au mai rămas 16 locuri neocupate la Economia industriei și m-a sfătuit prietenește să încerc: ce aveam de pierdut? Doar o mică ”problemuță” era: cele două discipline de examen nu mi-au fost niciodată prietene în liceu: matematica și economia politică. Aveam însă o vară la dispoziție, timp în care chiar am învățat cele două discipline (ba chiar la economie m-am pregătit după manualul universitar pentru anul I). Concurența era incredibilă: circa 20 pe loc. Experiența de la București mi-a fost de folos: am luat lucrurile foarte în serios și m-am trezit că am reușit pe locul 18, locul 17 fiind ocupat de un viitor coleg de facultate și de breaslă: Sasu Constantin de la Bălăceana, Suceava. Cei trei care am intrat pe locurile 16-18 aveam exact aceeși medie, de unde și suplimentarea cu două locuri (pentru doi viitori profesori universitari…).  Am mers personal la Grănicești să serbez, împreună  cu Toader, evenimentul regăsirii și reintersectării drumurilor.

 

La facultate, lucrurile au evoluat ”la indigo”, adică exact ca la liceu: colegi de grupă (874), colegi de cameră la cămin, cu paturile alăturate, colegi de dulap, nedespărțiți la școală și în timpul liber. Noutatea era că eu frecventam mai mult cursurile de la filologie (română și engleză, franceză și germană, spaniolă și esperanto). Lipsa mea de la cursuri era suplinită de amabilitatea unei colege care pe lângă faptul că mi-a plătit cotizația la UTC-ul universitar numit UASCR (am refuzat să devin membru UASCR în anul I pe motiv că nu aveam bani, 0, 50 lei/ lună, pentru cotizație. Șefa de grupă și organizatoarea de UTC – Dobre Antoneta-Tony – a găsit soluția ca să nu fiu un paria ”ideologic”, plătindu-mi cotizația și luând cursurile la ”dublu”, dar pe care eu le citeam strict în sesiune J). În timpul facultății, viața de cămin, cu greutățile materiale dar și cu  satisfacțiile spirituale, îndeosebi acelea de a fi împreună, și-a pus amprenta asupra vieților noastre aproape în aceeași măsură ca și școala însăși. Multă lume se miră că eu îi spun lui Toader nu Toader sau Teddy (cum l-au dezmierdat, mereu, colegele), ci Costică, iar el mi se adresează tot cu Costică. Suprabotezul s-a produs într-o cameră de cămin, unde locuiam 5-7 colegi, adesea unii plecând la gazdă, alții completând locurile rămase libere. Într-o seară am constatat că toți ceilalți colegi ai noștri se numeau Costică, mai puțin noi, desigur. Atunci, ne-am auto-”botezat” și noi Costică pentru ca atmosfera de confuzie să fie deplină. Era nostim când unul dintre colegi se adresa altuia și răspundeam cu toții… De atunci și până astăzi ne apelăm reciproc cu numele de Costică.  În ultimă instanță, la fel cum gemenii primesc nume foarte asemănătoare, hotărârea noastră de a avea același nume a fost adoptată și ca o formă de subliniere a egalității depline dintre noi. În urmă cu câțiva ani am încercat să revenim la identitățile noastre străvechi: nu s-a mai putut… automatismul era deja instalat definitiv…

 

În anul III, toți colegii știau că voi rămâne asistent la catedra de Economie politică, la disciplina Doctrine economice a profesorului Mihai Todosia, pe atunci șef de catedră și rector, el fiind (încă) în grațiile conducerii superioare de partid, având posibilitatea să decidă sau cel puțin să influențeze. Toader era vizat pentru catedra de Organizare a profesorului Ioan Hălălău, dar susținerea a venit și din partea profesorului Mihai Todosia. Interesant este și faptul că cei doi mari profesori economiști erau și foarte buni prieteni…

 

Eu am primit repartiție guvernamentală la Academia Română, Filiala Iași pe un post de cercetare la Centrul de Cercetări Economice (coordonatorul Centrului fiind tot profesorul Mihai Todosia, în calitate de rector al UAIC, iar Toader a devenit asistent la Catedra profesorului Ioan Hălălău). Primele mele experiențe didactice au fost tot la Catedra de Organizare a profesorului Hălălău unde făceam seminariile la disciplina Conducerea întreprinderilor, disciplină pe care o numeam, englezește, Management. După ce am refuzat să mai vin la catedra de Economie politică și Doctrine economice, relațiile cu profesorul Todosia s-au răcit, astfel încât încercările mele de a mă înscrie la doctorat la domnia sa au fost mereu tratate cu refuz. De altfel aveam nevoie de o caracterizare din partea organizației de bază PCR din Centru pe care nu realizam că nu o pot avea nefiind membru de partid. Când am încercat să devin membru de partid mi s-a spus că nu mai sunt locuri… Toader era deja doctorand la profesorul Al. Bărbat și lucra intens pentru a se încadra în rigorile doctoranturii. A lucrat sisific și homeric într-o perioadă cu multe angajamente didactice, cu doi copii mici (Ady & Dany) și cu dorința de a face o lucrare bună. Fiind un domeniu relativ tehnic (statistică) se acceptau mai ușor inovațiile decât în domeniile ideologice. Am și acum un exemplar din teza sa de doctorat, împănată cu formule și indicatori sofisticați. În ce mă privește, după ce s-a schimbat șefia la organizația de partid, poziția fiind ocupată acum de un jurist experimentat, care a devenit, după 1989 un excelent profesor universitar (acum pensionar), Maricel Sava, căruia îi datorez acceptarea rapidă în PCR, în anul 1976, am primit invitația de la Directorul Școlii de Partid Iași, lector Ilie Dodea de a deveni asistentul său la cursul de Economie Politică de la UMF (pe atunci IMF). Am acceptat pe loc. Practic țineam și cursul și seminariile. Tot în 1976 am fost acceptat la doctorat la București de prof univ dr Ivanciu Nicolae Văleanu de la Catedra de Doctrine economice de la ASE București. Teza mea a fost pe Gândirea radicală americană și a durat exact…. 20 de ani.  În a doua jumătate a anilor 70 am început să colaborez cu Toader pe teme de cercetare, primul articol comun fiind o … recenzie la o carte a unui francez, recenzie care a apărut, ulterior, în Analele Universității ”Al. I. Cuza”. Atunci, mai ales în procesul redactării finale, am cunoscut, fiecare dintre noi personalitatea culturală a celuilalt: eram doi căpoși/ ambițioși fiecare ținând cu dinții de opinia proprie, de formulările care ni se păreau mai adecvate.  A fost, cred, singurul articol scris realmente în comun. Mărturisesc că, apoi, am tânjit mereu după un asemenea teribil oponent ideatic cu care să dezbat până la ultimele consecințe fiecare cuvânt și frază. Oricum, propensiunile din perioada liceului s-au păstrat până în ziua de azi: Toader – realistul extrem de bine calculat, eu – umanistul romantic și idealist. Cele două trăsături ne-au marcat nu numai în alegerea specializărilor (Toader: Economia transporturilor, ulterior Marketing; eu: Economie politică/ Economie sanitară, ulterior Management/ Managementul sănătății), ci și în alegerea parcursului în viața profesională.  Un ”amănunt” ce nu mai ține de întâmplare, ci de destin: în anul 1976, după ce am așteptat trei ani la rând/ la coadă la apartamentul cu trei camere ce se construia pe Bulevadrul Ștefan cel Mare din Iași, la ședința de repartizare aflu că am apartamentul mult dorit la etajul trei. Deorece chiar în acel an se născuse și al doilea copil am solicitat patru camere. ”Nu avem patru camere în centru. Dacă vreți patru camere, avem în cartierul Alexandru cel Bun, la etajul zece” preciză reprezentantul OJCVL. Am răspuns în aceeași secundă: ”De acord”. Nu știam unde se afla blocul, știam doar că aveam nevoie de patru camere. În momentul în care m-am mutat am constat că soarta mă adusese, din nou, în preajma lui Toader, care locuia cu familia la etajul întâi al blocului de peste drum… Așadar, din nou vecini.

 

Toader a avut, din liceu, niște idealuri care s-au spulberat parțial și s-au împlinit… tot parțial. Profesorul de biologie și zoologie de la liceu, Zăicescu, a insuflat multora dintre noi dragostea față de natură. Drept urmare, iubitorul de natură Toader s-a hotărât, prin clasa X-a să dea admitere la Silvicultură, la Brașov. ”Mă fac pădurar” spunea el, văzându-se deja în uniforma verde și cu pușca pe umăr. Visul nu s-a împlinit, dar iubirea de natură a lui Toader a rămas. Pe oriunde și-a construit căsuțe de vacanță, musai acestea erau cu ditamai pădurea în spate. Altfel, ce fel de refugiu în natură mai era și ăsta?… Deci, ”omul pădurii” își re-trăiește, acum, mereu, visul de pădurar. Un alt vis (secret) al lui Toader a fost actoria. În liceu a jucat diverse roluri în piese alese de profesori. Juca cu pasiune și ardoare, pregătirea pentru spectacol fiind la fel de serioasă ca la un examen greu. Între actorie și silvicultură, a învins pragmatismul și realismul, Toader optând pentru economie – un domeniu care avea o mare nevoie de cadre noi la începutul erei Ceaușescu, un timp al unei incredibile liberalizări în plin comunism. Dar, talentul actoricesc al lui Toader nu afost obturat definitiv. Se știe, managerii/ liderii trebuie să țină discursuri, iar discursurile presupun stăpânirea retoricii, o disciplină fără de care nu poți fi actor bun. Au rămas antologice discursurile lui Toader de la deschiderile sau închiderile festive de an universitar la Universitatea George Bacovia din Bacău, mai ales din perioada în care universitatea a crescut în mod constant și ferm. Într-adevăr, un auditoriu masiv te stimulează, te inspiră și te motivează. Diminuarea auditoriului face inutile orice exerciții de retorică. Dar, spre deosebire de mine (eu nepregătindu-mi niciodată vreun discurs, improvizația fiind, pentru mine, cuvântul de ordine) Toader se pregătea foarte serios, chiar momentele de ”spontană” schimbare de ritm, ton sau atitudine fiind pre-meditate.

 

Schimbarea de regim politic (1989) ne-a găsit aparent la distanță, deși ne întâlneam destul de des. Romanticul de mine a acceptat cu (prea) mare ușurință detașarea la Chișinău (sept. 1990 – dec. 1995) ocazie cu care am neglijat doctoratul, dar tot acolo am finalizat teza, susținută, la București, în 1996. Realistul de Toader a avansat firesc pe scara ierarhică profesională și administrativă, fiind ales șef de catedră și apoi decanul facultății. Dar, din nou izbitoare asemănare de destin: după ce eu părăsisem Iașul pentru Chișinău (unde puțin a lipsit să nu rămân definitiv), aflu că Toader a părăsit Iașul pentru Bacău (unde deja se poate spune că a rămas definitiv).  Revenirea mea, în 1996, la UMF Iași a însemnat o împlinire profesională majoră: conducerea Catedrei de Managementul Sistemelor de Sănătate și a Secției de Managementul Sănătății din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, concomitent cu intrarea în Registrul Funcționarilor publici în calitate de purtător de cuvânt al CAS Iași și cu conducerea Asociației pentru Managementul Sănătății. Aceste trei poziții erau active în anul 2004 când prietenul meu Toader vine la mine cu o propunere cel puțin îndrăzneață: ”Liviule, lasă Iașul, UMF ul și celelalte universități, precum și toate pozițiile de conducere și vino la Bacău la Universitatea ”George Bacovia”!”.  Nici nu vroiam să aud… la început! Dar numai cine nu-l cunoaște nu știe că este suficient ca Toader să-și propună ceva și sigur reușește. Apoi, după runde de discuții și argumentări am acceptat să-mi petrec ultimii 10 ani din viața profesională împreună cu Toader, la Bacău. Je ne regrette rien!

 

Talentul managerial al lui Toader s-a dovedit a fi unul de excepție, el conducând colegial și cu calm universitatea în ultimii 10 ani, dintre care ultimii trei ani au fost ani de criză și de punere sub semnul întrebării a însăși posibilității instituției de a (mai) exista, motivele fiind eminamente exogene. Cu măsuri dureroase dar necesare, conducerea universității insuflă și azi optimism celor tineri. Eșalonul seniorilor se subțiază pe zi ce trece, dar universitatea va rezista prin puterea tinerilor și prin înțelepciunea sfaturilor bătrânilor.

 

Toader s-a afirmat mereu, pe multe planuri, cu o mare forță, dar cu o și mai mare modestie. A fost mereu în avangardă, dar a acceptat cu greu inovațiile sau schimbările insuficient motivate. Conservatorismul său funciar l-a explicat tot el prin originea sa țărănească, de care nu numai că nu s-a dezis niciodată, ci este pentru el prilej de mîndră afirmare. Și-a iubit cu mare devotament părinții, frații, întreaga familie, fiind el însuși un mare și bun familist – familia fiind valoarea supremă a vieții sale și rostul existenței sale terestre.

 

Între mine și Toader există o diferență de vîrstă de un an, dar acest an s-a făcut mereu simțit. Toader a intrat cu an an înaintea mea în UTC și cu mai mulți ani înainte în PCR, a avut funcții manageriale semnificative fiind șef de catedră și decan cu mai mulți ani înaintea mea. Dincolo de faptul că nu am dorit niciodată să am funcții de conducere, modelul pe care mi l-a oferit Toader m-a făcut să accept mai ușor aceste funcții. Dar, indiferent că a fost vorba despre intrarea în organizații, despre primele baluri/ chermeze, despre primele iubiri, despre căsătorie, doctorat, funcții de conducere sau… bunicie, Toader a fos mereu înaintea mea, cu… cel puțin un an.

 

Toader împlinește, la 26 ianuarie 2014 vârsta legală de pensionare, după 43 de ani de activitate dedicată strict universului academic, cu zeci de cărți și sute de articole publicate, cu zeci de mii de studenți care au trecut prin examenele sale, unii dintre studenți urmându-l în plan profesional și managerial. La mulți ani, dragă Toader, acum, la 50+1 ani de când ne cunoaștem. Să fii iubit și respectat în continuare, așa cum s-a întâmplat de când te știu.

 

 

Noiembrie 2013, Bacău  și  Miroslava, Iași

Liviu Druguș

 

www.liviudrugus.ro    www.liviudrugus.wordpress.com     www.facebook.com/liviu.drugus

 

Adaug, în continuare, și urările transmise, de la mare distanță, de către unul dintre colegii noștri din deja celebra promoție ISECO 71 ( http://www.is71eco.site50.net  ), actualmente  proaspăt absolvent (și) al unei Facultăți de Drept din SUA, Nicolae Rașcov

 

Good morning Sir,

 

De la mare depărtare îmi amintesc, mereu, de tine cu dragoste și plăcere. Din fericire, am petrecut multe clipe împreună, deși de multe ori nu ne-am vorbit; doar ne-am văzut pe culuoarele facultății și ale căminului. Pentru mine este o mare onoare și o mândrie de neegalat faptul că am fost coleg cu tine, fiind amândoi parte din întregul corp omenesc supranumit ISECO 1971. Am redesfășurat amintirile din trecut privind, din nou, pozele postate de Maeștrii si minunații noștri colegi, Vergiu și Liviu,  ca să numesc doar câțiva, și regret acum că nu am fost prezent în toate  acestea alături de tine și de toți ceilalți. Ce bine ar fi fost ca acest timp implacabil să rămână înghețat!

 

Și dacă, peste timp, părul ți s-a schimbat puțin, zâmbetul cald, șăgalnic și prietenos, a rămas același. Pentru mine, ești exemplul perfect de om înțelept și cugetat. Calmul tau perfect mi l-am dorit din totdeauna, dar Bunul Dumnezeu nu mi l-a dat. Acest calm demonstrează personalitatea ta bună și caldă, prietenoasă și omenească. De multe ori am fost gelos pe tine pentru adevarata prietenie față de Liviu. Prietenia ta sinceră și colegialitatea ta adevarată arată un caracter onest și profund.

 

Ma alătur cu drag tuturor colegilor care îți vor adresa un mesaj calduros și prietenesc la acest moment culminant din viata ta. Cu ocazia retragerii dintr-o profesiune nobilă de Profesor și din funcțiile de onoare și de maximă responsabilitate (Rector și Președinte al Senatului) îți doresc din inimă viață lungă cu sănătate alaturi de familie, copii și prieteni.

 

Sa ne traiești mulți ani dragă Teddy!

Nicolae (Nicu) Rașcov

San Diego, California, U.S.A.

Noiembrie/15/2013

 

Nota adăgată azi 26 ianuarie 2013.

 

În conformitate cu o reglementare de ultimă oră, adoptată la 30 decembrie 2013, profesorii universitari care împlinesc vârsta de pensionare au posibilitatea de a opta pentru continuarea activității didactice și de cercetare, cu aprobarea Senatului universității. Cu o săptămână în urmă, Senatul Universității George Bacovia din Bacău a aprobat în unanimitate continuarea activității profesorului Toader Gherasim, fără a mai intra în categoria pensionarilor. Prin urmare, atât activitatea didactică, cât și funcțiile de conducere pe care le deține își continuă parcursul lor firesc.  Un bun prilej pentru a-i adresa colegului și prietenului meu de o viață, Toader, ”La mulți ani” în activitatea didactică pe care a îndrăgit-o cu asupră de măsură! (LD)

Profesoratul: vocație, tradiție, ocupație, situație și destin


Amintiri grămeștene (și nu numai)

 

Motto:

 

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc”. Translat în domeniul educației aș putea reformula astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile de impostori!

 

Familia profesorului Druguș Grigore (1923 – 1990)  a ajuns în comuna Grămești din județul Suceava (toți cei patru membri ai familiei fiind intim legați de Școala generală din Grămești cu 7 clase) într-o toamnă frumoasă și plină de speranțe, în anul de grație Una Mie Nouă Sute Șaizeci. Emilia Druguș (fostă Marian, născută în anul 1928) primise o moștenire de cca 30 ari de pământ la poalele dealului Cudrina (o fi venind numele de la vreo Codrina?), în apropierea pomătului care adăpostea fostul conac boieresc, pe atunci sediul GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, traducere și transpunere faptică după rusescul/ sovieticul kolhoz). Subsemnatul, Liviu Druguș (n. 1950), tocmai trecusem în clasa V-a, iar fratele meu, Mircea Druguș (n. 1948), în clasa VII-a. Camionul care ne adusese tot calabalâcul de la Șarul Dornei plecase în grabă, iar noi am înghesuit lucrurile în casa nouă din chirpici care nu avea nici geamuri, nici uși. Prima noapte am dormit cu toții pe jos, alături de stratul de pere ce urmau să se coacă deplin mai înspre Crăciun.

 

Profesorul Grigore Druguș a predat matematică și fizică la ciclul V – VII, iar învățătoarea Emilia Druguș a predat la clasele primare ale Școlii din Grămești, inclusiv la Școala din Bălinești (navetă cu bicicleta). Preocuparea pedagogică principală a părinților mei era să nu ne favorizeze cu nimic în raport cu ceilalți colegi de clasă, dar să ne facă să ne placă să citim. Severitatea și corectitudinea profesorului Grigore Druguș erau proverbiale. Un exemplu: acasă mă întreba dacă mi-am făcut temele. Odată am mințit, dar era vizibil că nu le făcusem, devreme ce mă jucasem toată dupăamiaza, până seara târziu. Nu exclud o posibilă verificare a ghiozdanului… A doua zi, la ora de matematică: ”Elev Druguș, la tablă! Arată cum ai rezolvat problema pentru acasă!”. Evident, nu am știut, am luat nota 4, iar acasă mă întreabă, ca și cum nu ne văzusem deloc la școală: ”Ai luat vreo notă azi?”. ”Da, un patru la matematică”. După care a urmat discursul moralizator, dublat de corecția fizică… Din păcate, excesul de preocupare pentru matematică din partea tatălui meu m-a făcut să ocolesc acest obiect de studiu, inclusiv la liceu. Dar tot profesorul Druguș a fost salvarea mea atunci când a trebuit să pregătesc admiterea dură la facultate, în toamna anului 1967. După ce pe tot parcursul liceului știam că voi face filologie (neglijând matematica, atâta câtă se făcea la secția de umană), după ratarea admiterii la Filologia (secția engleză) de la Universitatea din București, am aflat de la un prieten că au mai rămas 16 locuri la Facultatea de Științe Economice de la Iași. A trebuit să pun la punct, în două luni, două materii pe care le neglijasem total în liceu: matematica și economia politică. Aici rolul părintelui profesor de matematică a fost decisiv și am reușit cu o medie de aproape 9, pe locul al 18-lea, la egalitate cu locurile 16 și 17! Ca o curiozitate: colegul care m-a anunțat că mai sunt locuri la Iași pentru sesiunea din toamnă (Toader Gherasim) a devenit profesor universitar de marketing la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, apoi rector la Universitatea George Bacovia din Bacău, iar colegul ”de suferință” care a intrat tot la ”suplimentare”, pe locul 17 (Constantin Sasu) este profesor de marketing la Universitatea Al. I. Cuza. Doar eu am devenit profesor de management, după ce am predat zeci de discipline (economie politică, economie sanitară, comunicare și relații publice, finanțe internaționale, management general, managementul informării și comunicării, metodologii de cercetare, managementul cercetării, managementul serviciilor etc.).

 

Pot spune, în cunoștință de cauză și cu respect față de adevăr, că mama mea avea un simț pedagogic mai dezvoltat și mai aplicat. Îi plăcea mult să citească și chiar citea în timpul rămas ”liber” după multele ore de la școală și mâncare-spălare pentru patru persoane… Mi-a cumpărat mereu cărți în format mic și cu litere mari, dar asta nu era totul… Prin clasa IV-a citeam Mark Twain și Shakespeare, cu precizarea că pe Twain chiar l-am înțeles… Când am împlinit 15 ani, părinții mi-au făcut o frumoasă surpriză: o bibliotecă din placaj de bună calitate, construită de un vecin, bun tâmplar,  Ghe. Horodincă.  Biblioteca o am și azi, după ce am mărit-o pentru a ocupa exact un perete lung de sufragerie de bloc. Azi ocupă un perete de garaj, iar multe dintre cărțile care o umplu sunt cărțile copilăriei mele.

 

Mă punea mama să povestesc ce am citit și, voit sau nu, mi-am dezvoltat simțul sintezei și al conciziunii, povestind. Evident, o mulțime de cuvinte necunoscute apăreau și mă țineam mereu de mama: ”da ce înseamnă cuvântul ăsta?”. La început primeam explicații, dar după clasa a V-a am avut un Vocabular de cuvinte necunoscute, pe care îl completam cu explicațiile primite fie de la profesorul Maximiuc, fie de la mama. S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționare, nici la profesorii mei. Citind multe cărți cu aventuri pe mare, am găsit cuvântul ”zbaturi” pe care l-am deslușit abia cu câțiva ani în urmă (o roată cu palete care făcea barca/ vaporul să înainteze). Mama mi-a spus odată, tot prin clasele primare, că ar vrea să mă vadă scriitor… Mai mult, mă stimula să scriu, după mintea mea… compuneri. Într-o vară călduroasă dinaintea clasei a VII-a, mama m-a trezit de dimineață devreme să descriu un răsărit de soare… Desigur, și eu și mama aveam în minte minunatele descrieri sadoveniene, dar ceea ce am scris – pe ultima filă a unui caiet de dictando – a fost ceva între sinistru și penibil… Vroiam să nu imit pe nimeni, dar nici vreo idee originală, sau vreo metaforă care să bucure cititorul nu-mi venea… Atunci am învățat că fără inspirație, geaba transpirație… Oricum, fiind foarte exigent cu mine am devenit, la maturitate, un hiperexigent cu alții. Cine nu crede nu are decât să citească blogul meu de recenzii (www.liviudrugus.wordpress.com) unde laudele sunt doar mici bandaje care să facă suportabile usturimile criticilor…

 

Când am fost invitat, în anul 1972, la București, să devin ziarist la Revista Economică mi s-a cerut să scriu ceva: am scris un fel de crez în care propuneam înființarea criticii de întâmpinare pentru cărțile de specialitate. Același lucru îl propun și îl practic și azi. (Asta se întâmpla după ce refuzasem postul de asistent la Catedra de Economie politică. Mirajul bibliotecilor bucureștene și ideea de a lucra în presă mă fascinau. S-a întâmplat însă turnura ideologică din 1972, când dosarele trebuiau să fie, din nou – ca în anii 50 – impecabile. Or, eu nu eram nici membru de partid, iar bunicii mei basarabeni construiau, prin muncă silnică pe 20 de ani, comunismul sovietic în Siberia, împreună cu majoritatea membrilor săi de familie. Faptul că bunicul a fost primar la Cuizăuca, iar un văr al bunicului, Plăcintă, – prefect de Orhei erau, cred, cunoscute de tovarășii de la cadre (mai puțin de mine) și nu cadrau cu noua viziune a lui Ceausescu după vizita din Asia. (Printre altele, fie spus, ”Revista economică” s-a contopit atunci cu ”Probleme economice” și a dat o nouă revistă ”Tribuna economică”, cu personal puțin și …bine ales).

 

Tot mamei îi datorez plăcerea de a scrie, dar visul de a deveni ziarist profesionist s-a împlinit abia după 1990 (fiind angajat – de la înființare până la desființare – la cotidianul editat de Parlamentul Republicii Moldova, ”Sfatul Țării” din Chișinău). Tot la Chișinău am înființat și condus revista ”Economica” (apare și astăzi), iar la Bacău am înființat și condus semestrialul ”Economy Transdisciplinarity Cognitionwww.ugb.ro/etc) revistă inclusă în bazele de date internaționale. Pot spune că fascinația cărților și a ziarelor, a cuvântului tipărit în general, m-a făcut să fiu mereu atras de ziare și edituri. În anii de după terminarea facultății am scris primul meu articol la ziarul județean ”Flacăra Iașului” intitulat ”Informație și decizie” (pe care l-am reprodus aidoma în blogul meu la adresa https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/ ). Chiar dacă am introdus (la cerere!) citatul din ”tovarășul”, pot afirma azi că ideile din acel articol au stat la baza Metodologiei Scop Mijloc, (fostul Binom Scop Mijloc pe care îl predam la Medicină în anii 80) și sunt perfect valabile și astăzi. Mai amintesc aici câteva episoade legate de presă. Cu câțiva ani înainte de fatidicul 89 (și despre care unii colegi de la UMF vorbeau cu circa cinci ani mai devreme…) am încercat să devin ziarist. M-am interesat la colegii ziariști și am aflat că pentru asta trebuie să urmezi facultatea de profil de la Academia de Științe Sociale și Politice Ștefan Gheorghiu de la București. ”O urmez, dacă asta e condiția”, m-am entuziasmat eu. ”Da, dar acolo trebuie să mergi doar cu recomandare de la județul de partid…”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut audiență la șeful propagandei, tovarășul Alecu Floareș. M-a primit, m-a ținut la ușă și m-a întrebat sec: ”Ce doriți?” ”O recomandare pentru Ștefan Gheorghiu. Vreau să mă fac ziarist”. Buzele subțiri, privirea tăioasă de după ochelarii de bună calitate anticipau răspunsul negativ: ”Da mata știi ce dosar ai?” ”Nu”, zice naivul din mine. ”Mai bine așa, nu avem ce discuta.”.  Asta a fost tot, dar primul ziar care mi-a solicitat colaborarea după 1989 a fost ”Neamul românesc” (fondat de Iorga). Am scris (gratuit, evident, din entuziasm și plăcere de a scrie ce vreau) toate editorialele și alte articole până la plecarea mea la Chișinău, în august 90. Și ca să închei acest episod legat de presă, mai amintesc o fază legată de anii mei de cercetare. Șeful meu de atunci (conf Cosmovici, de la Psihologie) mi-a solicitat, tot prin 1972, cred, un articol pentru revista ”Cronica”. ”Pe ce temă?”, întreb eu. ”Orice”, mă încurajează șeful. ”Să vedem cum scrii”. Trebuie să recunosc că trezirea/ deșteptarea/ înviorarea făcută de Ceaușescu, cu planuri mărețe și dorințe de reconstrucție a țării m-au prins. Nu eram prea priceput la ideologie. Dimpotrivă. Mi-am amintit atunci un titlu al unei cărți scrise de Engels, ”Ideologia germană”. Chiar dacă nu aveam niciun fel de studii pe teme de politologie și filosofie politică am simțit că naționalismul ceaușist era un mod adecvat pentru România de a-și afirma ”independența față de frații mai mari de la Răsărit” (fapt agreat de majoritatea românilor atunci, îndeosebi după episodul 1968, cu Primăvara de la Praga). La cei 22 de ani nu cred că aveau pretenții prea mari de la mine… În fine, peste câteva zile am venit cu articolul intitulat ”Ideologia română”, o pledoarie în favoarea unei căi proprii de dezvoltare, desigur, o cale socialistă… Profesorul Cosmovici a luat articolul, a dat din cap a nemulțumire, apoi a luat articolul și mi l-a prelucrat: cred că a tăiat masiv și a adăugat de la el sau de prin documente… În primul rând, titlul meu, de care eram foarte mândru, dispăruse și în locul lui era un titlu nou: ”Ideologia PCR – marxism creator”. N-am avut de ales, și am acceptat propunerile ”cenzorului” meu… Fără să am pretenții de dizidență ideologică (s-a dovedit deja, după lovitura de stat din decembrie 89, că majoritatea dizidenților erau securiști) am avut mereu o tendință, deloc ascunsă, de a aduce ceva nou, de a mă îndepărta de frazele suprauzitate și răs-tocite. Oricum, nu mă așteptam ca băieții de la CIA însărcinați cu revista presei ”neortodoxe” din țările Estului bolșevizat să includă în catalogul lor o traducere a unui articol al meu despre ”Educație”, și nevoia reformelor în sistem, publicat tot în revista ”Cronica”, traducerea fiind făcută integral în limba engleză, inclusiv cu nelipsitul citat din ”tovarășul”. Linkul la această culegere de articole realizată de CIA este, probabil, în recenzia făcută de mine cărții lui Larry Watts (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/) sau, oricum, într-una dintre postările mele pe blogul de pe wordpress.com

 

*

*                               *

 

Eu am avut șansa vieții mele de a fi repartizat la clasa V-a B a Școlii generale din Grămești, unde diriginte era profesorul de limba română și muzică, Costache Maximiuc. Stilul său pedagogic, iubirea sinceră și reală pentru elevi, vocea caldă și atitudinea părintească l-au transformat pe ”tovarășul” profesor Maximiuc în Domnul Trandafir al școlii noastre, adică în profesorul model, adorat de elevi, colegi și părinți. Am avut o reală plăcere să-l întâlnesc pe iubitul profesor C. Maximiuc la evenimentul organizat de colegul de clasă și prietenul meu Vasile Amariei (un alt produs marca ”Maximiuc”, actualmente învățător foarte apreciat la Școala din Grămești), în anul 2011 (?), mai exact la sărbătorirea centenarului Școlii din Grămești, apoi am mai vorbit la telefon cu profesorul în dese rânduri, ultima oară cu câteva zile înaintea morții sale (2012). Am scris atunci (11 august 2012) câteva rânduri despre dascălul meu exemplar, și le-am postat pe blogul meu de recenzii și articole, articolul fiind intitulat ”Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/). (Atașez acest articol la Anexa 1). Și, cum marile spirite se întâlnesc și se însoțesc, soția profesorului C. Maximiuc, doamna Maria Maximiuc, a fost profesoara noastră de geografie, fiind, de asemenea, o prezență delicată și o persoană dedicată profesiei de pedagog. Aflată acum la Vatra Dornei, localitate care a fost realmente înnobilată de prezența hiperactivă a omului de cultură C. Maximiuc, doamna profesoară îi cultivă, cu pioșenie, amintirea.

 

Așadar, am crescut într-o familie de profesori, iar la școala generală (acolo unde se pun temeliile pregătirilor viitoare) am avut norocul să am profesori de excepție, dedicați profesiei, talentați și iubitori de viitor, adică de noi, cei în mijlocol cărora urmau să trăiască și ei, împreună cu produșii muncii lor. Am precizat această ultimă dimensiune a unui profesor adevărat, cu apăsarea sufletească dată de faptul că profesoratul este, actualmente, majoritar transformat într-o simplă ocupație (un ”job”). Vocația este o pasăre rară, mulți dintre educatorii României de azi având o bună parte a vinei morale de a scoate elevi și studenți nepregătiți, simpli posesori de diplome și certificate, debusolați și nepregătiți pentru viață. ”Asta-i situația!”, spunem mulți dintre noi, dar ”situația” este, totuși, în mâinile noastre.

 

Se spune că profesoratul este și o problemă de tradiție, nu doar de vocație. Aici aș comenta puțin. Tradiția apare îndeosebi dacă există și vocație. Un exemplu: un alter ego al profesorului Maximiuc de la Școala din Grămești a fost profesorul meu de limba română de la Liceul nr 2 (fostul Liceu de fete) din Rădăuți (1963 – 1967) profesorul de vocație Neculai Hlinschi (fiica sa fiind profesor universitar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău, iar nepoata sa fiind conferențiar universitar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați). Se poate spune că și vocația este ereditară. În ce mă privește, lucrurile au stat puțin altfel. Iubirea mea față de limba română (apoi și de limbile străine) era condiționată de faptul de a NU deveni profesor. Salariile mici și corectitudinea părinților mei (adică neprimirea de surse suplimentare de existență) a făcut ca imaginea vieții de profesor, pentru mine, să fie una de subzistență, de supraviețuire, chiar de sărăcie.  În clasa XI-a, diriginta clasei a făcut un sondaj în privința profesiilor pentru care am dori să optăm. Am scris, pe un petec de hârtie: ”Nu știu ce profesie voi alege în viață, știu doar că nu voi deveni profesor!”. Totuși, profesoratul mi-a făcut mereu cu ochiul, iar eu n-am mai putut să-i rezist. În anul III de facultate rectorul de atunci, șef de catedră la Doctrine economice, profesorul Mihai Todosia, mi-a dat cheia de la catedră și mi-a ”pus la dispoziție” toți colegii lui de catedră pentru a traduce cărți din engleză… Toți colegii mei știau că voi fi urmașul profesorului la catedră (mai puțin eu…). La repartiție a apărut o problemă: nu eram membru de partid pentru a intra la Catedra de Economie Politică și Doctrine economice. Drept pentru care am luat post de cercetător stagiar la Academia Română, Filiala din Iași, Centrul de Științe Sociale. Peste un an profesorul Todosia mi-a transmis printr-un coleg să vin la Catedră și să-mi fac dosarul pentru a intra în învățământ. Ceva m-a îndemnat să nu merg… În replică, încercările mele ulterioare de a deveni doctorandul profesorului Todosia s-au încununat de …insucces. Piedica venea, formal, de la organizația de bază PCR de la Academie care nu mi-a eliberat recomandarea pe motivul simplu că nu eram membru de partid. Ca o ironie a sorții, intrarea mea în învățământ s-a datorat directorului Școlii de Partid din Iași, Ilie Dodea, pe atunci lector suplinitor la disciplina de Economie Politică din  cadrul Catedrei de Științe Sociale a Institutului de Medicină și Farmacie (actualmente Universitatea de Medicină și Framacie ”Gr.T.Popa” Iași), prieten apropiat al lui Ion Iliescu.

 

Așadar, dincolo de tradiție, vocație, ocupație sau situație, profesoratul poate fi și o problemă de… destin. Deloc întâmplător, promovarea mea a fost mereu blocată, deși aveam titlul oficial de lector universitar, salariul meu a fost mereu de asistent universitar (până în 1990, când am acceptat detașarea mea la Chișinău, la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Neculai Testemițanu”, revenind în țară în decembrie 1996). … Dacă tot am amintit  de activitatea mea la UMF Iași (1976 – 2004, iar din 2004 până în prezent, profesor asociat la această universitate) amintesc că am propus, în 1984, introducerea disciplinei de Economie sanitară, în detrimentul orelor de Economie politică, care se preda, de atunci, doar un semestru în loc de două semestre). La Facultatea de Bioinginerie Medicală a UMF Iași am condus Catedra de Managementul Sistemelor de sănătate și am predat discipline ca Managementul informației, Economica sănătății și Managementul sistemelor de sănătate. Am plecat de la UMF în anul 2004, la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, pentru un post de conducere, dar și pentru libertatea de a organiza și de a participa la conferințe științifice internaționale. Amintind despre activitatea mea la UMF nu pot ocoli faptul că, în calitatea mea de singurul specialist din România pe Economica sănătății (fiind inclus ca atare, prin anul 1988, în anuare europene de specialitate) am fost contactat de firma SOIKOS din Spania pentru a participa la proiectul de reformă a sănătății din România (1995-1996). M-am implicat mult, am muncit mult pentru primul meu salariu ”european” (la Chișinău aveam un salariu de 6 dolari pe lună, aici am negociat pentru 600 dolari, deși colegii europeni din echipă aveau salarii de mii de dolari…). Doar un lucru vreau să spun celor care vor zice ”Halal reformă ai făcut! Să-ți stea în gât!”: primul pas în reformarea sistemului de sănatate sovietic de la noi nu s-a făcut încă: acest prim pas, fără de care ceilalți pași sunt doar frecții la piciorul patului de spital, era introducerea cardului de sănătate, lucru perfect posibil în anii 1997 – 2000, când s-a trecut la aplicarea acestei reforme, pe baza noii legi a sănătății. Așadar, orice discuție despre reformă în domeniul sănătății este în zadar atât timp cât monitorizarea fluxurilor financiare este blocată din interese politice evidente.

 

Apropos de participarea mea la acest proiect. Mi-am demonstrat, mie, încă o dată, că vocația mea de bază este cercetarea, apoi jurnalismul și abia în al treilea rând profesoratul. De fapt, cele trei se întretaie și formează un tot unitar. Dacă nu faci cercetare nu ai cum să fii profesor adevărat. Poți fi, cel mult, tutor și examinator/ evaluator, dar profesor nu.

 

Pe data de 6 ianuarie 2015 cariera mea didactică se va încheia și nu voi cere niciun fel de prelungire…

 

 

NOTA:  Am scris acest fragment de Amintiri legate de perioada mea de elev al Școlii generale din Grămești la amabila invitație a doamnei Fevronia Jolobai, educator cu care orice școală/ liceu s-ar putea mândri.

 

Pentru conformitate

 

Prof univ dr Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia din Bacău

 

comuna Miroslava, județul Iași  21 august 2013

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anexa 1

 

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate, om desăvârșit

 

In memoriam

 

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea – de catre tinerii (viitori) profesori – a unui model de urmat, a unui model de admirat, si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logicii si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar maaaare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

 

Liviu Drugus Miroslava, județul Iași  11 august 2012

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com