liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: UMF Iași

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (4)


 

de Liviu Druguș

Primele trei părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

Spuneam, în episodul anterior, că Aurora se descrie pe sine, atât direct – povestind despre ea – dar îndeosebi prin modul în care îi descrie pe ceilalți. După ce capitolul 2 a fost unul dedicat semnificativ monologului confesiv al Iuliei (cu scurte alternanțe dialogale cu Radu), capitolul următor (al treilea) este un monolog narativ al Aurorei cu privire la ceilalți cinci membri ai sextetului, dar și despre propria sa viață.

Autoarea dedică trei pagini povestitoarei însăși, care nu se autodescrie, ci povestește trei vise ale unei dimineți după o seară lungă și obositoare petrecută la Lăptărie. ”M-am trezit cu gura coclită. Încă o dimineață cu venin în cerul gurii, mi-am zis, ca un venetic forțat să înghită prea mult românism pe stomacul gol” (p. 40). Comparația este ușor șocantă, dar interesantă. Nu poți face un patriot autentic dintr-un străin abia venit în țară, turnându-i în cap argumente pentru care ar trebui să iubească România, la fel cum nu poți fi fericit și a doua zi după ce ți-ai turnat în stomac mai multe lichide euforizante. Pe scurt, est modus in rebus! Moreno era bun pentru ceilalți care-și povestesc (psiho)dramele vieților lor, dar pentru Aurora – în cazul de față – ar fi fost mai bun Freud cu ale sale interpretări ale viselor. Aurora are – succesiv – trei vise total distincte, ca și cum în ea ar fi sălășluit trei personalități diferite: primul vis este un oraș distrus, părăsit, pustiu (vis pe care îl am și eu adesea – posibil și mulți alții); al doilea vis are ca elemente definitorii: gară, război, soldați urmat imediat de oraș-civili-cale de ieșire-zbor (zborul fiind asociat, în psihanaliza freudiană, cu dorințele sexuale refulate); al treilea vis este compus din: luciditate–Aurora bărbat–ocean–casă pe plajă-crimă–siluetă umană–teamă–imposibilitatea de a decide dacă era victima moartă sau călăul în viață. Autoarea rezistă posibilei tentații de a interpreta visele lăsând asta amatorilor/ specialiștilor/ cititorilor. Interesant este că trezirea are loc cu chipul Iuliei în minte (ceea ce sugerează că psihodrama nu este doar un proces de curățire, ci și un transfer de personalitate sau de tensiuni ale povestitorului asupra celorlalți). Oricum, tot amintirile despre Iulia ocupă peste cinci pagini, făcând din ea punctul de reper al grupului. Doar Iulia – frumoasa vampă totală – merita o analiză cauzală a nefericirii ei. Sintetizând, Aurora conchide că  IuliaEste emanația propriei frumuseți, dureros de conștientă de sine” (p. 43), respectiv că ea este ”Exemplul viu pentru ce se întâmplă când educația frânează vocația” (p. 44). Radu a venit și el cu o descriere: ”O pasăre exotică închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46). Admirația Aurorei față de Iulia (de fapt, pentru frumusețea și inteligența cu care a dotat-o natura, mai puțin instrucțiunile de folosire ale acestora, care au fost greșite) o face să o compare cu ”o altă Evită, capabilă să împingă în fața istoriei un nou Peron!” (p. 44).  De ce admirăm ceea ce admirăm? Cred că este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea. Răspunsul meu este: admirăm ceea ce ne place, dar nu avem sau nu putem avea/ fi. Prin această cheie am citit descrierea Iuliei cea capabilă să seducă și să devoreze aproape pe oricine (comparația cu ”călugărița” – femela care își devorează masculul la împerechere, este una bine aleasă). (Vezi despre insecta numită Călugărița: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa ). În buchetul de comparații cu care este gratulată Iulia, Aurora mai adaugă (pe lângă Evita Peron, Jeffrey Dahmer, Călugărița și adjective/ atribute ca: histrionică, seducătoare, nesatisfăcută, pasăre exotică, plantă carnivoră etc. ): , Mesalină, Veneră madonă – respectiv o reînviere a ceea ce a fost odată curva sfântă numită și azi doar cu o singură calitate: Sfânta Teodora).  Iulia pare a fi transpunerea în viață a idealului modernist parizian, a acelui model de femeie liberă până la libertinajul deplin. În context, cu rol explicativ redau opiniile unei (alte) autoare (Elena Prus) despre paradigma feminină europeană a zilelor noastre: ”Modelul pariazian (francez/ franțuzesc): Ea se autoconstruieşte, se autoimpune şi, uneori, se autoeroizează în propriile scenarii. Ea este interesantă prin constituirea unor multiple și originale strategii de identificare, stratageme de afirmare, tactici de reuşită. Vom constata în actualitatea imediată a contemporaneităţii că iarăşi sunt în vogă calităţile feminine franceze: feminitatea şi seducţia; independenţa, curajul şi energia, care anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii etc. Femeile de la noi mai dau prioritate eticului asupra esteticului. Dar generaţia tânără se apropie vertiginos de paradigma europeană. (vezi: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html )

Profesoară de geografie, Aurora prezintă, ca într-un catalog de evaluări strict calitative, notele caracteristice ale fiecăruia dintre membrii grupului: fizionomii, studii, profesii, relații, calități și defecte, vorbe de duh, comparații cu figuri și nume celebre, psiho-analize, amintiri etc. Este un mod interesant de a prezenta personajele prin alternanțe ale imaginilor individuale cu cele de grup, jucând la limita granițelor unor discipline (adesea, beyond the borders/ limits) care studiază asemenea ipostaze umane (sinele și socialul, individul și grupul, eu și ceilalți). Penelul descriptiv al autoarei/ Aurorei glisează  de la psihologie la sociologie, de la pe axiologie la existențialism, de la descrieri directe la altele metaforice (unde numele celebre ale altor personaje literare/ istorice/ artistice etc. au un rol important de jucat). Viața ca joc de roluri nu este cu mult mai ușoară sau mai confortabilă în comparație cu viața văzută ca fiind formată din faptele fruste ale realităților mundane. Jocul psihodramatic al personajelor are loc mereu sub teama apariției sau agravării unor tensiuni psihice morbide. Autoarea a folosit – în acest prim ”sfert” al cărții – de cel puțin trei ori cuvântul ”schizofrenie”, probabil cu intenția de a sugera că nevrozele, isteriile, tensiunile interioare, fobiile și tristețile personajelor frizează, mai mult sau mai puțin, boala psihică. Un coleg și prieten al meu de la UMF Iași ne consola pe toți cei prezenți, dacă unul   dintre noi făcea ușoare sau directe referiri la insanitatea mentală a cuiva, spunând: ”stați liniștiți, toți suntem plecați/ duși; doar intensitățile diferă”. Ceva asemănător se întâmplă și în grupul celor șase: teama de a nu o lua razna, de a nu ceda la varii presiuni interne sau externe îi face pe cei neîntâmplător întâlniți să se confeseze, să se descarce, să povestească pur și simplu. Unii se considerau, evident, mai sănătoși la cap ca ceilalți.

Scrierea unui roman (vezi și ”Cum să NU scrii un roman”  http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29 ) este, adesea, o descărcare/ o defulare, o tentativă de salvare personală prin efort psihic individual, dar noile tehnici de scriere (cooperative writing, collective writing etc.) sugerează că o asemenea întreprindere poate fi și una colectivă, nu doar personală. (Eu unul sunt interesat de așa ceva, dar unele cazuri de collaborative writing pe care le-am experimentat – pe teme manageriale – nu au reușit tocmai datorită evantaiului prea larg al deosebirilor de opinii, stiluri, finalități etc.). ”George Călinescu cerea criticului să fi ratat, în prealabil, cât mai multe dintre genuri – poezia, proza, teatrul, pentru a avea o cunoaştere din interior a compartimentelor literaturii. Ajung să-l înţeleg mai bine pe Paul Valéry care scria că autorul este creaţia propriului text. Și actul critic este unul de creație, însă natura lui este euristică. Dar şi raţiunea trăieşte din pasiune” scrie Elena Prus, și cred că în citatul de mai sus există multe adevăruri concentrate (vezi interviul la: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html ). Pot mărturisi că și scrierea unei pseudorecenzii are tot valoare terapeutică (în primul rând), fiind un mod de ordonare a gândurilor, de verificare a sensurilor celor mai acceptate ale cuvintelor și a intențiilor autorului, de cunoaștere a unor felii noi de realitate sau de ficțional. Din păcate, cel de-al doilea motiv pentru care scriu aceste pseudorecenzii – dialogul cu autorul și cu alți cititori – este unul a cărui finalitate este cvasinulă. Realizez că scriitorii scriu îndeosebi pentru faimă și bani (altfel ar publica textele lor doar pe bloguri și pagini de FB, așa cum fac eu), drept pentru care nu au timp de dialog, cu atât mai mult dacă laudele sunt mici, iar observațiile critice – pe măsură.  Totuși, scrierea cărților ar putea avea mai multe și absconse motivații. Una dintre acestea ar putea fi și optimista formulare a lui Cioran: ”Creația este o salvare temporară din ghearele morții”. Închei aici această minidigresiune subliniind că am (re)citit cartea în această cheie terapeutică: dacă comunicare nu e, nimic nu poate fi îmbunătățit în relațiile dintre oameni și în viața fiecăruia în parte. Drept pentru care, luciditatea cioraniană apare ca o binevenită împăcare.

Iată situația nivelurilor de comunicare între cei care formau grupul celor șase: bărbații (Radu și Cristian) sunt axați pe afaceri, dar nu prea comunică între ei devreme ce unul (Radu) era eminent doar în mânuirea conceptelor manageriale și de business, iar celălat (Cristian) era foarte abil în în mânuirea (ca să nu spun managerizarea) miliardelor; celelalte perechi se aseamănă, dar și deosebirile apar, drept pentru care doritul dialog nu este decât o sumă de monologuri (mai mult sau mai puțin paralele/ secante: Iulia și Zina sunt frumoasele grupului, mereu în centrul atenției, dar fiecare își gestiona diferit înzestrarea personală: Iulia – vampă neostoită, fără studii, căsătorită cu un babalâc bogat, dar tot nefericită datorită managementului părinților ei (după mărturisirea ei), precum și a propriului management; Zina – femeia de afaceri de succes (dar de mică anvergură), frumoasă – dar care știe să-și gestioneze frumusețea, având ”trecere” atât la bărbați cât și la femei, fiind acceptată peste tot datorită energiei sale pozitive pe care o iradia cu dezinvoltură în jur. În consecință, frumoasele mai mult se concurează decât dialoghează. În fine, Ana și Aurora excelează prin discreție, spirit critic, modestie, fiind și ceva mai altruiste decât celelalte, dar comunicarea dintre ele înseamnă mai mult bârfe ocazionale și scenarite neconfirmate. Ana este o pragmatică, destul de bogată și ea,  rentieră, dar care depindea în plan psihic de sprijinul Aurorei. În concluzie, financiar vorbind, cinci personaje sunt bogate sau foarte bogate, în timp ce Aurora/ povestitoarea nu se poate lăuda deloc cu așa ceva. Ea este doar un observator, nefericită în dragoste și fără surse solide de venit. Avem, astfel, grupul CR IZ AA  pe deplin definit, cititorului nerămânându-i decât să-și spună: interesante figuri, oare ce destine vor avea în roman? Înainte de a avea răspunsurile autoarei, se prefigurează deja un criteriu de selectare a personajelor și un ax în jurul căruia se poate declanșa o interminabilă discuție existențialistă: criteriul de selecție este BOGĂȚIA (banii), iar discuția este pe eterna temă: aduc banii fericire sau ei sunt doar o iluzorie șmecherie vulpească a vieții?

Aurora (pre)simte – și chiar scrie în câteva momente din roman – că viața omului este o chestiune de management/ gestiune/ organizare/ armonizare scopuri-mijloace/ comportament (i)rațional/ moralitate etc. (Ex. ”Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite…” (p. 43). Oricum, viața bate câmpii, așa încât orice om viu este liber să-i bată și el, inclusiv să inventeze, mereu-mereu, noi ”științe” (cu tomuri foarte groase și bibliografii pe măsură) care să fericească poporul (ca de exemplu ”știința” numită Management).  Pe scurt, destinele celor șase personaje confirmă că este perefct posibilă o grilă de analiză a vieților oamenilor (respectiv managementul acelor vieți) concentrată pe triada scopuri-mijloace-adecvări între scopuri și mijloace. Și încă un lucru: managementul (cel redus la câteva adevăruri, nu cel din tomurile groase) nu are neapărat legătură cu economia/ finanțele/ banii/ băncile/ creditul/ prețurile/ costurile/ afacerile businessmenilor, ci are doar legătură cu viețile oamenilor care iau decizii în ceea ce îi privește pe ei și pe ceilalți oameni. Desigur, întrebarea (una dublă!) pe care oricine o poate adresa administratorilor sistemelor de educație din lumea contemporană este: de ce se studiază managementul doar în facultățile cu profil economic (cu un număr mare de ore alocate, pe măsura tratatelor supersavante de Management) și de ce nu se studiază managementul/ comportamentul uman (doar) la nivel de gimanziu sau de liceu? La fel cum gramatica se studiază doar în preuniversitar, la fel și managementul ar trebui să fie parte a studiilor generale, fundamentale, comune fiecărui adolescent care urmează să intre în viață pe propriile picioare. Monologurile personajelor cărții confirmă faptul că – în loc să ofere cunoștințe pentru viață, pentru un management care să aducă bucurii și satisfacții (inclusiv la școală) – școala (noastră) este încremenită în proiecte premoderne și moderne, acum, în plină postmodernitate. Poate tocmai din această cauză lumea stă blocată în întrebări fără răspunsuri, în acțiuni fără finalitate și în consumarea unor mijloace care nu sunt deloc adecvate unor scopuri presupuse ca fiind bune, dar neclar definite, stabilite și asumate. Spuneam (într-un episod anterior) că romanul Doinei Popescu este o carte tristă, așa cum tristă este orice existență cu finalități și dezirabilități amputate de contexte umane inepte sau lipsite de empatie și înțelegere pentru ceilalți. Cu atât mai mult tristețea apare atunci când presupusa fericire promisă de popi, politicieni, propagandiști ai vânzărilor de produse care îți asigură/ produc fericire și bunăstare etc. se dovedește nu doar iluzorie, ci parșiv inoculată în mințile noastre ca fiind mereu și imediat posibilă.

Aurora/ autoarea/ povestitoarea nu pregetă să o judece pe Iulia după propriile canoane sau, mai plauzibil, după cele majoritar și autoritar instaurate în viața oamenilor (monogamia și castitatea fiind două dintre acestea).  ”Din cauza educației însă ea aparține unui singur bărbat. Mă rog, când e vorba de Iulia, care nu-și aparține cu adevărat nici sieși, folosirea verbului a aparține poate părea (și chiar este) destul de abuzivă. Oricum, asta ar putea, la o adică, să treacă drept o virtute, mai ales că el – ce-i drept, destul de  împiciorongat în sistem – e un păsăroi (spunea ea!) care-și amintește de femeie doar de două sau trei ori pe an, așa că Venerei noastre madone nu îi mai rămâne decât să-și tempereze cum o ști erotismul și orgoliul, ambele în mod clar nesatisfăcute” (p. 45). Trimiterea la relativismul postmodernist este, din nou, evidentă: dacă modernii opuneau Venerei o Madonă (vezi Eminescu), postmodernii au modelul uni(fică)rii contrariilor după modelul comercial ”doi în unu” sau creștin ”trei în UNU = Sfânta Treime), oferind contopirea viciului în virtute și reciproc, ca într-un joc cu oglinzi paralele ad infinitum. Astfel, Iulia poate fi văzută, concomitent și permanent (adică simultan și continuu – cum precizez eu în modelul trinitar numit Metodologia Scop Mijloc) și curvă și sfântă, la fel ca preacu(r)vioasa Teodora, împărăteasa Bizanțului, sau ca o foarte teribilă și terestră madonă venerică (și venerată de o cohortă de 55 de bărbați). Dominanta feminină a vanitoasei Iulia este LIPSA (= DORUL) – lipsuri cărora ea le oferă ”înlocuitori”, dar – susține Aurora – ”Substitutele găsite de ea sunt însă pe cât de nevinovate în aparență, pe atât de perverse în esență” (p. 46).  Idealul presupus de Aurora (”amantul veșnic disponibil și discret” – p. 46) este substituit de realitatea cohortei de amanți temporari ai Iuliei (după a căror extincție tot ea pozează în victimă neînțeleasă), listă pe care a figurat și Radu, cel cu talentul managerialo-teoretic care, în loc să vadă esența curvească a personajului feminin o descrie ca fiind ”O pasăre exotică, închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46).

Tocmai din dedublarea permanentă și din conștientizarea prea insistentă a planurilor relevate de monologurile personajelor și de comentariile povestitoarei (curvie – sfinție, teorie – practică, ideal – real, compasiune – frustrare, viciu – virtute, sinceritate – naivitate, formal – informal, căsnicie – poligamie,  prietenie – prefăcătorie, bovarism – madonism, plăcere – supliciu etc.) rezultă o imensă greață (nausea infinita)  care are și un corespondent malign în plan psihic: schizofrenia. Încercarea de a trata/ vindeca gândirea schizoidă, odată conștientizată, este obiect(iv)ul/ scopul întâlnirilor terapeutice de la Lăptărie. Dar, ca orice medicament autoadministrat în exces, apare imediat și reacția la stimulul excesiv. După ce și-au refulat orice tentații de a folosi informații compromițătoare unii despre ceilalți, iată că și aceasta are costuri și lasă urme. Experimentul Moreno la care s-au supus liber cei șase a fost bazat pe compasiune, pe iluzia unui paradis creat de ei înșiși, pentru ca – la final – să apară crunta dezamăgire. Aș îndrăzni să spun că deziluzia a fost pe măsura iluziilor visate la început, dar și pe măsura cantității prea mari de informații care se deversau de către ei, înspre ei înșiși. În fond, s-a trăit iluzia contrazicerii legilor fizicii, respectiv iluzia că transferul de informație de orice fel și în orice cantitate ar fi unul benefic pentru toți. S-a întâmplat însă ca și cum șase leproși s-ar scălda într-o baie comună, transferând doar infecția de la unul la altul. Rezultatul a fost chiar cu mult mai rău comparativ cu ipotetica situație că transferul nici nu ar fi avut loc. Sigur, ideea predestinării își face, insidios, din nou apariția, fiecare urmând să suporte supliciile și greutatea propriei cruci. Oricum, verdictul final al acestui psihotratament de grup eșuat este formulat chiar aici, la începuturile povestirii, cititorul fiind împins spre o ieșire bruscă din lectură: dacă s-a terminat, ce ne mai poate spune interesant autoarea? Vom vedea…. Pentru claritate reproduc aici acest verdict concluziv: ”Și chiar dacă experimentul – y compris psihodramele – a sfârșit cum nimeni nu se aștepta, eu nu-mi permit nici azi să mă dezic de acel episod, deși nici în acest moment nu pot cântări obiectiv consecințele pe care el le-a avut asupra mea. Am înțeles de ce nu-mi mai concepeam viața fără reuniunile de la Lăptărie. Pentru că, altfel, porții întregi din propria-mi existență începeau să mă sufoce, mai ales când timpul curgea fără niciun reper, în afara acelor întâlniri periodice. Încep și să înțeleg de ce atunci când ne-am năclăit în experiment ca într-o bășică toxică și când discreția și surdina ajunseseră să fie tot ce mai căuta fiecare, nimeni nu îndrăznea să spargă membrana acelei dependențe care se contracta tot mai strâns în jurul nostru, asfixiindu-ne parcă.  Nici astăzi nu-mi explic ce ne-a ținut împreună timp de aproape trei ani. Totul părea făcut să ne separe, mai mult decât să ne țină uniți” (pp. 46 – 47).

După acest verdict fără drept de apel, Aurora explică și posibila cauză a disoluției. În fond, ce i-a legat pe acești oameni timp de trei ani în afară de iluzia purificării prin spovedanii repetate și succesive? Pentru a marca diferențele care mai mult i-au separat decât i-au atras, autoarea purcede – din nou! – la strigarea catalogului și la caracterizarea personajelor. Criteriul principal ales? Profesia și averea! Chiar în autoportretul făcut, Aurora notează: ”Profesoară de geografie. Profesie anostă, avere zero, perspective care se opresc…  Incapacitate de a presta ceva lucrativ și neputința de a găsi un bărbat din care să fac tatăl unui copil – pe care nici nu mi l-am dorit vreodată cu adevărat” (p. 47). Fire introvertită și percepută de ceilalți ca o bună ascultătoare, fac din Aurora un bun analist și judecător al celorlalți, discretă, dar curioasă să vadă ce se ascunde sub aparențele afișate de semeni. Probează, prin aceasta că face parte din masa mare a oamenilor simpli, obișnuiți și care pot fi caracterizați prin faptul că își apără cu disperare intimitatea dar mor de curiozitate să afle intimitățile altora. Mereu se bănuiește de comportament la limita schizofreniei, unul dintre simptome fiind, crede ea, punctualitatea excesivă.

A doua la catalog este însăși Iulia pe care o caracterizează astfel: ”O altruistă. Reputație de sfântă, chip de madonă, ce mai, o piesă de mândrie în panoplia oricărui vânător de prestigiu social. Ea, singura dintre noi a renunțat la studiile universitare. A făcut-o de dragul acelui bărbat cu douăzeci și ceva de ani mai în vârstă, destul de influent însă, care și-a adjudecat-o ca pe un obiect de colecție, fără să mai investească apoi în ea nici interesul și nici înțelegerea de care ar fi avut nevoie.” (p. 48).

Zina – intuitivă și caldă, magnet animalic, fără fasoane, o frumoasă la modul inconștient.

Radu – bursier Fulbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iași. Nimic din înțepeneala altor universitari (”găoșenia poleită a altor magiștri”, p. 49)

Ana – cea mai pragmatică făptură de pe pământ, secretoasă dar deschisă față de Aurora, rentieră

Cristian – inteligent, bogat, măsliniu, citit, autoritar, generos cu oferte mici (plata consumațiilor de la Lăptărie), pasiuni înăbușite, distanțat invizibil de grup chiar în cadrul grupului.

Așadar AIZRAC  ar putea fi un alt nume al grupului (dat de ordinea făcută de autoare) și nu CRIZAA – nume pe care l-am inventat eu, după o ordine care vroia să extragă un sens ascuns al inițialelor numelor (doar autoarea poate ști dacă acest sens a existat sau nu în mintea sa).

După ce ne-a arătat fișele de lucru ale personajelor, mai are oare autoarea ceva de spus în următoarele cca 200 de pagini? Să avem puțintică răbdare.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

17 septembrie 2015

 

Webografie

http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html   Elena Prus – Interviu de Tatiana Corai

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa Călugărița – insecta care-și devorează masculul în timpul acuplării

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Iași, 2014

Tag uri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Liviu Drugus, Elena Prus, Tatiana Corai, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman, Metodologia Scop Mijloc, Experimentul Moreno, Lăptăria lui Enache, Sfânta Teodora, Mihai Eminescu, Venere și madonă, Cioran, George Călinescu, UMF Iași, Evita Peron, Jeffrey Dahmer

Reclame

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus