Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 459. Miercuri 4 aprilie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (10)

Cu riscul să-mi supăr/ irit/ plictisesc puținii mei cititori voi reproduce aici textul variantei îmbunătățite a scrisorii redacției ”Scriptor” către subsemnatul pentru a puncta mai ”la obiect” ceea ce cred eu că ar fi trebuit spus/ tăcut din partea redacției revistei sus amintite.

Scriptor Revista <revistascriptor@gmail.com>

To:liviusdrugus@yahoo.com

Mar 9 at 3:00 PM

Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog. Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.

Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6 (numărul 4-5 a apărut de ziua junimistului Ion Creangă). Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică! În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele:  „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.

 

Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia… Numerele duble au 144 de pagini, un număr simplu ar avea 72 de pagini! Iașii „Daciei literare”, acum cu o populație de circa jumătate de milion, merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai. La CENTENAR naţional, la SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA…

 

Răspundem pentru ceea ce facem, zi de zi, noapte de noapte, prin contract managerial, autorităților competente: DNA, AUDIT etc.

 

AUGURI!

Lucian Vasiliu

Editura JUNIMEA, revista SCRIPTOR

Iată răspunsul meu la această scrisoare:

Domnule Lucian Vasiliu,

Am publicat pe blogul meu șase episoade (în total 14 pagini A4, la un rând) ale unui miniserial despre (auto)plagiatul comis de colaboratorul dumneavoastră, profesorul Traian Diaconescu, care, într-un articol de două pagini de revistă, a adus în fața cititorilor un articol plagiat după un articol al lui Dumitru Vela, publicat în revista ”Tribuna”, articolul semnat de T.D. fiind, totodată și un autoplagiat (”conținut duplicat” în terminologia folosită în normele de etica/ integritatea cercetării) el fiind publicat anterior în revista ”Studii eminescologice”.

V-am trimis, spre informare, în format electronic, cele șase episoade pentru a vă convinge de soliditatea afirmațiilor/ acuzațiilor mele. De asemenea, am trimis (pe data de 6 martie 2018) aceleași materiale și Primăriei Iași, Ziarului de Iași, Ministerului Culturii, revistei ”Tribuna”, Uniunii Scriitorilor, Editurii Clusium, revistei România literară precum și unor membri ai Colegiului de onoare (autodezonorat prin acceptarea plagiatului în revista ”Scriptor”). Aproape firesc într-o țară guvernată de interese directe, meschine și de moment, niciunul dintre co-destinatarii sesizării mele nu mi-a răspuns. Faptul că ați binevoit să-mi răspundeți este unul pozitiv și pe care îl apreciez ca atare.

Dezamăgitor, pentru mine, a fost însă modul mai mult decît superficial, formal și neimplicat în care ați formulat acest răspuns. Mă asigurați (pe mine și pe cititorii blogului meu) că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate”. Despre ce responsabilitate poate fi vorba atunci când nu numai că nu verificați originalitatea și respectarea criteriilor deontologice ale breslei la articolele primite, dar – și mai grav – atunci cînd vi se semnalează încălcarea flagrantă a acestor criterii/ norme/ cutume deontologice de către un autor nu luați nicio măsură de stopare a oribilului fenomen (furt intelectual, conținut duplicat, citări incorecte etc.). Dimpotrivă, mă asigurați că voi primi replica (cuvenită!) din partea (auto)plagiatorului! Mai mult, în textul scrisorii trimise mie nu pomeniți deloc cuvântul ”plagiat”, ca și cum acesta (plagiatul) nu ar exista sub nicio formă. Nici despre autoplagiat (conținut duplicat) nu pomeniți nimic, ca și cum așa ceva nu s-a întâmplat în revista pe care o conduceți. Aveți însă grijă să mă admonestați că ”În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele: „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.”. Această ”punere la punct” demonstrează cu nu ați citit cu atențe analiza mea critică sau că nu ați considerat-o demnă de atenție. În episodul 4 al acestui miniserial pe tema plagiatului din revista ”Scriptor” (17 februarie 2018), supărat de faptul că ați acceptat un text agramat, cu pleonasme și construcții ciudate, neromânești, am scris: ”Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”.  Și atunci cum poate fi luată în serios afirmația dumneavoastră că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.”? În fond, a arunca întreaga responsabilitate asupra calității și originalității unui articol doar asupra autorului înseamnă a lăsa orice plagiator să publice în revistă. Dacă va fi prins e treaba lui: să răspundă! Mă amăgesc cu faptul că veți întări controlul asupra textelor primite și sper ca acesta să fie conținutul și consecința afirmației dvs. din  scrisoarea din 9 martie: ”Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6”. Sunt sceptic că despre asta ar fi vorba, atunci când citesc, în continuare: ”Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică!”. Am aproape convingerea că acel drept la replica va fi o ”demonstrare” a faptului că… nici vorbă de plagiat și autoplagiat! Dar nu mai este mult pînă la începutul lunii iunie, așa că voi relua atunci și aici, pe acest blog, dreptul la replică acordat colaboratorului dumneavoastră.

 

Sigur, este democratic și elegant să acorzi dreptul celui acuzat să se apere, dar asta presupune echidistanță și reciprocitate. Mai exact, consider că revista Scriptor ar trebui să facă un anunț despre acuzațiile mele pentru ca cititorul să știe exact la ce m-am referit și ce argumente am folosit. Pînă una alta, ”magistrul Traian Diaconescu”, este din nou publicat de revista Scriptor, în numărul care a apărut chiar de 1 martie, ziua de naștere a junimistului Ion Creangă (nr 3-4/ 2018): (Traian DIACONESCU, SIMBOLISMUL TERMENULUI DIES ÎN POEZIA LUI PRUDENTIUS, pp. 110 – 112).  http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf . Probând ”onoare, demnitate și responsabilitate” revista Scriptor se încarcă din nou cu glorie negativă publicând acest (nou?) articol al ”magistrului”, unul care conține cel puțin 30 de erori de scriere și de exprimare (includ aici și trimiterile bibliografice incorecte). Sper ca voluntarii care asigură corectura să verifice textul, să găsească erorile și să se rușineze. Măcar atât. Sper ca ”magistrul” să primească, încă o dată, dreptul de a replica și la această acuzație documentată și evidentă pentru orice cunoscător și iubitor de limbă română.

Al dumneavoastră,

Liviu Druguș

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 458. Marți 3 aprilie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (9)

Cele două răspunsuri primite de la redacția revistei ”Scriptor” diferă, unul față de celălalt, prin 11 modificări/ ștersături în a doua variantă față de textul din prima variantă a scrisorii. Probabil, un ”ochi limpede” (”capul limpede” ar fi trebuit să fie al acelei persoane din redacție care primește, analizează și acceptă pentru publicare materialele primite) a sesizat, imediat după expedierea primei variante, că unele cuvinte, expresii sau semne de punctuație nu asigurau nota de sobrietate/ seriozitate/ gramaticalitate pe care ar fi vrut, probabil,  să o dea semnatarul scrisorii. Voi lua pe rând cele 11 autocorecții nu doar ca pe o probă că superficialitatea este prima notă caracteristică în acest dialog ce s-ar fi dorit sobru și responsabil, ci și ca o dovadă a faptului arhicunoscut că ”dacă vrei poți” (să îmbunătățești un text):

• ”Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog…”. În varianta corectată au dispărut punctele de suspensie de care abuzează utilizatorii de FB care vor să sugereze ironie, ușoară desconsiderare, sau care fac apel la inteligența cititorului de a sesiza că ceva nu este chiar așa: de exemplu, blogul nu e chiar blog, ci un fel de blog, sau ”întîmpinarea” mea nu este chiar o treabă serioasă, ci o aflare în treabă a unui pensionar plictisit și care, nepracticând plagiatul, nu trimite materiale (publicate prin alte părți) la reviste ce se pretind onorabile. Plus de asta, ”întîmpinarea” mea nu a fost doar pe blog (unul necitit de crema culturii ieșene), ci în scris, prin e-mail, în primul rând redacției revistei ”Scriptor”, apoi și cât mai multor persoane implicate (direct sau tangențial) în evaluarea calitativă și managerială a bine intenționatului proiect numit ”Scriptor”. (unul care s-a bucurat de susținerea financiară a Primăriei Iași în speranța că – prin asta – se va contribui la câștigarea calității de ”capitală Europeană a culturii pentru anul 2021” pentru municipiul Iași).
• ”Vom tipări o precizare (punct de vedere al redacției) în SCRIPTOR nr.5-6”. În varianta corectată cuvintele luate între paranteze au dispărut. Adică: ce să ne băgăm noi, redacția, în povestea asta și să publicăm un ”punct de vedere al redacției”? Redacția (n-așa?) nu are nici un punct de vedere, are doar grijă să nu se piardă finanțarea de la Primăria Iași și DNA ul să nu-și bage nasul în afacerea cu tipărirea de texte anterior tipărite și (eventual) plătite și răs-plătite. Că doar banii publici de aia sunt publici: ca să sprijine cultural bietul public ieșean cu texte făcute publice (adică publicate) de alte publicații și prin alte colțuri/ locuri ale patriei.
• ”Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un cuvenit drept la replică!”. În varianta corectată/ tunsă scurt a dispărut cuvântul ”cuvenit”. Într-adevăr, textul este mai cursiv fără acel ”cuvenit”. De altfel, povestea cu ce este ”cuvenit” și ”ce nu este cuvenit” este delicată pentru o redacție cu musca pe căciulă. Dacă cumva ”întâmpinătorul” (adică eu) solicit(ă) un ”cuvenit” drept la replică, atunci redacția ar trebui să-l publice, nu? Mai bine să hotărâm noi, redacția, ce este cuvenit și ce nu este cuvenit, la timpul potrivit.
  • ”Revista apare prin eforturi redacționale voluntare,cu grele, indescriptibile, tacite eforturi. Prin proiect, din bugetul (fragil, aproape simbolic) primarial, sunt plătite doar hârtia și tiparul...” Iată ce a ieșit după ”corectură”: ”Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia...”. Interesant este că ambele fraze sunt agramate. În varianta inițială lipsește pauza necesară după ”voluntare,”, dar, în varianta corectată, virgula nu este înlocuită cu punct așa că avem o construcție a la Gâgă. Au dispărut, din varianta ”corectată” și lamentațiile privind acele ”grele, indescriptibile, tacite eforturi” (corect! degeaba vă plângeți, tot nu vă crede nimeni). Apoi se renunță și la descrierea bugetului: ”fragil, aproape simbolic” ceea ce echivala cu o palmă pe obrazul finanțatorului primarial. Adică, dacă ar fi rămas cele trei cuvinte asta ar fi echivalat cu un reproș la adresa consilierilor Primăriei: ”cum, băi nesimțiților, la cultura noastră care este, doar atâta ne oferiți? Așa slujiți voi ideea de Iași – capitală a culturii române? Să vă fie rușine!”. În fine, ”ochiul” vigilent al corectorului (care este!) a înlocuit și ”tiparul” cu ”tipografia” (adică unealta cu instituția/ firma) dar a uitat să scoată acele afurisite puncte de suspensie specifice ”jmecherilor” care populează FB ul.
• Construcția ineptă ”Format carte, fiind publicație de… editură!” a dispărut cu tot cu nelipsitele și nesuferitele puncte de suspensie.
  • ”Iașii „Daciei literare”, urbe cu, acum, o populație de circa jumătate de milion, plus cohortele colocviilor, turiștilor, oamenilor de afaceri trecători, citadela universitară veche merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai.”. Din acest amalgam de cuvinte, cu puțin cap și cu multă coadă, în varianta ”îmbunătățită” a dispărut cuvântul ”urbe” și aiuritoarea înșiruire de cuvinte, fără vreo legătură cu mesajul scrisorii: ”plus cohortele colocviilor, turiștilor, oamenilor de afaceri trecători, citadela universitară veche”. Deci, se poate și scriitură normal(izat)ă!

10) Propoziția: ”Dosarele de cheltuieli, difuzare, arhivele cu oglinda activității noastre stau la dispoziția autorităților, legal!” a fost, pe bună dreptate, cenzurată. Cum să vorbești de dosare când finalul face o trimitere fierbinte către cele trei majuscule (DNA) care nu lasă hoții de fonduri publice să mai doarmă? Mai mult, din scrisoare reiese că redacția are ”contract managerial” (cu Primăria, probabil) și că răspunde în fața DNA și AUDIT etc. Deci, fără dosare, că e de rău!

11) În fine, sub semnătura lui Lucian Vasiliu (și a instituțiilor pe care le reprezintă: Editura Junimea și Revista Scriptor), în varianta inițială era scris și ”de ziua celor 40 de mucenici” (cunoscută la noi și ca ”ziua celor 40 de pahare” – dar fără vreo aluzie la stilul ușor euforic al scrisorii). Ei bine, varianta corectată a renunțat la conexarea veselă a redacției la calendarul religios (și, iar, bine a făcut).

 

Acestea sunt micile mele observații/ alegații/ constatări referitoare la cele două scrisori primite pe data de 9 martie 2018. Îndrăznesc să presupun că dacă ar fi fost și o a treia încercare, scrisoarea ar fi arătat cu mult mai bine. Dar acestea sunt doar câteva păreri referitoare la tehnica și metodica scrierii unei scrisori de răspuns la o acuzație concretă și documentată. Problema de fond a ”întâmpinării” mele este pasată spre viitor, spre autor și spre decor. Se vede treaba că seniorul L.V. hârșit în grelele momente de luptă ale ”rezistenței prin cultură” față de foștii finanțatori (de fapt, cam aceeași…) a păstrat vii în memorie tehnicile de ”temporizare”, de ”deposedare prin alunecare” și de a spune nimic în cuvinte destule. În episodul următor voi încerca să scot în evidență ce a spus greșit și ce nu a spus (dar ar fi trebuit să spună) conducătorul publicației literare iașiote. Desigur, după umila mea părere.

 

Evident, cu toții așteptăm cu interes zdrobitorul drept (cuvenit!) la replică al autorului plagiator Traian Diaconescu, text pe care îl voi aduce la cunoștința cititorilor acestui miniserial despre cultura furăciunii la oltenii moldovenizați și despre (in)cultura pretinsei urbe care mustește de ”oameni de cultură” (construcție calchiată după mai cunoscutele expresii ”oameni de zăpadă”, ”oameni de paie”, ”oameni de nimic” etc.).

 

Consilierii Primăriei Iași (nu doar majoritarii, ci și minoritarii), în deplină cunoștință de cauză asupra acestui caz, sunt părtași vajnici la irosirea fondurilor publice pentru retipărirea unor texte cel puțin la fel de pline de ”conținut” ca și scrisoarea de răspuns a redacției revistei ”Scriptor”.  (mai precizez încă o dată că cele șapte episoade anterioare au fost trimise, în format electronic, și Primăriei Iași).  (va continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 457. Luni 2 aprilie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (8)

După cum am promis ieri, public astăzi răspunsul/ răspunsurile primit(e) de mine pe data de 9 martie a.c. la ora 2:06 PM și la 3:00 PM din partea redacției revistei ieșene ”Scriptor”:

Scriptor Revista <revistascriptor@gmail.com>

To:liviusdrugus@yahoo.com

Mar 9 at 2:06 PM

Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog…

Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate. Vom tipări o precizare (punct de vedere al redacției) în SCRIPTOR nr.5-6. Numărul 4-5 a apărut de ziua junimistului Ion Creangă. Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un cuvenit drept la replică! În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele:

„Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”.

Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem,  veleitarismul etc.

 

Revista apare prin eforturi redacționale voluntare,cu grele, indescriptibile, tacite eforturi.

Prin proiect, din bugetul (fragil, aproape simbolic) primarial, sunt plătite doar hârtia și tiparul… Numerele duble au 144 de pagini, un număr simplu ar avea 72 de pagini! Format carte, fiind publicație de… editură!

Iașii „Daciei literare”, urbe cu, acum, o populație de circa jumătate de milion, plus cohortele colocviilor, turiștilor, oamenilor de afaceri trecători, citadela universitară veche merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai.
La CENTENAR național, la SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA…

 

Răspundem pentru ceea ce facem, zi de zi, noapte de noapte, prin contract managerial:

DNA, AUDIT etc. Dosarele de cheltuieli, difuzare, arhivele cu oglinda activității noastre stau la dispoziția autorităților, legal!

 

AUGURI!

Lucian Vasiliu

Editura JUNIMEA, revista SCRIPTOR –

de ziua celor 40 de Mucenici

La distanță de 54 de minute apare și a doua variantă (periată și ”îmbunătățită”) a răspunsului semnat de Lucian Vasiliu.

Scriptor Revista <revistascriptor@gmail.com>

To:liviusdrugus@yahoo.com

Mar 9 at 3:00 PM

Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog. Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.

Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6 (numărul 4-5 a apărut de ziua junimistului Ion Creangă).

 

Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică!

 

În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele:  „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.

 

Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia… Numerele duble au 144 de pagini, un număr simplu ar avea 72 de pagini! Iașii „Daciei literare”, acum cu o populație de circa jumătate de milion, merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai. La CENTENAR naţional, la SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA…

 

Răspundem pentru ceea ce facem, zi de zi, noapte de noapte, prin contract managerial, autorităților competente: DNA, AUDIT etc.

 

AUGURI!

Lucian Vasiliu

Editura JUNIMEA, revista SCRIPTOR

 

–––––

Las deocamdată cititorii să sesizeze diferențele dintre cele două scrisori, respectiv să judece/ să traducă ce (nu) spun cele două scrisori. Consider că studenții (și nu numai) ar putea să-și testeze abilitățile critice și de analiză studiind cele două texte, comparându-le și oferind(u-și) niște concluzii. Desigur, voi veni și eu cu propriile mele analize în episodul următor.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)

Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfarea” Primăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto: ”Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați”

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)

De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru Velea ”Fabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl Marx,  Capitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)

Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșește” Andre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 412 Vineri 16 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (3)

Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșește” Andre Malraux

După un preludiu ușor prelungit pe teme agrippine și cibernetico-manageriale mă apropii de una dintre întrebările apărute după citirea articolului semnat de Traian Diaconescu: este sau nu Eminescu un epigon/ simpatizant marxian sau este el un creator de teorie economică originală – teoria compensării economice (via Agrippa)? Înainte de a-mi formula propriul răspuns, voi expune ce m-a determinat să formulez întrebarea de mai sus. Autorul T.D. pledează în favoarea considerării lui Eminescu ca fiind un reprezentant al celor lipsiți de drepturi, în ultimă instanță al proletariatului/ clasei muncitoare/ oamenilor săraci etc. Pentru a fi mai bine înțeles în propria mea argumentare consider utilă definirea termenilor utilizați de autor, adesea ambigui sau cu sens deformat de timp. Spre exemplu, mulți cititori vor înțelege prin formularea ”Eminescu … este … și un jurnalist cu spirit de tribun” (p.50) faptul că Eminescu avea o poziție de apărare a drepturilor celor ”umiliți și obidiți”, ai plebeilor adică. Wiki ne spune că ”Plebe … sunt mici proprietari, meșteșugari, comercianți. Plebeii sunt oameni liberi, nu au nici o îndatorire, dar nici un drept. … ei aveau în frunte un tribun.”. Așadar, tribunul, ales de plebei, era atât un conducător al plebeilor, cât și un militant pentru drepturile acestora. Păstrând proporțiile, tot ”jurnaliști cu spirit de tribuni” sunt/ au fost, în vremurile noastre, și Cristian Tudor Popescu, Dragoș Pătrașcu, Radu Banciu, Octavian Paler și alții de calibrul lor, fără însă a-i transforma în stâlpi de rezistență ai culturii române. Sigur, asta nu înseamnă că ”spirit de tribun” este sinonim cu ”militant socialist” sau cu apărător al teoriei valorii muncă a lui Marx, așa cum reiese din partea a doua a articolului. Pentru T.D., ”spiritul de tribun” al lui Eminescu provine (și) din faptul că poetul ”a conceput căi pe care românii pot să devină factor de ordine și de cultură la gurile Dunării”. Nu intenționez să declanșez dispute istorico-ideologice dar, după știința mea, România nu a fost, și este greu de crezut că va fi vreodată ”factor de ordine și cultură” în spațiul geopolitic actual, fapt care îl plasează pe Eminescu în zona utopiștilor (utopismul, asta da, îl apropie de Marx). Nu ne rămâne decât, conform expresiei lui T.D., să ”vituperăm viciile vieții politice” în continuare, pentru că acesta va fi, probabil, singurul mod de a ne manifesta militantismul tribunic (mă refer îndeosebi la noi, ziariștii). Chiar în finalul articolului său, T.D. ține să fie cât se poate de tranșant în privința poziției politice a lui Eminescu: ”Concepția lui Eminescu despre lume și viață nu este utopică și nici desuetă, ci legată organic de doctrina sa etnocentrică, bazată pe cultul muncii, specifică veacului său” (p.51). Această concluzie finală este însă în contradicție cu o afirmație din chiar primul paragraf al articolului unde se precizează că ”Eminescu, fiu al secolului națiunilor, a cultivat  un naționalism etnocentrist bazat pe muncă…”. După părerea mea nu se poate pune semnul egal între etnocentric și etnocentrism, între național și naționalism, (ca de altfel între social și socialism, comun și comunism, natural și naturalism, nominal și nominalism etc. etc.). În consecință, una este să-l caracterizezi pe Eminescu ”iubitor de neam și țară” (cum cred că sunt majoritatea cetățenilor conștienți ai unui stat) și alta este să-l plasezi în tabăra extremiștilor, respectiv a doctrinelor/ crezurilor ”ism-izate”: naționalismul, patriotismul, socialismul, comunismul, fascismul, bolșevismul etc. fiind extremizări de tip fanatic ale unor atribute firești: național, patriotic, social, comun, fascial (adică grupat/ grupal/ de grup), bolșevic (adică majoritar) etc. Acestea au fost câteva precizări terminologice și doctrinare pe care le-am considerat necesar a fi făcute înainte de a intra mai mult în miezul problemei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 411 Joi 15 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (2)

Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșește” Andre Malraux

Personajul principal al articolului semnat de Traian Diaconescu, intitulat ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”, este, desigur, Agrippa, iar personaje contextuale/ secundare sunt: Titus Livius și Plutarh (ca păstrători și difuzori ai fabulei), William Shakespeare, Valeriu Anania și, last but not least, Eminescu și Marx (ca beneficiari ai păstrării acestei fabule, a cărei ”morală” este inserată ideatic în operele lor). Autorul (T.D.) se va concentra cu osebire asupra ultimilor doi, stabilind o presupusă comuniune de gândire între aceștia, ceea ce-i separă fiind, crede T.D., doar unele accente puse de unul sau altul asupra preocupării lor comune: exploatarea omului (de către om, desigur!) și a națiunilor (de către alte națiuni). Asupra acestei presupuse filiații marxisto-eminesciene voi reveni. La rigoare, singurul ”personaj” care contează – atât în articol, cât și în analiza mea asupra articolului – nu este niciunul dintre cei amintiți mai sus, ci fabula însăși, una cu valențe de ”pedagogie socială”, de economie politică, de management sau de sociologie militantă, de anatomie și antropologie, dar și una cu o puternică încărcătură metodologică.

Agrippa pledează pentru cunoașterea și analiza structurii interne a omenescului (pentru început la nivel individual, apoi la nivel societal și, în fine, la nivel global), dar el sugerează nevoia unei cunoașteri aparte, respectiv una de tip holistic, global, sistemic, interdisciplinar, organic, complet și complex și, desigur la modul… total (”acest sînge este împins și împărțit deopotrivă în TOATE părțile trupului cu ajutorul venelor”).

Desigur, cititorii acestui episod au citit deja articolul lui T.D. (în format electronic sau în print) cât și fabula reprodusă în articol după Titus Livius. Încerc să o esențializez, spre a putea continua analiza modului cum a fost perceput ”mesajul” acestei fabule atât de către scriitorii invocați mai sus cât și de însuși autorul articolului.

Esența (și concluzia) fabulei este, cred eu, aceea că organismul uman este unul armonios creat spre a supraviețui prin acțiunea cooperantă între toate părțile componente ale trupului (organe), și nu prin arogantă concurență între acestea. Mai mult, izolarea, separarea sau blocarea cooperării cu celelalte entități/ organe ucide organismul. Spune Agrippa: ”…vrînd să învețe minte stomacul, înfometîndu-l, ca să-l supună, rînd pe rînd, toate mădularele și întreg trupul au ajuns într-un hal fără de hal de slăbiciune.”

Observație formală: în dorința redacției de a lăsa libertate autorilor de a scrie conform propriilor convingeri ortografice, autorul T.D. folosește î din i și nu â din a (să-i spunem ortografie preiliesciană), iar eu am citat conform textului din revistă. Asta în timp ce alți autori folosesc, în același număr de revistă, ortografia iliesciană (cu â din a). Nu m-aș mira ca în viitoare numere ale revistei ”Scriptor” unii autori să folosească, în același articol, alternativ, ambele sisteme orto(?)grafice. Pe când trecerea la o ortografie postiliesciană?

Revenind la concluzia fabulei, subliniez și eu că organismul (uman) înseamnă funcționarea armonioasă, interdependentă și co-ordonată a tuturor organelor (mai mult sau mai puțin vitale). Interdependența organelor obligă la cooperare și – în subsidiar – la ”concurență cooperatoare” sau ”cooperare concurențială” (co-oncurență, din engl. ”co-opetition”).

În dorința de a-mi formula propriile mele concluzii, precizez că  organon (gr.) și organum (lat.) înseamnă unealtă, instrument, mijloc de acțiune (inclusiv mijloacele non-materiale, respectiv cuvintele, logica, rațiunea umană). Esența cuvântului organ(ism) este ideea de armonie, idee regăsibilă în cuvinte ca ”orgă”, ”orgasm”, ”orgie” etc. În termenii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), organele sunt mijloacele care funcționează în scopul asigurării (supra)viețuirii organismului uman. Relativitatea posturilor/ pozițiilor/ rolurilor de scop(uri) și a acelora de mijloace (jucată de varii organe ale corpului) poate explica, parțial măcar confuzia interpretativă, respectiv înțelegerea sensului fabulei, după cum crede de cuviință fiecare cititor.

Revin la esența fabulei: Agrippa arată că izolarea nu este doar rea, ci este chiar una mortală: nefuncționarea (adecvată) a unui organ duce la deteriorarea celorlalte organe și, în final, la moartea organismului/ trupului. În mod relativ și aparent, stomacul pare a fi axul vieții pentru că acolo se transformă hrana în sînge/ energie/ viață. Dar stomacul este văzut (în fabulă) în calitatea sa de producător de vitalitate, nu doar de consumator de resurse (cum, greșit, crede Eminescu). La fel de important ca stomacul sunt, de altfel, și rinichii, plămânii, organele sexuale, colonul etc. Deci organismul uman (în totalitatea organelor sale) este prototipul oricărei ORGANIZĂRI umane, fie la nivel micro (individ), macro (grupuri/ societăți) sau mondo (umanitate). Cu scuze pentru spiritele ultrasensibile, dar cu convingerea că fabula agrippină va fi, după lecturarea lor, și mai bine înțeleasă redau, în continuare, două produse culturale autohtone pe linia fabulei latine. Mai întâi, un soi de fabulă-banc: ”Cînd a apărut corpul uman, organele au început să se certe care să fie șeful. Inima:  – Eu sunt șeful pentru că vă țin în viață pe toți. Picioarele: Eu sunt șeful pentru că vă car pe toți. Ochii: Eu sunt șeful, pentru că vă conduc pe toți. Toate organele se certau pînă a început să vorbească căcatul: – Nu vă mai certați, că eu sunt șeful!!! Toate organele au început să râdă în hohote. Căcatul s-a supărat și n-a mai ieșit o săptămînă… Inima s-a oprit, picioarele s-au înmuiat, ochii au ieșit din orbite și… toate au strigat: ”Gata! Tu ești șeful!”. Morala: Și de atunci orice căcat poate să fie șef”. Similitudinea cu fabula antică este, mi se pare, izbitoare, iar concluzia – ceva mai limpede. A doua completare vine de la Păstorel (Al. O. Teodoreanu 1894 – 1964) care era supărat că noii ”scriitori” proletcultiști deveniseră șefi în locul scriitorilor (re)cunoscuți: ”În lumea asta prost făcută,/ căcații scriu în loc să pută// Iar scriitori adevărați/ sînt dați afară de căcați”. Bref, într-un organism (social) sănătos, fiecare organ trebuie să-și vadă de funcția/ menirea sa, să recunoască meritele/ rolurile celorlalte organe și, fiecare după puteri, să contribuie la armonia întregului (organism).

Cu fabula în minte/ în față înțelegem că Agrippa nu a făcut altceva decît să enunțe esența ciberneticii, respectiv principiul aferentației inverse (cunoscut și drept buclă de control sau feed-back). Or, cibernetica este, în esență și în realitate, arta conducerii, adică management. Toți analiștii variilor sisteme (umane, sociale, organizaționale etc.) ar putea folosi fabula agrippină drept Motto sau Cuvînt introductiv pentru a pune sub semnul întrebării bietele și fragilele lor discipline sectare.

Cei care cunosc MSM știu că eu sunt împotriva învățării/ predării segmentate/ disciplinare a cunoștințelor socio-umane și a tehnicilor generale de evaluare/ măsurare (matematice, statistice, logice, informatice etc.). Zeci de miniștri ai Educației au ”reformat” și deformat sistemul de educație fie prin prisma disciplinelor pe care le cunoșteau și le-au predat la catedră, fie prin prisma presiunilor (inclusiv financiare) din partea diferitelor subsisteme (clase, catedre, școli, licee, facultăți, universități) în scopuri mult diferite de ceea ce ar trebui să-și propună un sistem de educație pus în slujba oamenilor, nu a găștii aflate, temporar, la putere. În cazul în care  mereu noii miniștri ai educației nu au timp să citească cele câteva zeci de pagini ale Metodologiei Scop Mijloc, le-ar prinde tare bine o lectură atentă a fabulei lui Menenius Agrippa. Altfel, alte generații vor murmura interogativ și neputincios: ”Quosque tandem abutere Ecaterina/ Pop(a) patientia nostra?” (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 410 Miercuri 14 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (1)

 

Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșește” Andre Malraux

Mărturisesc că nu aleg revistele (culturale) care apar pe la chioșcuri sau pe internet după vreun criteriu oarecare. Încerc să citesc cât mai mult din ceea ce apare, indiferent de ”gașca literară/ culturală/ ideologică/ politică etc.” căreia îi aparține o revistă sau alta. Prin urmare, citesc și ”Scriptor”, revistă aflată în cel de-al patrulea an de apariție, fiind coordonată de directorul ei fondator  Lucian Vasiliu (Fiind subvenționată, costă doar 4 lei un număr de cca 150 de pagini! Susținerea financiară vine de la Consiliul Local și Primăria Iași, străvechi fiefuri pesediste. Un avantaj al subvenționării unei reviste este și distribuirea gratuită a acesteia pe internet. Dar subvenționarea are și destule servituți: una dintre acestea este posibila nepreocupare pentru calitatea materialelor pentru că, nu-i așa?, revista este ca și vândută, salariile sunt garantate, iar autorii pot fi plătiți indiferent de valoarea contribuțiilor.). Cel mai recent număr apărut este cel pe ianuarie-februarie 2018. Fiind (eu) cufundat (acum) în diaristică și ceva memorialistică (din perioada liceului) m-am bucurat să văd fotografiile cu scriitori din perioade ale propriei mele tinereți când frecventam mai mult Filologia decât Economia la care eram înscris, primeam bursă și chiar luam examenele. Mai mult, fotografiile unor autori de articole îmi amintesc de aceștia tocmai din perioada anilor 1967 – 1977 cînd am ”recidivat” în calitate de student (neînscris) la Facultatea de ”umanioare”. S-a întîmplat acest lucru și cu fotografia autorului Traian Diaconescu cu o poză, în ”Scriptor” de pe la vârsta de 35-40 de ani (deși autorul este născut în 1939).

Cu figura ”tînărului” autor în minte citesc cu prioritate articolul său intitulat ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” – unul dintre cele patru articole de la rubrica ”Eminesciana”. Desigur, nu toți cei care citesc ”serialul infinit” sunt filologi sau pasionați de doctrine economice, de unde și presupunerea mea că analizarea articolului semnat de Traian Diaconescu poate fi pe deplin ignorată de aceștia fără nicio pierdere majoră. În schimb, pasionații de cultură clasică și (eventual) de doctrine economice clasice se vor simți în elementul lor citind articolul în întregime, cu atenție și cu preocuparea pozitivă de a căuta și vedea dacă scriitura filologului ieșean (prin adopție) T.D. este un câștig pentru cititor sau nu. Câștigul poate veni doar dintr-un articol scris cu meșteșug, cu incitare la gândire proprie, cu argumente solide și cu concluzii pertinente. Articolul poate fi citit integral la linkul următor: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf Și despre autor se pot afla mai multe văzându-i pledoaria sa pentru valoare și calitate în cultură, într-o emisiune înregistrată pe YouTube în august 2015. Emisiunea poartă titlul ”Modelele de lângă noi” și poate fi vizionată/ audiată la adresa următoare: https://youtu.be/abBZYugnx-c (Bineînțeles, nu putea lipsi din pledoaria profesorului Diaconescu și amintirea/ citarea/ prezenarea/ lăudarea altui ”model de lângă noi”, respectiv a scriitorului ieșean sub acoperire Vasile Diacon). De asemenea, informații despre cariera în studii clasice a profesorului ieșean T.D. pot fi citite dând click pe link ul următor: http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/diaconescu-traian/ (Lista lucrărilor publicate). La un asemenea (impresionant) tablou profesional nu ne rămâne decît să ne încredițăm ochii și mintea celor (aproape) două pagini ale articolului, în căutarea miezului, dar neignorând nici forma și tehnoredactarea (Cezar Baciu, tehnoredactor al revistei) și nici ortografia (corectură Viorel Dumitrașcu). Desigur și notele bibliografice vor fi atent studiate. În cazul în care în această zi de miercuri (Ziua îndrăgostiților!) episodul de față cade sub ochii unui asistent de la filologie/ economie cred că ar fi un bun subiect/ studiu de caz/ exercițiu de analiză pentru studenți. Cu precizarea că astăzi pot fi făcute aceste analize, iar mâine și în zilele următoare ele pot fi comparate cu (cel puțin) o alta, respectiv cu cea a autorului rândurilor de față. Analizele comparate (chiar între ele) pot fi bune instrumente de șlefuire a calităților viitorilor filologi/ economiști/ politologi/ moraliști/ scriitori/ publiciști etc.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!