liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Tribuna

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 241. Marți 29 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (8)


Motto:  „Simplitatea rămâne cel mai sofisticat lucru”   (Leoardo da Vinci)

Andrei MARGA, în TRIBUNA nr 357/ 16-37 iulie 2017, p. 24, citându-l/ citindu-l/ parafrazându-l pe Mathew B. Crawford cu cartea sa ”The World Beyond Your Head” (”Lumea din afara capului tău”) scrie:  ”De fapt, trăim ”criză autodeterminării”. De ea se leagă o criză a capacității de evaluare încât, drept urmare, tot mai mulți oameni nu mai pot decide ce este important. Nihilismul actual spune, de altfel, că nu mai avem de a face cu valori, ci doar cu ”informații” despre evenimente”. În acest caz, ar trebui oare să renunțăm la raționalitatea acțiunilor noastre îndreptate spre scopuri precise și utilizând mijloace adecvate? Mai este utilă dimensiunea filosofică în acest haos intdeterminist și greu de cunoscut/ stăpânit? Răspunsul lui Mathew B. Crawford pare a fi unul încurajator: ”filosofarea începe cu întrebarea cum se obține claritatea asupra a ceva” (p. 362, din ediția germană folosită de A.M.). Asta înseamnă o confirmare a utilității demersului filosofic în orice domeniu, și doar lenea gândirii mai poate stopa înclinația firească a fiecăruia spre filosofare/ clarificare. Mai mult, Mathew B. Crawford chiar precizează la ce anume se referă clarificarea prin filosofare: la SCOPURILE pe fiecare dintre noi trebuie să și le precizeze/ definească/ clarifice. Este o invitația la a ”ști ce vrem”, demers pe care l-am catalogat ca fiind unul dintre cele mai dificile deoarece presupune criterii de selecție, cunoașterea multelor alternative pe care le abandonezi alegând doar una dintre ele etc. A-ți alege bine scopurile înseamnă să fii realist, adică să ai o idee clară cu privire la ce este realitatea și cum ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Evident, un scriitor realist cum este Mathew B. Crawford (MBC) nu poate ignora MIJLOACELE adecvate, adică acelea care duc la scop cât mai repede și cu consumuri cât mai mici (timpul fiind și el o resursă). Chiar dacă MBC nu folosește cuvântul ”mijloace” preferând consacratul ”resurse” este evident că filosoful american se referă la infinita gamă a mijloacelor, prezente și viitoare, care pot duce la ”realizări durabile”. (O mică observația a iubitorului de cuvinte – filolog – care sunt: realizare face parte din familia de cuvinte real/ realitate), însemnând concretizarea în fapt a unui gând/ ideal/ scop). Revenind la gama mijloacelor/ resurselor, filosoful nu pregetă a o extinde la maximum (eu am numit această gamă ”cvasiinfinită”): ”cultura în care trăim  în societățile moderne ”transformă viața noastră spirituală într-o resursă ușor accesibilă, care poate fi ușor exploatată de alții”. Mă declar încântat că MBC introduce în sfera MIJLOACELOR aspecte (mai mult) inefabile ca: spiritualitatea/ cultura/ practici culturale, atenția, experiența, memoria, mediul înconjurător, tehnologia, învățăturile filosofiei, cunoașterea și învățarea în general, obiectele înconjurătoare, tipare de gândire, forme de viață, adică acea cvasiinfinitate de elemente dintre care le vom extrage pe cele mai adecvate pentru atingerea scopului propus. În ultimă instanță, presupunând că doi (sau mai mulți) competitori își propun unul și același scop, va fi câștigător acela care reușește să implice o gamă cât mai mare (sau cât mai mică!) de mijloace a căror particulară combinare/ îmbinare va fi cea mai eficientă, respectiv cea mai inteligentă. Mai trebuie oare să precizez că acest mod de gândire, pe care eu l-a intitulat Metodologia Scop Mijloc este aplicabil în orice domeniu al acțiunii umane? Amintesc doar câteva: lumea afacerilor (vezi Școala austriacă numită și libertarianism), campaniile electorale, strategiile geopolitice/ militare, educație, alegerea partenerului/ partenerei de viață etc. Singurul lucru mai puțin încântător în privința aplicabilității generalizate a MSM este faptul că buna conștientizare a componentelor acestui mod de gândire presupune și o acumulare de informații/ experiență ceea ce presupune, adesea, timp. De unde și posibilitatea nihilismului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

”Decât o Revistă” / ”DoR”. Doar o revistă? / Cea mai revistă!


Argument. Ceea ce urmează este un fel de ”studiu de caz” pe o revistă concretă, un fel de ”analiză media”, un fel de sumă de ”recenzii” ale unor articole publicate în revistă și un fel de ”promo” la o revistă care mi-a plăcut sub multiple aspecte. Este din toate câte puțin, dar scopul cel mai important pe care îl urmăresc în alocarea de timp pentru o asemenea întreprindere este diseminarea unui model (pozitiv!) de a face presă.

 

Până acum am scris mai multe ”recenzii” negative la adresa unor editoriale, politici manageriale sau articole publicate în reviste de cultură, dar ecourile au fost minime, ca să nu spun nule. Rareori, făcând aceste comentarii negative la adresa unor articole, am primit replici sau explicații, mai exact am făcut o corelație pozitivă între calitatea slabă a articolelor și a politicii editoriale, pe de o parte, și lipsa deschiderii spre dialog și spre învățare a autorilor și editorilor, pe de altă parte.

 

În cazul de față, îmi propun să ofer un exemplu pozitiv de revistă bine făcută, de articole bine scrise, de politică editorială cu bătaie lungă, cu deschidere și cu finalități nu doar strict financiare. Printre aceste finalități subliniez propensiunea educațională și formativă a politicii editoriale: oricine se considere apt să scrie un articol cu miez și cu talent este invitat să o facă și să trimită articolul redacției în vederea publicării. Mai mult, i se sugerează potențialului colaborator și modele concrete de scriitură, iar redacția se angajează la un proces de șlefuire a articolului împreună cu autorul. Pun în antiteză acest mod creativ și stimulativ de a face presă cu antimodelul editorial de la revista Tribuna din Cluj, un caz deja notoriu de distrugere a unei reviste și a unui colectiv de jurnaliști culturali. Proba supremă a antimodelului promovat de Mircea Arman, managerul revistei este precizarea din caseta redacției că întreaga responsabilitate revine autorilor articolelor. Atunci de ce mai există redactori și manager? Doar ca să accepte ”materiale” în limita spațiului tipografic disponibil, evident doar de la prieteni ”verificați”?

 

Ca urmare, revista este atât o pepinieră de condeie, cât și o scanare ”la zi” a temelor mari cu care se confruntă România. Am folosit ghilimelele pentru ”la zi” deoarece un trimestrial nu se poate substitui unui ziar. Temele alese sunt însă perene și par extrase chiar din activitatea noastră cotidiană, revista fiind citită cu același folos și plăcere și peste ani.

Referitor la propensiunea educațională a revistei amintesc doar două evenimente și moduri de lucru cu potențialii colaboratori. Mâine, 24 iulie 2013, are loc la București un nou Seminar (atelier-școală). Iată anunțul preluat de pe site ul revistei: http://www.decatorevista.ro Seminariile DoR; Cristain Lupșa, 24 iulie:

Tags: Cristian Lupşadecat o revistaDoRffffFFFF.roharvardjurnalismjurnalism narativlupsaNieman FoundationSeminariile DoRThe Power of Storytelling

Miercuri, 24 iulie, vă aşteptăm la un nou Seminar DoR, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu editorul Decât o Revistă, Cristian Lupșa. Lupşa va vorbi despre câteva unelte esențiale — planificare, focus, structură — pentru a construi povești jurnalistice de impact.

În august, Lupşa va pleca cu o bursă de 10 luni la Nieman Foundation for Journalism at Harvard, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl poate avea asupra publicului și a societății.

Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.

Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Friends For Friends Foundation, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.

Consider că această școală de presă ar putea fi extinsă ca adresabilitate, transformând aceste seminarii f2f  în seminarii online. Altfel, revista va rămâne una ”dă București”, cu cantonarea tematicii în proximitatea capitalei și cu pierderea unor oportunități de a racola tinere condeie de pe cuprinsul întregii Românii.

Cel de-al doilea eveniment este Conferința internațională cu titlul ”The Power of Storytelling”, găzduită în acest an de București, o temă prin excelență postmodernă (vezi http://www.decatorevista.ro/storytelling/)  cu posibilitatea dialogului cu reporteri postmoderni din lume.

####

Nu am găsit, prin(tre) revistele de cultură pe care le răsfoiesc, trimiteri voiase la apariția unui nou număr de ”DoR”… Geloziile colegiale sunt firești, până la un punct, dar eu continui să cred că valoarea se propagă (și) prin ea însăși. Am terminat de citit cele 160 de pagini ale revistei (cu pixul alături și cu adnotări aproape la fiecare pagină, majoritatea dintre acestea fiind eventuale teme de discuții cu autorii), iar concluzia finală este că am citit o revistă inteligentă la a cărei reușită au muncit nu doar autorii (neplătiți!), ci și editorii (recte redactorii), graficiennii, fotografii, designerii etc.

 

Referitor la stilul și categoria în care se încadrează această revistă, eu o clasific drept una eminamente postmodernă și de evidentă inspirație occidentală/ americană. Nu întâmplător, revista are și un frate geamăn care se exprimă în limba engleză (http://www.decatorevista.ro/english-dor/). O asemenea revistă ar merita sprijinul financiar al ICR, conținutul numerelor editate în limba engleză recomandând-o în mod expres pentru o astfel de finanțare. (Îmi exprim totodată rezerva că actuala conducere a ICR ar putea prelua o asemenea sugestie, dar…). Tot referitor la stil, recunosc în multe dintre articole stilul cvasiinconfundabil al Școlii de presă de la Opinia Studențească (acum Opinia Veche) de la Iași. Dacă este o simplă coincidență sau o filieră stilistică autentic ieșeană, sau doar una postmodernă voi afla mai târziu…

 

Postmodernitatea revistei provine din spațiul acordat, aproape în exclusivitate, reportajului-poveste, narațiunilor cu impact uman evident și cu putere de influențare a comportamentelor umane, în sensul umanizării și ”normalizării” acestora. Desigur, o căutare ușor obstinată a tematicii ”plitically correctness” este sesizabilă, dar nu și deranjabilă, inteligența autorilor și editorilor/ redactorilor reușind să estompeze tonul ușor moralizator al unor articole. Mai mult, revista este plăcută la citit, în pofida numărului mare de pagini. Curajul editorilor de a scoate o revistă de 160 de pagini și publicarea unor articole de 8-12 pagini este cu atât mai de apreciat cu cât propensiunea spre lectură a românilor este în cădere liberă, iar adresabilitatea revistei pare a fi una destul de elitistă. Cred că  descoperirea acestei nevoi de elitism este unul dintre atuurile reușitei revistei. Și tot la plusuri: nu am găsit nicăieri (cu singură excepție, unde se face trimitere en passant la USL) săgeți la adresa unor partide, ideologii sau alte structuri instituționale, la modul demolator, criticist sau partizan. Totul este raportat la fapte concrete, iar faptele sunt ale unor oameni, poveștile sunt ale oamenilor și sunt adresate, benefic, oamenilor care au de învățat ceva din aceste povești.

 

Desigur, subiectivitatea autorului acestor rânduri este firească, atât la aspectele pozitive cât și la cele …perfectibile. Nu toți membrii redacției au adresele personale/ directe de email, și de asemenea, nici toți autorii articolelor nu au aceste adrese (poate și la dorința expresă a acestora). Consider însă că o revistă cu o asemenea deschidere spre dialog ar trebui să ofere și această șansă cititorilor de a dialoga direct cu autorul/ autorii. Prezentarea fotografiilor și a unor mini CV uri ale celor 9 autori considerați principali de către revistă ar fi putut fi extinsă la cei cca 20 de autori de texte (din totalul de 60 de colaboratori care au pus umărul la scoaterea acestrui număr de vară).  Cu siguranță, titlul revistei este unul căutat și asumat. Mărturisesc că la apariția primelor numere ale revistei am reacționat negativ la acest titlu, considerându-l incorect (”Doar o Revistă” ar fi fost forma corectă) și unul care vrea să frizeze modestia absolută. Cu atât mai mult cu cât varianta engleză a titlului este ”Just a Magazine”, cred că ”Doar o Revistă” ar fi formula ideală. Am găsit de cuviință să subliniez acest aspect mai puțin plăcut și ca urmare a gafelor lingvistice făcute de ministrul educației, ing Mihnea Costoiu, cu ocazia Bacalaureatului 2013, una dintre acestea vizând tot proasta folosire a lui ”decât” (în loc de ”doar”).

 

Aceste cuvinte introductive fiind spuse voi proceda la o prezentare de ansamblu a revistei și a echipei editoriale, apoi voi face unele considerații asupra tematicii și scriiturii articolelor mai ”importante”.

 

Date de identificare: al 12-lea număr al revistei, vara 2013

Cantitativ: numărul de vară al revistei ”Decât o revistă” are 160 de pagini, cu multe pagini color, cu peste 60 de colaboratori și cu peste 20 de autori de texte/ articole.

Calitativ: pe hârtie de bună calitate (cretată), cu o așezare în pagină atractivă și relaxantă, Colegiul de redacție este prezentat în două chei: A.: clasic/ modern (funcții, nume): Editor: Cristian Lupșa; Art Director: Cristian Petrescu; Seniori editori: Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Adrian Lungu; Designeri: Carmen Gociu, David Stroe, Samira Natour; Fotografi: Alex Gâlmeanu, Andrei Pungovschi; Advertising @ Business Developer: Ana Vișan (ana@decatorevista.ro); Editori asociați: Oana Sandu, Gabriela Pițurlea, Georgiana Ilie, Ani Sandu, Simina Mistreanu, Sorana Stănescu, Andreea Lupu;  B.: în stil postmodern (funcții denumite metaforic, cu nume): Ucenice: Andreea Bota, Mădălina Iacob; Magi Administrativi: Ramona Cherciu, Ana Maria Andronic; Ninja financiari: Accountess. Simple Finance; Înger de print: Laura Abrihan (peggy.ro); și din nou în stilul modern clasicizat A.: Editori fondatori: Cristian Lupșa, Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Sebastian Ispas; Art Director fondator: Raymond Bobar.

Contact: www.decatorevista.ro; dor@decatorevista.ro; facebook.com/decatorevista; Tel 021 210 0786

 

Redau, în continuare, cu preluare de pe website ul revistei, modul cum își atrage redacția cititorii ca să devină colaboratori/ colaboraDoRi.

”Fii colaboraDoR

Decât o Revistă este un proiect independent, finanţat dintr-o combinaţie de bani strânşi din vânzarea revistei, publicitate şi donaţii.

Suntem mereu în căutare de colaboratori și voci noi – atât pe partea de text, cât și pe vizual (fotografie, ilustrație, design).

Așteptăm propuneri la dor [at] decatorevista.ro. Înainte să ne scrii, ar fi bine să citești rândurile de mai jos.

__________________________________

CUM SĂ TRIMIȚI PROPUNERI LA DOR:

● Ca să scrii pentru DoR e important să ştii ce publicăm. Citeşte revista. Descoperă-i construcţia, secţiunile, curgerea şi alternanţa.

● Nu publicăm poezie. În ceea ce priveşte ficţiunea, suntem dispuşi să fim convinşi.

● Nu publicăm texte despre evenimente – lansări, expoziţii, festivaluri etc.

● Continutul din DoR – texte, ilustraţii, fotografii – este încă executat pro bono. Sperăm să ajungem să ne putem recompensa colaboratorii harnici cât mai curând.

● Textele publicate în DoR sunt rezultatul unui proces de editare prin care încercăm să le aducem la o formă cât mai completă şi închegată. Asta înseamnă discuţii nenumărate dintre reporter şi editor, drafturi, tăieturi, rescrieri. Nu credem în texte dictate de muză la ora de maximă inspiraţie.

● Dacă vrei să scrii un text personal, cel mai bine e să ne trimiţi fie un fragment, fie textul integral. Un text personal în DoR nu înseamnă opinia ta despre ceva – relaţiile dintre femei şi bărbaţi, soarta animalelor –, ci o poveste, cu o intrigă, cu acţiune, cu reflecţie şi cu atenţie la detalii. (Iată niște exemple.)

● Dacă vrei să scrii un text jurnalistic documentat, cel mai bine e să ne trimiţi o idee bine articulată.

● Nu avem subiecte preferate; poveştile pot să existe în orice domeniu – de la politică, la sport la tehnologie. Cheia e să vorbească despre lumea în care trăim sau despre ce urmează. Dacă citești ce ne place o să înțelegi.

● Când trimiţi o idee, vinde-o. Convinge-ne că trebuie s-o publicăm.

● Când trimiţi o idee, asigură-te că trimiţi o poveste. Nu ne spune că vrei să scrii despre încălzirea globală, educaţie, oameni care inspiră.

● Dă-ne exemple concrete. Poveştile bune pornesc de la un personaj şi o situaţie care poate să ilustreze un adevăr/sentiment universal.

● Când trimiţi o idee, ar fi bine să arăţi că ai făcut deja o pre-documentare şi că ştii ce propui şi de ce. Ai putea să urmezi în mesajul tău următoarea structură: despre ce vreau să scriu – de ce acum – de ce se potriveşte în DoR – de ce sunt eu autorul cel mai potrivit.

● O sursă minunată pentru a învăţa cum se scrie şi ce trebuie să conţină o propunere – baza de date de propuneri de la Pitch Database.

####

Mă voi referi atât la tematica revistei cât și la aspecte de conținut și formă ale articolelor. Mai întâi, sub raport structural, revista începe, standard, cu un Editorial de o pagină (semnat de editorul revistei, Cristian Lupșa), editorial care subliniază atașamentul total al autorului față de postmodernitate și temele acesteia: povestea/ narațiunea și eroul din poveste.

 

Temele predilecte ale postmodernismului american (majoritar de stânga, sub influența radicalilor americani de stânga, pe care i-am studiat în cadrul tezei mele de doctorat 1976 – 1996) sunt: subdezvoltarea și sărăcia, discriminarea pe baze etnice/ rasiale, de gen, de avere, imperialismul și dominația marilor companii transnaționale etc..

 

Acest al 12-lea număr de revistă este dedicat, în esență, situației romilor din România în noul context european, așa cum rezultă și din spațiul generos acordat articolelor cu această temă. În lipsa unui Cuprins care să ajute cititorul să poată naviga ușor prin paginile revistei, voi răsfoi revista în căutarea celor două articole tematice majore: le găsesc la paginile 84-96 (”Bă, de ce ești tu țigan?” de Oana Sandu) și 126-140 (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”, de Lavinia Gliga). Așadar, 13, respectiv 15 pagini (total 25 pagini), la care adaug Editorialul și Coperta revistei (care reprezintă chipul uni rom în fața căruia își dau mâna trei etnici, dintre care unul cu acordeonul (rom), unul chel, cu ochelari și cu un megafon de activist civic (român) și un altul îmbrăcat în costum național (pare unul turcesc, după părerea mea).  Tot ca subliniere a temei acestui număr de revistă, pe prima copertă sunt amintite (stilizat) titlurile articolelor principale: Nicolae Gheorghe, Dilexie și soulții, Modelul Germania, Aventuri cu eroi și ilustratori și Profa de la Coșbuc. Așadar, dintre cinci titluri primul și ultimul se refera la problemele romilor.  Eroii analizați sunt cei doi romi emblematici: Nicolae Gheorghe, fondatorul mișcării civice pentru drepturile romilor din România, 67 ani) și Roxana Marin, profa de engleză de la Liceul Coșbuc din București, 45 ani), eroi pe care editorul îi descrie ca fiind ”incomozi și neadaptați” (Editorial/ Eroi, p. 1) dar, în călătoria spre înțelegerea problemelor etniei lor, Cristian Lupșa susține că ”sunt printre puținii ghizi pe care ne putem baza”.

 

Mai multe dintre articolele publicate în acest număr sunt produse în cadrul unui concurs de proiecte jurnalistice (”Oameni. Cetățeni. Autorități”) parte, la rându-i, din proiectul ”Jurnalismul responsabil – cale spre participarea civică”, proiect derulat de Asociația Media DoR/ Decât o Revistă cu sprijin financiar de la Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe și cu sponsorizare de la Raifaissen Bank. Asta explică faptul că unele reportaje au presupus costuri serioase, dar nesuportate de către jurnaliștii-autori. Asta pune puțin în umbră precizarea Editorului, aceea că articulele publicate nu sunt plătite, fiind, deocamdată, scrise pro bono. Poate articolele mai mici sunt scrise de amorul artei, dar investigațiile serioase nu prea pot fi susținute din banii proprii ai autorului…

 

La pagina 7 găsim un ”Actualizator”, un Bref de evenimente întâmplate în ultimele trei luni, scrise cu umor și ironie fină. Trei interviuri – unul cu un regizor de film, celelalte despre muzici insolite – (fiecare având alocate câte două pagini, inclusiv poze) sunt publicate sub un titlu comun de rubrică: ”Spirit”, la care se adaugă, pe o pagină răspunsul Luizei Vasiliu de la Dilema Veche la întrebarea: ”Ai vreun personaj literar care ți-a fost model de aventură în copilărie?”. După cele patru materiale despre ”Spirit”, urmează trei despre ”Minte”, trei despre ”Trup” și alte trei sub titul de rubrică ”Trivia” (adică lucruri simple). De la Trivia mi-au plăcut (prin utilitarismul lor), ideea de ”Casierie non-stop” (un soft pentru plata taxelor la administrație), si ”Masina ta si a noastră” (carpooling). Ambele vizează optimizarea traiului în comun, respectiv trecerea de la colectivismul bolșevic de nesuportat și de la egoismul individualist nu întotdeauna benefic, la un mod uman și plăcut de con-viețuire. Cele trei scrisori de la rubrica Reactor (din Sofia, Boston, Chișinău și Viena) sunt realmente informative și formative, descriind probleme și oferind soluții posibile. Cu o ”Scrisoare din Cipru” la rubrica ”Explicație”, se încheie primul tronson de articole scurte și foarte scurte, înainte de a trece la lungile povești cu tâlc ce se întind cam de la 10 pagini în sus. Pe cca o pagină și jumătate de text Mihai Stoica oferă o explicație teribil de clară, simplă și logică despre criza financiară cipriotă.

 

Urmează sub titlul de rubrică ”Aprofundare”, un articol de 10 pagini despre gazele de șist, articol intitulat ”Disidenții improbabili” cu subtitlul: ”Două state, trei țări, patru oponenți ai exploatării gazelor de șist” scris de bulgarul Dimiter Kenarov, căruia i-aș acorda locul 1 într-o ierahie a calității articolelor. Drama ”șistilionarilor” din Polonia, România și SUA se citește ca un thriller, dar concluzia autorului este una cinică: ”Acum câteva milioane de ani, creaturi unicelulare au trăit și au murit în oceanele primordiale, iar rămășițele lor s-au dus la fund, transformându-se lent în petrol. Peste câteva milioane de ani, nimenu nu-și va mai aminti de noi” (p. 57). Editorul menționează că articulul a apărut inițial în revista americană ”The Virginia Quaterly Review”.  Între altele fie spus, după ce actuala guvernare a României a susținut în perioada de dinainte de alegeri toate demersurile antigaze de șist, acum premierul Victor Ponta a decis că interesele financiare primează asupra vieților și sănătății unor familii de români. Oricum, mișcările antiguvernamentale din România pe tema exploatării gazelor de șist au în revista ”DoR” un puternic aliat, prin articolul bulgarului Kenarov.

 

La rubrica Educație, se abordează cazul unui educator pasionat, profesorul Dan Buzărnescu de la Penitenciarul de Minori și Tineri de la Craiova. Impresionant, emoționant și util de citit de cei care pot să-i oprească pe tineri înainte de a ajunge după gratii.

 

Cele trei pagini ale Oanei Băcanu (rubrica Personal) ale articolului ”Apropo de biciclete. Cum l-am cunoscut pe tata pe Facebook” este excelent scris (premiul II, după Kenarov…).

 

La rubrica ”Familie” Lorelai Mihală descrie drama unei familii de rwuandezi integrată (greu) în România. Este un manifest antirăzboi pe care orice decident militar și politic ar trebui săl citească înainte de a se angaja în războaie de orice fel.

 

În șirul lung de ”umiliți și obidiți”, avuți în vizor de politica redacțională a DoR, se înscriu și marginalizații de la Sucevița care azi formează comunitatea sătească Marginea. Mărginenii sunt ca exclușii englezi care au construit America. La Liceul (nr 2, pe atunci) din Rădăuți am avut colegi din Marginea, duri și dârji. Minunați oameni mărginenii din Marginea!

 

După cum spuneam, axul revistei este problema romilor: Oana Sandu scrie despre Nicolae Gheorghe (”Bă, tu de ce ești țigan?”), iar Lavinia Gliga despre Roxana Marin (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”).  Pentru Nicolae Gheorghe primează problema identitară: ”sunt pierdut, sunt deprimat, sunt complet nul, pentru că sunt în golul dintre identități… Când sunt român, când sunt țigan, când sunt rom, când sunt european, când sunt cosmopolit, când sunt x, când sunt y…, și uneori simt că sunt între…, într-un limbo…, rămân în vid, rămân cu mine însumi… și atunci nu mai am niciun pic de identitate. …. dar această frământare, sau ”neîmplinire etnică” este parte din prețul libertății”.  Povestea profesoarei Roxana Marin este mai trepidantă, fiind și mai proaspătă și cu un happy end binevenit, inclusiv pentru eroina poveștii care a fost identificată inițial (în primele săptămâni de Coșbuc) cu o negresă de la Washington. Amuzantă este expresia folosită de autoare, introdusă ca atare în limba romînă, ”șold la șold”, în locul clasicei sintagme ”umăr lângă umăr”. Amuzamentul provine din faptul că, la vizita unui președinte american în România, translatoarea a tradus expresia englezească ”shoulder to shoulder” (umăr lângă umăr) prin inovația pe bază de similaritate sonoră ”șold lângă șold”, stârnind multe zâmbete auditoriului român. Meritul profesoarei Roxana Marin este acela că ”colecționează ciudați – în cel mai special mod – și  scoate din ei ce e mai frumos”. Stilul de lucru al profesoarei de engleză de etnie romă este unul realmente american: nonconformist, stimulativ, antrenant, amuzant, plăcut, instructicv și eliberator. Imaginile din revistă cu clasa de elevi așezați pe jos, mâncând câte ceva mi-a amintit de lecțiile profesorilor americani de la Facultatea de Litere, Secția Engleză din Iași (anii 70), în contradicție totală cu stilul scrobit al profesorilor români: îmbrăcat cu blugi și adidași, fumând din pipă, profesorul se urca pe catedră, uneori stătea în ”lotus”, dialoga permanent cu puținii studenți din sală, și cobora doar pentru a mai scrie câteva cuvinte cheie pe tablă. Uneori ne invita acasă la el, unde, la o cafea mare și un coniac mic, se preda lecția… Amintesc astea pentru a sublinia că Roxana a avut de înfruntat nu doar prejudecățile unora față de etnia ei, ci și mai gravele prejudecăți legate de cum trebuie să fie și să se poarte un profesor, la catedră și în timpul extracurricular.

 

Cele două articole ar putea deveni foarte bine cărți, date fiind trăsăturile de personalitate ale personajelor lor. Între cele două articole cu Nicolae și Roxana se mai află un articol referitor la copiii dislexici  și unul de educație artistică, la care am încercat și eu să răspund: ce reprezintă pictura de alături? La o primă vedere am răspuns pe aproape, deși libertățile de interpretare ale artei abstracte sunt cvasiinfinite…

 

Numărul curent al revistei ”DoR” se încheie cu un foarte interesant documentar despre mentalitatea germană, una care odată însușită și aplicată nu dă greș în atingerea țintelor de bunăstare și pace propuse. Reproduc, în continuare, un extras din miniarticolul ”Pământul, între moștenire și eficiență”. (Cu voia redacției voi reproduce și comenta pe FB mai multe pasaje din grupajul de materiale pe teme germane, sau din alte articole. Mulțumesc anticipat, dar aștept acordul redacției).

 

În nord e altfel, pentru că nu vei găsi ferme tradiționale, ci doar întrprinderi profesioniste. Legislația privind pământul e diferită. Deși e tot proprietate privată și poți face ce vrei cu ea, de fapt nu poți. Terenul arabil nu se împarte la moștenitori. Rămâne la unul dintre ei, care își asumă răspunderea pentru integritatea fermei – nu trebuie să le dea fraților decât o compensație. În schimb, nu are voie să vândă. Dacă vinde, trebuie ca în același an fiscal să cumpere un teren arabil cel puțin egal ca suprafață sau să le dea celorlalți moștenitori partea lor. E o atitudine diferită față de agricultură. Se consideră că pământul nu e cu adevărat al tău, ci al comunității pe care o deservește. Integritatea lui trebuie protejată pentru binele generațiilor viitoare. E o abordare anti-individualistă care a salvat agricultura din nord și a eficientizat-o” (Dintr-o poveste relatată Georgianei Ilie, p. 147).

 

Și acest pasaj îmi aduce în memorie începutul anilor 90 când am pledat, ca ziarist, dar și ca profesor de economie, pentru neparcelarea terenurilor agricole. Agricultura mecanizată, fapt elementar, nu se poate face decât pe suprafețe mari, compacte. Dacă la noi nu am fost ascultat, la Chișinău am găsit susținere (desigur, unii au luat asta ca pe o formă de păstrare a colhozurilor… J ). Fapt este că orice societate, are nu doar libertatea, ci și obligația de a adopta cadre juridice/ legale care să favorizeze dezvoltarea pe termen lung.  Lecția germană ar trebui predată parlamentarilor noștri, fie chiar și la ceva cursuri serale…

 

Felicitări echipei DoR! Sper ca acest proiect să dureze și să aibă efectele scontate de inițiatori. Revin cu observația legată de titlu și afirm, fără reținere, că DoR nu este doar o revistă, ci este o școală de jurnalism și de atitudine civică proactivă de care societatea românească aflată în derivă are mare nevoie!

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași,                23 iulie 2013

 

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

 

liviusdrugus@yahoo.com

Andrei Marga recuperează (și el) vechea geopolitică pe care o transformă într-o disciplină nouă numită, simplu, geopolitică


 

Andrei Marga, excomunicat constant, dar ferm, din dregătoriile pe care șefii săi liberali i le-au încredințat (Educație, Externe, ICR), își reconfirmă ”calitățile” de (fost) cercetător și de profesor universitar, oferind revistei Tribuna – în al cărui Consiliu Consultativ este membru – notițele  sale de legate de apariția și evoluția geopoliticii pe mapamond.

Înainte de orice, cred că a oferi spre publicare articole și a face apoi evaluări ”obiective” asupra calității acestora în calitate de consultant editorial este un evident conflict de interese (dar perfect în conformitate cu modelul ceaușist ”eu produc, eu controlez, eu decid”). Sub raport deontologic, orice membru al CC-ului tribunist (Andrei Marga inclusiv) ar trebui să se abțină de la orice invitație din partea ”managerului” Mircea Arman de a publica în revistă. Sau poate calitatea de membru al CC al Tribunei este doar una de paradă, de fațadă și de simulare a obiectivității evaluărilor și a justeței liniei editoriale a revistei? De fapt, în acest număr al revistei Tribuna, (nr. 260)/ 1-15 iulie 2013, dintre cei 17 membri, publică articole de autor nu mai puțin de 5 membri ai CC (30%), în timp ce niciun membru al redacției nu mai publică nimic de multă vreme… Dacă adugăm și ”Jurnalul” lui Anton Dumitriu (păstorit de Mircea Arman – cel puțin ca semnătură) se ajunge la peste 35% manager + CC ul ales de manager. Este de bănuit că tentativa de eliminarea a trei dintre cei șapte membri ai redacției (asta doar ca un început…) viza o eficientizare a revistei, respectiv redacția să se reducă la un singur nume: Mircea Arman. Această bănuială a mea este întărită și de faptul că în caseta redacțională a revistei se scrie clar: ”Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor”. Asta înseamnă că articolele nu se mai redactează, nu se mai corectează în redacție, ci doar trebuie să respecte un număr de semne (și, evident, să fie prieten cu managerul…).  Oricum, schimbarea nu este doar de fond, ci și de … suprafață, revista Tribuna fiind, actualmente o revistă stră-lucioasă. Sper ca revista să revină, în viitor, la o revistă strălucită.

Rostul acestei recenzii de articol de revistă este acela de a semnala un modus operandi pe care, cred, mulți dintre noi l-ar dori dispărut. Concret, mă refer la rețeta (bolșevică!) a scrierii unui articol de revistă, una extrem de facilă și de ușor de pus în operă de orice seralist, cu informații și afirmații culese din scrierile altora, dar fără necesarul plus de cunoaștere și de originalitate pe care fiecare cititor îl așteaptă (mai ales de la un autor încărcat de titluri și funcții).  Pe scurt, rețeta este următoarea: pentru partea introductivă se iau mai multe articole sau/ și cărți (din bibliotecă sau din Wikipedia), se face un scurt rezumat al ideilor principale și se scrie circa jumătate din articol, oferind – dialectic și istoric – o prezentare evolutivă a unor concepte. Ce să aduci nou aici? Mai nimic… Doar dacă ai descoperit prin arhive (ale Securității sau ale altor instituții păstrătoare de manuscrise, sau de copii după acestea) niște contribuții magistrale ale vreunui savant defunct (cum, de exemplu, a avut norocul să găsească Mircea Arman însemnările marelui gânditor Anton Dumitriu și pe care le publică în revista pe care aparent o conduce, neavând nevoie de acordul vreunui moștenitor). În partea a doua a rețetei de scriere a articolului, se face apel la traduceri mai recente din literatura străină, oferind citate generoase, urmate de comentarii ce pot fi preluate/ parafrazate din amintitele cărți. În final ar trebui să existe o concluzie (fază, de regulă, ignorată în contribuțiile articliere margiene). În cazul de față, surpriză!, concluzia există, dar este una dezamăgitoare: nu este una de conținut, de substanță pentru corpul de idei al Geopoliticii – tema articolului – , ci una de coterie academică, și voi argumenta mai jos această afirmație.

În Era Informației și a accesului cvasinelimitat la informații, a mai face asemenea sinteze, și a le prezenta ca articol, sub semnătură proprie, este un lucru cel puțin jenant. Dar și naivitatea noastră, a cititorilor, are limite. În realitate, autorul AM nu-și propune, în articol, să ofere un punct de vedere asupra unor realități geopolitice dinamice și ale căror semnificații scapă cititorului de rând, sau să ofere niște diagnoze și să propună atitudini posibile ale decidenților politici autohtoni, ci face o simplă (și, probabil, nu dezinteresată) pledoarie pentru importanța Geopoliticii ca disciplină academică. O importanță mai mare se traduce, de regulă, printr-un număr mai mare de ore, prin înființarea unui Masterat (bugetat din fonduri publice, desigur) sau prin instituirea unei filiere de doctorantură distincte, a unei catedre de profil și, eventual, a unei facultăți de Geopolitică, desigur toate acestea pe măsura importanței și a nevoii de ore și de sinecuri pentru prietenii politici. Oare nu se poate numi această pledoarie pro domo, o coterie academică? Adică, cititorul de bună credință vrea să citească un articol original, să afle idei noi și bine argumentate, dar marele profesor (bănuiesc că nu se va lăsa până nu va primi și o tichie de academician) oferă, pe lângă informațiile ce se găsesc din două-trei click uri pe internet, un biet material publicitar, o subliniere stângace a importanței unei discipline academice. ”Noua” disciplină ar putea fi predată chiar de Andrei Marga, iar la Referințe/ Bibliografie lista trimiterilor va începe cu articolul de față intitulat ”Recuperarea geopoliticii” și publicat în revista Tribuna nr 260, la paginile 20 și 31. În treacăt fie spus, articolul nu ocupă două pagini de revistă, cum s-ar părea la o primă citire a referinței, ci ocupă exact trei sferturi de pagină de revistă.

Spuneam că prima jumătate a articolului este o compilație de idei, existente în forme asemănătoare în alte surse (de regulă electronice). Evident, această primă parte, introductivă ar fi fost suficientă să conțină câteva link uri, pentru a lăsa cât mai mult loc ideilor originale (în cazul în care acestea ar fi existat). Apropos de link uri. Cred că revista ar trebui să apară pe pagina web, în format electronic, simultan cu apariția printului pe piață. Fiind o revistă subvenționată din bani publici, aceasta nu ar trebui să pună accentul pe recuperarea banilor investiți și, eventual, pe obținerea unui profit din vânzări. La rigoare, se poate trece la abonamente pe formatul electronic, cum face, de ex. revista Dilema Veche. Dacă s-ar proceda astfel, dialogul cu cititorii ar fi unul viu, deschis, liber, Consiliul Județean având astfel cel mai bun feed back și cel mai bun audit al calității revistei. Dar să revin la posibilitatea ca această parte introductivă să fie alcătuită doar din câteva link uri. Voi reda mai jos nu doar adresa acestor (posibile, dar reale)  link uri, ci și părți ale conținutului acestora, în ideea comparării cu textul margian. Cititorii vor decide care variantă este mai acceptabilă/ preferabilă. Desigur, cititorii cunosc că, la fel ca și articolele și cărțile printate, informațiile de pe internet sunt susceptibile de îmbunătățiri, verificări și puneri sub semnul întrebării din punctul de vedere al corectitudinii unor informații. Iată o primă adresă electronică, celebra Wikipedia, și conținutul item ului ”Geopolitică”:

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geopolitic%C4%83Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrina politică sau drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie, Sociologie și Istorie. O definiție a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în explicarea fenomenelor politice și sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a „spațiului vital”(MDN-2007). O argumentare pentru îndreptățirea definiției citate, ar fi politica Germaniei național-socialiste (naziste) sub Hitler unde doctrina „spațiului vital” a servit justificării politicii agresive naț.-socialiste, ceea cea a dus până la urmă la prăbușirea țării. După al 2-lea război mondial, datorită internaționalizării multor teme (resurse, poluare, spațiu cosmic), geopolitica a devenit totuși un element luat în considerație în relațiile interstatale”.

 

Acesta este textul wikipedic. Pentru doritorii de mai mult, wikipedia face trimiteri la mai multe adrese, dintre care una ar fi chiar interesant să fie cunoscută, fiind exact ideea centrală a acestei primei jumătăți de articol. Aceasta se numește ”Constituirea și evoluția geopoliticii ca disciplină de sine-stătătoare”, dar serverul blochează accesul și informează curiosul și nenorocosul cititor că există Internal Server Error, dar face trimitere la adresa inițială a articolului, anume la cursul interactiv ținut de Liviu Tirauhttp://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/LiviuTirau/1.htm . Ni se recomandă:  ”Please contact the server administrator, webmaster@euro.ubbcluj.ro and inform them of the time the error occurred, and anything you might have done that may have caused the error”. Desigur, cred că o corespondență cu webmasterul de la UBB Cluj ar putea aduce mai multe clarificări între conținutul celor scrise de Liviu Tirau și conținutul articolului margian. Până atunci, voi reda, pentru aceea dintre cititori care nu au cumpărat revista și nici nu doresc să aștepte mai multe săptămâni pentru a o vedea pe pagina web a Tribunei, câteva dintre informațiile pe care ni le oferă, sub semnătură proprie, renumitul profesor clujean, Andrei Marga: ”Geopolitica s-a delimitat ca disciplină (nu neapărat ca știință) în imperiul german al lui Wilhelm al II-lea, cu titlul efectiv de Geopolitik, într-un moment în care relația dintre stat și teritoriu a fost intens preocupantă. Cel care a dat formă disciplinei – numele i-a fost dat de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez al ”școlii germane” – a fost Friedrich Ratzel. În scrieri publicate în ultimele decade ale secolului al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia politică. O geografie a statelor, comerțului, războiului, 1897) acesta a privit statele ca ”organisme”, efecte ale mediului geografic, aflate în lupta pentru a-și menține independența. După opinia sa, Germania are dreptul să revendice statutul unui ”Weltmacht” deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu, resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit deja coloniile. Germania are nevoie de ”spațiu vital (Lebensraum)” pentru a se putea așeza, conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica a apărut în legătură cu acest proiect de dobândire de ”spațiu vital”.

 

Dacă i-aș fi student dlui profesor Marga, l-aș întreba: ce înseamnă ”titlu efectiv” (eventual în ce constă diferența între un ”titlu efectiv” și un ”titlu neefectiv”; 2. A scris F. Ratzel în limba română? (nu cumva în loc de ”stat și sol” ar fi mai nimerită traducerea ”Stat și teritoriu”?); Cui aparține traducerea titlurilor germane? 1896 și 1897 fac parte din ultima decadă a sec 19, atunci de ce se vorbește/ scrie despre ultimele decade? A asistat dl prof Marga la nașterea geopoliticii, sau a aflat toate aceste lucruri de mai sus dintr-o sursă oarecare? Nu este elementar, chiar pentru o compunere de clase gimnaziale, să menționezi sursa, în vederea unor posibile/ necesare verificări? Aș fi fost curios să cunosc titlul original al lucrării,  tradus de AM ”Stat și sol” (o fi vorba despre solii de pace, cine mai poate ști…). Așadar, prima frază a articolului îmi ridică mai multe întrebări decât răspunsuri… Urmează o a doua frază a primului paragraf care, de asemenea, ridică întrebări, ca de exemplu:  dacă se face referire la opinia unui autor, nu este oare obligatoriu să se facă trimitere la lucrările de unde emană această opinie? De ce ”Weltmacht” și nu ”putere mondială”?  de ce se scrie ”spațiu vital (Lebensraum)”, ca și cum ambele noțiuni, cea germană și cea românească aparțin deopotrivă lui Ratzel. Nu era mai firească scrierea ”Lebensraum” (spațiu vital)?  Faptul că acest articol apare într-o revistă județeană de circulație națională nu motivează ignorarea acestor elementare norme de comunicare a ideilor (altora).  Insist asupra necesității oferirii de modele de urmat de către așa numitele som(n)ități universitare, cunoscute în țară și chiar în lume.  Pentru doritorii de informații suplimentare (care, evident, nu pot apărea într-un format print) mai adaug un link, în limba engleză, lămuritor și pentru ceea ce scrie Andrei Marga în continuare.

German Geopolitik is characterized by the belief that life of States—being similar to those of human beings and animals—is shaped by scientific determinism and social Darwinism. German geopolitics develops the concept of Lebensraum (vital space) that is thought to be necessary to the development of a nation like a favorable natural environment would be for animals.

Friedrich Ratzel[edit]

Friedrich Ratzel (1844–1904), influenced by thinkers such as Darwin and zoologist Ernst Heinrich Haeckel, contributed to ‘Geopolitik’ by the expansion on the biological conception of geography, without a static conception of borders. Positing that states are organic and growing, with borders representing only a temporary stop in their movement, he held that the expanse of a state’s borders is a reflection of the health of the nation—meaning that static countries are in decline. Ratzel published several papers, among which was the essay „Lebensraum” (1901) concerning biogeography. Ratzel created a foundation for the German variant of geopolitics, geopolitik. Influenced by the American geostrategist Alfred Thayer Mahan, Ratzel wrote of aspirations for German naval reach, agreeing that sea power was self-sustaining, as the profit from trade would pay for the merchant marine, unlike land power.

The geopolitical theory of Ratzel has been criticized as being too sweeping, and his interpretation of human history and geography being too simple and mechanistic. In his analysis of the importance of mobility, and the move from sea to rail transport, he failed to predict the revolutionary impact of air power. Critically, he also underestimated the importance of social organization in the development of power.[14]

The association of German Geopolitiks with Nazism[edit]

After World War I, the thoughts of Rudolf Kjellén and Ratzel were picked up and extended by a number of German authors such as Karl Haushofer (1869–1946), Erich ObstHermann Lautensach and Otto Maull. In 1923, Karl Haushofer founded the Zeitschrift für Geopolitik (Journal for Geopolitics), which was later used in the propaganda of Nazi Germany. The key concepts of Haushofer’s Geopolitik were Lebensraum, autarkypan-regions, and organic borders. States have, Haushofer argued, an undeniable right to seek natural borders which would guarantee autarky.

Haushofer’s influence within the Nazi Party has recently been challenged,[15] given that Haushofer failed to incorporate the Nazis’ racial ideology into his work. Popular views of the role of geopolitics in the Nazi Third Reich suggest a fundamental significance on the part of the geo-politicians in the ideological orientation of the Nazi state. Bassin (1987) reveals that these popular views are in important ways misleading and incorrect. Despite the numerous similarities and affinities between the two doctrines, geopolitics was always held suspect by the National Socialist ideologists. This suspicion was understandable, for the underlying philosophical orientation of geopolitics did not comply with that of National Socialism. Geopolitics shared Ratzel’s scientific materialism and determinism, and held that human society was determined by external influences—in the face of which qualities held innately by individuals or groups were of reduced or no significance. National Socialism rejected in principle both materialism and determinism and also elevated innate human qualities, in the form of a hypothesized ‘racial character,’ to the factor of greatest significance in the constitution of human society. These differences led after 1933 to friction and ultimately to open denunciation of geopolitics by Nazi ideologues.[16] Nevertheless, German Geopolitik was discredited by its (mis)use in Nazi expansionist policy of World War II and has never achieved standing comparable to the pre-war period.

Iată ce scrie, în continuare, profesorul Marga: ”Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer. Între cele două războaie mondiale, acesta a promovat proiectul formării ”Germaniei mari” într-un context internațional marcat de criza din 1929, în care puterile occidentale consacrate au fost percepute ca fiind ”în declin”. ”Geopolitica, după Haushofer, se vrea, în același timp, promovare a ideilor și instrument în serviciul puterii pentru punerea lor în aplicare” (Frederic Encel, Comprendre la geopolitique; Editions du Seuil, Paris, 2011, p. 43). ”Geopolitica” este distinsă net de ”geografia politică”, care cercetează distribuția puterilor statale ”în funcție” de sol, configurație, climat, resurse: ”geopolitica” este conceputî drept cercetare a ”formelor de viață politice în spațiul vital natural” (politische Lebensform im naturalichen Lebensraum)” (Nota LD: Am subliniat citatul din germanul Haushofer, citat după francezul Encel, din interiorul citatului autorului roman Marga, pentru a distinge ideile lui Haushofer de acelea ale lui Encel). Desigur, întrebările și nedumeririle apar imediat după citirea acestui citat margian. Iată-le: ce înseamnă agravarea unei teze? De ce este luat ”declin” între ghilimele? Este citat din Haushofer? J Citatul din Encel este o superbă redefinire a geopoliticii ca aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM), unde ideile se referă la finalitățile politicului, iar instrumental vizează mijloacele de aplicare în practică a scopurilor anterior formulate. Ca o replică la sublinierea importanței geopoliticii ca disciplină academică, făcută în final de către AM, propun ca profesorii care vor preda această disciplină să apeleze la instrumentarul MSM. Toate (geo)politicile lumii, trecute, prezente și viitoare, se regăsesc în MSM (desigur, cu condiția ca cineva să dorească cu adevărat să înțeleagă și să aplice acest mod esențializat de gândire).  Desigur, supărarea cea mare apare când se va dovedi că predarea geopoliticii prin MSM nu ar lua decât câteva ore… Revin la întrebările mele pentru autorul AM: expresia din final, în limba germană, face parte din textul francez? (ghilimelele ne încurcă, nu ne ajută în acest sens); este AM traducătorul textului din franceză?

Din nou, pentru doritorii de amănunte clarificatoare, fac o trimitere la un autor din Republica Moldova care scrie cartea  ”Despre geopolitică”, și la un autor din București (de observat aceleași metehne neaoș românești, de a nu cita titlurile în limba originalului, cu traducerea, asumată, în paranteză):

http://www.cartier.md/upload/File/Despre_geopolitica.pdf Despre geopolitică de Oleg Serebrian, 2009 (primele 7 pagini din 17)

 

http://geopolitica.ase.ro/doc/curs16_ro_1.pdf   ”Cel care foloseste însa pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea „Introducere în Geografia Suediei”) este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, „Statul ca formă de viață” (1917), în care sustine ca Geopolitica este „stiinta despre stat ca o creatie spatiala”, ca „un organism geografic”.”

 

Urmează binevenita precizare că, inițial, geopolitica a servit intereselor național-socialiste ale lui Hitler, apoi se descrie recuperarea corpului de idei geopolitice (pozitive în sine) de către trei autori: Alfred Thayar Mahan, Halford J. Mackinder și Yves Lacoste. Din ultimul autor se citează copios (cca 30 de rânduri, plus comentariile, adică tot resul articolului, mai puțin concluziile, la care m-am referit deja). Voi reproduce fraza de final, concluzivă, a articolului: ”Ceeea ce constituie un adevăr important, dincolo de toate acestea, este împrejurarea că, pe de o parte, cunoștințele de economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie de la ora actuală ne permit să articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această disciplină, recuperată după retoricile ei ”naturiste” de dinainte de al doilea război mondial, oferă cunoștințe propriu-zize și efective într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă înțelegerii”.

 

Aici lucrurile devin deosebit de serioase, grave chiar, dacă am lua de bună pretenția autorului că ”la ora actuală …articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că… această disciplină… oferă cunoștințe propriu-zise și efective”. Evident, nu ne aflăm în fața unei noi discipline, ci a uneia care are o istorie de peste un secol, desigur cu adaptări și poziții specifice intereselor autorilor, a viziunilor acestora despre viitorul omenirii și a ideologiilor la care au aderat autorii sau pe care le propun decidenților. Pretenția de originalitate și de noutate a geopoliticii actuale este total nesustenabilă.

 

Autorul restrânge cunoștințele incluse în gândirea geopolitică doar la economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie. Pentru o mai bună înțelegere a esenței abordărilor geopolitice eu adaug, în deplină cunoștință de cauză, și informații din discipline ca: management, etică, politologie, psihologie, antropologie, etnologie, teoria jocurilor, istorie, futurologie, statistică, demografie, religie/ teologie, studii culturale, literatură, artă, diplomație, genetică, administrație publică, dezvoltare personală, informatică etc. Pentru a scurta această listă aș sugera că în studiile de geopolitică nimic din ceea ce este legat de om și de aspirațiile sale nu poate lipsi.

 

Prezentarea geopoliticii actuale este făcută, din păcate, doar în dimensiunile gândirii premoderne și moderne, respectiv ca o disciplină de sine stătătoare, delimitată/ detașată de alte discipline de la care, chipurile, doar împrumută niște informații, fapt cu care nu sunt  de acord. Este, pentru mine, un fapt uimitor că această viziune disciplinară (cu ușoare tente interdisciplinare)  provine tocmai de la fostul rector al UBB, Andrei Marga, universitatea clujeană beneficiind – în ultimul deceniu – de un avantaj competitiv remarcabil: existența unei Școli doctorale în studii transdisciplinare, condusă de profesorul Basarab Nicolescu.

 

În esență, geopolitica este, în opinia mea, o viziune transdsiciplinară, integrată și complexă asupra ”organismelor statale” și a conviețuirii acestora în contexte geografice și culturale concrete. Mai mult, geopolitica, alături de toate disciplinele amintite de autor și de mine mai sus, nefiind altceva decât o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc, viziune integrată care nu mai acceptă studierea și cunoașterea omului în manieră modernă, disciplinară, segmentată și trunchiată, ci propune viziunea postmodernă, complexă, holistică și integratoare asupra omului, oamenilor și omenirii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 8 iulie 2013

http://www.liviudrugus.ro

http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus

 

Toți au ceva cu etica (I, II și II bis)


Toți au ceva cu etica (I, II și II bis)

 

(I)

Bilunarul meu (încă) preferat – revista clujeana Tribuna – revine, în primul număr din acest an, respectiv 224/ 1-15 ianuarie 2012), cu un serial de ”remarci filosofice” ale lui Jean-Loup d’Autrecourt (JLA – un fel de Ion Lupu de-al nost’, autrement coiffee) sub titlul interogativ retoric ”Ce au toți cu etica?” (I).  Evident, o minge ridicată pentru mine la fileu.

Dacă ar fi să ofer eu un răspuns la presupusa întrebare din titlu acesta ar fi următorul: toți au/ avem ceva cu etica, fie că o știm sau nu, fie că o conștientizăm sau nu. Dacă prin etică înțelegem ”discurs despre comportamente/ moravuri și moralitate” atunci realizăm că nimeni nu scapă de discutarea comportamentului său față de semeni sau chiar față de sine. Nimeni, sunt convins, nu este în afara (discursului) eticii. Corupția este un fenomen etic, prostituția sau hoția de asemenea. Viciile și virtuțile sunt, deopotrivă, fapte etice, morale. Nu putem spune despre cineva că este lipsit de moralitate sau de etică. Presupusele comportamente/ atitudini/ fapte i-morale sau a-morale sunt simple jocuri de cuvinte, ca să nu spun că sunt contradicții în termeni. Ce ar însemna o persoană imorală (lipsită de moralitate)? Ar însemna o persoană care nu are (deloc!) comportamente/ atitudini/ făptuiri. Pe scurt, ar fi vorba despre un om inert, în moarte clinică sau chiar unul mort de-a binelea. Presupusa ”imoralitate” văzută ca abatere de la niște reguli/ norme considerate a fi acceptate sau respectate de majoritatea este doar o manipulare grosieră și o încercare prost mascată de a supune un mod de gândire altui mod de gândire. Fiecare are moralitatea/ comportamentul lui. Putem, în schimb, să vorbim despre onestitatea sau lipsa de onestitate a unui comportament individual (moral, par excelence). Ca argument că nu este obligatoriu să deducem ideea de onestitate din cea de majoritate aș invoca situația economiei românești din anii postdecembriști când ponderea economiei subterane atinsese peste 60%. Înainte de a deveni o majoritate considerată acceptabilă orice realitate a fost, la începuturi, minoritară. Dacă ar fi să considerăm ca fiind etic doar ceea ce este majoritar pe plan național, atunci ar fi trebuit să propovăduim ca model de urmat haiducia fiscală, crearea unui ”stat” paralel, să proclamăm, adicătelea, statul mafiot român ca fiind adevăratul reprezentant al poporului român și să scoatem parlamentul și celelalte instituții ale statului în afara legii (care lege?)… Probabil că aici s-ar fi ajuns dacă nu ar fi existat alte contexte – european și mondial – care au probat, dealungul timpurilor, deja că echilibrul dintre aspirațiile indivizilor se poate realiza prin alte mijloace, cum ar fi, de exemplu, cedarea (impusă!) a unei părți din venitul individual (impozit) pentru construirea unor instituții apte să creeze pe termen lung (sustenabil, adică) echilibrul și armonia dintre indivizii trăitori pe un spațiu cultural și geografic bine definit. Riscul de a ajunge la o junglă umană în care să domine cei mai vicleni, avizi de putere și avere, la care s-a adăugat presiunea contextului exterior, a generat acei vectori care să inverseze proporția dintre haiducie și statalitate în favoarea acesteia din urmă. Citarea insistentă a României ca făcând parte dintre țările cele mai corupte din lume a contribuit, în măsuri greu de precizat, la mobilizarea ”societății civile” (adică a unor ONG uri care să demaște starea de corupție a statului și a economiei românești). Ambele situații, România coruptă și România ca stat de drept, sunt etice. Scoaterea corupției în afara aprecierilor etice face imposibilă corectarea acestei stări de fapt. Este la fel ca in cazul medicinii: aceasta studiază deopotrivă omul sănătos și bolnav; altfel vindecarea nu ar fi posibilă. Cu alte cuvinte, prevenția este o preocupare de bază a medicinii, eticii, dreptului, managementului și altor domenii ale cunoașterii care studiază omul în variatele sale ipostze, dorite sau nu, acceptate sau nu, și care propun standarde sau situații dezirabile de atins. Așadar, etica nu studiază ce este ”bine” și ce este ”rău”, ci încearcă să argumenteze consecințele ce pot apărea în diferite contexte spațiale și pe anumite orizonturi temporale. Supralicitând, de fapt nu există ”bine” și ”rău”, ci există modele comportamentale considerate ca fiind dezirabile sau indezirabile, acceptabile sau inacceptabile, așteptate sau nu, adecvate sau inadecvate. Aceste stări viitoare dorite, obtenabile ca urmare a unor acțiuni deliberate, se numesc SCOPURI, iar elementele apte să ducă la realizarea acelor stări se numesc MIJLOACE. Finalitățile și instrumentalitățile sunt imposibil de disjuns și de tratat separat. Studierea scopurilor separat de studierea mijloacelor este una dintre cauzele majore ale diferitelor crize care însoțesc evoluția umanității. Precizez că studierea scopurilor este preocuparea POLITICII și a politicului, iar studierea mijloacelor este preocuparea ECONOMICII și a economicului.  Eroarea fundamentală a modernității a fost studierea separată și adesea antitetică a celor două componente fundamentale ale ETICII și eticului/ moralității care sunt POLITICUL și ECONOMICUL. Economiști clasicii englezi, apoi marxismul au preluat de la greci sintagma ”economie politică” a cărei semnificație inițială era ”domeniu public, gospodăria/ economia statului/ polisului”, cu intenția de a face o distinție clară între acesta/ aceasta și ”economia privată”, cea a persoanelor și menajelor lor. Și ”economia regală” avea un tratament distinct. Din păcate, nici azi nu se fac necesarele distincții conceptuale și metodologice între modul de funcționare a economiei private și a economiei politice/ publice. Termenul de economie politică a rămas ca desemnând teoria economică generală, iar radicalii americani, apoi instituționaliștii au translat acest termen la aspecte considerate anterior non-economice (ex. economia politică a căsătoriei, a contractelor etc.). Radicalilor americani li se datorează sintagma Economică Politică (Political Economics). În opinia mea Economica Politică (teorie) este identică cu Etica (teorie) și cu Managementul (aplicațiile practice ale acestora).

Gravele derapaje în comportamentele indivizilor, lipsa transparenței decizionale care să ofere informații clare și (cvasi)complete despre natura și conținutul scopurilor în intimă conexiune cu mijloacele ADECVATE atingerii lor a generat și generează mereu confuzii, manipulări cu finalități antiumane, crize și conflicte grave. Ideea postmodernă a melanjării lucrurilor, a asocierii a ceea ce modernitatea considera imposibil de asociat mi-a permis să redefinesc ETICA drept locul (more) geometric(o) al intersecției planului finalist (politic) cu planul instrumentalist (economic), loc unic dar continuu mișcător ca urmare a caracterului infinit al dorințelor/ scopurilor umane și a caracterului infinit al mijloacelor posibile de utilizat pentru satisfacerea acelor dorințe. Subliniez, mijloacele, în construcția mea teoretică sunt infinite și nu finite ca în teoria economică (neo)clasică. Evident, infinitudinea mijloacelor oferă șanse și chiar realizări mult mai rapide a scopurilor propuse. Clasicul concept de ”productivitate a muncii” demonstrază, zi de zi, viteza sporită cu care se ating scopurile în postmodernitate. Tocmai această viteză sporită ne ajută să corelăm mai rapid scopurile și mijloacele și să evaluăm gradul lor de adecvare. Cu cât adecvarea este mai bună, cu atât productivitatea crește, scopurile sunt mai repede atinse iar etica își modifică din mers preceptele și limitele de acceptabilitate ale unor comportamente umane.

Astfel definită, etica nu poate fi decât hedonistă în sensul că vizează apropierea de idealul cotidian și mundan al fiecărei ființe umane, în varii măsuri, viteze și grade de acceptabilitate de către ceilalți semeni. De aici și imposibilitatea de a evita relativismul etic. Pentru unii, relativismul etic postmodern este un blestem și o blasfemie la adresa speciei umane (JLA situându-se, după cum vom vedea, pe această poziție antirelativistă). Dar, prin definiție, eticul este raport/ relație scop-mijloc, iar constatarea imposibilității ocolirii sau ignorării acestei relații poartă numele de relativism etic. Am găsit de cuviință să reamintesc pozițiile mele teoretice asupra redefinirii conceptelor umane fundamentale (politicul-economicul-eticul) aceste poziții fiind lansate sub diverse denumiri cum ar fi: binomul scop-mijloc (anii 80), triada scop-mijloc-raportul scop/mijloc ca miez al Metodologiei Scop Mijloc (MSM) (anii 90),  Management (primul deceniu al noului mileniu) sau Etică (al doilea deceniu al acestui secol și mileniu). Anticipez puțin și precizez aici că teoria mea MSM pare a fi adoptată tacit și implicit (din păcate fără o corelare ideatică cu restul articolului) de JLA (vezi punctul d) al primei părți a articolului din Tribuna ”Ce au toți cu etica?”.

Scopul acestei reamintiri este de a oferi cititorului un punct de plecare în analiza (mea) critică a poziției susținute de JLA. Deși ”remarcile filosofice” ale lui JLA fac parte dintr-un demers de popularizare și de prezentare (”în mod cât se poate de pedagogic” – pretinde JLA) a conceptelor conexe și/ sau implicite discursului etic, acestea nu ar trebui imediat acceptate ca fiind esențe prime și concluzii ultime pe tema în cauză. Evident, speratul dialog cu JLA (urmare și a comentariilor mele anterioare (2011) publicate pe blog (http://liviudruguswordpress.com ) sub titlul ”Remarci a(n)xioase….”) a fost și rămâne încă o iluzie, un deziderat (de) neatins.

Pentru început, după lecturarea cu atenție studiului (?) ”Ce au toți cu etica?! (I),  mă simt obligat să atenționez asupra citării incorecte de către JLA a Catilinarelor ciceroniene, deși pentru cititorul român toate cele cinci Note (bibliografice) sunt relativ inutile, edițiile franceze nefiindu-i chiar la îndemână. Cred că redacția putea face un efort de trimitere a acestor note la ediții românești, mai vechi sau mai noi. Și tot la prima propoziție a articolului semnat de JLA apar probleme de punctuație prin lăsarea unui spațiu liber între cuvânt și semnul de punctuație, așa cum reglementările franceze au decis că ar fi corect. Din câte cunosc, Academia Română (în lentoarea ei proverbială) nu a intervenit pentru a sancționa sau măcar explica aceste derapaje de punctuație deranjante ochiului cititorului de limbă română.  De altfel, ca și la serialul publicat anterior în Tribuna, JLA comite în serie erori de citare, de punctuație, de logică, de transcriere a unor cuvinte consacrate sub anumite forme în limba română etc. Astfel, JLA începe demersul său explicativ cu sintagma ciceroniană ”O, tempora! O, mores!”, dar fără a utiliza necesarele ghilimele și într-o transcriere ”originală”: O tempora, o mores!  Firesc ar fi fost ca autorul să continue fraza cu literă mică, dar acesta a preferat majuscula rezultaând o frază eliptică: ”Exclama Ciceron, revoltat împotriva imoralității obiceiurilor și moravurilor oamenilor din timpul său”. Mai trebuie oare precizat că limba română nu cunoaște un gânditor cu numele de Ciceron, ci doar pe cel cu numele de Cicero? Cât despre sintagma ”moravuri imorale”, aceasta sună ca și ”etică lipsită de etică” sau ”obicei neobișnuit/ neobicinuit”. Oare ce altceva conferă conținut moralității dacă nu moravurile însele, indiferent cum sunt ele evaluate și categorisite de o persoană sau alta?

Propoziția următoare aduce o nouă neglijență confuzantă și anume utilizarea lui ”din” în loc de ”dintre” (”unul din principiile”).

Îmbucurătoare pentru mine este concluzia din fraza următoare: ”am putea afirma că toate epocile au fost corupte”, deși nu epocile au fost corupte, ci oamenii acelor timpuri au fost (și) corupți. Asta înseamnă că discursul etic a existat mereu, inclusiv în definirea și analizarea corupției. Încheierea primului paragraf este însă nu numai incorectă, ci și răuvoitoare, acesta conținând (ca și în serialul anterior semnat de JLA) atacuri nemotivate la adresa ”perfidului Albion” și a culturii germane: ”în țările anglo-saxone mass media, marile lobbie-uri politice, industriale și ale cercetării au lansat dezbateri bizare despre știință și <probleme de etică> ”. Așa cum toți străinii erau pentru greci și romani ”barbari”, tot așa toate polemicile/ criticile efectuate de alții sunt ”bizare”… în viziunea lui JLA. Motivația pentru această caracterizare neașteptată este ea însăși bizară: ”majoritatea polemicilor sunt retorice și denotă o crasă ignoranță față de etică”. Cu alte cuvinte, ignoranții anglo-saxoni au greșit fundamental că au gândit altfel decât JLA și alte minți franceze luminate. După JLA, ”teoriile de filosofie morală, … presupun nu o singură etică, ci un ansamblu de etici”. Se vede treaba că JLA a cam lipsit de la orele de latină din liceu. Altfel, ar fi știut că denumirile latinești ale disciplinelor erau, de fapt, pluraluri care trimit la o sumă de teorii pe o temă dată. Nu întâmplător, unii lingviști recomandau traducerea în limba română a denumirilor acestor discipline la plural (matematici, în loc de matematică etc.).  Chiar dacă nu folosim la modul expres pluralul românesc, denumirile latine (și englezești, franceze, rusești etc.) ale disciplinelor implică un mănunchi de teorii, nu neapărat omogene sau necontradictorii între ele. Pentru JLA lipsa folosirii exprese a pluralului în materie de etici este ”gravă” și implică ”necesitatea absolută” de a ”clarifica aceste chestiuni cu privire la valorile normative morale”. Brusc, JLA renunță la ideea ”ansablului de etici” și se cantonează strict și savant la dimensiunea normativă a eticii (”trebuie să”), dimensiune pe care eu unul nu o agreez. Normativitatea presupune constrângere, respectiv impunerea unui mod de gândire asupra altor moduri de gândire (așa cum a fost, de ex., impus modul de gândire colectivist-bolșevic asupra modului de gândire individualist), în timp ce eu pledez pentru o asumare liberă/ libertariană a unor tipuri de comportamente pe bază de empatizare cu semenii, de evaluare corectă și rapidă a consecințelor acțiunilor umane individuale și responsabile etc. De ex. decalogul creștin este o etică normativă și imperativă, dar aceleași rezultate pot fi obținute prin argumentație logică, prin studierea consecințelor unor acțiuni alternative, prin imaginație și intuiție, prin experiență împărtășită etc.

În continuare, JLA își împarte articolul din Tribuna, nr. 224 pe patru secțiuni, iar eu mă voi referi pe rând la conținutul acestora.

Prima secțiune, intitulată ”Câteva polemici contemporane”, devoaleză ideologia de stânga promovată de filosoful francez, dar neasumată ca atare. Viziunea etică marxistă a fost una puternic normativă și care a folosit impunerea ”în rândul maselor” prin clasicile metode staliniste de ”convingere prin constrângere” și ”uz de abuz”. Poate și de aici tendința mea de a o respinge de plano. Propensiunea lui JLA pentru acest tip de etică explică în bună măsură deazacordul meu cu domnia sa, dezacord generat de agrementul meu major față de ideile libertariene. Din păcate, nu atât diferendele ideologice mă depărtează de JLA, ci diferendele de logică și de semantică. Mai exact, referindu-mă la cauze, fie că este vorba despre o traducere neinspirată, fie textul francez suferă de lipsă de coerență.  Polemicile etice contemporane despre care vrea JLA să ne avertizeze nu sunt altceva decât confruntări ideologice. Autorul vorbește despre ”recuperarea și deturnarea valorilor civice pentru a le deturna în favoarea diferitelor forme de putere și profit”. Cu alte cuvinte, JLA se situează clar de partea radicalilor de stânga, a criticilor capitalismului și a celor care critică lipsa de onestitate și umanitate a acestei ”orânduieli crude și nedrepte/ ce-mparte omenirea în mizeri și bogați” (Eminescu).  JLA se teme că ”etica ar fi un fel de scut de apărare împotriva amenințărilor cercetărilor științifice (???!!!! – LD), un par[a]van în spatele căruia totul să fie posibil”, o teamă specifică ariergărzii, underground-ului, lumpenilor și culturii de suburbie. El acuză establishmentul de ”demagogie morală”, de false dezbateri polemice, totul pus în slujba ascunderii adevărului, al promovării deontologiilor breslelor și al respectării legilor care – nu-i așa? – permit și încurajează exploatarea omului de către om. La ce bun dezbaterile etice, clamează JLA, dacă respectarea legilor avantajează (doar) pe cei care le-au propus și aprobat?  Aici – în plan teoretic – JLA are dreptate. Legile sunt platoșa dură a unei moralități acceptate și impuse de cei aflați la putere. Or, degeaba vii cu propuneri de noi etici devreme ce legile care conțin vechile principii etice nu pot fi schimbate. Dacă ar fi să se ducă raționamentul până la capăt, mai întâi trebuie schimbată/ răsturnată puterea, apoi noile legi ale noii puteri vor consfinți noile principii de moralitate/ comportament. Dar JLA nu propune acest raționament, ci se preocupă de incompatibilitatea pe care el o vede între etică și știință, respectiv între ”valorile etice, ca binele, fericirea, libertatea, responsabilitatea, altruismul, prietenia, echitatea, justiția, iar pe de altă parte, valorile epistemologice, ca adevărul, cunoașterea, certitudinea, coerența, obiectivitatea, predicabilitatea, formalismul, etc.”. Separarea maniheistă a celor două categorii de ”valori” este mai mult decât arbitrară și artificială, ea provenind din modernitatea bazată pe logica ori-ori, a terțului exclus. Punctul meu de vedere este unul postmodern, transdisciplinar, holistic și bazat pe logica terțului inclus, de unde și pozițiile diferite față de cele ale autorului francez. Și încă un lucru care ridică semne de întrebare referitoare la consecvența teoretică și onestitatea de cercetător a lui JLA, un presupus cunoscător într-ale eticii. După ce afirmă, în această primă secțiune, că ”Este uimitor că se asociază, ca și cum ar fi normal, etica și știința”, în ultima secțiune JLA afirmă că ”s-ar putea vorbi de etică înțeleasă ca o știință a moravurilor”.  Așadar, o dată ni se spune că una e etica și alta e știința, iar apoi ni se oferă posibilitatea de a include etica în rândul disciplinelor științifice. Și pentru ca deruta să atingă un (nou) apogeu aflăm că și filosofia este ”o știință”. Dar nu orice fel de știință, ci – ne explică pedagogul demagog Jean Loup d’ Autrecourt – una redusă la axiologie. JLA ne explică, uitând de preceptele pedagogice elementare care necesită sublinierea că ceea ce urmează este doar un punct de vedere și că ”se poate vorbi de filosofie ca despre o știință a valorilor”. La acest mod impersonal, neangajant și neargumentat se poate vorbi despre orice ca fiind … axiologie. Reducerea filosofiei la axiologie este, după părerea mea, un abuz, un exces de zel în promovarea propriei specializări/ discipline. Este, tot în opinia mea, un reflex marxizant din vremea când se preda și la noi filosofia ca ”știință”.

Cum am mai afirmat anterior nu doar diferendele ideologice ne separă, ci îndeosebi cele logice și terminologice. În prevenirea unor critici JLA se autoinclude în gama largă a neștiutorilor conchizând, în finalul acestui subcapitol, că ”mare ne este ignoranța”. Criticile sunt îndreptate în principal (cum altfel?) împotriva ”studiilor anglo-saxone” care, pretinde JLA, separă și chiar opun ”științele umane” de ”domeniul cunoașterii științifice, al științelor exacte”. Ca și în exemplul de mai sus JLA se joacă cu termenii și sintagmele. O dată umanioarele sunt incluse în categoria disciplinelor științifice (sub denumirea de științe sociale), și apoi spune că acestea sunt separate de cunoașterea științifică. Chiar dacă articolul semnat de JLA se vrea unul ”cât se poate de pedagogic”, autorul însuși nu este un bun exemplu de urmat devreme ce nu respectă o regulă elementară a citării și trimiterii la surse. Și studenții începători știu că orice referire la un autor, școală, cultură etc. trebuie însoțită imediat de exemplificări, nominalizări, surse ce pot proba afirmația. Așadar, după afirmația generală:  ”conform studiilor, în special anglo-saxone”, se impuneau cel puțin câteva exemplificări cu autori și lucrări reprezentative.

JLA acceptă și folosește sintagma ”științe sociale”, una pe care eu o consider ca fiind fără acoperire în realitate și lipsită de logică. Consider că termenul (cu conținutul aferent) lansat de modernite, acela de ”știință” poate și trebuie înlocuit cu postmodernul cunoaștere/ cogniție. Prin aceasta se poate evita contradicția între ”umanioare” și ”reale”, între ”științe exacte” și cele ”sociale”, inexacte și  imprecise. Cunoașterea este una singură, parcelarea excesivă a acesteia trebuie să înceteze, iar procesul de segmentare/ fragmentare nu trebuie doar stopat, ci inversat. Adică, în loc de segmentare să avem compactare, în loc de noi și noi discipline să avem viziuni integratoare și transdisciplinare, iar cunoașterea să fie pe cât posibil unificată. (Mai multe pe această temă vezi articole și editoriale publicate de mine în revista Economy Transdisciplinarity Cognition: www.ugb.ro/etc). Se pare că și JLA ar fi pro-unificare, dar numai în plan axiologic, prin construirea unei ”întregi axiologii epistemologice cu valorile cognitive sau epistemice”. Din păcate, totul se reduce la o simplă afirmație, un act declarativ și atât, astfel încât o exemplificare era foarte necesară, inclusiv ca răspuns la o exigență pedagogică elementară. Înre-un fel, JLA pare și el adeptul unificării atunci când spune că filosofia este știință. Mai trebuia să continue cu precizarea că ambele sunt forme de cunoaștere care se potențează reciproc. JLA include filosofia în știință, des-ființând-o ca demers autonom. Eu propun integrarea acestor forme și demersuri cognitive într-un areal mai larg și mai respirabil, trecând cercetarea și cunoașterea la un nou nivel de realitate, conform viziunii transdisciplinare promovate de acad Basarab Nicolescu. Mai mult, cred că și cunoașterea revelată (religia) poate și ar trebui integrată în câmpul larg și unitar al cunoașterii. Arta este și ea o formă de cunoaștere ce poate acționa ca un liant potențator între toate celelalte forme (încă autonome) de cunoaștere. Fernando Savater, un filosof spaniol contemporan nouă, proclamă – în spirit modernist – distincția între știință și filosofie: ”Spre deosebire de știință, care cunoaște, filozofia gîndește” (am respectat ortografia săptămânalului Dilema Veche care a publicat, în nr. 415/ 26 ianuarie – 1 februarie 2012, p. 17 un interviu cu Fernando Savater sub titlul ”Știința cunoaște, filozofia gîndește”, co(n)semnat de Ciprian Vălcan și Alin Tat). Profunzimea gândirii lui Savater se apropie periculos de filosofia de cartier care a emis ”panseul” ”Cine știe, cunoaște”. Acum, se poate ușor transla acest ”adevăr” spre ”panseul” ”Cine filozofează, gândește”. Profund adânc….Așteptăm vremuri mai bune când și savanții certitudinilor exacte (mate-fizico-chimice) vor începe să gândească… iar filozofii să cunoască!   

A doua secțiune a articolului face trecerea de la contemporaneitatea polemică, neclar conturată în secțiunea anterioară, la ”Originea antică a moralei”, secțiune în care JLA îi include cu o nonșalanță superioară și pe Descartes, Machiavel (sic!), Kant, Nietzsche, Schopenhauer, deși modernismul merita o secțiune distinctă, urmată apoi de o alta despre postmoderni și relativismul lor moral. Dar JLA a preferat să-i trateze pe moderni și postmoderni la secțiunea ”antici”. Din păcate (pentru JLA, pentru redactorii de specialitate de la Tribuna și pentru responsabilul de număr Claudiu Groza) această secțiune abundă în greșeli de ortografie, fraze calpe și fără noimă. Exemplu: ”În timp ce, prin inaugurarea modernismului, Descartes își propusese să respecte un fel de <morală de împrumut, provizorie>, în lipsă de altceva mai bun, până va reuși să elaboreze una veritabilă”. Cred că cititorul, oricare ar fi el, nu poate înțelege ceva din această frază. Încerc să extrag, din frazele următoare, diversele definiri ale moralității: Pascal – a gândi bine; Machiavel (sic!) – exersarea puterii fără scrupule; Kant – datoria împlinită; Hegel – libertatea; Schopenhauer – mila; Nietzsche – morala stăpânilor; utilitariștii – profitul. Concluzia lui JLA este stupefiantă: această diversitate de opinii demonstrează ”cât de periculoase pot fi aceste idei odată transpuse în spațiul public, dacă ar deveni accesibile opiniei publice”. Adică, prostimea ignorantă ar trebui ferită de ideile pernicioase ale unor oameni care au gândit liber și, în schimb, inoculată doar cu ideile stângii, cele presupuse a fi cu adevărat bune și nepericuloase pentru vulg. Dar cea mai ciudată deducție făcută de JLA este că lista opiniilor de mai sus despre moralitate probează existența – în modernitate! – a unui ”relativism moral”, caracteristică ce a fost pusă mereu pe seama postmodernismului. Ceea ce postmodernii numesc ”relativism moral” JLA numește ”relativism total” (de ce nu ”relativism absolut”, ca să confuzăm total cititorul?). În finalul acestei secțiuni ce transmite derută și superficialitate, demagogul moral JLA se pronunță pentru înlocuirea diversității de gândire cu o gândire unică, standardizată, corectă, bună etc.: ”Fără valori morale stabile, omul este complet dezorientat, rătăcit; etica este nu numai consubstanțială, dar proprie doar omului”. Care să fie aceste valori nu ni se spune încă, dar putem bănui că sunt dintre cele care să detroneze exploatatorii vechi și să-i instaleze pe cei noi (cum a făcut leninismul, stalinismul și alte idelogii ale terorii).    

            Deși până acum JLA a mers pe mâna stângii, căreia dorește să-i facă un serviciu oferindu-i un set de lămuriri în privința esențelor eticii, el nu este prea respectuos cu aceasta, atrăgând serios atenția asupra riscurilor mari pentru populimea needucată dacă aceasta ar accede la aceste esențe pe care JLA le numește ”ideologii periculoase”. Deci, aflăm de la pedagogul națiunii, JLA, că ideologiile (adică ideile și interesele pe care acestea le promovează) sunt simple ”tranchilizante” pe care filosofii moraliști le adiministrează vulgului ignorant cu scopul clar de a preveni ”anarhia și tulburările care riscă să se manifeste în orice moment”. După mai bine de două decenii de la eliminarea (și în România) a modului de gândire unic/ totalitar/ dominant și care prezenta ideologia burgheză drept un pericol și un tranchilizant pentru clasa muncitoare, iată că salvarea clasei (noastre) muncitoare apare dinspre Occidentul plin de promisiuni și speranțe. Dacă lumina vine acum de la Apus, este firesc să vină tot de la Apus și neomarxiștii, troțkiștii, maoiștii și castriștii. La pachet cu celelalte modele de bunăstare și de gândire occidentale intră și propaganda ideologiei stângii, în momente de criză economică și de derută a celor care suferă urmările acesteia. Nimic de reproșat faptului că toate ideologiile au drept de cetate, de exprimare și de promovare, dar servirea unor porții de ideologie de stânga sub masca predării unui curs general de etică poate fi taxată cel puțin ca fiind lipsită de onestitate. (După cum vedeți, acuza mea nu este de ”lipsă de moralitate” sau de ”lipsă de etică”. Dimpotrivă, neonestitatea lui JLA este etică și morală deoarece este expresia unui comportament, a unei atitudini, a unei convingeri. Mă repet aici afirmând că TOATE comportamentele sunt morale/ etice. Rămâne doar de discutat gradul de onestitate, de sinceritate sau de probitate profesională. Sau, ca să reiau o sintagmă folosită de JLA la adresa ”polemiștilor” burghezi, putem caracteriza atitudinea lui JLA însuși drept ”demagogie morală”. Acum, când știm despre cine este vorba voi putea utiliza ca un echivalent pentru JLA cuvântul ”demgog” sau ”demagog moral”. Demagogii văd bârna din ochiul altora și se autoprezintă drept puritani, apostoli ai binelui și dreptății pentru cei mulți.

Cea de a treia secțiune este intitulată ”Etica – specific omenească”, și este dedicată precizării (extrem de utile) că mineralele, plantele, animalele și artefactele umane nu gândesc. Din lista lungă de valori specific umane urmărite de etică JLA amintește: ”binele, fericirea, înțelepciunea, plăcerea, buna-înțelegere, echitatea, justiția, integritatea, onestitatea, viața liniștită etc.”. Deduc de aici, că animalele, de ex., nu-și doresc binele, plăcerile și fericirile… Cred că orice iubitor de animale, nu neapărat zoolog, poate descrie cu precizie că animalele au COMPORTAMENTE. Dacă acceptăm că etica studiază comportamentele/ moravurile ființelor vii în general, a celor umane în special, este clar că etica nu poate fi redusă la comportamentul uman. JLA recunoaște că acele valori sunt simple deziderate și că, la rigoare, oamenii și societățile sunt grevate de rău, nefericire, prostie, lipsă de onestitate etc. Chipurile, etică are drept obiectiv instaurarea acelor valori morale listate la începutul secțiunii. Eroare! Aceste valori/ deziderate/ idealuri pot fi mai aproape de noi prin educație în general (în familie, în școală, prin  interacțiuni cu alți indivizi) și nu lecturând lecții și articole despre etică. Dar, dintre toate relele și nedreptățile care caracterizează societățile contemporane JLA insistă asupra ”relațiilor de putere care există în orice societate și care sunt suficiente ca să facă pe cineva nefericit”.  Presupun că și cei puternici sunt nefericiți, nu doar cei asupra cărora se exercită puterea. De la eliminarea relațiilor de stăpânire/ autoritate/ dominație vede JLA începutul unei revoluții etice. Pornind de la această evidentă utopie a stângii JLA vede șansa obținerii fericirii pentru toți. Dar asta se poate obține prin propagandă serioasă, nu oricum. ”În sensul acesta va trebui elaborată o veritabilă știință, căci nu se poate să lăsăm lucrurile la întâmplare”. Cred că fraza ar fi avut chiar mai mult sens dacă începea sau se sfârșea cu binecunoscuta apelare ”stimați tovarăși”, iar tovărășia/ camaraderia ar trebui incluse la loc de frunte pe lista valorilor morale… Trecerea de la filosofie la știință, de la teorie la acțiune, de la evoluție la revoluție, iată un demers programatic demn de orice ideologie a stângii.

Deoarece timpul nu mai are răbdare, JLA trece de la vorbe la faptă și încearcă să contureze în secțiunea a patra a articolului – ”O știință a moravurilor”. Tocmai acum JLA vrea să transforme etica din filosofie în știință, acum când știința a sucombat și a făcut loc larg și stimulativ cunoașterii. Dar să vedem cum vrea JLA să facă din etică o știință. În stilul clasic marxist și modern JLA demarează prin definirea obiectului de studiu al noii științe precum și precizarea metodelor specifice de studiu (negăsibile, desigur, la alte discipline). Iată obiectul de studiu al noii ”științe”: ”stabilirea condițiilor de posibilitate ale unei vieți bune, dar și mijloacele pentru a parveni la o astfel de situație”. Disting aici o asemănare izbitoare cu (re)definirea eticului pe care am conceput-o în anii 80 și pe care am scos-o în lumea largă în august 1990, la primul Congres al ISINI (International Society for Intercommunication of New Ideas) organizat la Sorbona, Paris de savantul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină. Se împlinesc 21 de ani de la acel moment (în august 2011, data la care este scris articolul semnat de JLA) dar îmi sunt vii în minte zilele în care am diseminat o ciudățenie numită atunci (și până atunci) Binomul Scop Mijloc și de atunci Metodologia Scop Mijloc. Am conturat, la rugămintea unor români din diaspora românească de la Paris esența redefinirii eticului prin prisma binomului scop-mijloc. Astfel, am scris cu majuscule pe o foaie A5: ETIC = POLITIC + ECONOMIC, și dedesubt: Politicul = domeniul scopurilor; Economicul = domeniul mijloacelor; Eticul = domeniul adecvării scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri.  ADECVAREA – esența eticului. Foaia a fost multiplicată și a circulat prin sală în zilele congresului. Ulterior, am elaborat mai argumentat ideea că eticul este identic egal cu managementul și cu economica politică. Nu am pretins niciodată că am fost primul care a utilizat binomul scop – mijloc în definirea conceptelor fundamentale utilizate în studierea omului (Aristotel, Platon, Machiavelli, Mahatma Ghandi, Lord Lionel Robbins etc. fiind doar câțiva dintr-o lungă listă care au tratat, frontal sau tangențial, scopurile oamenilor și mijloacele pentru atingerea lor), dar criticile primite m-au asigurat că sunt singurul care am folosit binomul scop mijloc în modul în care am făcut-o în ultimii 30 de ani. Revenind la definiția pe care JLA o dă eticului, este ușor de observat că, în esență este vorba despre modul în care am făcut-o eu cu decenii în urmă. Concret, în loc să folosească conceptul de scop în definirea eticului, JLA folosește conceptul de ”bine”, acesta fiind, în fond, un scop dorit de majoritatea dintre noi. JLA mai face o definire a scopului, la modul disimulat însă, prin invocarea voinței, intenției, responsabilității etc.: ”Orice acțiune umană, susceptibilă de evaluare morală este solidară cu o intenție, rezultat al voinței exersată liber și în cunoștință de cauză”.  Bineînțeles, așa cum am solicitat în dese rânduri, subliniez și acum, propun o restricție metodologică majoră în studierea comportamentului uman: să nu vorbim niciodată despre scopuri în absența mijloacelor și să nu vorbim niciodată despre mijloace fără a preciza scopurile ce pot fi atinse prin utilizarea lor. Cu bucurie constat că și JLA respectă această rigoare atunci când definește foarte ”original” eticul ca fiind scopul (binele) și mijloacele de atingere a scopului. Pe scurt, este vorba despre Metodologia Scop Mijloc (MSM) autrement coifeee. Accentul pus pe individ și persoană este, de asemenea, o preocupare a MSM, preluată și de JLA: ”Este vorba, în mare, de împlinirea omului, de-a lungul întregii vieți, a omului înțeles ca om de bine. Acesta este un proces lung de individuație…. Faptul ține de dezvoltarea și constituirea persoanei”.  JLA se îmbracă, în acest final de primă parte a articolului ”Ce au toți cu etica?”, în haină libertarian-individualistă (o doctrină de dreapta), uitând de reflexele stângiste probate până aici. Mai trebuie oare să re-afirm aici că ideologia de la care mă revendic și care mi-a inspirat elanul de a constitui MSM este Școala austriacă, respectiv libertarianismul modern și postmodern? Voi continua să analizez și celelalte părți ale articolului semnat de JLA în episoade distincte, respectând ordinea apariției lor în revistă. Recomand cititorilor acestor rânduri, ca înainte de a citi micile mele observații critice să procedeze la o lectură prealabilă a textului din Tribuna, revistă distribuită cu generozitate și pe internet.  

Mai precizez că nu îl cunosc personal pe JLA, că nu doresc o eventuală discreditare a revistei Tribuna și a redactorilor acesteia, ci îmi ofer mie în primul rând, un prilej de a-mi confrunta ideile mele cu cele ale altora, de a mi le promova așa cum cred de cuviință, de a ”instiga” la dialog constructiv și de a repara câte ceva din ceea ce, omenește, mai scapă unora sau altora dintre noi (incluzându-mă și pe mine aici, desigur). Reflexul meu critic poate părea uneori excesiv de acid, cu trimiteri destul de dese la autor. Într-adevăr, dialogul se face între autori și nu (doar) între idei. Dar cum să critici o idee sau o ideologie – văzută ca set coerent de idei care promovează interese și convingeri – fără să faci trimitere (de săgeți!) la autor?

O analiză critică de genul celei de față nu ar fi publicată, am convingerea verificată, de nicio revistă, fie din cauza lungimii textului, fie datorită încălcării principiului critic maiorescian: ”opera, nu autorul!”. Mă simt apropiat ca modus operandi de criticul literar Alex Ștefănescu, îndeosebi de prestația sa la TVR Cultural. Mai concret, un critic trebuie, în primul rând, să critice și apoi – eventual să laude. Nu întâmplător, multă lume se întreabă de sunt recunoscute valoric marile personalități doar sau îndeosebi postum. Tocmi de aceea, pentru că laudele nu sunt (decât în cazuri absolut excepționale) pentru vii. De mortuis nil sine bene!

De aceea, voi continua cu alte câteva puncte de vedere persoane despre partea a doua acestor ”remarci filosofice” ale lui JLA pe teme de axiologie morală și epistemică. Cu alte cuvinte, (Va urma).

Liviu Druguș

Valea Adâncă, Miroslava, Iași

Ianuarie -Februarie 2012

(II)

Remarcile filosofice ale lui JLA pe tema ”Ce au toți cu etica?” continuă cu o parte a doua (de doar o pagină de revistă, față de cele două pagini acordate primei părți) în nr. 225 / 16-31 ianuarie 2012, pagina 25. Acest număr este îngrijit de Oana Pughineanu. (OP este, cred eu, un talentat publicist de certă orientare de stânga. O analiză a unor articole ale Oanei Pughineanu va urma, în limitele impuse de timp. În cazul OP, diferendele de ordin ideologic vor rămâne, dar pot afirma încă de acum că stilul practicat este unul care contribuie la aprecierile pozitive la adresa revistei Tribuna de la Cluj). Această a doua parte a articolului semnat de JLA cuprinde două secțiuni (a cincea și a șasea, continuând numărătoarea din numărul anterior al revistei). Prima dintre secțiuni tratează ”Conștiința morală” și chiar de la primele rânduri dezacordul meu cu autorul este consistent. Fără o motivație aparentă, JLA abordează morala în primul rând ”stricto sensu” și apoi, în subsidiar, și ”lato sensu”. Chiar și doar ”stricto sensu”, aprecierea lui JLA conform căreia  ”Morala privește doar viața interioară a persoanei” mi se pare nu doar reducționistă, ci și nerealistă. Comportamentul uman este, într-adevăr, rezultatul direct al propriei gândiri și evaluări, dar faptele care definesc acel comportament se petrec, mereu, în exteriorul fiecărui actant/ actor. Iar morala/ moralitatea/ etica/ comportamentul se referă la natura acțiunilor umane care pot fi sau nu conforme cu anumite așteptări, proprii sau ale altora. De asemenea, morala (incluzând aici și moravurile aferente) este o viziune exterioară lucrurilor, o viziune prin ochii altora. Doar morala/ comportamentul lui Robinson Crusoe nu are nevoie de evaluări prin intermediari și prin raportări la aceștia. Cel mult în acest caz morala (ca autoevaluare a faptelor individuale în contextul altor fapte individuale) ”privește doar viața interioară a persoanei”. Apoi, presupusa ”luptă cu sine însuși, în vederea ameliorării moralității” ține de un imaginar ce frizează demagogia morală par excellence. Meliorismul moral invocat de JLA este condiționat de existența unor standarde și acceptări ale acestora referitoare la ideea de ”bine”, ”faptă bună”, ”om de bine” etc. De ex., pentru JLA articolul său este unul foarte bun, demn de aplauze admirative și chiar de o recompensă financiară la o gală a contribuțiilor pedagogice la oferirea de răspunsuri la întrebarea ”Ce au toți cu etica?”. Pentru mine, este exact pe dos, adică articolul semnat de JLA doar se vrea a fi unul plin de subtile și utile ”remarci filosofice” menite să contribuie la construirea unei ”axiologii epistemologice bazată pe valorile cognitive sau epistemice”, dar care nu reușește decât să alimenteze marea confuzie legată de ”ce este etica”. Reciproc, pentru JLA și prietenii săi, observațiile mele sunt pierdere de timp și, eventual, răbufniri ale unor frustrări generate de o copilărie nefericită, de studii incomplete și de o lipsă cronică de cavalerism în relațiile cu autorii publicați pe hârtie. Pentru mine, aceste rânduri se doresc a fi parte a unui dialog, o invitație la lămuriri suplimentare sau pur și simplu o modalitate eficientă de a-mi promova propriile idei și convingeri. Și atunci spre care ”ameliorare a moralității” ne îndreptăm fiecare dintre noi? Cred că este foarte posibil ca pentru un observator terț fiecare dintre noi să se îndepărteze de idealul de moralitate al terțului… ”Examenul de conștiință” propus de JLA, cu sprijinul de notorietate al lui Kant este, în realitate, un fapt banal pe care majoritatea indivizilor – de la prinț la cerșetor – îl practică, cu sau fără consecință în ”ameliorarea” comportamentelor lor diurne. Și hoții de buzunare și deturnătorii de fonduri publice  din guvernele de varii culori, mărimi și culturi au asemenea ”examene de conștiință” pentru ”ameliorarea moralității” lor, respectiv a tehnicilor de delapidare și de ștergere a urmelor. Conform raționalității JLA-iste acești indivizi duc o luptă teribilă cu sinele însuși, deși bieții plătitori de taxe și impozite așteaptă ca justiția să aibă un cuvânt final și greu în privința moralității delapidărilor financiare, deturnărilor de finalități așteptate și a dedublărilor politice perverse. Politicieni de rang înalt – premier social democrat român de tranziție, de exemplu, sau sa-l numim simplu A.N., adică ”autor necunoscut” – au dus, ani de-a rândul, după muuultă corupție practicată în văzul și disprețul alegătorilor o ”luptă titanică, luptă de o viață” cu justiția și cu legile de plastilină ale unei țări aflate în mare derută de sens și de rost. ”Progresul moral” pe care îl învederează JLA face parte din gama largă a utopiilor gen ”conștiință socialistă avansată”, ”morala socialistă progresistă a celor ce muncesc” etc. Că unii dintre bandiții și haiducii politici români contemporani nouă vor avea sentimente de culpabilitate sau nu este mai puțin important atât timp cât această reflecție de ordin etic nu va avea în interiorul unor decenii de pușcărie reparatorie nu pentru ei, ci pentru restul vulgatei știut fiind că ”frica păzește bostănăria”. După ce am pus lupii (nici aluzie la monseur Loup) paznici la oile mioritice, oare ce fel de culpabilizare interioară ne mai poate salva de eticheta care ni se lipește peste tot în lume: român = hoț?

Pe acest fundal de progresivitate și optimism etic funciar, Mr. JLA ne explică, în continuare, cum apare ”ideea de conștiință morală”. Ca să nu avem eventuale remușcări și încercări de a scăpa de eticheta de mai sus (român = hoț), JLA ne mângâie pe creștet și ne liniștește spunându-ne că ”Sentimentul de culpabilitate (lat. culpabilis) nu este ceva grav, așa cum cred cei mai mulți dintre oameni. … propensiunea pentru culpabilitate este o dovadă de superioritate a conștiinței morale”. Păi, daca așa stau lucrurile, atunci m-am liniștit: dacă nici culpabilizarea nu mai ajută și nu schimbă mare lucru atunci îl înțeleg perfect pe A.N. care ar putea fi și profesor de drept(ate), de moralitate progresistă înalt conștientizată, și care va preda studenților săi tehnici de disimulare, retorici avocățești de păcălire a procurorilor care adesea și ei așteaptă (să fie păcăliți, dar nu degeaba), precum și atenționări asupra modului cum ultimele tehnici de bruiaj ar putea bloca orice microfon indiscret din partea opoziției care vrea și ea să afle de unde se mai pot aduna niște miliarde de euro pentru a ajunge să poți fura apoi cu acte în regulă și fără prea multe inutile sentimente de culpabilizare. Trimiterea la oamenii politici cu hoția în sânge este făcută și de JLA,  dar doar ”lato sensu” și pe care îi caraterizează drept ”monștrii – corect: monștri, L.D. – morali”. ”Conștiința morală este instanța morală cea mai teribilă” ne învață pedagogul moral JLA. Mi-l și închipui pe primul om al unui guvern român – să-i spunem tot A.N. – frământat de conștiința morală atunci când primea raportul asupra încasărilor făcute de la fraierii care doreau avantaje și onoruri temporare fără număr. Sau să ne gândim la primul om din fruntea urbei clujene, un apostol al binelui și interesului public, care își analiza prosoapele pline cu euro când ”stricto sensu” când ”lato sensu”, evident asta doar până când i-a sunat Rolexul. Cred că la acest personaj se referea JLA când scria adânc că ”Putem respecta perfect legile, dar să fim o ființă profund imorală”. Dincolo de faptul că – pentru mine – conceptul de ființă imorală nu are alt corespondent în realitate decât un ins care nu face absolut nimic, adică este ori inert ori mort, JLA ne dă ca exemplu de imoralitate ”acceptarea cu recunoștință a premiilor, titlurilor, onorurilor, medaliilor, în loc ca acestea să fie refuzate cu dispreț”. Deoarece am scris în teza mea de doctorat că refuz de plano orice posibil viitor premiu al Academiei Române, sunt oare un ins moral? Numai JLA știe… și încheie această secțiune despre ”Conștiința morală” cu un atac dur la adresa ”alienării morale” (adică alienarea este ceva moral) multiplicată masiv de mass media, sisteme de educație și alte forme de manipulare. Dar atacul suprem (și final) îl dă JLA la adresa ”ideologiilor periculoase, mai grave decât virușii și molimele, capabile să influențeze mulțimile prin psihoze de masă, până la crima organizată (vezi revoluțiile de tot felul, comunismul din secolul trecut, criza valorilor în prezent)”. În cadrul ”revoluțiilor de tot felul” JLA include, probabil, revoluția de catifea din Cehoslovacia comunistă, revoluția decembristă de la București – ambele de origine rusă, gorbacioviste și socialist-democratice și, de ce nu, minirevoluția din Piața Universității din ianuarie 2012 cu origini în curs de limpezire. Mai trebuie oare amintit faptul că toate revoluțiile contemporane nouă au fost mișcări foarte bine organizate astfel încât caracterul lor spontan a fost foarte bine evidențiat? Ca o concluzie la această secțiune de ”Conștiință morală” JLA conchide emfatic și fără șanse de replică: ”Nu ne putem juca cu valorile morale”. După care trece, pedagocic și responsabil, la secțiunea următoare intitulată ”Valorile etice”. 

Continuând cu viziunea reducționistă – specialitatea casei – JLA reduce reflecția morală la ”domeniul normelor sau al valorilor normative, care ar trebui (ah, imperativul! – L.D.) căutate, descoperite, puse în evidență, impuse, respectate etc.”. Tratarea ”la normă” și ”la modul imperativ” a moralității umane ne este, unora dintre noi, mai vechi, foarte familiară.  Exploatarea omului de către om TREBUIA înlocuită cu altceva (cu inversul ei, eventual); conștiința nouă socialistă TREBUIA impusă, fericirea TREBUIA adusă în fiecare casă etc. Mai mult, așa cum ne ajută JLA să înțelegem, valorile derivate din aceste datorii TREBUIE ”acceptate unanim”, ”altfel nu am putea vorbi de etică”. Acum știu de ce Kant nu se află printre preferații mei: la el datoria TREBUIE îndeplinită fără crâcnire. Poate de asta sunt nemții unde sunt (repet aici, pentru urechile dlui JLA un ”panseu” lansat de mine în 1990: ”franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii”) și francezii îi invidiază de la distanță…  JLA ar vrea ca tot mapamondul să agrementeze rigorismul kantian, la fel cum Lenin visa la revoluția bolșevică mondială, cu o etică a muncii chiar ceva mai dură decât la Kant.

Mai grav decât orice vise de standardizare și normativizare globală, mi se pare contradicția logică promovată cu asiduitate de JLA. Dacă la secțiunea despre ”Conștiința morală” JLA ne atrage atenția că ”morala privește doar viața interioară a persoanei”, în secțiunea ”Valorile etice” ni se spune că ”datoria de împlinit pare mai degrabă o valoare morală exterioară conștiinței, care privește relațiile individului cu ceilalți”. Cu alte cuvinte, datoria morală (exterioară) nu ține de morală (interioară). Noroc de Kant salvatorul care stinge contradicția prin faptul că vede datoria și față de sine, nu doar față de alții. JLA își asumă și această terțializare etică (1. morala = interioritate; 2. morala = exterioritate; 3. morala = interioritate reflectate asupra exteriorului), dar problema (mare!) apare la unul dintre citatele celebre ale lui Kant, și față de care am avut reacții critice cu mai bine de un deceniu în urmă. Iată citatul în varianta oferită de JLA: ”Comportă-te în așa fel încât să consideri umanitatea la fel de bine în propria persoană cât și în oricare altă persoană întotdeauna și în același timp ca o finalitate, și niciodată pur și simplu ca un mijloc”. Pe scurt, această opinie a lui Kant este reformulată astfel: ”omul este întotdeauna scop și niciodată mijloc”. Cu siguranță, varietatea mare a traducerilor lasă loc ideii că nu toate sunt (la fel de) corecte. Oricum, ideea că omul nu trebuie să fie niciodată mijloc mi se pare utopică și naivă în dorința, firească, de a proclama libertatea omului ca valoare supremă. De aici și până la eliberarea oamenilor de sub oprimarea capitalistă, sau chiar eliberarea omului de alienare, asuprire, marginalizare, sărăcie etc., nu mai este decât jumătate de pas. Dar nu acesta este motivul detașării mele față de această naivă idee kantiană, ci faptul că în construcția mea teoretică, pe lista mijloacelor apte să ducă la atingerea unor scopuri ale oamenilor se află chiar oamenii înșiși! Între Kant și subsemnatul nu l-am ales pe Kant….În consecință, nu pot agrea nici pledoaria lui JLA pentru rigorismul etic kantian. Prevenitor față de eventuale critici la adresa kantianismului său de ocazie, JLA nu ezită să eticheteze orice altă poziție a unor exegeți numindu-i ”moraliști de duzină”.  Mai mult, cei care nu împărtășesc valorile normative, sau le împărtășesc dar nu reușesc să le respecte sunt priviți cu o superioară condescendență deoarece ”o anumită slăbiciune de caracter îi împiedică”. Aici, JLA îl ia pe Nietzsche în brațe și acceptă că o morală respectată de cei puțini și cu tărie de caracter este una minoritar-elitistă, ce va fi treptat-treptat impusă majorității. Concluzia sa este cât se poate de tranșantă: orice societate trebuie să-și educe bine elitele, mai ales că o parte a acestora dovedesc mereu vulgaritatea și originea lor josnică, iar acestea să le impună maselor largi populare – ca să utilizez o sintagmă specifică epocii normativist-rigoriste-elitiste din România anilor 48 – 89 ai secolului trecut.

Acest al doilea episod al articolului semnat de JLA publicat în numărul 225, coordonat de Oana Pughineanu, reușește să irite (și) prin erori de grafie (căci de orto-grafie nu poate fi vorba): ”monștrii” în loc de ”monștri”, ”sine-însușii” în loc de ”sine însuși”, ”din” în loc de ”dintre”, ”deasemenea” în loc de ”de asemenea”. Dar, mai gravă mi se pare lipsa de respect față de cititor prin modul cum se regăsesc trimiterile din text la rubrica de Referințe/ Note. Sau mai bine zis nu se regăsesc deloc, intuind parcă critica mea la prima parte a articolului când spuneam că niște trimiteri la ediții franceze ale operelor unor gânditori nu prea ajută cititorul român. Numerotarea trimiterilor din această a II-a parte a articolului lui JLA începe cu … 2 și continuă cu 4 (scrise cu cifre romane minuscule), dar surpriza este când încerci să găsești, la final, trimiterile la lucrările din care s-a citat. Și nu le găsești pentru că nu există…  Păcat, pentru că revista Tribuna are o imagine bună, cred, în toată România, nu doar în Valea Adâncă. Sper ca semnalele mele să fie considerate ca atare de redactorii pe care i-am ”nominalizat” în aceste rânduri.

Liviu Druguș

Valea Adâncă, Miroslava, Iași                       11 II 2012

(III)

 

 Cea de-a treia parte (și ultima!) a ”remarcilor filosofice” ale axiologului moralist, filosof, educator și pedagog Jean-Loup d Autrecourt a apărut în numărul 226 al revistei județului Cluj, Tribuna. Responsabil de număr: Ioan-Pavel Azap. Tehnica copy-paste a jucat o festă redactorului responsabil de număr, deoarece tehnoredactarea a uita să mai adauge o liniuță la cele două care sugerau o a doua parte a articolului semnat de JLA și publicat în numărul anterior.. Rezultatul este ca avem două părți a doua și niciuna a treia, dacă ar fi să ne luăm după numerotarea tehnoredactorului (Ovidiu Petca – secretar tehnic de redacție). Dacă partea tehnoredacțională a acumulat deja destule critici până la momentul actual, observ că în Consiliul Consultativ (CC) al revistei de cultură Tribuna face parte și un eminent (fost) profesor de filosofie de la UBB, Aurel Codoban. Am impresia că redactorul responsabil de număr și-a asumat, de fiecare dată, responsabilitatea publicării articolelor, evident cu avizul redactorului șef I. Maxim Danciu.  Ca și partea a II-a din numărul anterior și această parte a avut alocată o pagină de revistă (spațiul rămas liber la final amintește de dispariția notelor/ referințelor de la partea a II-a, publicată în numărul anterior. O sesizare a lipsei acestora putea fi foarte bine reparată prin publicarea lor postfactum în acest număr. Cred că reparația ar putea fi făcută măcar în varianta publicată pe internet, sau sub forma de Erată într-unul din numerele viitoare ale revistei. Spre deosebire de articolul anterior semnat de JLA, care fusese scris la Grenoble, acesta a fost scris anul trecut, 2011, în caldele luni de concediu estival, iulie-august, la București.

Ca în orice logică dialectică hegeliană (teză-antiteză-sinteză) această a treia parte este ușor împăciuitoristă, lipsesc cuvintele ”tari” și acuzațiile ”dure”. Mai mult, încheierea este ușor tristă și pesimistă, dacă nu chiar nihilistă. Oricum, Kant și Schopenhauer domină textul, text care mai conține și o trimitere la Platon. Finalul este unul biblic, apocaliptic și metafizic. JLA este, de fapt, un narator, un explicator și mai puțin un cercetător care avansează ipoteze proprii, le verifică și comunică apoi niște concluzii. Chipurile, ar propune câteva ipoteze, dar în realitate este invocat (fără a fi citat sau numit) englezul Francis Bacon cu binecunoascuta ”cunoașterea este putere”. Așadar, multă filosofie morală și epistemologie anglo-saxonă, mai puțin din cea franceză și foarte puțină din cea care să-i aparțină lui JLA. Dincolo de și peste aceste neîmpliniri ale autorului acestor ”picături de filosofie”  domină una care va mai stârni pofta de scris a unor moraliști, de duzină sau nu: care este răspunsul (lui JLA) la întrebarea: ”oare ce au toți cu etica”?

Sub raportul structurii acestei a treia părți a articolului semnat de JLA lucrurile sunt mai simple: o continuare a secțiunii despre ”Valorile etice” și o ultimă secțiune intitulată ”Conflictele de valori”. Continuarea vorbește despre dilema educațională kantiană că nu există educatori perfecți, dar vrem progrese în educație în general și în educația morală în special. Ne confruntăm cu o realitate tristă: educația morală este tot mai tarată de carențe multiple, astfel încât concluzia finală este sumbră: cunoașterea duce la dispariția vieții. Sau, biblic spus, de la Paradis la Iad ne anesteziem în fața realităților cu cunoaștere, cu speranța deșartă că prin educație vom canaliza cunoașterea spre salvare, spre apocalipsă, spre marea transformare. Sub acest aspect sunt destul de apropiat de viziunea pesimistă a lui JLA, mai ales dacă ne uităm în jur și în primul rând în grădina noastră educațională. Pe pagina web www.liviudrugus.ro există articolul ”Școala ca primă școală a corupției”. Descompunerea sistemului educațional de la noi, dar și din lume, provine din lipsa curajului de a denunța falsitatea și ipocrizia conținute în sistemul de predare, evaluare/ notare concretizate în vânzarea de note, examene, diplome și titluri. Indiferent dacă mi-a citit sau nu articolele pe tema Metodologiei Scop Mijloc (MSM), JLA invocă mereu acest binom, în cazul de față, al discutării dilemelor educației, căutând și găsind soluția în regândirea scopului educației. Subscriu, din nou! Soluția mea, radicală, recunosc, vizează eliminarea diplomelor și atestatelor – transformate în scopuri finale ale educației. Scopul nu mai este cunoașterea, concurența între licee și universități nu este de a oferi cât mai multă cunoaștere utile și bine sistematizată plus sete de cunoaștere și moduri creative de gândire, ci doar oferirea unor surogate informațional-cognitive urmate de eliberarea de diplome, atestate, certificate etc. Am lansat, la începutul anului 2011 ideea de a lansa o școală ”originală”: una care să ofere doar informații și educație pentru cunoașterea continuă, fără eliberarea de diplome, certificate și atestate. Am receptat și opinii pozitive: ”da, ar fi ceva, dar ce scriem pe diplome?”. ”Nu oferim diplome, doar cunoaștere și competențe verificabile în practică, solicitate de angajatori și recunoscute de aceștia” am răspuns… ”Aaaa! Așa ceva nu ne interesează!”. Continui să sper că acest sistem paralel, alternativ și eficient sub raport pedagogic și cognitiv va stârni un interes real din partea căutătorilor de joburi. JLA amintește de autoeducare și autodidacticism. Subscriu din nou! Interesul real și setea de cunoaștere m-au împins să urmez – în timpul studenției mele și după aceea – cursuri de gramatică istorică, istoria literaturii engleze și istoria literaturii americane (acestea din urmă predate de lectori britanici și americani), cursuri de limbi străine (engleză, franceză, spaniolă, germană, esperanto), toate cursurile anului I de la matematică, toate cursurile anului I de la drept, participarea la activitatea secțiilor de sociologie, psihologie și pedagogie de la Centrul de Științe Sociale Iași, cursuri prin corespondență de limbă engleză (patru ani), de economica sănătății, de management etc etc. Cei de la Facultatea de filologie (engleză) mi-au sugerat să dau și examenele pentru a ”beneficia” de diplomă. Instinctiv am refuzat spunând că nu diploma mă interesează. Exemplele ar putea continua cu zecile de cursuri postuniversitare urmate după 1990, și de la care am învățat multe lucruri utile și interesante, urmate apoi de  muuulte lecturi pentru doctoratul în etică și în politologie. Nu am utilizat nciodată teancul de diplome și certificate de absolvire. În schimb, constat o tragedie națională probată de concursul de diplome și CV uri pline de funcții și atribuții care funcționează pe post de competențe, experiențe etc. Cunosc persoane care veneau doar la începutul unor cursuri de perfecționare și apoi la testul final, eventual doar la înmânarea certificatelor de absolvire. În decurs de câțiva ani adunau 30-40 de asemenea documente pe ”grosimea” cărora au purces la avnsări rapide. Rezultatele se văd astăzi din plin, îndeosebi în sectorul public.

Revenind la ideile promovate de JLA în această parte a III-a, revin și la sublinierea diferențelor (care ne apropie). JLA insistă pe normativitate, dar oare nu normarea (sclerozată și ea) a sistemului de educație pe criterii care nu duc la o adevărată educație nu este proba necesară și suficientă că normarea și standardizarea nu reprezintă soluția? Exemplul dat de JLA, indirect, constă în faptul că ”lumpenul” comunist ajuns la putere după revoluțiile ce vizau salvarea socialismului din ghearele dictatorilor roșii a furat și mințit în deplină libertate, cumpărând diplome dar nu și comportamente umane dezirabile, și-au trimis odraslele la școli adevărate din străinătate. Adică, ei au impus norma cărora ei înșiși i s-au sustras. Concluzia lui JLA este că ”printre valorile normative, se pare că valorile morale sunt totuși destul de stabile; chiar și atunci când nu mai sunt respectate, acestea sunt totuși dorite, se aspiră către…”. Adică, eu (fost) hoț doresc ca alții să nu mai fure, eu (fost) sperjur doresc ca alții să nu mai mintă etc. Cu alte cuvinte, numai cine n-a călcat strâmb mai poate merge drept sau poate da lecții de mers vertical și prob…  În fine, înainte de a face încheierea acestei secțiuni despre ”valorile etice”, JLA ne mai binedispune cu o perlă, atribuită lui Socrate, din scrierile lui Platon: ”Viața bună este cea care duce la bunăstare, onoruri și alte bunuri”. Dar bunăstarea, onorurile și alte bunuri nu fac oare viața bună? În fine, se pare că gândirea circulară nu este chiar o invenție a zilelor noastre… Concluzia lui JLA probează că el nu a citit comentariile mele (”Remarci a(n)xioase…”) la articolul său publicat anterior în Tribuna. De acord sau dezacord nici nu poate fi vorba. Dar, dacă le va citi va afla cauza conflictelor de valori pe care JLA le invocă în finalul acestei secțiuni: ”Dar chiar dacă la baza tuturor activităților umane ar sta întotdeauna valorile morale, ceea ce nu este cazul, tot nu am putea evita conflictele de valori”. Opinia mea este: a. La baza tuturor activităților umane stau întotdeauna valorile morale (adică ceea ce gîndește, simte și acționează/ decide fiecare în momentul în care efectuează o anumită activitate). Ideea de bine este una relativă, funcție de aspirații (scopuri) și resurse (mijloace). Însuși conceptul de valoare este unul definit individual și nu catogorial, ca fiind interesecția dintre scopurile și mijloacele fiecărui individ în parte; b. Moralitatea există permanent și peste tot; a vorbi despre lipsă de moralitate este ca și cum ai vorbi despre lipsă de activitate, de mișcare umană fie și elementară; c. Conflictele de valori nu pot fi evitate nu din cauza lipsei de moralitate (imposibilă la oamenii vii), ci din cauza diferențelor de scopuri și de mijloace ale actanților. În context, nu pot decât să pledez pentru dialog în scopul armonizării limbajului și a ne pune (câtuși de puțin) de acord, pentru ca eventualii cititori ai unor texte despre etică și moralitate să aibă șansa unei deslușiri cât mai rapide a sensurilor și rosturilor celor citite.

În încheierea ”remarcilor sale filosofice” JLA discută în secțiunea finală despre ”Conflictele de valori”, afirmând –straniu! – că ”în zilele noastre valorile par răsturnate”. Opinia mea este că permanent avem astfel de valori ”răsturnate”: producătorii/ prestatorii vor să câștige cât mai mult în timp ce consumatorii vor să plătească cât mai puțin. Exemplele sunt nenumărate. JLA ne propune o discuție despre încredere. Neîncrederea demonstrată de JLA în funcționarea capitalismului (unde încrederea este un element fundamental în stabilitatea și buna funcționare a piețelor) este ”manipulată” de demagogi, ”profesioniști ai bănuielii și suspiciunii” care adorm vigilența bieților proletari pentru a-i exploata la nesfârșit. Iar exploatatorii (lipsiți de moralitate ar zice JLA) ”procedează cu multă violență: se sacrifică vitele, se ard recoltele, se distrug mărfurile, se declanșează războaie etc. Se apelează deci la violența morală, doar pentru salvarea aparențelor de moralitate!”. Acest pasaj îmi readuce în minte de cursurile de economie politică de la facultatea absolvită în anul 1971 unde inimile noastre tinere fremătau de dispreț la adresa exploatatorilor care, în marea criză mondială din 1929 – 1933, ardeau mii te tone de grâu în cazanele locomotivelor, pe post de combustibil, în timp ce săracii mureau de foame… Mai rămânea să ni se pregătească lozinci și pancarte cu ”Moarte lor! Moarte lor! Moarte exploatatorilor!” și să ne trimită pe frontul din Coreea să luptăm împotriva imperialiștilor americani exploatatori… Se vede treaba că JLA a depășit faza emoțional-agresivă și ne liniștește spunând că demersul filosofilor este unul non-violent (dar nu și non-vitriolant! zic eu).  Tocmai în acest moment JLA apelează la binomul scop-mijloc, apropiindu-se (periculos, aș zice eu) de miezul Metodologiei Scop-Mijloc: ”Mijloacele și scopurile sunt la fel de importante, unele nu pot fi sacrificate celorlalte”. Inclusă exact ca nuca în perete în contextul discuțiilor despre violența capitalismului, fraza citată mai sus merită dezvoltată și promovată. Nu numai că sunt la fel de importante, ele sunt, esențialmente, identice… Mai multe nu mai adaug aici. Există suficiente dezvoltări și explicații despre MSM (EMMY în engleză) pe website ul meu. Evident, și eu aștept critici, observații, propuneri, dialog… Fiind publicate pe blogul http://liviudruguswordpress.com sper să apară și replici, reacții răspunsuri. Utilitatea lor ar fi mare pentru mine, măcar pentru a nu crede că am dreptate în toate cele afirmate. Doar în unele…  

Liviu Druguș

Valea Adâncă, Miroslava, jud Iași

12  02 2012

Jean-Loup d’Autrecourt incita la cateva remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)


Remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)

Liviu Drugus

https://liviudrugus.wordpress.com

Precizare: Pentru mine o recenzie este o invitatie la dialog si nu o lauda “gretoasa” sau o critica “desantata”. Cu atat mai putin, indeosebi in cazul de fata, critica mea nu este o incercare de “injosire” a unei reviste (Tribuna – pe care o apreciez in mod deosebit, considerand-o ca este la “inaltimea” valorica pe care o astept de la un bilunar) sau de “subminare” a unei zone de cultura (Cluj) pe care o vad capitala culturala europeana in 2020.

O definire a termenilor utilizati intr-un discurs este absolut necesara oricarui demers eseistic, analitic, filosofic etc., indeosebi datorita marii varietati de sensuri conferite de diversii autori care trateaza teme similare. Notiunea de “valoare” este una foarte larg folosita, dar fara a se preciza, intotdeauna, sensul acceptat sau propus.  Jean-Loup d’Autrecourt (JLA) face parte dintre putinii care respecta aceasta regula atunci cand ofera cititorilor revistei Tribuna (nr 214 si 215/ august 2011 si 216 si 217/ septembrie 2011) un interesant articol intitulat “Valori cognitive, valori epistemologice”. Dupa o scurta si nepretentioasa prezentare a problematicii valorii, autorul intelege ca descrierea si definirea conceptului analizat pe parcursul articolului sunt absolut necesare. O prima descriere este sublinierea faptului ca “in spatele ideii de valoare se afla ideea de bine” (214, p. 24), ceea ce ar presupune ca cititorii articolului au deja o definitie a notiunii de “bine”.

Pentru mine, cele doua concepte (valoare si bine) se afla cam la acelasi nivel de generalitate, caz in care descrierea ideii de valoare prin aceea de bine nu este de prea mare ajutur (mai ales daca realizam ca “binele” are acceptiuni dintre cele mai variate si chiar ciudate. (“L-am batut bine” inseamna pentru multi dintre noi faptul ca “batutul” a fost batut rau de tot…). Adesea, daca discut cu cineva care foloseste termenul de valoare, il rog sa dea o definitie ad-hoc, ca sa pot urmari mai bine discutia. Multi dintre ei au pus semnul egal intre “valoare” si “important” (cu obsevarea ca lucrurile importante nu sunt necesarmente si “bune”).

Urmeaza, in articolul lui JLA, si o completare a descrierii notiunii de valoare (in lipsa unei definitii aristotelice sau care sa respecte canoanele vreunor alte scoli de gandire): “Valorile sunt niste bunuri (materiale sau spirituale), pe care toti dorim sa le obtinem, iar atunci cand renuntam la bunuri, inseamna ca “ni s-a urat cu binele” cum spune locutiunea populara” (ibidem). Aceasta descriere/ definitie a valorii plasata intre doua trimiteri la Nietzsche, una despre “rasturnarea valorilor” si alta despre nihilism ca depreciere a valorilor superioare, confera ideii de valoare (in acceptiunea JLA) un sens eminamente pozitiv (prin antiteza ca rasturnarea si deprecierea care sun eminamente negative). Dar dificultatile teoretice abia acum urmeaza (cap. A. “Cateva dificultati teoretice”).  Dupa parerea mea, o definitie ceva mai riguroasa a notiunii de “valoare” poate fi data apeland la ceva mai concretele si mai uzualele concepte de “scop” si “mijloc”.  De fapt, adecvarea dintre un scop urmarit si mijloacele aduse pentru atingerea lui genereaza tot ideea de “bine”, dar la un mod mai aplicat, mai concret, mai legat de persoanele implicate si ceva mai stabil in comparatie cu mai abstractul si mai prea uzualul “bine”, fara trimitere la actorii si evaluatorii implicati. . Aplicand aceasta definitie a valorii la titlul articolului lui JLA, eu inteleg prin “valoare cognitiva” intersectia dintre scop (un anumit nivel de cunoastere dorit de cineva) si  mijloace (necesare si ajutatoare sa atinga acel nivel de cunoastere), iar prin “valoare epistemologica”: interesectia dintre scopul numit cunoastere stiintifica riguroasa si mijloacele apte sa produca asa ceva. Spre exemplu, daca eu enunt o teorie/ ipoteza (scopul publicarii enuntului este de a-mi face cunoascuta realizarea mea) si daca nu fac si o demonstratie riguroasa (mijlocul de a deveni credibil) referitoare la corectitudinea acesteia, atuncu teoria/ ipoteza mea nu este valida/ buna/ valoroasa/ valabila/ adecvata/ importanta etc. Avantajul definirii unui axio-concept prin continuumul scop-mijloc (cele doua elemente nu pot fi disociate, fara a afecta grav ideea de valoare/ bine/ etc.) De aceea am criticat in mai multe randuri dihotomia (kantiana?) facuta de Petre Andrei atunci cand vorbeste despre valori-scop si valori-mijloace. El a procedat la ceea ce tocmai am spus ca nu este posibil: sa vorbesti despre scopuri fara sa te referi la mijloacele pentru atingerea lor, sau sa te referi la mijloace fara sa le sugerezi la ce scopuri ar putea fi utilizate. Convingerea mea este ca nu exista scopuri in adevaratul sens al cuvantului daca nu se precizeaza mijloacele folosite si nu exista mijloace propriu-zise  daca nu au capacitatea de a ajuta la atingerea unui scop sau altul.  Am convingerea ca nu exista scopuri in sine (adica necorelate cu mijloacelle de realizare, cu actorul care stabileste scopul, cu cei care combina mijloacele si cu cine face evaluarea gradului de atingere a scopului). Asadar, conceptul de valoare este unul eminamente subiectiv, lipsa evaluatorului uman anuland orice idee de valoare, respectiv de evaluare. Aceste precizari fiind facute, unul dintre scopurile mele scriind acest articol-recenzie si anume propunerea mea de a defini valoarea prin corelatele lor “scop” si “mijloc” este deja atins. Mijlocul folosit este tocmai articolul de fata. Aici ajung la definirea valorii ca o stare de “bine”. Sunt de acord cu acest lucru, respectiv cu faptul ca valoare = bine, cu conditia ca acest bine sa fie mereu verificabil prin claritatea scopurilor si precizarea corecta a rezultatelor obtinute. De fapt, “bine” inseamna adecvarea dintre scopul propus si mijlocul folosit. Deoarece conceptul de “bine” este destul de tocita (prin uzul comun) si neclara (neexistand o definitie riguroasa),  eu unul preferand inlocuirea lui (a conceptului de bine) cu conceptul de “adecvare”. Daca raspunsul la intrebarea: sunt mijloacele folosite de mine adecvate pentru atingerea scopului?, este unul pozitiv, atunci “adecvare” inseamna “bine”.  Desigur, “binele” are si el trepte, grade, nuante. Avem nu doar “bine”, ci avem si “binisor”, si “excelent” sau… “super”! Cu “adecvarea” e mai greu de jonglat. Etimologic, “adecvare” provine din lat. “ad equatio”, adica la egalitate, sau posibilitatea de a pune pe acelasi plan doua lucruri/ actiuni/ idei etc. Pentru mine “adecvat” inseamna ca mijloacele se resorb in scopul atins. Aici ma ajuta Sartre care spune ca “Scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor folosite pentru atingerea lui”. Cu alte cuvinte, adecvarea mijloacelor la scopuri si/ sau a scopurilor la mijloace, inseamna dreptul nostru de a pune semnul egal intre scopuri si mijloace, la modul practic, real. Si teoretic, orice scop este egal cu suma mijloacelor consumate sau necesar a fi consumate pentru atingerea lui. Mai mult, orice scop odata atins devine instantaneu un (posibil) mijloc de atingere a unor alte scopuri. Acest tandem infinit scopuri-mijloace este tocmai istoria valorii actiunilor care prind contur in urma definirii clare a scopurilor si alegerii corecte a mijloacelor (din punctul de vedere al evaluatorului). Este interesant de observat faptul ca adecvarea se face permanent pe parcursul desfasurarii intregii actiuni, si chiar inainte ca aceasta sa se declanseze. Astfel, spunem ca cel mai adecvat mijloc (de transport) pentru a ajunge de la Paris la Bucuresti este avionul, iar adecvarea incepe in mintea noastra in momentul in care am luat decizia de a efectua deplasarea. (De la Bucuresti la Paris s-ar putea sa fie mai adecvata, pentru unii, calatoria cu trenul sau masina…Dupa cum si raul de avion poate exclude acest mijloc si pentru un francez). Am luat acest exemplu pentru a sugera relativitatea conceptului de valoare (ca si acela de frumos, bine, adevarat etc. De ex. “locutiunea populara” “nu-I frumos ce-I frumos, da’i frumos ce-mi place mie” confirma ideea de relativitate).

“Aparent, bunurile care erau inainte stimate sau dorite nu mai sunt in prezent” scrie JLA in debutul capitolului A. “Aparent” vrea sa insemne, probabil, “doar in aparenta”, “doar ni se pare ca” adica “iluzoriu”. Sau este un “false friend” inghitit pe nemestecate de unii traducatori de la noi, in timp ce sensul original este acela de “real”, “conform simturilor noastre” respectiv un sens exact opus celui de”fals”,  “iluzoriu”? Facand abstractie de “dificultatea teoretica” indusa de cuvantul “aparent” eu unul inteleg prin fraza citata mai sus ca JLA face o pledoarie subtila pentru relativitatea valorica (eu accept chiar si “relativismul axiologic” devreme ce ma declar si cred (de vreo doua decenii…) ca sunt un postmodern(ist) incorigibil… E clar, are valoare ceea ce iti doresti, dar inca nu ai, iar dupa ce te saturi valoarea scade… (valoarea marginala a fiecarei felii de paine ingurgitate este din ce in ce mai mica, pana la zero). JLA se complica singur oferind o lista de (cvasi)sinonime pentru notiunea de valoare: ceva dorit, stimat, pretuit, important, cu miza. Subscriu la ideea ca toate acestea sugereaza implicit ideea de valoare. Mai complicat devine cazul cand JLA dihotomizeaza lucrurile: unele care poseda valoare si altele care (nu mai) sunt valori. Adica, exista “valoare intrinseca”, exista ceva dincolo de abilitatea noastra de a valoriza, de a conferi valoare? Se pare ca JLA adora “locutiunea” kantiana “Omul este intotdeauna scop si niciodata mijloc”. Eu unul sustin, de ceva vreme, exact contrariul, respectiv ca omul este principalul mijloc in atingerea scopurilor sale (si ale altora, desigur)…. Dar, exista “valori in sine”? Din nou este chemat in ajutor Nietzsche care si el vazuse, la sfarsit de secol 19, o “aparenta deflatiune a valorilor”.  Aparenta, adica imaginara, inchipuita? Sau una evidenta, incontestabila? Din nou suntem la o rascruce semantica fara semne indicatoare…  Si inca ceva: “deflatiune” este totuna cu “deflatie” ?  Mirarea provine din faptul ca autorul le foloseste alternativ fara a motiva optiunea pentru unul sau altul dintree termeni intr-un context sau altul.

In continuare, JLA ne invita la o discutie despre lucrurile cele mai prozaice, adesea triste si rele: piata, marfuri, burse, finante, economie, industrie. Cu cca trei decenii in urma, pe cand incercam sa patrund cat mai profund intimitatile “pietrei unghiulare” a doctrinei economice marxiste, teoria valorii- munca, incercam sa aplic criteriile estetice la ceea ce se numea, pe atunci economie (productia bunurilor materiale). Asta se putea numi un fel de axiologie economica. Am intrebat colegii “filosofi” (adica absolventi de filosofie) cum se aplica teoria valorii munca in arta (literatura, pictura etc). Am primit un raspuns care ma nemultumeste si azi: pai una-i economia si alta-i arta…  Iar raspunsul la acest raspuns l-am dat afirmand ca politicul=economicul=eticul, afirmatie pe care o sustin si azi fara a primi inca vreun contra-raspuns argumentat. Pentru JLA  raul provine din economie (“Cele mai mari crize si catastrofe contemporane au fost provocate la acest nivel” (ibidem). Subscriu la aceasta afirmatie cu o conditie care vizeaza completitudinea cauzala. Adica “buba” vine dinspre esenta lucrurilor, respectiv dinspre continuumul politic-economic-etic, adinca din totalitatea scopurilor si mijloacelor in cvasiinfinitatea combinatiilor posibile si acceptabile de catre oamenii de varii ranguri si puteri de influenta. JLA afirma ca raul ar veni de la conflictul intre valori, subliniind ca este o miza (nenumita  de JLA) in acest rau. Banuiala mea este ca JLA se refera la “profit” ca motor al capitalismului.  Sa presupunem ca stim care este radacina raului (iar sunt banuielnic si cred ca JLA are in vedere capitalismul, burghezia exploatatoare, complexul militar industrial, imperialismul american… daca cumva aceste cuvinte au vreo rezonanta in amintirile celor care au trait “fericirea” de a nu avea capitalism…). Acum, daca stim cine este Zmeul cel rau se cuvine sa-l cautam pe Fat (cel) Frumos (FF) care sa asaneze moral aceasta mlastina fetida a intereselor financiare perfide… Iar JLA  ni-l indica, soteriologic vorbind, pe FF  in “persoana” “valorilor stiintifice” (numite, in titlu, “valori epistemologice”).  Deci, pana la urma, Dostoievski avea dreptate: Frumosul va salva lumea (de raul capitalist)! Putem , deci sa ne incredem ca STIINTA este salvatoarea intregii lumi? Ne-a spus sa ne incredem in “stiinta” si F.Taylor, intemeietorul managementului “stiintific”, apoi Marx cu al sau socialism “stiintific”, urmat indeaproape de Hitler cu fundamentarea “stiintifica” a rasismului si a arianismului. Mai doriti salvatori? Atunci sa-l invocam pe Leo Hubbard cu Biserica (se putea altfel?) scientologica…  Pentru JLA, in prezent, “totul pare sa depinda de valorile stiintifice”.  Adica pozitivismul si scientismul redivivus? Sau tocmai pozitivismul este incriminat ca fiind Zmeul cel rau?  Destul de deranjant pentru mine este faptul ca JLA nu are opinii, nu se implica in dialogul cu reprezentantii invocati, ci se rezuma la a reproduce “in mod filosofic” ce mai zic unii si altii, ba chiar nici nu mai indica vreo persoana concreta: totul este “aparent” “se pare ca”, “pare uimitor si nelinistitor”, “uneori aceste expresii par fortate”, “se procedeaza”, “se discuta” etc, etc. Poate tocmai aceasta discutare la general ma intriga si ma determina sa nu fac si eu ceea ce mie nu-mi place, adica sa opiniez si eu (doar) la general sau sa folosesc neutrele “se scrie” “se spune” in loc de “JLA scrie” sau “JLA spune”. Mai mult, constat ca acest stil de dialog critic nu este deloc agreat in Romania. Mi se atrage atentia: “Alo! Opera, nu omul!” (Maiorescu), ceea ce ma obliga sa declar aici ca nu sunt maiorescian deloc. Opera este a unui autor si eu vreau sa discut cu autorul, nu cu opera… (cel putin asta e ordinea pe care o prefer). Unii sunt mai transanti in a nu fi de acord cu aceasta preocupare a mea de a dialoga cu omul ,nu cu opera lui, si ma apostrofeaza: “Ce ai cu omul? Ce ti-a facut?”. “Nimic! Doar ca vreau sa-mi spun si eu parerea despre parerile lui!”. Adica, sper si cred in virtutile dialogului real, sincer, generator de claritate.

Stilul practicat de JLA imi creeaza ceva probleme: adica, eu cu cine dialoghez, cu JLA sau cu niste vorbe (idei este prea mult spus). De exemplu, JLA scrie: “Ceea ce pare uimitor si, prin urmare, nelinistitor, este modificarea valorilor umaniste. Conform caror criterii ar trebui estimat omul?  Ce inseamna sintagma <ameliorarea sau cresterea omului>? De asemenea, ce sens are expresia <a investi in om>? Se trece de la stimare (respectare) la estimare (cantarire, evaluare)?” si sirul intrebarilor formulate de JLA se intinde pe inca 14 randuri de articol de revista. Nu stim cine a modificat valorile umaniste, nu ne spune nici JLA. Nu stim cine a lansat sintagma, cine a facut trecerea etc. si nici JLA nu ne spune. Si asta in contextul in care autorul ne invita sa discutam despre “valorile epistemologice”! Indemnul autorului: “sa fim capabili sa creditam sau sa discreditam cunostintele, sa ne apropiem si sa stapanim fenomenele asociate de inflatie si deflatie cognitiva” imi suna mai mult a inflatie verbala decat un asteptat plus de cunoastere… Dar, tocmai in momentul in care JLA se uimeste mai tare de faptul ca se clameaza progresul in stiinta fara a avea fapte concrete ale acestui progres JLA pune o intrebare al carui raspuns il astept chiar de la autor. Iata intrebarea: “Cum se poate explica in acest caz ca ii obligam pe studenti sa invete teorii care par caduce, vechi, perimate”? Chiar! Cine ii poate obliga pe profesori sa le ceara studentilor sa accepte ceea ce profesorii considera a fi desuet si lipsit de valoare? Cred ca doar ei insisi! Cand nu ai nimic de spus, nu ai contribuit cu nimic la un plus oarecare de cunoastere, atunci umpli orele cu teorii invechite pe care le critici si … atat.  Si totusi, dincolo de faptul ca poate chiar JLA procedeaza astfel, acesta vine, in sfarsit! cu o acuza  concreta: “nu dispunem de nici o teorie epistemologica fiabila care sa poata sa dea socoteala in mod satisfacator despre functionarea cercetarii stiintifice”. Aici chiar ca JLA trebuie felicitat pentru curajul de a pune sub semnul intrebarii modul de cuantificare a plusului de cunoastere obtinut prin cercetari solid si (adesea) tamp finantate… Raspunsul chiar ne intereseaza pe toti, mai ales ca randurile de fata sunt scrise inainte ca mult asteptata, dorita, hulita (dupa caz) clasificare a universitatilor si ierarhizare a programelor dupa (cum se putea altfel?) aportul adus la cunoastere prin cercetarea “stiintifica”. Evident, solutia ramane in sfera interesului maxim si dupa aparitia clasamentului pe cele trei ligi (A, B, si C) deoarece, in functie de ambitiile si potentialele fiecareia dintre universitati, in continuare vor avea loc promovari sau retogradari dintr-o liga in alta. Dialogurile consistente de pe forumurile de discutii EduCer si FAR, dar si articole din Hot News, Capital, Dilema Veche, etc. au evidentiat ca o clasificare facuta dupa criterii cantitative nu este suficienta in lipsa unei evaluari calitative. Scientometrie versus bibliometrie. Probabil, JLA are o solutie de evaluare “obiectiva” a cercetarii stiintifice, altfel “ce mai kikirez galceva?” (Presupun ca este de la sine inteles ca resping total ideea de “valoare/ evaluare obiectiva”, devrem ce am subliniat deja ca pentru mine idea de evaluare este eminamente subiectiva, fiind opera subiectilor umani si nu a unor “operatori’ neutri…). O sa formulez si eu solutiile pe care le intrevad pentru a stimula o cercetare reala si, in consecinta, si evaluari realiste. Cred ca aplicarea clasicului tandem cerere-oferta ar fi de mare folos in eliminarea marelor deturnari de fonduri in cercetari inepte si, evident, inutile. Mai ales in cercetarile legate de om cred ca cercetatorii ar trebui sa-si descrie (ei, mai intai!) oferta, iar institutiile/ organizatiile/ firmele interesate vor accepta (sau nu) sa investeasca in ideea respectiva si, desigur, sa-si asume riscurile. Sistemul actual, prin care mai intai se anunta banii alocati pe anumite domenii si apoi se asteapta propuneri care sa consume acei bani, este risipitoare si cu potential foarte ridicat de frauda. Transparenta totala a rezultatelor cercetarii si a costurilor aferente ar mai atenua coruptia din domeniul cercetarii. Daca avem o cercetare mimetica, evident ca si evaluarea va fi aidoma. Si inca o propunere: CNCS (sau alte foruri care au ca misiune sa stimuleze si sa sustina financiar cercetari cu grad ridicat de utilitate si aplicabilitate) sa introduca obligativitatea ca articolele publicate in reviste evaluate si actreditate de CNCS sa aiba o sectiune care sa contina urmatoarele informatii: autoevaluarea utilitatii cercetarii, pe o scara conventionala (de la 1 la 10 sau de la 1 la 100), sa sublinieze concret elementele de noutate aduse, sa autoevalueze eficienta cercetarii (mijloace utilizate/ rezultate obtinute, cu indicarea duratei de timp, etc). Mai mult, la inceputul unei cercetari care solicita finantare si, ulterior, publicare, autorul/ autorii cercetarii sa se inscrie cu tema data la CNCS, pentru ca sa se faca si o evaluare a consumului de timp pentru obtinerea rezultatului vizat. Se va evita astfel, plagiatul, scriere de doua trei articole/ zi sau care sa fie doar expuneri de intentii sau mimari ale unei cercetari reale. In fine, aplicarea definitiei pe care o dau eu valorii, prin expunerea clara a scopurilor urmarite, a mijloacelor folosite si a rezultatelor obtinute, este de natura sa sporeasca gradul de corectitudine a procesului de evaluare. Evident, ulterior se vor adauga si celelalte criterii de evaluare, postpublicare (factor de impact, numar de citari, importanta relativa a publicatiei etc.). Din pacate inca primeaza criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor (de ex. numar de articole poublicate in reviste cotate ISI, criteriile de cotare fiind destul de relative, ca sa nu zic ciudate). Spre exemplu, propunand includerea revistei ETC (www.ugb.ro/etc) in baza de date ISI Thomson am primit reprosul (nelegat deloc de vreo idee de calitate sau de valoare) si anume ca revista a publicat din prea multe domenii (economie, drept, sociologie, politologie, ecologie, metodologie etc. – domenii pe care eu le doresc integrate si compactizate intr-o viziune unitara despre om si actiunea umana). Nu intamplator ideea de transdisciplinaritate – inclusa in chiar miezul titlului revistei “Economy Transdisciplinarity Cognition” – deranjeaza operatorii din aceste baze de date (comerciale, in ultima instanta) facand dificila clasificarea scientometrica si bibliometrica deopotriva.

Dar mai intai sa vedem care este solutia oferita de JLA: “Credem ca doar o teorie a valorilor epistemologice ar fi capabila sa dea socoteala de astfel de fenomene ciudate, care sa puna la indoiala chiar stiinta”. Asadar, o axiologie epistemologica! Sau, o metaepistemologie! De ce nu? Dar sa las autorul sa-si prezinte propunerea. Astfel, JLA invita sa citim capitolul B. Repere si perspective epistemologice, care chiar interesaza din punct de vedere axiologic si epistemologic practic. Suntem invitati (noi, cititorii) sa aflam ce sunt valorile epistemologice, si aflam ca acestea sunt “moduri sau criterii de evaluare cu privire la cunoasterea pe care o avem despre ceva anume; pretul pe care suntem dispusi sa-l platim pentru a obtine o cunostinta oarecare; de asemenea locul ocupat de o teorie stiintifica intr-un anume context de valori; functia sau rolul jucat in procesele de cunoastere; ba chiar gradul, capacitatea sau potenta lui cognitiva; in fine, chiar cunostintele, teoriile sau ideile fundamentale intelese ca atare”. Precursorii acestor elemente de constituire a valorilor epistemologice sunt amintiti ca fiind conventionalismul instrumental sau metodologic al lui Poincare (1905) – la care JLA adera -, teoria matricei stilistice a lui Lucian Blaga (1942), “valoarea epistemologica” a lui G. Bachelard (1949), acesta neoferind si necesara teorie a acestor valori, JLA apreciind insa contributia francezului ca fiind geniala.  Si eu cred ca romanul Lucian Blaga este genial… Dupa cea am luat cunostinta despre continutul conceptului de valoare epistemologica, de contextul istoric in care a aparut, asteptam sa vad cum se foloseste aceasta teorie in evaluarea contributiilor stiintifice… Dar nu, JLA este expert in teoria suspansului. Pana a ne delecta cu aflarea utilizarilor practice ale axiologiei epistemice autorul ne atrage atentia la ce ar fi folositoare o teorie a valorilor epistemologice. Deci, o definire clara a scopului! Asadar, teoria axiologiei epistemice ar putea “sa explice demersul cercetarii stiintifice (probabil o Metodologie a cercetarii stiintifice – LD), sa reabilliteze cercetarea stiintifica si sa o salveze astfel de dogmatism, de scientism, de obscurantism si mai ales de irationalism” Iibidem). Pana aici – nimic nou! Urmeaza o incadrare a conceptului in cauza in rigorile moderniste carteziene si  in cele leibniziene (meliorismul). Din nou, nimic nou! Deja am impresia ca ne invartim intr-un cerc deloc plin de virtuti. Asadar, valorile epistemologice trebuie sa promoveze “mai binele” – meliorul (care, de regula, este dusmanul binelui). As vrea sa stiu de ce este atat de importanta sintagma “valori epistemologice” (importanta care a fost atat de ignorata pana acum, ne asigura JLA). Si, surpriza! Chiar aflu, din urmatorul paragraf care sunt virtutile nedescoperite inca ale sintagmei cu pricina. Iata-le: “Sintagma …este capabila de a clarifica (nu era mai bine “sa clarifice? – LD) si de a unifica (“sa unifice?” – LD) demersuri aparent divergente, ba chiar opuse in istoria stiintelor si a tehnicilor”. Asta era! Noua sintagma va face unirea contrariilor (coincidentia oppositorum), va promova logica tertului inclus si viziunea integratoare, holistica, va transdisciplinariza demersul axioepistemic (oare?). Desigur, argumentul vine imediat: “Argumentul este simplu: in acelasi fel in care se face apel la conventii discursive, literare, etice, logico-matematice, pentru a stabili valori morale, estetice sau economice, am putea sa construim o axiologie epistemica. Odata ce conventiile au fost acceptate, trebuie doar sa urmam jocul permanent al conflictelor de valori stiintifice, de-a lungul istoriei (plan diacronic orizontal) si in actualitate (plan diacronic vertical) “.  Pe scurt, ni se propune o noua conventie prin care sa se compare intre ele “valorile morale si umaniste cu alte valori: epistemologice, stiintifice, tehnologice etc.” Cam pana aici s-a ajuns cu argumentarea solutiei salvatoare numita “axiologie epistemica”, iar pentru  a justifica conceptul de “valoare epistemologica” autorul ne invita la un nou excurs al conceptului de valoare derulat pe parcursul a trei etape: 1) valorile discursiv simbolice; 2) valorile epistemologice si cognitive propriu-zise si c) axiologia epistemologica. Pentru explicitarea acestor trei categorii de valori JLA mai are nevoie de mai multe pagini in revista Tribuna, continuarea fiind, asadar, in nr. 215 (16 – 31 august 2011) si in numerele din luna septembrie 2011.

Capitolul C. Valorile discursive simbolice ocupa inca doua pagini din nr. 215 si este dedicat doar pentru elucidarea a doua categorii de valori discursive: 1) valorile simbolice  si 2) valorile lingvistice si semantice. Se da ca exemplu de valoare intrinseca simbolul: “Probabil ca simbolul reprezinta una din (corect: dintre – LD) rarele valori intrinseci” (Tribuna, nr 215, p. 24). Fara niciun echivoc, acest exemplu de valoare intrinseca nu ma convinge deloc. Poate o definire a acestei categorii valorice ar putea ajuta la o intelegere mai buna a argumentatiei existentei unor valori in afara subiectului evaluator… De asemenea, daca tot sunt putine exemple din aceasta categorie, ar fi meritat amintite… Valoarea intrinseca este definita in finante astfel: “Valoare in sine a unui activ, bazata pe valoarea actualizata a fluxului estimat de numerar. Pentru optiunile ce se negociaza la bursa, valoarea intrinseca este diferenta dintre pretul curent de piata (pretul suport sau pretul subiacent) si pretul de exercitare, in cazul optiunii call si diferenta intre pretul de exercitare si pretul curent al pietei in cazul optiunii put.
Valoarea intrinseca a unei actiuni sau parti sociale este calculata prin raportarea activului net corijat la numarul de titluri care compun capitalul” (Cf. http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=1512). Definitia respinge, cred, orice posibilitate de a accepta ca un activ – prin faptul ca este evaluat de cel putin cateva persoane (subiecti evaluatori) si care au stabilit nivelul de atingere a unui scop exprimat printr-un pret: pret curent de piata (numit si pret suport sau pret subiacent) si pretul de exercitare – poate avea o valoare intrinseca, adica prin el insusi. Aparenta de contrabalansare a perceptiilor personale la vanzare si la cumparare nu face decat sa sublinieze ca nu pot exista active cu valori intrinseci, ci doar cu valori stabilite de evaluatori umani. Este inca o iluzie, alaturi de altele care mai populeaza asa-zisele stiinte economice (ca de ex. “pret just/ corect”). In sens economic mai larg, ideea de valoare intrinseca vrea sa sugereze ideea de autentic, real, “obiectiv”, neinfluentat de o parere sau alta. Iata o definitie data de un site specializat in investitii: “The actual value of a company or an asset based on an underlying perception of its true value including all aspects of the business, in terms of both tangible and intangible factors. This value may or may not be the same as the current market value. Value investors use a variety of analytical techniques in order to estimate the intrinsic value of securities in hopes of finding investments where the true value of the investment exceeds its current market value” ( http://www.investopedia.com/terms/i/intrinsicvalue.asp#ixzz1VmUHGoIv). Ideea de valoare intrinseca este expresia neputintei de a avea un punct ferm de sprijin in evaluare, este visul si iluzia de a “obiectiva” evaluarea unor realitati.  Tocmai exemplele luate din evaluarea financiar-bursiera si cea economica in general, comparate cu exemplul dat de JLA (simbolurile sunt valori intrinseci) demonstreaza ca dialogul inter-discipline si limbajul comun sunt necesare (ca sa nu mai vorbesc despre proiectele de unificare a stiintei, unul dintre ele, cu referire la asa-zisele stiinte umaniste si sociale fiind propus de subsemnatul si avand ca ax principal Metodologia Scop Mijloc. Revenind la pledoaria lui JLA pentru caracterul intrinsic al valorilor simbolice remarc o incongruenta si o inconsecventa a autorului. Daca la inceputul articolului JLA spunea ca „in spatele ideii de valoare se ascunde ideea de bine”( nr.214, p. 24), acum, discutand despre valorile simbolice intrinseci, ideea de bine dispare si este inlocuita cu aceea de importanta: „…simbolul reprezinta una din rarele valori intrinseci. Altfel spus, el este important prin el insusi”. Deci, nu este bun prin el insusi, ci are doar importanta prin ceea ce este el. Nu cred ca putem pune semnul egal, aici, intre „bine” si „important”… Las deoparte eroarea de tehnoredactare „caci coexistent” si pun sub semnul intrebarii identitatea sugerata de JLA intre „homo symbolicus” si „homo sapiens” pe de o parte si intre „rationalitate” si „constinta” pe de alta parte. Poate intr-un articol viitor JLA va incerca o demonstrare mai consistenta a celor doua (presupuse si afirmate de JLA) egalitati.

Interesant de retinut este definitia limbii data de Saussure: „un sistem de valori, care conserva si produce valori”. Incerc o noua conexiune cu definirea valorii prin intermediul conceptelor dee scop si mijloc. Mai mult chiar, aduc aici in discutie si propunerea mea de compactizare a asa ziselor stiinte sociale si umaniste prin intermediul (ati ghicit!) tot al celor doua concepte: scop si mijloc. Astfel, in conceptia mea, limba este, inainte de toate, „un mijloc de comunicare”, situatie in care lingvistica devine parte a economicii (domeniul mijloacelor): teoria care studiaza colectarea, combinarea si consumarea mijloacelor. Cineva ar putea sa ma acuze de economism sau de incercare de a introduce in biata disciplina numita economie (oricum, cu o reputatie mai mult decat stirbita) a multe domenii autonomizate si foarte mandre de independenta lor. De fapt, eu nu inghesui in economie varii discipline autonome, ci largesc arealul de interes al economicului peste intreaga zona a mijloacelor cu cele trei caracteristici. Astfel, si muzica, artele plastice etc. fac parte din economie, deoarece combina mijloace specifice (sunete, litere, tonuri, materiale, imagini etc). Fara a intra aici in detalii, subliniez doar ca rostul acestei structurari si alaturari insolite de domenii are un scop precis: stimularea ideilor noi, promovarea transdisciplinarizarii cunoasterii si posibila unificare a cunoasterii prin structuri umane esentializate (scop, mijloc, adecvare scop-mijloc etc.). Oarecum asemanator ideii mele de structurare a cunoasterii dupa noi criterii, face si JLA atunci cand ne poarta prin structuri algebrice, constiinta si comunicare lingvistica, mitologie si simbolistica sub steagul explicarii conceptului de valoare. Iar daca explicam si conceptul de valoare prin scop si mijloc, atunci demersul filosofului francez este unul util ideii de (re)unificare a cunoasterii. Ma simt aici ajutat si de Deleuze, postmodernul, care, in exprimarea Annei Sauvagnargues (in articolul sau din Le Magazine Literaire, nr. 496/  aprilie 2010, tradus si publicat in Tribuna nr 215/ august 2011, p. 26) redefineste literatura ca „aparat de explorare a realului”. „Literatura detecteaza si exploreaza modurile noatre de individuare concrete, capturand fortele care se desfasoara in societate, propunand noi moduri de a actiona si de a simti” (ibidem). Am reprodus aceste idei despre literatura (in viziune deleuzeana) pentru a arata cat este de asemanatoare literatura cu … managementul. In definirea pe care o dau eu acestei practici umane, managementul inseamna „mod de gandire, simtire si actiune”. Cu siguranta, literatura si managementul fac parte din sfera economicului – domeniul studierii combinarii mijloacelor (gandire, simtire si actiune – printre altele) pentru atingerea unor scopuri anterior propuse/ dorite sau acceptate. Intrebarea mea ar fi: pe cine si in ce mod deranjeaza ideea compactizarii cunoasterii despre om (evident, deranj va fi prin nevoie de eforturi de (re)gandire, prin pierderi de norme didactice facute pentru profesori si nu pentru invatacei, etc.).

Cu siguranta acest articol a fost scris in limba franceza, fiind ulterior tradus in limba romana. Ma bazez pe faptul ca JLA incepe articolul cu trimiteri la conceptul de valoare in latina, italiana, engleza si germana, dar nu si in franceza…Traducatorul ar fi putut sugera si adaugarea romanescului „Valoare”, venit la noi tocmai pe filiera franceza…  Daca aceasta deductie a mea, cum ca avem de-a face cu un text original francez, se dovedeste corecta cred ca era firesc sa avem, la finalul articolului o precizare dee genul: traducere din limba franceza de XY. Probleme de tehnoredactare am mai semnalat, dar Motto-ul cu care debuteaza articolul putea sa fie scris corect. Va rog sa comparati: „O desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune…” (cf. JLA in Tribuna) cu varianta pe care o consider mai cirecta:      Motto:  „O, desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune.” (Ecleziastul – 1,2).

Un autor francez care publica intr-o revista romaneasca isi respecta strict conditia sa culturala citand si laudand  autori francezi (opt), elvetieni (trei), germani (doi), italieni (doi), romani (doi),criticand un perfid albionez (britanicul George Boole, creatorul algebrei booleane, nerecunoscut de JLA ca fiind descoperitorul calculului binar) si apeland si la un clasic grec. Nu poate fi trecuta cu vederea si critica adresata elvetianului Saussure („conceptia sa binara a semnului e eronata”, Tribuna 215, p.25) si contrapunerea acestuia a pozitiei a doi francezi (Poincare si Duhem). Citez: „…intuitia lui Saussure era contemporana cu o teorie epistemologica de mare importanta (pe care el o ignora), conventionalismul epistemologic a lui Henri Poincare si Pierre Duhem” (ibidem). Desigur, majoritatea cartilor citate in articol sunt in editii franceze (inclusiv Eliade). O surpriza al carei substrat ramane inca nedescoperit consta in citarea a doi ganditori cu lucrari in limba romana: John Eccles, Evolutia creierului si creatia constiintei, 1989 (fara editura si localitate!) si Carl Jung, Radacinile constiintei, Walter Verlag, Olten, 1953. Este evident ca Jung nu putea aparea in limba romana la Walter-Verlag AG Olten in 1953, dupa cum cartea lui Eccles in limba romana are un titlu cam ciudat (titlul original este: Evolution of the brain: Creation of the Self). Nedumerirea creste cand luam cunostinta de modurile de citare: la Jung se da titlul cartii (Symbole der Wandlung) si anii unor editii (1950, 1913), dar nu ni se spune editura si orasul. Natale Spineto este doar amintita ca „preia o idee mai veche a lui Gilbert Durand (Les structres anthropologiques de l’imaginaire, Paris, Dunod, 1992; Bordas, 1969)”, iar cand apare un citat din Spinetto trimiterea este urmatoarea: „cf. N. Spinetto, op.cit. p.9”. Care opera citata, ca nu a fost citata nicio opera de-a Natalei Spineto…

Voi continua cu o parte a doua a acestei recenzii la un articol de revista, dupa ce serialul pe teme axiologice al lui JLA va fi incheiat. Evident, nu pot renunta la speranta ca JLA va intra in dialog si va lamuri ceea ce eu am criticat sau pur si simplu am intrebat.

Miroslava, Iasi, august 2011