liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Traian Diaconescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 496. Vineri 11 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (29)


Am reproșat (în episoade anterioare) atât plagiatorului Traian Diaconescu cât și conducerii redacției revistei Scriptor (cea care publică plagiate, promovează plagiatori și … nu are nici un fel de poziție/ responsabilitate în privința plagiatului) nu numai faptul reprobabil de a plagia un articol, apoi de a se autoplagia cu repetiție, ci și grave erori de limbă română, de folosire/ scriere incorectă a unor sintagme latinești etc. Răspunsul a venit prompt din partea revistei, aceasta continuând să publice articolele plagiatorului Traian Diaconescu, ca și cum nu s-a întâmplat nimic grav. Nici vorbă de o firească și fermă atitudine (ce ține de civilizația Occidentului) de admonestare sau de sancționare (prin încetarea colaborării)! Dimpotrivă! Dar să le iau pe rând.

 

Mai întâi, așa cum am promis anterior, este bine ca cititorii să cunoască lista consilierilor locali ai municipiului Iași, consilieri care sub forma ”interesului” pentru susținerea culturii locale finanțează incultura sau subcultura unor veleitari. Iată această listă: http://www.primaria-iasi.ro/portal-iasi/pmi/consiliul-local-al-municipiului-iasi/11/consilieri-locali .

 

În al doilea rând, știut fiind că nu toată lumea are ușurința căutărilor pe bloguri, și presupunând că unii dintre dumneavoastră ar vrea să știe, chiar pe larg, ce anume am reproșat redacției revistei Scriptor și autorului Traian Diaconescu le sugerez să procedeze după cum urmează: în partea dreapta a paginii de blog se află funcțiunea ”Caută”. În spațiul alb de dinaintea cuvântului ”Caută” se scrie: Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote, iar în paranteză se scrie numărul episodului căutat, de ex. (1). În acest mod se pot citi toate episoadele despre revista Scriptor, respectiv observațiile și sugestiile făcute (inclusiv oferirea unui model de cod etic pentru redactori și autori). Mai există și posibilitatea ca articolul/ episodul următor să fie deschis dând click pe linkul acestuia aflat chiar la capătul paginii (adică la sfârșit). Există și pauze în succesiunea acestui miniserial (prin publicarea altor teme despre prostie și inteligență omenească/ românească) drept pentru care metoda bazată pe scrierea numărului următor al miniserialului este cea mai bună.

 

În continuare, voi comenta/ explica scrisoarea domnului Diaconescu și aprecierile (deloc măgulitoare) pe care le-am făcut deja (în episodul anterior) despre această ”epistolă”. Reamintesc că scrisoarea domniei sale se află la pagina 107 a revistei Scriptor: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/05/SCRIPTOR-5-6-2018.pdf

 

Trec peste intitularea stângace a titlului epistolei: ”Dreptul la replică” (cred că era suficient ”Drept la replică”) și constat că există o unitate de stil între profesorul Diaconescu (”magistrul”) și – probabil – discipolul/ studentul său Lucian Vasiliu. (asta în afară de cazul în care atât scrisoarea (e-mailul) către mine, cât și ”Dreptul la replică” nu sunt cumva scrise de una și aceeași mână (vasiliană). Concret, legarea datei calendaristice de o dată din calendarul religios mi-a apărut ca o ciudată ”coincidență”. În scrisoarea (de fapt, ciorna) dlui Lucian Vasiliu către mine (vezi episoadele 8, 9 și 10) sub data trimiterii era scris ”Ziua celor 40 de mucenici”, precizare dispărută în scrisoarea corectată (poate și pentru faptul că în aceeași zi s-a scris și ”Dreptul la replică” de către aceeași mână… repet, o simplă supoziție). În epistola semnată de Traian Diaconescu a rămas însă scris sub data compunerii scrisorii, 25 martie 2018, ”Ziua Bunei Vestiri”.  Simple coincidențe? Tot la ”coincidențe” aș trece și formula de încheiere a scrisorii: în cea semnată Lucian Vasiliu, această formulă este AUGURI; în cea semnată de Traian Diaconescu formula este ”Cu salutări cordiale” (adică același lucru, ușor coafat altfel). Dacă tot am amintit de data epistolei (25 martie 2018) atunci este, din nou, clar că redacția revistei nu a mai urmărit (sau se face că nu a mai urmărit) răspunsul meu la scrisoare trimisă mie de Lucian Vasiliu (pe care am analizat-o în episoadele 8, 9 și 10 de la începutul lunii aprilie 2018). Dezinteresul față de semnalul critic primit din partea publicului cititor este o caracteristică a celor care nu muncesc pentru banul primit, ci știu că, oricum, acesta vine (de la Primărie). Deci, o reacție din partea finanțatorilor ar fi putut trezi din letargie această indolență față de consumatorul de literatură subvenționată. Dar n-a fost să fie.

 

Formula de adresare este, în ”Dreptul la replică”, ”Iubite cititor”, o găselniță destul de ingenioasă, prin care autorul/ redacția nu mi se adresează personal (cum ar fi fost cazul), ci cititorilor față de care ține să se justifice. Urmează (întru întărirea ideii că epistola este scrisă de un latinist de marcă) un citat latinesc (”Non idem est si duo dicunt idem”), desigur unul care are o anumită ”traducere”/ semnificație hermeneutică.  „Nu este neapărat același lucru când doi spun același lucru” dicton care înseamnă, în contextul dat, că fiecare înțelege prin plagiat ceea ce-i convine lui, tocmai ca să nu fie acuzat de plagiat…. Cu alte cuvinte, eu înțeleg prin plagiat ”furt intelectual”, în timp ce ”magistrul” înțelege prin plagiat ”un gest cultural benefic” (vezi epistola în întregime în episodul anterior sau deschizând revista la pagina 107). Desigur, odată trecută hoția în rândul faptelor bune, creștinești și umaniste (după modelul noilor legi ale justiției prin care hoții vor fi răsplătiți cu un concediu fără plată la domiciliu) nici nu poate fi vorba despre necesarele scuze în fața cititorului și a contribuabilului. Bună țară, ră tocmală!

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 495. Joi 10 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (28)


Înainte să ajungă în librării, numărul 5-6 (mai-iunie)/ 2018 al revistei Scriptor a apărut on line, într-un ”tiraj” cvasiinfinit (oricum unul cel puțin egal cu cel al doritorilor de a-l citi). Nici tirajul print nu este unul mic devreme ce se găsesc mereu exemplare mai vechi în librăriile unde acestea sunt trimise (oricum, tipografia este plătită de contribuabilii ieșeni, prin intermediul aleșilor din Consiliul Local Iași, toți mari iubitori de Scriptor, indiferent de culoarea sau nuanța politică a acestora). Faptul că acești consilieri nu au găsit de cuviință să se pronunțe în privința acuzațiilor (grave!) de (auto)plagiat la adresa unui colaborator permanent al revistei pe care o sprijină financiar este o formă prin care aceștia solicită ieșenilor să nu le mai dea votul în viitor. Voi publica, într-un episod separat lista acestor generoși cu banii ieșenilor care se dovedesc a fi total dezinteresați de soarta culturii locale, dar și de rezultatul alegerilor viitoare. Bravo lor!

Desigur, revenirea mea pe tema ”Scriptor” și ai săi (colaboratori și diriguitori, eventual și cititori) nu este întâmplătoare. După cum promisese coordonatorul revistei (șeful, adică) am primit (în revistă) un (cuvenit) drept la replică în legătură cu aprecierile mele de plagiat, autoplagiat și de proastă cunoaștere a limbii române și a limbii latine de către latinistul ieșean, profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu, numit de Lucian Vasiliu (șeful) cu supraapreciativul ”magistru”. După cum am promis, public acum acest ”Dreptul la replică” pentru ca cititorii care au urmărit și urmăresc acest miniserial pe tema scriptorilor ieșeni mari iubitori de (auto)plagiat. Deoarece unii cititori nu au urmărit de la început reproșurile mele la adresa revistei ieșene, voi căuta și găsi o modalitate de a-i informa cât mai complet despre acest ”dissensus” al meu cu conducerea revistei Scriptor și cu autorul unui articol (auto)plagiat. Deocamdată public (cuvenitul!) drept la replică acordat plagiatorului și autoplagiatorului ieșean. Evident, revista nu a găsit spațiu (doar un rând era necesar!) să informeze cititorii unde pot citi observațiile mele. Este, cred, și asta, o lipsă de respect față de cititorul și contribuabilul ieșean. Iată ”epistola” profesorului Diaconescu către cititorul său, Druguș:

Dreptul la replică

Iaşi

25 martie 2018

Ziua Bunei Vestiri

 

Iubite cititor

 

Non idem est si duo dicunt idem

 

Privitor la observațiile domnului Druguş, postate de internet, referitor la revista Scriptor, precizez următoarele:

  1. Revista Scriptor a reaprins torța tradiției junimiste în cultura noastră ieşeană şi a devenit, prin colaboratorii săi distinşi şi prin osârdia redactorilor săi, un reper al culturii noastre contemporane.
  2. Diriguitorii acestei reviste, spre lauda lor, nu cenzurează şi nici nu îşi asumă responsabilitatea asupra opiniilor publicate, fapt notat pe coperta interioară a revistei, trecut sub tăcere de dl. Druguş.
  3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste.
  4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic,

sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii

noastre româneşti.

 Cu salutări cordiale,

Traian DIACONESCU

 

Acest text se află la pagina 107 a revistei Scriptor (nr. 5-6/ 2018), iar cititorii doritori să afle ce mai publică revista ieșeană, o pot face dând click pe acest link:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/05/SCRIPTOR-5-6-2018.pdf

În episodul următor voi comenta această ”epistolă”, începută prost și terminată și mai prost, miezul fiind, de fapt, o proastă eludare a acuzațiilor de (auto)plagiat și o justificare greu de calificat pentru ceea ce ar vrea dl Diaconescu să fie: un model de urmat. Acest ”Dreptul la replică” este unul tipic bolșevic și specific pentru iubitorii de haiducie intelectuală. Mai clar spus, este vorba despre hoție la drumul mare făcută în numele binelui omenirii, al umanismului, culturii și iubirii de ”adevăr” hoțesc, identic pentru ceea ce se învață la grădinițele din România: ”el se jură că nu fură/ deși l-am prins cu rața-n gură”). Este de-a dreptul șocant să constați câte neadevăruri pot fi susținute de ”magistru” în doar 20 de rânduri. Cititorii au deplina libertate să constate că acest tip de discurs (lozincard, fals umanist, șmecheresc, mincinos, patriotard, fanfaronard etc.) este, din păcate, regăsibil și într-o bună parte a mesajelor lansate, cu varii prilejuri și în diverse forme, de culturnicii ieșeni contemporani.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 475. Vineri 20 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (26)


După ce în numărul anterior din Scriptor (nr 1-2/ 2018, pp 46-49) au fost publicte extrase din viitoarea carte a lui Valentin CoșereanuEminescu și Constantin Noica” (nici vorbă despre vreun Jurnal… ), în numărul curent al revistei Scriptor (nr 1-2/ 2018) Bogdan Mihai Mandache face prezentarea cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (numele cu care a apărut cartea lui Valentin Coșereanu în Colecția Eminesciana a Editurii Junimea). Prezentarea cărții este intitulată ”Noica și comoara manuscriselor eminesciene” pp. 74-75.  Evident, fiind doar o prezentare de carte (Rubrica ”Cărți noi la Editura Junimea”) nu se așteaptă nimeni la evalări critice, la semnalarea măcar a unora dintre inadvertențele pe care le-am făcut eu în episoadele anterioare. Este o prezentare ”de serviciu”, cuminte și, desigur, favorabilă, deși aparent neutră.

Dar nerespectarea normelor de citare și a succesiunii logice a evenimentelor trebuiau respectate fără abatere. Tot în afara corectitudinii jurnalistice este, cred, și faptul că BMM nu observă diferențele de conținut dintre extrasul de jurnal publicat în numărul anterior al revistei și  textul cărții publicate la Junimea și prezentată în aceeași revistă. În mod normal, BMM ar fi trebuit să observe și să aprecieze ”coafatul” și ”cosmetizarea” textului publicat inițial în revistă și, ulterior, în carte. În scurta prezentare a cărții lui V.C., există șapte citate, dar la niciunul dintre acestea nu se face trimiterea la pagina la care poate fi găsit citatul (nu neapărat pentru a verifica corectitudinea transcrierii citatului, dar și pentru a da posibilitatea cunoașterii contextului în care a fost plasat acel text citat). Mai mult, în cazul citatului din Petru Creția nu este indicat nici titlul cărții și, evident, nici editura și anul. Cât despre respectarea criteriului cronologic, și aici apare o ciudată zigzagare a traseului istoric parcurs de manuscrisele lui Eminescu. Astfel prezentarea cărții lui Valentin Coșereanu începe cu o trimitere la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, pentru a fi apoi trimiși la jalonul istoric 1902. Urmează o aducere în prezent (apariția cărții prezentate), după care suntem trimiși la anii 1983 și 1987, pentru ca finalul prezentării cărții să se încheie cu anii treizeci ai secolului trecut. Încerc o explicație a acestei serpentine cronologice: BMM (absolvent de filosofie) a început cu un citat din filosoful Noica și a vrut neapărat neapărat să încheie, rotund, tot cu un citat din filosoful Noica.

Ca să închei și eu oarecum rotund, revin cu ceea ce m-a îndemnat să scriu atâtea episoade legate de articole care ar fi putut avea un conținut mai bun, mai corect, mai valoros. În fond, tema comună a tuturor acestor episoade a fost rabatul la calitate făcut cu pretenția de a crește calitatea și importanța vieții culturale a Iaș(i)ului. O citez pe Zoe Dumitrescu Bușulenga, citată și ea de realizatorul din 1995 a unei emisiuni TV, Grigore Ilisei (vezi Grigore Ilisei, Despre modele și criza valorilor, Scriptor, nr. 3-4/2018, p. 124) autor care o apreciază pozitiv pentru ceea ce a spus invitata sa: ”Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Sigur, o definire a valorilor/ modelelor ar fi ajutat mult dialogul și pe cititori, dar, presupunând că prin model se înțelege cineva/ ceva valoros și demn de urmat, eu aș spune că originea decăderii culturale a Iaș(i)ului nu constă în ”dispariția modelelor”, ci în strecurarea insidioasă și perversă pe post de modele a unor persoane care nu au datele necesare pentru a fi demne de urmat. Spre exemplu, aducerea în prim planul vieții culturale ieșene, de către revista Scriptor și de către un post local de televiziune – pe post de model – a profesorului Traian Diaconescu este dovada acestei substituiri valorice. Plagiatul și autoplagiatul, erorile gramaticale și ”împopoțonarea” lui Eminescu cu ceea ce nu a fost, nu pot fi nicicum prezentate ca fiind demne de urmat. Eminescopatia este, însă, adesea, ridicată la rang de virtute: ”În realitate, Paul Miron făcea parte dintr-o specie pe cale de dispariție, aceea a românului cultivat bolnav de Eminescu. Spun acest lucru cu oarecare sfială dată fiind densitatea zbierătorilor de profesie care mozolesc numele Poetului într-un discurs patriotard, lacrimogen și fals” (cf. Florin Cântec, ”Miron și frumoasa fără corp (Paul Miron)”, în Scriptor nr 3-4/ 2018, pp 129-130). Dacă ar fi fost date niște exemple concrete, chiar că aș fi adresat cuvinte de laudă și de susținere pentru un asemenea demers critic necruțător. Fiind în contextul analizelor unor articole din Scriptor sunt tentat să cred că Florin Cântec se referea chiar la Traian Diaconescu și la Valentin Coșereanu, notorii eminescologi eminescopați cultivați… Dar, în loc de exemple concrete Florin Cântec nu se poate abține să nu se lanseze el însuși într-un discurs ”patriotard, lacrimogen și fals”: ”E la Eminescu un efort titanic de cizelare a limbii, de rafinare a graiului, de îndumnezeire a lui culturală, prin efort meșteșugăresc și prin intuiție poetică (în sensul originar al lui poiesis) care l-a bântuit cu siguranță și pe Paul Miron” (ibidem). Eminescu – îndumnezeitorul de limbă/ grai: oare nu e prea mult? Oare nu tocmai asta critica F.C.? Cui folosesc aceste discursuri sforăitoare, ditirambice, mitizante, divinatorii și mitologizante (”care mozolesc numele Poetului”) făr să fie deloc nevoie de așa ceva? Citatele de mai sus sunt parte nu doar a articolului din Scriptor, ci sunt deja publicate sub formă de carte, alături de alte portretizări, la Editura Junimea, sub titlul ”Portrete în cerneală de China” (O prezentare – cum altfel decât foarte laudativă – a acestei cărți în care autorul își laudă prietenii personali din Iași – L.V. included – se găsește la https://bookhub.ro/portrete-in-cerneala-de-china-de-florin-cantec/#.WsxCr2z5Hak.facebook) Cam asta ar fi o posibilă descriere a mediului cultural ieșean: un cerc în care, ușor aplecați, în semn de respect și recunoștință, cei din spate îi pupă pe cei din față. Pupat toți.. piața de cultură!

Revenind la discuția despre modele, cred că publicarea unui (presupus) jurnal ”coafat” și ”îmbunătățit” (având ca pretext transcriere și facsimilarea manuscriselor eminesciene) pentru autopreamărirea autorului este un antimodel prezentat pe post de model. Dar tocmai acceptarea tacită a semivalorilor de către cei care ar trebui să fie filtru valoric este cauza principală a stărilor de fapt de la noi. De aici și refugiul în paseism, apelul la ”șmecherii” editoriale, gonflarea cărților cu texte irelevante și care duc la neajungerea cărții la cititor etc.

În consecință, voi reproduce, în episoadele următoare un ”model” de cod deontologic pentru conducerile revistelor (științifice sau artistice, filosofice sau literare). Am convingerea că hiatusul nostru cultural față de Occident provine (și) din cramponarea față de ”modele” create local și ad hoc făcute să justifice ”mergeșiașaismul” aparent specific nației. Concret, una este să scrii pe manșeta copertei revistei ”Scriptor” că ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textului” (ceea ce echivalează cu o deresponsabilizare managerială) și alta este să publici pe o pagină de revistă criteriile deontologice după care se ghidează conducerea publicației și să precizezi că răspunderea pentru publicarea unor articole plagiate revine conducerii revistei.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 469. Sâmbătă 14 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (20) Revista ”Scriptor” și păcatele benefice (pentru viitor) ale celor care o scot pe piață.


În dialogul Pleșu-Liiceanu, amintit în episoade anterioare (cu link ul aferent), Pleșu decela, pe bună dreptate, o nouă categorie de intelectuali, generic numită ”intelectualul analfabet”. Eu numisem această categorie, în episoadele de început ale acestui serial infinit, ”prostul cu diplomă”. Pleșu îl descrie cam la fel: ”are diplomă, dar e prost”. Iar prostul se definește, invariabil, ca fiind ”unul care se crede deștept”. Mi se pare că această categorie umple masiv cam tot ce se numește, autoemfatic, ”intelectual” pe la noi. Coana Lenuța, în decembrie 1989, la simulacrul de proces intentat de vechea-noua intelectualitate politico-juridică de rit sovietic, le atrăgea, dojenitor, atenția: ”poate vă aud colegii mei, intelectualii”. Scriitorii români actuali – peste 2600, adică mult prea mulți – , venerați în virtutea (de fapt în viciul) asocierii oricărui membru al Uniunii Scriitorilor cu un potențial Eminescu, Creangă, Caragiale au (îndeosebi cei care se fac foarte vizibili) acest nărav de a se crede deștepți, infailibili, greu de prins cu ocaua mică. Ei sunt colegii coanei Lenuța. Desigur, o diplomă de scriitor (carnet de membru USR) nu se obține chiar așa ușor, la fel cum nici doctoratele plagiate nu se obțin cu una cu două. Nici cărțile scrise în pușcării și girate ”științific” de ”oameni de știință” cu (puțină) frică de Dumnezeu nu sunt o bagatelă. Îmi imaginez ce lanț de șpăgari se întinde de la momentul începerii ”scrierii” cărții și până la eliberarea (nemeritată) pe bază de ”studiu științific scris în detenție”. Dacă amintești cumva asta unei persoane care a girat ”științific” o lucrare ”științifică” a unui pușcăriaș (întâmplător tot ”om de știință”) atunci supărarea este, inevitabil, uriașă. De unde și aerul de martiri pe care îl (i)au, de regulă, cei criticați. Ofuscarea și ura abia stăpânite îi îndeamnă să-și imagineze scenarii conspiraționiste legate de ”dușmanul scriitorilor”, ”criticul aflător în treabă” sau ”impostorul fără studii filologice”. Nu cred că un om de bună credință (nu neapărat credincios ortodoxist) poate accepta în continuare bătaia de joc și simularea actului literar-artistic de către veleitari bolnavi de ei înșiși, inși care își aureolează minciuna scriiturii lor ”oneste” cu afirmația fals modestă: ”tocmai mi-a mai apărut o carte…”. Da, cărțile sunt profesori tăcuți (Libri muti magistri sunt), căci dacă ar avea gură, câte adevăruri ar putea spune! Dar, simpla comparare a unor texte din reviste cu cele din cărți poate devoala minciuna, falsul, lipsa de onestitate. Mai afirm o dată: aproape tot ce se scrie în jurul ”eminiscianismului”, ”eminescologiei” sunt, în esență, eminescopatii și prezintă diverse forme de eminiscianită. Mai pe scurt, este vorba despre golănii intelectuale bolnăvicioase cu ștaif/ iz/ față de operă savantă. Esența acestui diagnostic este că scriitura provine dintr-o ”șmecherie” proastă, din convingerea că nimeni nu citește, iar dacă cumva citește, nu pricepe, și dacă, eventual, cineva pricepe atunci nu se mai obosește să scoată în băț impostura, zicând: ”La ce bun? Doar n-o să schimb eu cursul lumii!”. Remediul la eminescopatiile și eminescianita care tind să se endemizeze este cel sugerat de regretatul Andrei Gheorghe: citiți-l pe Eminescu! Doar citiți-l!

În numărul 1-2/ 2018 al revistei Scriptor am depistat plagiatul și autoplagiatul profesorului latinist Traian Diaconescu din articolul ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” (pp. 50-51). Articolul este publicat la rubrica ”Eminesciana” (care mai conține, pe lângă articolul semnat de Traian Diaconescu și cel semnat de Valentin Coșereanu, alte două articole semnate de Teresa Kortusova și Nicolae Mareș). Recunosc, având deja în minte corelația eminescolog – olog la capitolele demnitate și onestitate, mi-a trecut prin minte: oare nu cumva..?. Am citit atunci, cu atenție, articolul lui Valentin Coșereanu intitulat ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”. În afară de un ”din” în loc de ”dintre”, de senzația că este destulă (auto)laudă în aceste două zile (2 octombrie 1984 și 1 octombrie 1987) de Jurnal al lui V. Coșereanu,  că unele afirmații mi s-au părut de-a dreptul curajoase (știut fiind, acum, că Securitatea citea Jurnalele), că autorul a scris despre ”o veleitară botoșeneană”, dar fără să o numească – alte lucruri nu mi s-au părut în neordine… (Despre ”veleitara botoșeneană” aș putea doar presupune că este vorba despre Lucia Olaru Nenati, mare iubitoare de Eminescu, eminescolog la fel de mare ca și V.C., cea care și-a propus să facă o teză de doctorat pe Eminescu, dar a fost stopată de profesorul Ciopraga cu argumentul: ”lasă că despre Eminescu are cine să scrie...” cu sensul, probabil, că sunt suficienți alți veleitari care trăiesc și se împăuneasză cu titlul de eminescologi). Acum, constat o altă golănie scriitoricească. Titlul articolului este ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne…” urmat de un Motto semnat C. Noica. Evident, orice cititor înțelege că titlul aparține lui V.C., iar motto-ul lui Noica. Dar în carte apare altfel: ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne”. Semnat C. Noica. Las cititorii să judece atât autorul cât și editorii.

Din păcate, atât pentru V.C., cât și pentru revista ”Scriptor” care a publicat în numărul următor (3-4/ 2018) o recenzie a cărții (cu alt titlu decât cel anunțat în numărul anterior) din care fusese extras, lucrurile s-au clarificat și mă văd obligat să semnalez că recenzia/ prezentarea cărții lui V.C. de căre Bogdan Mihai Mandache (BMM) este una ”de serviciu”, cu ipoteza, deloc absurdă că BMM nu a citit nici textul din revista Scriptor nr 1-2/2018 și nici cartea. Nu aș exlude nici ipoteza că textul acestei prezentări îi aparține chiar lui V.C. și doar semnătura este a lui BMM. Mai multe inadvertențe și ciudățenii morale apar citind cartea lui V.C. – una care se dorește a fi crezută ca fiind un Jurnal scris chiar în anii 80 ai secolului trecut. Ca transcriptor de Jurnal (al meu) din anii de liceu (1963 – 1967) nu mi-a trecut deloc prin cap să modific textul, să adaug fraze inexistente sau să omit unele zile și întâmplări. Inițial am copiat chiar greșelile de ortografie, apoi am considerat că tinerii ar putea considera că așa este forma corectă, și, în consecință, am pus virgulele și literele (mâncate) la locul lor. Dar nu am adăugat texte care să mă facă mai curajos și mai deștept decât eram atunci. Din păcate, în cartea lui V.C. apărută la Editura Junimea, există modificări ale textului Jurnalului față de extrasul din Scriptor nr 1-2/ 2018, ceea ce îmi permite să avansez ipoteza că V.C. a operat modificări mult mai mari inclusiv față de manuscrisul său din anii 80, ba chiar îmi permite să cred că nici nu a existat un Jurnal, ci există doar amintiri datate ale unor evenimente care au fost redate, mai corect sau nu, și în presa vremii. Oare Lucian Vasiliu de la Scriptor și de la Junimea a văzut cu ochii proprii acest Jurnal? L-a confruntat cu ceea ce a prezentat V.C. drept extrase din Jurnal? Ar fi interesant de știut. În preambulul la cartea sa ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Valentin Coșereanu se simte dator să garanteze că cele notate atunci (anii 80) în Jurnalul său este 100% conform realităților trăite atunci, afirmație nu doar hazarda(n)tă, ci și imposibil de probat. Scrie Coșereanu: ”… n-am ”corectat” nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate…” (p. 8). Pun sub semnul întrebării această afirmație prin simpla comparare a textului din ”Scriptor” cu cel publicat în carte, la Junimea (în episodul viitor). Notez aici, en passant, ciudățenia anunțării cărții cu un titlu și apariția acesteia cu un totul alt titlu. Astfel, titlul inițial anunțat era ”Eminescu și Constantin Noica”, iar cel apărut în editură este ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (un titlu mai comercial și mai în acord cu conținutul diaristic al cărții).

În încheierea acestui (trist) episod aduc la cunoștința cititorilor mei că Editura Junimea se află într-un mare impas moral prin faptul că un autor (V.C.) își publică o cărțulie într-o colecție coordonată chiar de el însuși. Iată componența echipei care coordonează colecția Eminesciana a editurii Junimea: acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), acad Eugen Simion, Theodor Codreanu și (last but not least) Valentin Coșereanu. Îmi permit să afirm că niciunul dintre acești ”coordonatori” nu a citit vreo carte publicată în colecția Eminesciana (în afară de propriile cărți publicate în această colecție – serie nouă, mai exact seria a IV-a începută în 2014). Dintre membrii echipei coordonatoare, Valentin Coșereanu a publicat deja trei cărți (aceasta din urmă fiind a patra), iar Theodor Codreanu una (Fragmente despre Eminescu). Seniorii  Cimpoi și Simion nu mai au chef și putere de scris în edituri obscure, așa că ei au aura de membri foarte corecți ai acestei echipe coordonatoare… nemaipublicând nimic aici.

Despre conținutul propriu-zis al cărții lui V. Coșereanu – în episodul următor. Dar nu înainte de a atrage atenția cititorilor mei că sus amintita ”colecție” are și un redactor colaborator în persoana doamnei Simona Modreanu, membră a Colegiului editorial al revistei Scriptor, revistă care este un proiect al Editurii Junimea. Astfel, cercul este închis, sistemul integrat funcționează fără niciun fel de control extern, fără critică din partea ”criticilor”, cu alte cuvinte… trai neneacă!

Dat fiind că în aceste zile se alege noua conducere a USR (Uniunea Scriitorilor din România), iar meciul final se dă între actualul președinte Nicolae Manolescu și sociologul scriitor ieșean Dan Lungu (senator din partea Uniunii Salvați România) nu-mi rămâne decât să fiu sceptic în privința viitorului acestui sindicat scriitoricesc și a stării de lucruri din cultura română. În cazul în care iese Manolescu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece dacă era ceva de schimbat se putea schimba până acum; în cazul în care iese Lungu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece această stare de lucruri nu putea fi ignorată de scriitorul ieșean, dar nu am cunoștință de vreo atitudine critică față de confrații junimiști de la care așteaptă, nerăbdător, votul. Pentru delectare de week end recomand vizionarea acestui material despre scriitorimea română din ultimii 70 de ani: ba bolșevizată, ba libertinizată… https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri

Închei cu evocarea unei incredibile declarații făcute la Radio Iași în seara zilei de 13 aprilie 2018 la ora 19.25 de către Cristian Stanciu, un reprezentant al PSD Iași: ”Un popor fără cultură este un popor greu de manipulat”! Popor fără (prea multă) cultură avem (o dovedesc aleșii poporului!), de unde rezultă cât de ”greu” le vine celor de la PSD să-l manipuleze…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 468. Vineri 13 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (19)


Înainte de a plonja în mareea de cuvinte generate de marea admirație a idolatrilor față de un poet bun, genial chiar (cu care ne-am putea mândri și mai mult dacă n-ar fi tăvălit zi de zi în sosuri dulcege, compuneri fetide și elogii cvasitâmpe), atrag atenția asupra părții celei mai bune a revistei ”Scriptor”: rubrica ”ars amica nostra” (pp. 69-72). În numărul de față pictorul poet Traian Mocanu (64 ani) este reprezentat de șase tablouri și două comentarii critice semnate de Radu Negru și Valentin Ciucă. Și pentru că tot am amintit de lucruri bune, plăcute, o invoc aici pe doamna Genoveva Logan (cea cu confuzia de nume și cu pleonasmul!) care îl citează, în finalul ultimului său răspuns din dialogul deja comentat în episodul anterior, pe Giovanni Papini cu o opinie despre esența artei: ”Orice operă de artă este, pe lângă alte lucruri, și un ideal compensator pe care artistul îl oferă sufletului său nemulțumit”. Cu acest citat în gând cititorul se va bucura mai din plin de tablourile lui Traian Mocanu.

Rubrica următoare a revistei este intitulată (strâmb, incorect) ”muti magistri sunt libri” (proverb moștenit de la latinii antici, dar muti-lat de românii ieșeni contemporani). Forma clasică a proverbului este ”Libri muti magistri sunt” cu sensul: ”cărțile sunt profesori tăcuți”. Forma deformată a proverbului (”muti magistri sunt libri”) pare a sugera un adevăr greu de combătut și anume acela că ”mulți magiștri sunt încă liberi”. Am aproape convingerea că mutilările latinești (vezi și ”ars amica nostra” și avatarurile sale… provinciale din revista ”Scriptor”) ale denumirilor rubricilor se datorează ”magistrului” Traian Diaconescu, cel bolnav de eminescianită, plagiat și autoplagiat. Se pare că boala antilatinismului este epidemică pe la noi în aceste zile de dezmăț (in)cultural cvasigeneralizat. Aduc în atenție și cazul sintagmei ”Patria a priori” de pe sigla SRI, sintagmă inexistentă în limba latină. ”Patria înainte de toate” se traduce în latină prin ”Patria ante omnes” (vezi: http://inpolitics.ro/incredibil-sri-a-cheltuit-milioane-pentru-o-deviza-tradusa-gresit-in-latina_18439078.html) .  Dacă tot avem o democrație originală, de ce n-am avea și o limbă latină originală?

Promiteam în episodul trecut că voi încerca să descriu o boală gravă a culturii ieșene/ moldave/ române contemporane: eminiscianita. Se pare că termenul nu a mai fost folosit (Google nu indică vreun text în care să apară acest cuvânt), dar nu dorința de originalitate terminologică mă determină să fac tentative de anamneză, simptomatologie și terapie a eminiscianitei. A perora la infinit pe tema manuscriselor, a genialității poetului dar și a inventa mereu noi și noi ”calități” omului Eminescu (cum ar fi calitatea de întemeietor al protecționismului, în opinia lui Traian Diaconescu) – toate astea par a fi cel mai bine înțelese de fostul meu șef de catedră Petre Brânzei și de urmașii săi. Rubrici și reviste care se revendică de la numele poetului (Eminesciana, Studii eminesciene, Studii de eminescologie) odată apărute se cer mereu hrănite cu articole și cărți, indiferent de cantitatea de contribuție la cunoaștere lui Eminescu ar exista pe piața ideilor. Dacă cerere de asemenea articole/ cărți/ rubrici etc. există din plin (din păcate, o cerere născută și întreținută artificial) atunci și oferta (de proastă calitate) va exista din plin. Acest raport precar dintre cererea (artificială) și ofertă (supradimensionată) duce la apariția plagiatelor și autoplagiatelor, a prefabricatelor din care se poate construi aproape orice, la o literatură inflaționistă, adică una de valoare tot mai mică. O atitudine similară față de pseudoliteratura concrescută pe imaginea și amintirea poetului a fost mai bine exprimată de Andrei Gheorghe într-un excelent videoclip pe tema cunoașterii corecte/ reale/ utile/ adevărate a lui Eminescu: https://www.facebook.com/ProUnire/videos/1653956991325185/ . Mai mult decât atât, în preajma operei eminesciene s-au aciuat deopotrivă oameni pasionați de ideea de a ajuta la cunoașterea lui Eminescu așa cum a fost (Constantin Noica, Petru Creția, Eugen Simion etc.) dar și oameni certați cu deontologia (plagiatorii fiind în fruntea acestei liste). Dimensiunea financiară a proiectelor legate de acest ”restitutio in integrum” a operei eminesciene a atras ca un magnet oameni de joasă condiție care s-au ”înșurubat” în aceste proiecte fie în calitate de șefi/ manageri ai acestor proiecte, fie în calitate de ”parte tehnică”. Numele lui Eugen Simion a fost conexat la marea afacere a publicării în format electronic a Caietelor lui Eminescu. Cel al lui Valentin Coșereanu, de asemenea, pe teme de fonduri consumate incorect în calitate de manager al Muzeului de la Ipotești. Nu cunosc decât din media aceste conexări (reale sau presupuse) dar aș putea paria că ceva miere de bună calitate s-a cam scurs pe lângă numele amintite (precum și ale multor altora), fără a-i face din asta neapărat infractori demni de DNA. Semnalul meu este îndreptat îndeosebi înspre acei diriguitori/ influențatori/ comentatori/ creatori/ șefi de reviste sau de catedre de literatură care nu doar că permit gonflarea cantității de scriitură legată de numele lui Eminescu, ci chiar o stimulează, o motivează și o sprijină ca pe un demers cultural de primă mână. Aceștia par a acționa după zicerea (foarte originală, recunosc): ”dacă nu noi, atunci când?” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 463. Duminică 8 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (14)


Dar care este poziția primarului față de dimensiunea culturală actuală a orașului pe care îl gestionează (”smart”, așa cum caracterizează primarul propria administrație)? Pe scurt: aceeași cu a autorului interviului. Adică același paseism nevinovat și inutil care repetă ad nauseam ce bine era când era bine în cultura Iașilor (folosesc aici pluralul agreat de interviewer dar și de redacție). Toate răspunsurile se referă la trecut: ”este o onoare să fii primarul vechii capitale a Moldovei”. Partea referitoare la prezent pare extrasă dintr-un program electoral: vom face…, vrem să…, nu vom precupeți efortul ca să… Apoi, fuga-fuguța la marele trecut: ”Iorga îi îndemna pe români să viziteze Iașul măcar o dată-n viață” (asta iar merge la un ghid turistic). Spuneam că referirile la cultura actuală a Iașului sunt ca și inexistente. Am greșit: ele chiar există, dar acestea sunt fie foarte critice – contrare a ceea ce afirmase Nicolae Busuioc în preambul – (”nu mai avem o coerență a stilurilor arhitectonice”), fie sunt imediat conexate cu trecutul (”Românii sunt încântați de poveștile Iașului cultural, iar străinii apreciază vechile biserici”). Apoi, iar cu ochii gândului în trecut: ”Se povestește că cel mai destoinic primar al Iașilor ar fi fost Scarlat Pastia”. Urmează critica la adresa prezentului, venită de astă dată de la Nicolae Busuioc care se întreabă retoric: ”De ce oare la noi în România se acordă culturii cei mai puțini bani pe locuitor? … ne aflăm pe ultimul loc în această privință”. Cu alte cuvinte, nu avem cine știe ce cultură, dar asta nu din cauza ”oamenilor de cultură”, ci din cauza administrației țării care nu dă (doi) bani pe cultură. Poate unii cititori nu știu că Iașul a avut o Casă de Cultură a sindicatelor (un spațiu unde s-ar fi putut proiecta filme sau desfășura spectacole) care acum este … magazin de canapele. Despre cultura canapelelor ar fi trebuit să se vorbească mai mult… pentru că asta reflectă prezentul cultural ieșean. Ușor surprinzător pentru un primar care a fost ales pe listele partidoiului bolșevic (zis social democrat dar care are irizări național-socialiste; acum primarul are statutul de exclus din partid) aflăm de ce NU AVEM CULTURĂ ÎN PREZENT: ”… masele ignorante sunt cel mai ușor de condus pentru că sunt capabile să creadă orice bazaconie le servește clasa politică. Din păcate avem o clasă politică iresponsabilă, interesată nu de propășirea propriului popor, ci de salvarea averilor personale dobândite fraudulos”. În loc să spună ce face primarul Mihai Chirica pentru cultura ieșeană, acesta se refugiază iar în trecurt: ”am fost primii la multe capitole: prima școală în limba română, primul spectacol de teatru în limba română, prima societate medicală românească, primul muzeu de istorie naturală din țară, prima grădină botanică, prima universitate, primul Teatru Național etc.”. Nicolae Busuioc observă că prezentul cultural ieșean este gol, dar sugerează ca soluție tot … zestrea trecutului: ”Poate mai buna punere în valoare a acestui inestimabil patrimoniu cultural și științific?” soluție neagreată de primar pentru că ”banii pentru cultură sau pentru promovarea Iașului sunt mai puțini”. Parcă speriat de acest adevăr, edilul ieșean adaugă un optimism deșănțat bazat pe presupusa dezvoltare a Iașului în ritmuri nemaiîntâlnite: ”ne apropiem de momentul în care cultura va ocupa locul pe care îl merită”. Și pentru a mă contrazice definitiv (referitor la faptul că prezentul cultural ieșean este gol) intervievatul arată cu degetul… tot spre viitor: ”vom instala o superbă statuie a Regelui Ferdinand, făuritorul Unirii celei Mari; vom reabilita mai multe monumente…., vom moderniza toate cinematografele din oraș, vom organiza mese rotunde… lucrăm la strategia de turism, precum și la înființarea unor moderne parcuri industriale...”. Cam la astea se referă prezentul cultural ieșean: la viitor. În schimb nimeni nu ne poate împiedica să visăm: Nici măcar pe primar: ”Și eu visez o autostradă, o cale ferată rapidă, un port pe Bahlui sau pe Prut, o economie în expansiune și o viață culturală tumultoasă. Dar politica m-a învățat să mă trezesc foarte devreme!”. Așadar, trezirea la realitate are loc, iar prezentul cultural al Iașului este din ce în ce mai gol, contrazicând descrierea edulcorată (din preambul) a ”Iașului cultural”, onorantă efigie care….bla bla.  (interviul a avut loc în decembrie 2017).

Ca o concluzie la acest interviu-oglindă (realmente simbolic pentru corecta caracterizare a culturii ieșene actuale) amintesc faptul că PASEISMUL chiar este politică culturală a elitei intelectuale și politice a Iașului devreme ce revista ”Scriptor” a fost concepută/ născută ca un concentrat definitoriu al culturii ieșene și care ar fi trebuit să rupă gura… Comisiei de evaluare a proiectului pentru obținerea titlului de capitală europeană a culturii. Acest paseism maladiv a dat chiar titlul videoclipului în care Lucian Vasiliu își prezintă crezul său cultural-artistic: ”Trecutul pregătește un viitor prezentului”. Aș parafraza acest crez sub forma următoare: dacă prezentul este (cam) gol, atunci trecutul consistent cultural va proba, prin contrast, că viitorul va fi și mai gol. Bancul trist care circulă de multe decenii spune cam același lucru: avem un prezent de rahat; ce bine e că n-avem niciun viitor.

În episodul următor mă voi încăpățâna să caut în ”Scriptor” prezentul cultural ieșean, demers în care sunt ajutat de redacția revistei care publică un alt dialog cultural (numit, de astă dată ”convorbire”, în fapt un simplu interviu), între scriitorul ieșean Ioan Holban, 64 ani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Holban) și Nicu Gavriluță 55 ani (https://www.fssp.uaic.ro/nicu-gavriluta/cv-profesional), sociolog și profesor universitar la Universitatea ”Al. I. Cuza”. Informez cititorii că am scris și publicat pe blog un miniserial Ioan Holban pe tema autoplagiatului său din ziare și reviste ieșene (așadar, un Traian Diaconescu mai tânăr, un epigon moral al ”magistrului”), iar despre Nicu Gavriluță am scris pe Facebook că s-a dezonorat moral și științific acceptând să fie supervizor/ conducător/ îndrumător pentru elaborarea unei cărți scrise (oare?) de un profesor universitar în pușcărie pentru a-și reduce pedeapsa. Precizez că obiecțiile mele la adresa celor două personalități ieșene sunt strict de factură morală. Totodată, dialogul dintre cei doi intelectuali ieșeni are și menirea completării tabloului cultural local/ național cu o frescă a cărei culoare și valoare este dată de conținutul și nivelul dialogului dintre cei doi preopinenți.  (va continua)

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 461. Vineri 6 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (12)


Consider că cele două articole ale profesorului Traian Diaconescu afectează grav nu numai imaginea autorului/ (auto)plagiatorului Traian Diaconescu, dar și imaginea revistei ”Scriptor”, imaginea membrilor redacției acestei reviste, imaginea Colegiului de Onoare și a Colegiului consultativ precum și pe aceea a Primăriei Iași și a Consiliului Local Iași – instituții responsabile pentru finanțarea unor acte de incultură și de încălcare a elementarelor norme deontologice ale profesiei.

Dar ceva tot s-a schimbat (ca formă) în urma criticilor mele (presupun eu). Lipsa de onoare a Colegiului de onoare a fost amendată substanțial, esențial și definitiv prin eliminarea atributului ”de onoare”. Acum, fostul Colegiu de onoare se numește doar Colegiu (fără onoare!) și și-a mărit componența cu încă un membru (i)responsabil de respectarea normelor elementare de moralitate ale oricărei publicații: Christian W. Schenk (Germania) (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk). Oricine poate sesiza componența puternic și preponderent feminină a Colegiului (conform gândirii primului oltean al partidului conducător al țării în această perioadă): inițial scorul era 5 la 2, dar acum, după consolidarea prezenței masculine în Colegiu, scorul a devenit 5 la 3. Totodată, fostul Colegiu consultativ (existent pînă la nr 1-2/ 2018) și-a schimbat numele în Parteneriat instituțional (care nu mai consultă nimic), și subliniază că numiții: Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, și Simona Modreanu, la care se adaugă, începând cu nr 3-4/ 2018 și Eugen Mircea  de la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași și Dragoș Pătrașcu de la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, sunt reprezentanți ai instituțiilor la care lucrează și nu se reprezintă doar pe ei înșiși. Aici măiestria managerială a maestrului fondator și coordonator al revistei ”Scriptor” este realmente impresionantă. De acum înainte, zecile de greșeli la un singur articol nu vor mai fi imputabile doar reprezentanților acestor instituții (reprezentanți care, după umila mea părere, nici nu citesc revista cu atenție), ci instituțiilor ca atare, în integralitatea lor, respectiv unor zone culturale destul de reprezentative pentru cultura Iașului/ Iașilor. Dacă în Colegiu scorul este 5-3 pentru doamne, în Parteneriatul instituțional scorul este de 5-2 în favoarea bărbaților. Deoarece în concepția managerului revistei Echipa tehnică nu are nicio responsabilitate pentru numărul excesiv de mare de greșeli la un singur articol analizat, componența (și denumirea!) sa a rămas intactă.

Îndrăznesc să caut și să găsesc câteva cauze/ motive posibile ale crizei de imagine a acestui proiect al Editurii Junimea (președinte al Consiliului științific al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu; director al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu) și al Societății Culturale ”Junimea 90” (inițiator și coordonator al Societății: Lucian Vasiliu, 1993), proiect care părea promițător și stimulator pentru relansarea Iașului pe orbita orașelor cu contribuții culturale notabile și exemplare. Acest proiect, intitulat ”Scriptor” îl are ca director fondator și coordonator tot pe Lucian Vasiliu. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu). O înregistrare video din mai 2016  cu Lucian Vasiliu de la emisiunea ”Modelele și valorile de lângă noi” (emisiune la care a fost invitat, în altă emisiune, și ”magistrul” (auto)plagiator Traian Diaconescu) se găsește la https://www.youtube.com/watch?v=m-vX8Ms88GA . În ultimă instanță, dacă acest proiect s-a dorit a fi un vector de îmbunătățire a imaginii Iașului în ochii decidenților în competiția stabilirii de capitale europene ale culturii pentru anul 2021, iar tristul rezultat fiind deja cunoscut, îmi pun întrebarea dacă acest proiect a ajutat sau a împiedicat obținerea unui rezultat favorabil Iașului.

Sper (la modul naiv) că analiza cauzală va stimula și alte opinii, sugestii și soluții utile Iașului și renumelui său grav afectat acum de meschinăria clanurilor de ”scriitori” cu patalama de USRist. (USR = Uniunea Scriitorilor din România, uniune a cărei președinție este vizată, în aceste zile, de un userist ieșean  – USR = Uniunea Salvați România -, senatorul USR Dan Lungu, despre care presa a scris că are de dat unele explicații în justiție pe tema utilizării unor fonduri europene: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lungu). Este adevărat că Filiala scriitoricească de la Iași este a doua ca mărime din țară (după București), dar această gonflare cantitativă nu asigură automat și o calitate pe măsura locului ocupat.

Inflația de scriitorași (știați că în România sunt 2600 de ”scriitori”?) care au invadat pur și simplu sindicatul de profil (USR) este o primă cauză care a afectat ideea de scriitor văzut ca ”om de cultură”/ intelectual/ ”om de spirit”. Deși definiția termenului de scriitor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scriitor) mă include cu asupră de măsură (fiind jurnalist profesionist, profesor și… blogger) eu unul prefer să restrâng această profesie/ calitate/ denumire la literatură și la persoanele recunoscute ca atare în istoriile consacrate și larg acceptate ca atare în  enciclopedii, dicționare și manuale școlare. Din păcate, acum scriitor înseamnă orice persoană care știe să scrie, o persoană alfabetizată adică. Orice alfabetizat poate publica în edituri care publică orice și oricum: bani să iasă! Pe fondul acestei precarizări a statutului scriitoricesc (și al celor care se ocupă cu îndeletniciri intelectuale în general) a apărut o reacție a celor de la ”old boys”, scriitori seniori care s-au simțit îndrituiți să ”salveze” onoarea (nereperată) a Iașului cultural.

În contextul competiției pentru obținerea titlului de ”capitală europeană a culturii pentru anul 2021” Primăria Iași a hotărât sprijinirea financiară a apariției unei noi reviste (”Scriptor”) care să influențeze în favoarea Iașului decizia referitoare la capitala europeană a culturii. Sub pretextul promovării valorilor (re)cunoscute/ clasicizate s-au publicat în revistă cu osebire valorile osificate/ pensionate, dar și valorile care umplu listele de membri ai Colegiului și ai Parteneriatului (în ultimele două numere duble apărute aceste nume sunt în număr de 8, respectiv 11, din totalul de cca 48 articole/ număr dublu). O primă concluzie: ”Scriptor” publică cu prioritate articolele semnate de colegi de generație și colegi de redacție (considerând Colegiul și Parteneriatul ca fiind extensii ale redacției revistei). Cea mai bună dovadă că revista este una îmbătrânită și încremenită în vechi și vetuste proiecte este vârsta autorilor. Media de vârstă (peste 70 de ani!) a celor 49 de persoane care au publicat în cel mai recent apărut număr al revistei ar trebui să dea de gândit celor care diriguiesc/ influențează/ finanțează cultura Iașului. Senectute nu înseamnă automat înțelepciune, după cum nici junețe nu înseamnă automat creativitate maximă, dar parcă lipsa semnificativă a tinerilor din Cuprinsul fiecăruia dintre cele 38 de numere (adică 19 numere duble de revistă) ridică un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul culturii ieșene și moldave. Pe când o Junime(a) autentică?

Așadar, ponderea sexagenarilor, septuagenarilor (chiar octogenarilor) este majoritară: cca 30 nume din 48. Rezultă de aici o mare contradicție între ”junețea” trecută a autorilor și numele instituțiilor proiectului ”Scriptor”: Editura ”Junimea” și Societatea Culturală ”Junimea 90”. Iar ”junii”  autori au, de regulă, peste 60 de ani… Cititorii vor înțelege de ce autorii au poze din ”junețe” (chiar aproape octogenarul Traian Diaconescu are o poză de pe la 40 de ani…). Cred că și aici apare o problemă de moralitate și sinceritate. Dacă pe FB poți pune la ”profilul” contului orice poză dorești, într-o revistă literară se impune o poză proaspătă, conformă cu vârsta reală a autorului. Este adevărat, dacă nici autorul unui articol nu este cel real, de ce n-ar fi și poza din altă epocă, fără legătură cu realitatea actuală?

De fapt, politica redacțională nu face un secret din promovarea clasicismului și, pe cale de consecință,  practică ocolirea discretă a junimii locale și naționale. Toate rubricile au denumiri latinești. (Oare de ce? Un posibil răspuns: pentru că limba dacă nu este cunoscută și nici scriere/ scrieri/ scriitori nu a avut). Ușor amuzantă este denumirea rubricii dedicată artei, rubrică ce a cunoscut mai multe formulări în cei trei ani de la apariția revistei: Artis amica nostrae, Artis amica nostre, Ars amica nostra. Tot cu latina-n cap, primul grupaj de articole apare sub semnul ”semina sapientiae” (semințe de înțelepciune). Probabil și prezența constantă în revistă a latinistului Traian Diaconescu ține de acest orgoliu nu doar de a ne adăpa din limba și înțelepciunea anticilor, ci și de a publica cu prioritate anticele personalități ale Iașului.

Modul în care onor conducerea redacției revistei ”Scriptor” înțelege să facă politica culturii locale este identic cu cel care a dus la răsunătorul insucces al Iașului cultural în lupta pentru obținerea de finanțări europene în proiectul capitalelor europene ale culturii. Am analizat și am publicat multe concluzii pe acest subiect și am prezis, în mai multe rânduri, insuccesul garantat/ inevitabil la care s-a abonat Iașul cultural prin reprezentanții săi. De fiecare dată am atras atenția asupra bolii mortale a culturnicilor ieșeni contemporani: PASEISMUL, ochiul întors spre trecut, spre clasici/ antici, respectiv regurgitarea și mestecarea la infinit a unor fraze, clișee, teme, modele, practici (plagiatul fiind doar una dintre ele) de către mereu-mereu aceleași persoane…

În episodul următor voi face o radiografie a ultimului număr apărut în librării și on line. Sper ca aceste analize să fie utile și altor redacții sau instituții de cultură ieșene, tot mai greu de trezit din ”somnul cel de moarte”.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!