liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Suceava

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 453. Joi 29 martie 2018. Jurnalul unui licean prostuț (175).


Vineri 14 aprilie 1967. Azi am dat extemporale la psihologie (despre temperamente și tipurile de activitate nervoasă). Am scris eu ceva. La română: ascultare – predare. La rusă – distracție. La geografie – idem. La engleză am dat extemporal pentru a ne lua de-o grijă (cîteva întrebări despre viața lui Jack London). I-am scris foarte bine și cu ”plusuri” i-am ajutat și Țucăi Vlonga.

După masă am primit o scrisoare de la mama (n-au bani). Imediat i-am scris o scrisoare pe trei pagini și am dus-o în oraș trimițînd-o prin Ileana Dănilă. Pînă seara am fost la Gavril Magopăț. Am luat de la el cartea ”Povestea scrisului” de Vladimir Colin. Pînă la 20 am citit multișor și văd că mă pasionează.

Sîmbătă 15 aprilie 1967.  Dimineața sport. În fiecare noapte dormim cu geamurile deschise.

La fizică a predat. La ed fizică am jucat handbal și-am tras la poartă. La latină a adus extemporalele. Din 3 mi-a făcut 4 și mi-a pus un 5. Deci, media 5! Cînd mă întreba ceva toată clasa se muncea să-mi sufle, dar pe mine mă apuca rîsul. Profesoara Badac: ”Băiatul ăsta nu este manierat!”. La istorie a ascultat toată ora. Am completat adeziunile și toată clasa e de părere s-o fac pe Herer în locul lui Sfichi (azi am început să strîng cîte cinci lei în loc de trei… Ceva iese!). La rusă – un extemporal copiat fin, cu fițuica (o bucată de foaie ascunsă în mapă). La biologie: extemporal (L-a prins pe Toader schimbînd extemporalul la chimie). Azi n-am fost la Pop. La 18.30 trebuia să mă întîlnesc cu T0 și n-a venit. Mi-a spus Lucia Hasna că s-a certat cu N. și că asta cu ailaltă vacă (Mariana G.) mi-au trimis o scrisoare pe adresa mea ca fiind din partea ei și să n-o iau în considerație. Fleacuri! Totuși o să mă răzbun eu pe ele!

Duminică 16 aprilie 1967. M-am sculat la 6.30. M-am spălat, am făcut o baie pînă la brîu și apoi la picioare. M-am ferchezuit și-am plecat în oraș. La 8 a venit mama și apoi cu dînsa am mers și-am luat masa la internat. Mama a luat bilete la Loto, iar eu lozuri. Acasă am desfăcut noutățile: pachetul din Anglia cu ”Dictionary of Quotations” și ”Essentials of English – 4 volume”. Cea de-a doua lucrare este foarte bună. Am primit scrisori din: 1. Cehoslovacia (Tineretul Cehoslovac îmi va publica adresa în numărul 6 (răbdare și… tutun); 2. De la John. Îmi trimite o poză și… palavre; 3. De la Shital o lamă suedeză și un ban 1 paisa – pătrat); 4. O ”scrisoare” de la alt indian căruia i-am scris pe 5 februarie. Mi-a trimis un Ghid al Indiei și o hartă f bună, dar scrisoare… ioc! Plicul era ferfeniță). După masă am fost cu mama la film: ”Un martor în oraș”. La 17 am fost și m-am pozat. Mama mi-a dat 100 de lei din care 50 pentru poze și 20 datorii. Seara am mai umblat prin oraș, am mîncat gogoși și am băut o bere cu Costică Lungu. Azi n-am mai avut timp să fac corespondență fiind prea obosit. Azi  – o zi nu prea frumoasă. M-am culcat la 22.

Luni 17 aprilie 1967. M-am sculat după 6: sport, baie.

La limba rusă a adus extemporalele: 5! Dar încaltea toată ora m-am distrat, am ascultat muzică ușoară la aparatul lui Atănăsoae (Electronica). Cînta destul de tare în timpul orei și profesoara a protestat slab. La ed fizică – fotbal (ușurel). La chimie a predat toată ora și ne-a adus extemporalele: 7! La dirigenție s-a vorbit despre banchet și altele. Ne-a învoit la matematică pentru a merge să facem radioscopie. La 17 pentru băieți rezultatele au fost gata. Am mers în oraș și am luat o gogoașă (crăpam de foame!). La masă am mîncat tot. Directoarea m-a făcut atent: să dai extemporal la fizică pe 7! (L.D.: Cîteva precizări se impun. În urma eliminării de la internat pentru acea reclamație colectivă trimisă la ziarul ”Zori Noi” din Suceava (eu fiind inițiatorul revoltei) conducerea liceului meu m-a primit să iau masa la cantina Internatului de fete, adică a Liceului nr 2. Mai mult, masa noastră – eu cu Toader – era în sala în care mîncau profesorii. De aici și desele mele dialoguri cu directoarea Vanda Mincu, o doamnă pe care am apreciat-o mult și care ținea la mine). Diriginta mi-a dat și ea un sfat în privința relației cu profesoara de fizică, Ciobanu: ”Să nu-i spui nici o vorbă!”. De la 16 la 18.30 – ședință plenară de UTC la care, de bine de rău, nu m-am plictisit. Am avut ceva de semnat. Profesorul Drancă (matematică) a glumit: ”Druguș a mai semnat…” (cu referire la scrisoarea către Zori Noi, cap de listă la semnatari fiind eu). Toader are ceva divergențe cu N. (sau mai bine zis invers…). Seara pe la 22 ne-a găsit foamea; am mers la grădina de vară de peste drum și-am halit cîte două gogoși.

Marți 18 aprilie 1967. Zilele nu-s urîte, doar un pic înnourate și mai bate vîntul. S-a hotărît să se adune cîte opt lei pentru cadouri de sfîrșit de an la profesori. Pentru azi citisem numai la fizică și cînd colo ce s-antîmplat: la latină mă ascultă (știut…) și apoi ne dă extemporal (idem). La fizică am scris binișor (energia nucleară). La română extemporal (”Teme ale poeziei noi”). Numai ”bărbi” i-am tras. La socialism: extemporal: ”Baza și suprastructura societății socialiste”. Puțin a lipsit să dăm și la istorie unul…

Azi am strîns 130 lei pentru cadouri. După masă, de la 14.30 la 16.30 am văzut filmul ”Notre Dame de Paris” – un film bun. După asta am fost la masă (lapte cu macaroane – rahat! + o Eugenie). Ne-am cumpărat un colac de 3 lei. La pozar am plătit 35 de lei în loc de 25 (m-a fraierit…). I-a venit lui Dorin Simota scrisoare din Filipine. Ieri am vorbit cu Oprea ăla de-a IX-a Are vreo 80 de corespondenți. Pînă seara la 21 am reușit să-mi citesc odată la obiecte, să scriu Jurnalul și să fac sport. A început să plouă!

Miercuri 19 aprilie 1967. La geografie ne-a mai dat un extemporal. Slăbuț.  La matematică – idem. ”Timpul și măsurarea lui” (i-am tras o barbă). La română ne-a adus al treilea extemporal. Culmea: 7! Dau extemporale din ce în ce mai proaste, iar notele sînt în creștere. La biologie a predat și ne-a adus extemporalele: 8! La limba rusă a fost un haios întreg. Veseli și toate cele bune.

După masă de la 15 la 17  am fost la film: ”Primul an de căsnicie”. Am avut de învățat multe de la acest film (am vîrît la cap). La 18 am fost la masă. Pentru mîine n-am citit la nimic. M-am culcat foarte lejer. Seara am făcut sport și ne-am culcat cu geamurile deschise. Noaptea a fost grozav de frig și ne-au durut măselele. Ziua e cald, dar seara… cred că a nins fest la munte și de-aia. Azi Simota a primit o scrisoare de la o prietenă a Natașei, Lena.

Joi 20 aprilie 1967. Azi am suferit și eu de măsele… La socialism a adus extemporalele: 5,5! Apoi a mai dat extemporal la jumate de clasă. La fizică a predat toată ora. La română ne-a dat planul la o lucrare scrisă: ”Rolul presei în dezvoltarea literaturii române”. La istorie a vrut să ne dea extemporal. Un NU puternic i-a tăiat pofta… La chimie n-a dat extemporal, ci a predat și a terminat cu materia! La engleză a ascultat pe penultimii rămași fără notă apoi a predat ultima lecție. La masă, directoarea m-a întrebat cum am dat extemporalul la fizică. ”Pe-un 6” zic. Mi-a spus apoi Ștefan că am 5. Îs bun! De la 15 la 17 am fost la film (cu un bilet fals): ”Warlock”. Mi-a plăcut. La 17.10 m-am întîlnit (întîmplător) cu diriginta și cu Nenati Lucia + Vica Ursaciuc. Am cumpărta cărți de 173 lei (rotund 180), panglici (9 lei) și celofan (16 lei). Ce mai tura vura, am rămas și eu cu vreo 50 de lei. Mi-am spart fruntea într-un colț de geam (LD: am și acuma semnul ăsta de bună purtare…). Au fost Nenati Lucia cu diriginta, Gozec și Telucu pe aici. Seara am cumpărat un colac de 3 lei, parizer de 5 și-un lichior de mentă de ne-am înveselit.

Vineri 21 aprilie 1967. Azi am avut un singur extemporal și nici pentru ăsta n-am învățat (ext. anunțat). La rusă ne-a luat prin surprindere și ne-a dat și ea extemporal cu întrebări foarte simple: locul și data nașterii, cum te cheamă, vîrsta părinților și ce vrei să devii. Aici, la ultimul punct fiecare a scris aiurea. Gozec: futbolist; Gavril – Aktior; Vlonga – Șafior; eu – domorobotnic (casnic). (L.D.premoniția mea s-a împlinit: acum sunt un domorobotnic total). La română a ascultat. La geografie am avut ultima oră de curs. I-am înmînat tovarășei profesoare Dumitrașcu cadoul și-am invitat-o la banchet (eu! – care nici nu cred că voi veni!). Media la geografie: 7,5.  La psihologie am dat extemporal din ”caracter”. N-am știut… La primul extemporal am 9. La engleză a adus extemporalele (am 9: emoticon supărat și nervos). Pe la 13.15 am făcut ultima adunare din viața noastră de elevi. Au plecat mai bine de-un sfert. Nenati Lucia a făcut procesul verbal. Materialul a fost foarte sumar. Apoi am trecut la punctul doi al ordinii de zi: primirea de noi UTC iști: Gozec Victor, Burciu Rodica, Șcheianu Gabriela, Băimăcean Elena și Teleagă Viorica.  La urmă… m-am dizolvat și… trei zile va sta clasa fără șef!

Am mîncat bine la masă. Acasă am primit o scrisoare de la Mariana Marinescu (București). Mă bucură scrisorile ei pentru că mă distrează; scrie f lejer și comod. Asta-i a doua scrisoare la care încă n-am răspuns. M-am lenevit la scris. Am încercat să învățăm în parc. N-a mers. Acasă am mai citit un pic, apoi Toader a spus că vrea să se revanșeze și dă o bere la Grădină. Mergem la internat și jucăm un fotbal. Apoi baie. Apoi masa. De la masă – acasă. Pe drum îl văd pe T0. Ne-am înțeles din ochi că trebuie să ne întîlnim… M-am descotorosit de Toader și cu greu ne-am întîlnit … ca să-mi spună să vin mîine dimineață la 6.30. M-am întîlnit apoi cu Ica. Mi-a dat 3 lei și-am luat un colac, apoi am condus-o acasă. Telucu a făcut cinste seara asta: cîte o bere la Ospătărie. Seara am făcut cu Toader un plan pentru 25 aprilie 1967. Ne-am culcat la 1 fără să fi învățat.

Sîmbătă 22 aprilie 1967. Zilele trec cu repeziciune. Dimineața m-am sculat la 5, m-am spălat, apoi am scris Jurnalul pe ieri și la 6 am fost gata.  Pînă la 6.15 am învățat la fizică. Dar culmea! La Complex nu era nimeni. Ce i-o fi de cap omului meu?

Am halit și-am mers la școală. La fizică am dat un extemporal foarte bun.  (cîcarea Troiei!). La ed fizică am tras la poartă și ne-a pus note la ”handbal”. Dom Nicu Velniceru (gazda noastră) a refuzat să ne lase camera pe marți. Paștele și dumnezeii!. La latină am cinci în ultimul extemporal. Nu mă mai deranjează nimeni. La istorie: extemporal: politica externă. I-am dat un extemporal făcut acasă (pe un 7). La rusă m-am distrat nevoie mare. La biologie a fost ultima oră și N.L. (Nenati Lucia) i-a dat cadoul. Apoi am dat extemporal. Ne-a dat sfaturi pentru viață. După masă, de la 16 la 18 am fost la pregătire la Pop. Toader a stat acasă. Am schimbat o carte ”Eisenstein” de 18.50 cu una de 7 lei. Eu am pus 9 și Toader 11 și-am luat un lichior de portocale care ne-a indispus. A participat și Telucu. Eu m-am culcat, iar ei au mai luat cîte o bere la Grădina de vară.

Duminică 23 aprilie 1967. Aseară ne-am culcat la ora 21. Azi dimineață ne-a trezit Costică Lungu pe la 9 și ne-am dat jos din pat pe la 10. Pe la 11 am fost prin oraș și-am halit ceva. La 12.30 s-a dat masa. Toader a fost la film (”Diminețile unui băiat cuminte”). Eu am stat acasă și-am dormit de la 13 la 16. Al naibii somn. M-am sculat, am citit presa (”Noi reduceri de prețuri”) am ascultat un meci, am citit cîte ceva din cărțile primite din Anglia, mi-am făcut ordine în corespondență, iar de la 19 la 24 am făcut corespondență. Am scris: 1) o c.p. acasă; 2) Marianei Marinescu (București); 3) Radio Moscova; 4) și 5) două cluburi internaționale din SUA; 6) lui Shital (India) – i-am pus în plic și vedere de pe Dunăre, una de la Mamaia și poza mea. Și 7) lui John (i-am pus în plic 25 de țigări care au încăput foarte bine, dar nu știu cum o să ajungă. (La toate aceste scrisori n-am mai făcut copii – îmi lua prea mult timp). A scris și Toader la cele două cluburi din SUA. Afară plouă, ninge, frig. Pînă aproape de ora 1 am scris în Jurnal. După ce-am terminat de scris în Jurnal, m-am apucat de lecția la limba engleză!

Luni 24 aprilie 1967. ”Aseară” m-am culcat la ora 3 dimineața. La 7 am fost în picioare. Prima oră: rusa. Este ultima oră de rusă din acest ultim an. Gozec i-a înmînat cadoul. Toată ora a fost veselie. În pauză am pocnit-o pe Mariana Gînsac de i-a dispărut rînjetul. Ora de educație fizică am făcut-o în sala de cor. A fost o oră de audiție. Tovarășa profesoară Bauman era în cancelarie. Am rugat pe cineva să o invite puțin pe coridor. I-am înmînat cadoul. A spus cu glas scăzut, foarte emoționată: ”Tocmai tu, Druguș…”. Apoi mi-a strîns mîna. (L.D.: Cititorii își amintesc, poate, de multele dialoguri neplăcute pe care le-am avut la ore cu această tînără, frumoasă, inteligentă și inimoasă profesoară. De unde și mirarea sa nedisimulată…).

În pauză, vaca de Mariana Gînsac i-a spus dirigintei Ruscior că am bătut-o, crezînd că gata, mă…. pe mine. Diriginta a stăruit să ne împăcăm și să-i sărut mîna! A fost un haios și-o hărmălaie la care au asistat toți reprezentanții ambelor tabere. Pînă la urmă a rămas așa… Eu: ”Tovarășa dirigintă, dacă-i mai dau două, îi trece!”.

La chimie am dat extemporal. Geta Broască i-a dat cadoul. La dirigenție ne-a mai spus niște note și medii, urmate de sfaturi pentru viață. La matematică m-am distrat cu fetele. Azi Puha (Elena) a împlinit 18 ani și ”a trebuit” să mă dau bine pe lîngă ea. Altă chestie! Magopăț s-a apucat de ghicit. Le spune prostii la moace și le ia bani. Eu sînt ”Cassa”. S-au strîns vreo 3-4 lei. În ora de engleză ne-a luat jos, în sala de cor, pe toți ”bărbații”. Au venit doi căpitani (unul Nițu).

(L.D. Aici se termină, brusc, însemnările liceanului Liviu Druguș. Nu am o explicație pentru această întrerupere. Pot presupune doar că a doua zi, marți, a trebuit să părăsim camera de la gazda de pe Calea Prieteniei nr 2. Nu-mi amintesc deloc ce s-a întîmplat și unde am locuit pînă la Bacalaureatul care urma să înceapă pe data de 20 mai 1967. De asemenea, nu am amintiri (în afară de fotografia postată pe FB) de la banchetul la care am participat. Pentru curioși pot adăuga cîteva amintiri despre ce a urmat în acel an. În primul rînd, ce doreau cei doi căpitani de armată? Erau recrutori de viitoare cadre pentru MFA (Ministerul Forțelor Armate) și ofereau condiții foarte avantajoase pentru cei care doreau să urmeze o facultate pentru ca apoi să activeze în armată. Oferta principală era pentru medicină și limbi străine. Se asigura transportul, cazarea și bursă pentru cei care acceptau oferta lor. Eu am acceptat-o și am repetat experiența nefastă de la Cîmpulung Moldovenesc. Eu oricum îmi făcusem planuri să fac facultatea în București, așa că… why not? Pe T0 (lt. Tudose) l-am refuzat cu oferta lui de a merge la ”școala de securitate”, dar pe căpitanul de armată Nițu nu. (În paranteză fie spus, pe T0 nu l-am mai întîlnit niciodată. După terminarea facultății am trecut pe la Miliție și am întrebat de el. Mi s-a spus că a murit – probabil a fost mutat în altă muncă: tocmai învăța și el engleza și i-am dat adresa de la International Book Fellowship din Londra care i-a trimis cărți și dicționare). Acum, după peste jumătate de secol de la ”contactul” meu cu ofițerul Tudose, înclin să cred că cele cîteva întîlniri cu el erau mai mult pentru supravegherea mea decît pentru obținerea de informații despre elevii care fumează… Pe scurt, nu m-am simțit ca fiind turnător, colaborator sau informator, ci un justițiar. Încercările ulterioare de a mă convinge să colaborez cu Secu s-au soldat cu refuzuri ferme din partea mea. Despre ele am relatat, pe acest blog, într-una dintre pseudorecenzii, așa că nu mai insist). Locurile pentru MFA erau separate de cele pentru civili, dar examenul a fost comun. Din cîte țin minte Facultatea de limba engleză avea rezervate două locuri pentru MFA. Nu știu cîți au concurat pe acele două locuri dar șansele mele de a reuși erau foarte mari. Terminasem BAC ul cu media 10 și în acel an s-a hotărît ca nota de la Bac să fie adăugată la notele obținute la admitere. Era suficient să iau un cinci la probele de admitere și media finală era de 7,50. Poate și din acest motiv am adoptat o atitudine excesiv de relaxată la probele scrise. Am obținut doar 4 la teza la engleză și 5 la teza la limba română. Neobținînd minimum 5 nu am mai fost admis la proba orală, care – credeam eu – era punctul meu forte. Nu exclud deloc o ”lucrătură” tocmai pentru a nu intra la oral și a nu reuși la admitere, vînzarea de locuri la admitere fiind o practică a acelor vremuri. Presupusul ”ajutor” promis de T0 a fost fie o vorbă în vînt, fie un ”ajutor” pe invers. În sala de examene am văzut lucruri greu de înțeles chiar și în zilele noastre. Am văzut în sală oameni mult mai în vîrstă decît mine și – un lucru care chiar m-a șocat – am văzut un tînăr de cca 25 de ani, cu o barbă neagră, mare și care, în timpul examenului și-a scos pipa, a aprins-o, a fumat tacticos fără ca cineva să-i facă vreo observație. E de înțeles cu cine a trebui să concurez – probabil fii de diplomați sau oameni din noua aristocrație roșie. Pe scurt, nu am reușit la Facultatea de limbi străine de la Universitatea București și urma să fac armata la termen integral (un an și patru luni). Această perspectivă m-a speriat destul de tare și am început să caut locuri la școli postliceale, doar pentru a scăpa de armată. Părinții găsiseră deja o școală sanitară la Botoșani și urma să mă apuc de învățat… Chiar atunci am primit o scrisoare de la prietenul meu Toader Gherasim care a lăsat deoparte visurile de a deveni silvicultor, actor sau marinar și a ales Facultatea de Studii Economice de la Iași (fostul ISE – Institutul de Științe Economice) unde a reușit cu brio. Mai rămăseseră 16 locuri pe care au concurat sute de ”neintrați” la alte facultăți. Obiectele de admitere: matematică și economie politică (cele intens ignorate de mine în liceu, fiind și la clasă umanistică). Am învățat aceste două obiecte întreaga vară și am reușit pe locul 18 la egalitate de note cu cel de pe locul 16…  La absolvirea facultății urma să fiu repartizat la Catedra de Economie politică la Disciplina Doctrine economice, dar anul 1971 a fost și anul în care stalinismul a fost coborît din nou din pod și multe libertăți au dispărut. Cenzura și dosarele de cadre au fost întărite. Dosarul meu nu mai corespundea pentru cariera didactică și am fost repartizat în cercetare, la Academia Română, filiala Iași. Am reuși să intru în învățămînt (la UMF Iași) în anul 1976 nefiind promovat pe post de lector, deși întruneam cerințele legale. Nefiind prieten cu Securitatea, bănuiesc că nu am primit aviz favorabil pentru promovare. Am început doctoratul în 1976, la București, dar 1n 1984 nu mi s-a aprobat susținerea publică fără nicio explicație. Am susținut teza (cu același conținut cu cel din 1984, mai puțin trimiterile obligatorii la documentele de partid) în 1996 și în următorii patru ani am urcat toate treptele carierei didactice. Mă pot lăuda că la începutul anilor 80 am propus (și culmea! s-a și aprobat!) reducerea cu 50% a orelor de Economie politică și introducerea unei discipline distincte – Economie sanitară (pe care după 1990, mai exact în 1997 am introdus-o la Facultatea de Bioinginerie Medicală sub numele de Economica Sănătății, alături de alte discipline, construite tot de mine: Managementul sănătății și Sisteme de sănătate comparate). Mai mult, am reușit să conturez (prin programa academică) secția de Managementul sănătății care avea ca scop declarat pregătirea viitorilor manageri de spitale, directori de direcții de sănătate publică (DSP) și specialiști în Ministerul Sănătății. Din păcate, imediat după plecarea mea de la UMF Iași (2004) proiectul meu (foarte necesar și azi) s-a destrămat. Mă bucur că am fost ales de către studenții promoției 2004 ”Profesorul anului” fiind singurul profesor nemedic care a primit acest onorant titlu. Tot cu titlul de răspuns la posibile întrebări mai precizez că în timpul studenției mele peste jumătate din timp l-am alocat cursurilor de la Facultatea de limba engleză, fiind foarte activ și pasionat de ceea ce învățam.

(Sfârșitul Jurnalului ținut de mine în perioada 1 martie 1963 – 24 aprilie 1967. Am transcris, timp de 175 de zile, conținutul consemnărilor făcute de mine timp de 1500 de zile în care am scris ceea ce mi s-a părut a fi demn de notat atât despre mine cât și despre cei din jurul meu: colegi, profesori, părinți, rude, oameni politici etc. Continui să cred că acest Jurnal are valoare documentară și că poate fi folosit pentru scrierea unui scenariu de film cu caracter memorialistic).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 445. Miercuri 21 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (167).


Marți 6 septembrie 1966. Dimineața ne-am sculat la 8. Am mers la Serioja (tanti Zenovia). (Mîncat, băut). Tata s-a bărbierit pentru prima dată cu o mașină electrică. Pe la 11 ne-am pornit cu toții în oraș. Am mers cu troleibuzul pînă aproape de centru (la clădirea Sovietelor = Sfaturilor). Luat și răscolit un magazin întreg. S-a cumpărat: o căciulă (4 ruble), un ceas pentru mama (21 ruble), un inel-verighetă, o valiză (4 ruble), curele de ceas, sîrnice (chibrituri), curele (patru bucăți), ciorapi (întîlnit cu Vica), vederi din Chișinău, solnecnîi (solnițe?), aparate de ras (22 ruble buc.), aparat foto Smena 6 (13 ruble), o serie de lămpi radio, clești pentru vie, cărți de joc, bilete de loterie, 100 buc lame Niva, trei aparate de ras clasice de 63 kapici bucata. Am băut cvas.

Spre seară (după 16) ne-am întors ”acasă”. Iar mîncat și băut. Am plecat pe la 5-6 cu un taxi (Volga) și într-o oră am ajuns la Mașcăuți. Eu eram încă cald și vorbeam în dodii. Seara ne-am culcat, iar, tîrziu. A fost o seară de spus bancuri și Liolea, Valeri, Iulia au spus puține bancuri, dar bune (cu Pușkin, Lermontov)

Miercuri 7 septembrie 1966. Dimineața am rămas iar singur acasă. N-am mîncat. Mama cu tata s-au dus iar la dentist. Am umblat la difuzor și în loc să pun difuzurul în priza de difuzor l-am pus în priza de curent. S-a ars siguranța la difuzor. Pe la 11 mama a făcut o salată de vinete. Pe la 15 a venit și tanti Nina. S-a mîncat iar pe îndopate. Apoi am plecat cu toții pe jos pînă la marginea satului, lîngă o carieră de piatră. Ne-am suit într-o mașină care căra cochileți. Am stat în spate și m-a scuturat bine. Mi-a fost rău și chiar am amețit. Drumul ne-a costat o rublă pînă la Brănești la carieră. Aici am așteptat mai bine de o oră. Ne pică o ”Pobeda” și ”davai Orhei”, apoi direcția Kuizovka cu 140 km pe oră. (L.D.: așa se grafia atunci numele satului natal al tatălui meu. După 1989 se numește ca înainte: Cuizăuca).  Am ajuns la teotea Alexandra, vară dreaptă cu tata (o femeie corpolentă care a spus că are de toate și nu-i lipsește nimic). Pe unul dintre băieți îl cheamă Mircea Gagiu (născut în 1949). A terminat 10 clase, dar n-a reușit la Agronomie. Stat la masă. Cinstit zdravăn. A venit și teotea Marusia, soră cu Alexandra și vară cu tata. A venit și Dominte, un prieten din copilărie al tatei. Am mers apoi la baba Gafica – soră cu dedușca (bunicul) și cu gheghea (nenea) Mihail. Am mers apoi la teotea Marusia, soră cu tata (căsătorită Blănaru). Are cinci copii și este ”haziaikă” (gospodină/ casnică). A plîns mereu. O fire tare duiosă. Către tata: ”Oooo, frățiorul mieu!…”. Nu după mult timp a venit Mircea Gagiu și ne-a luat la kino (cinematograf). Kino-ul era într-o sală mică (fosta casă a popii din sat). Biserica este închisă și aici și în mai multe sate. Am văzut filmul ”Hokeistî” (”Hocheiștii” prod Mosfilm). Am stat, la film, lîngă o fată…. Mircea mi-a tradus ceea ce nu înțelegeam. Am ieșit la ora 23 și am mers la tanti Marusia, vara tatei.

Azi dimineață, Vitea a fost la Otak și ne-a anunțat vizita. Am mers pe la teotea Alexandra – ne-am luat rămas bun și am pornit pe jos, încet-încet, tuspatru spre Otac. Am ajuns la Otac la sora tatei Ecaterina (Katiușa). Soțul ei, Ilușa – tractorist – dormea. Imediat – la masă. S-a băut Moskovskaia și  vin și s-a dat drumul la ”radiolă” (patefon cu plăci). Au pus să cînte Valurile Dunării (Dunaiskie Volina”) și mi-a plăcut mult. Mi-am mai cunoscut doi verișori: unul în clasa I-a (Vlad) și o verișoară (Nadia) – pionieră în clasa IV-a. Chestia cu Vitea: toți o făceau pe grozavii cu bietul prost beat. Marusia s-a plîns de viața ei: ”Ehei, nu-i Fedia aici să-i tragă o uciganie tîmpitului”. Am pornit-o pe jos spre Izvoare. Șura, învățătoarea blondă cu muzică românească a plecat acasă la Mircea. Am schimbat curelele la ceas. Mi-am pus una cu busolă de o rublă + o insignă sportivă (Spartachiada). Teotea Alexandra ne-a făcut podarcă (cadou) o chestie electrică de încălzit apa (nu știa că nu avem curent electric în sat). Ne-am spălat pe picioare, am mai stat de povești pînă la miezul npții.

Joi 8 septembrie 1966.  Ne-am sculat la 8. Am mers la Marusea, dar nu era acasă. Am mers apoi pe un deal și am cules ceva poamă. Apoi am mers la baba Gafica: ne-a dat două sticluțe cu odikolon (apă de colonie/ parfum). Ne-a cîntat cîntece despre Moldova. Ne-a povestit din anii deportării familiei noastre în Altai și Siberia. (o situație oarecum asemănătoare cu cea a tatei, adică a fost rupt de familie). Am plîns și eu. Baba Gafica ne-a dat, la despărțire un țol (covoraș), o fotografie veche să facem o dublură. Vroia să-mi dea un dar ca amintire și nu știa și nu avea ce. A vrut să ne dea sandalele din piciore. Noi: Nuuuu! Am mîncat poamă pe drum. Autobuzul gol ne aștepta. Ne-am suit cu toții în afară de Vanea și am plecat la Orhei. Dedușca (bunicul) către șofer: ”da moldovinești nu știi”? Șoferul s-a tulburat, dar n-a vrut să vorbeăscă decît rusește. ”Svinița!” (porc) l-a caracterizat dedușca. Am coborît la Orhei și am cumpărat un fel de bilet de loterie (25 kopeici) și am cîștigat o carte de 14 kopeici (i-am lăsat-o lui Valeri și Liolia). Tanti Nina a plecat să cumpere un cîntăraș (eu am plecat pînă ”mai încolo”, adică am fugit și eu în piață). I-am cumpărat tatei o culegere de probleme de fizică și mie manuale de engleză pentru clasa 9-a și a 10-a. Vederi n-am găsit. M-am întîlnit în piață cu tanti Nina: s-a pornit imediat să-mi caute vederi. I-a cumpărat mamei un cîntăraș de 4 ruble care cîntărește pînă la 5kg (cică numai românii cumpără din astea). Am luat un taxi. Era același șofer care ne-a dus la Cuizăuca (Lupașcu). Ne-am luat rămas bun de la dedușca, Marusea, Katiușa și Iliușa. Toți am promis că ne vom scrie. Tanti Nina mi-a cumpărat vederi cu Kremlinul și o carte cu fotografii despre Moscova. Întors înapoi am ieșit cu Valeriu prin sat să căutăm ”pleoncă” (film pentru aparatul de fotografiat), valvă pentru bicicletă și alte nimicuri. Am mers la ” selimag” (magazin sătesc) dar n-am găsit ce căutam. Ne-am întîlnit cu Nelic (gorodskoi/ orășean). Am mai umblat prin sat și am ajuns acasă abia pe la 16. Am stat în casă. S-a tăiat un curcan și o găină și s-a făcut multă mîncare. Spre seară am mers la un fotograf să căutăm ”pleoncă”. N-are.  Ajunși acasă am primit ordin de plecare la Ivan Vasilici. Ne-am întîlnit la poartă cu Karaevici și cu Leotîv. Pentru că era destul de departe am mers tot un galop. Valeriu nu prea rezista la fugăreală. Acasă la Ivan Vasilici erau doar fetițele gemene (Vera și Liuba). Ivan Vasilici era plecat. Nadejda Nicolaevna (soția lui Ivan Vasilici) vine la noi acasă. Ne-am întors tot în galop. Pe drum ne-am întîlnit cu Sveta și Galea (au transmis o invitație pentru Nelic la o ”iminină” = ziua numelui/ onomastică). Am mers cu Valeri la el. L-am lăsat pe el să intre și eu am așteptat la poartă. Apoi ne-am întors iar la club unde ne-am întîlnit cu doi colegi de-ai lui Valeri:  mustăciosul și Serioja. S-a vorbit despre ”iminimă”. Am fost socotit și eu în rîndul invitaților. ”Da, dacă nu plec”. Eram îmbrăcat doar în bluză, am transpirat și am răcit.

Nadejda Nikolaevna era deja sosită acasă. N-a durat mult și am primit un nou ordin: să merg cu Liolia la RODOM (Casa de nașteri) după soția lui Karaevici care ne-a așteptat. Am venit înapoi în grabă, am mîncat puțin și pe la 23 m-am culcat. Musafirii au rămas să se ospăteze și să se distreze.

Vineri 9 septembrie 1966. Ziua poporului frate bulgar. Dimineața m-am trezit o dată la 5. Răcit tare. Sculat la 9. Iar masă bogată. N-am pus nimic în gură. A vedit și dedușka (bunicul) cu snoavele și cu vorba lui plăcută și înțeleaptă. Iar plînsete și cîntece. Luat ultimele pahare, în picioare. Eva i-a dat mamei o broșă de o rublă 80k și o perdea de la geam. În sfîrșit, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și icnete în glas, toate sincere. În butcă s-au suit mama și Marusia, iar eu, tata, Vanea, dedușca, Ilușa, Marusea și Nina am pornit pe jos spre Pogribeni. Dedușca, la cei 75 de ani ai săi e tare zdravăn și merge vîrtos. Îmi place foarte mult. Am vorbit cu toții tot drumul. Ne-a prins ploaia. Am mers printr-o pădure. Cele trei surori (Nina, Katiușa și Marusia au cîntat mereu. Ilușa, tata și eu am zobovit un pic și am consumat o ploscă de vin și am halit un pui. Ne-a ajuns din urmă un tractor cu remorcă. Am mers cu toții pînă la Izvoare (deși mama nu ar mai fi vrut). Am ajuns acasă la Eva. Dedu (bunicul) nu era acasă: plecase la Cuizovka/ Cuizăuca după noi. Vania a adus 9 litri de vin de masă, înfundat. Am stat la masă, dar n-am mai băut, n-am mai mîncat. Am stat tîrziu pînă la 23. M-am culcat înaintea la toți.

Sîmbătă 10 septembrie 1966. Singur acasă (la Mașcăuți). Valeri și Liolia au mers la școală, mama și tata au plecat la pus dinți, pe la 11. A venit Ionel (soțul tantei Nina), apoi au venit și tata cu mama cu gura plină de dinți falși, îmbrăcați sau de metal. Evident, n-au mîncat. La amiază am jucat durac cu Liolia, Valeri. (Ionel și tata au pierdut de toate dățile). Ionel s-a cinstit bine. Eu am stat de povești cu Liolia. După amiază am fost cu Valeri la cules poamă (șasla). De fapt am furat de la un lot al kolhozului, departe de sat. Tata a fost foarte împotriva acestui fapt. Dedușca a plecat primul de la Mașcăuți. A lăcrimat. Am luat valiza de la Izvoare (cărți de joc, două coșuri de pernă lui Marusia și lui Katiușa). Am revenit la Mașcăuți spre seară. Am fost cu Valeri la baie. Seara – concert de muzică ușoară și populară + un balet românesc transmise de televiziunea din Sofia. Tata s-a culcat primul, apoi mama, apoi Valeri, pe urmă Nina, și la urmă am rămas eu cu Liolia. Ei nu știu de ”servus”, ci de ”privet” (salut) și ”salam aleikum” (la revedere). Am rîs spunînd în loc de ”salam aleikum” – ”cîrnaț aleikum”. La miezul nopții a venit și Ionel, beat criță. Ne-am culcat la miez de noapte.

Duminică 11 septembrie 1966. (L.D. Începînd cu această zi au reapărut în Jurnal însemnările mele zilnice, mai detaliate, mai clare și mai complete). Dimineața m-am sculat mai devreme, ca de obicei în ultimele zile. Azi am fost cu toții acasă. Pînă la amiază am mai stat de vorbă, am jucat durac și am aranjat valizele pentru plecare. Liolia speră ca eu să nu plec chiar azi și poate tot voi veni la ”iminima” colegei lui Valeri. Le-am mai povestit și eu multe întîmplări de pe la noi la școală. Înainte de a termina cu împachetatul, tanti Nina mi-a dăruit două cravate noi-nouțe, cu elastic, dar frumoase. La ora două a venit Nadejda Nikolaevna și i-a dăruit mamei două odecoloane (colonii) în cutie (de 4 ruble) și un buchet frumos de flori. După cîte am observat ne apreciază foarte mult. La ora 15  am plecat cu toții la autobuz, nu înainte însă de prînzi și a cinsti cîteva pahare. La autobuz am mai zăbovit un pic. Mi-am luat rămas bun de la Valeri și Liolia și m-am urcat în autobuz. De aici am dat mîna și cu Nadejda Nikolaevna care mi-a urat succes la școală. Liolia mi-a spus ca, atunci cînd ajungem la Chișinău, să-i dau adresa mea lui mamă-sa (adică tantei Nina) pentru a i-o da lui Sveta care, cică, vrea să corespondeze cu mine. Bucuros! La despărțire, Liolia a lăcrimat. La difuzor se transmitea o frumoasă muzică populară românească. Minunat! (L.D. Simt nevoia să precizez că în marea majoritate a stațiilor de autobuz, în piețe, gări și alte locuri aglomerate erau montate difuzoare care transmiteau emisiunile postului central de radio. Așa era și la Dornești și la Mașcăuți. Dar nu țin minte să fi avut difuzor în Grămești). În sfîrșit, am plecat! Un timp am mers în picioare pînă ce niște cetățeni s-au arătat a fi amabili cu noi cei din România și ne-au cedat locurile lor. Ziua însorită și muzica de la radioul șoferului mă făceau să mă simt fericit. Nu simțeam însă nici supărare și nici bucurie pentru că plec.

La Chișinău am oprit la capătul uliței (L.D. ulița = strada) Krutaia și am mers pînă la nr 20. Gheghea/ dedea/ nenea Ionel luase deja un litru de votcă, dar nu se îmbătase, numai cît îi era greu să meargă mai repede și avea o poftă grozavă de a vorbi și a povesti. În sfîrșit, am ajuns acasă la gheghea/ Dedea/ nenea Mișa. Aici n-am stat mult deoarece tata a aflat că unul dintre prietenii lui din copilărie și școală se află în Chișinău, nu departe. Așa că am luat-o pe jos pînă la dînsul. Numele colegului: Vasile Duca (are un ochi de sticlă, soție ruscă, două fetițe – una la grădiniță și alta la școală în clasa a II-a sau a III-a). A povestit multe cu tata. Mi-a plăcut de el pentru că era foarte înțelegător. Nu insista mult. După cca. o oră  am plecat cu toții la stația de autobuz. Eram destul de mulți (eu, mama, tata, Nina, Mișa, Vasile Duca cu soția și fetițele). După ce am așteptat cam jumătate de oră în stație și autobuzele nu mai veneau, am luat-o pe jos. Vasile i-a dat tatei doi litri de vin și un sfert de spirt de 96 de grade. Am ajuns la gheghea/ dedea/ nenea Mișa. De aici tata a luat o serie de cărți de matematică procurate pentru el de Ioachim Druguș. Mama a luat 6 furculițe și trei cuțite cu mîner alb de la Zenovia și o zakrîtcă (aparat de strîns capacele pe borcane) + 50 de capace de tablă de la Fedosia. Am stat și la masă, dar numai cu mare greu am luat vreo 6 pahare de vin; altceva nimic. Am mai vorbit cu frații mai mari ai lui Ioachim și mi-au plăcut. Înainte de a ne despărți și a pleca spre gară, am făcut schimb de adrese cu Ioachim. Eugeniei (Jenia) i-am dat adresa lui Lili Buhaianu din Grămești pentru a purta corespondență cu ea. Ne-am luat rămas bun de la toți ai casei. La poartă unul dintre frații lui Ioachim s-a postat la poartă cu o carafă cu vin și nu ne-a lăsat să plecăm pînă n-am mai luat fiecare cîte un pahar de vin. În sfîrșit, am plecat la stația de troleibuz de unde am plecat direct la gară. Aici tata a scos bilete pînă la Ungheni. Tanti Nina i-a mai dat tatei vreo 5 ruble, să aibă pe drum. În gara de la Chișinău mi-am cumpărat un ”Morning Star” și un carnețel pentru adrese. Tanti Nina mi-a cumpărat un foarfece de unghii (”să-l ai la internat”).

La aprox ora 21 am avut tren. Am mers cu trenul Moscova-București-Sofia. Controlul biletelor s-a făcut înainte de a urca în tren. Despărțirea a fost dureroasă și impresionantă. Tanti Nina a plîns, chiar și gheghea Mișa a alergat mult după tren. Rămași singuri în tren am cugetat asupra călătoriei noastre și apoi am început a ne gîndi la ce vom găsi pe-acasă. La 23 am ajuns în gara Ungheni. Am intrat într-o sală așteptînd verificarea bagajelor. Pînă una alta mi-am mai ușurat buzunarele de capici (copeici). Mi-am luat un termometru de cameră (50k) și tata a cumpărat două sticluțe cu soluție pentru recăpătarea culorii inițiale a părului. Nu erau mulți cetățeni care treceau frontierea. Am dat pașapoartele la viză, am completat foile pentru conținutul din valiză și ne-am prezentat la vameșii sovietici. Nici nu ne-au deschis măcar valizele și ne-au trecut în altă cameră rămînînd să așteptăm un timp pînă la venirea trenului. La miezul nopții am trecut în camera de așteptare. Aici ne-am plictisit binișor. Cînd ne-am urcat în tren ne-au controlat grănicerii biletele. În tot vagonul eram numai cinci persoane plus conductorul care era foarte amabil la vorbă. Am găsit un compartiment liber. Trenul era românesc. Am făcut în tren Declarația vamal valutară.

Luni 12 septembrie 1966.  În declarație am trecut mai important aparatul de ras și cel de fotografiat. Ne așteptam ca să ne facă controlul vamal la Nicolina. A sosit însă unul de la vamă și ne-a controlat declarațiile. Pentru unul dintre cel două aparate vama este 60 de lei. Ne-au restituit și banii reținuți: 1040 lei. La Nicolina am avut iar încurcătură cu mersul orelor (Între Moscova și București este o oră diferență). La 1.05 (ora României) am luat un motor care ne-a dus la Iași. Aici am stat în sala de așteptare de clasa I-a pînă la 5 cînd a venit trenul de Timișoara, care ne-a dus la Suceava. Aici tata a rămas pentru a schimba buletinele. Eu cu mama am luat bilete de tren pînă la Dornești și la 9 am plecat. Eu am vrut să merg la Rădăuți să mă înscriu la Liceu, dar mama nu m-a lăsat. Am stat în Dornești jumătate de oră să așteptăm autobuzul, dar ni s-a ivit o ocazie (un camion) și-am mers pînă acasă, în poartă. Bunița ne-a întîmpinat bucuroasă. Totul era în regulă acasă. Bunița a fost bolnavă, dar acum e bine și în casă toate erau la locul lor. Bunița a adus de la București un ”omuleț” (minuscul, de cca 3 cm) căruia îi pui un fel de țigară în gură, o aprinzi și ”el” fumeaă scoțînd rotocoale de fum. Interesant lucru. Ne-a întîmpinat și tanti Lucreția cu copiii.

La 12 a ajuns și tata de la Suceava, cu autobuzul. Pînă seara ne-am descărcat amintirile și am repartizat fiecare lucru la locul lui.

Eu am început să-mi adun de prin casă lucrurile ce-mi trebuie la internat. Anul ăsta voi lua cu mine valiza nouă dăruită de tanti Nina. Am început a-mi aranja într-însa diferite fleacuri. Seara am făcut o baie. Continui să tușesc grozav; seara cînd mă culc simt că mă înăbuș și asud. Bunița mi-a făcut un sirop din coajă de ceapă, dar în zadar.  Mîncînd mai rar și regulat încep să-mi recapăt pofta de mîncare. Seara ne-am culcat la 23.

Marți 13 septembrie 1966. Ziua pompierilor din RSR. Zi frumoasă și caldă. Dimineața tata s-a dus prin sat să mai împartă salariile și să vadă ce-i cu școala. Eu am cules o găleată de pere apoi am rămas în casă. Mi-am pregătit toată lenjeria, mama mi-a pregătit perna și pătura, pantalonii de la uniformă și altele (mi-a lungit mînecile de la haina de uniformă).

După masă am cules tot timpul pere împreună cu tata din părul de la deal și le-am așezat (cîte au încăput) pe ziare în bucătărioara de la deal. Apoi a cules tata vreo 6 coșărci din părul din față și-am așezat perele în dormitor, pe ziare. Am socotit, cu ajutorul cîntărașului de la tanti Nina, că am cules azi cca 200 – 300 kg de pere. Tata are de gînd să le vîndă și să mai scoată un ban. În total mi-a dat 525 de lei pentru plecarea mea la Rădăuți, la liceu.

Seara a fost tanti Zîna și m-a anunțat că, mîine, merge la Rădăuți șoferul Apalaghiei cu camionul și că n-are rost să mă mai scol la cursă (și-așa nu mă ia). Seara mi-am pregătit valiza și m-am culcat pe la 22.

(L.D. Aici se încheie ultima vacanță de vară din viața mea de licean prostuț. Urmează să transcriu ultima vacanță de iarnă (dec. 1966 – ian. 1967) și ultima vacanță de primăvară (21 martie 1967 – 28 martie 1967). În fine, așa cum am promis, voi încheia cu cel de-al treilea trimestru (și ultimul!) din viața de elev, trimestru care a început la 29 martie 1967).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 444. Marți 20 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (166).


30 august 1966 – 10 septembrie 1966.  La plecare. Bunița nu mai vine. O răvășeală groaznică. Lista de treburi de făcut: grăunțe orătănii.  De îmbrăcat. Valiza portocalie. Un litru de vin cu tanti. Ploaie. Cursa la poartă. Tica. Natalița c-un țigan: n-am vorbit, n-am trecut prin Grănicești. Bezrodnîi – bancurist și mare fumător. Tata – două țigări. Eu tare tăcut. La vreo zce km de Suceava – pană de motor. Ne-am suit în cursa de Tg. Neamț și am ajuns la 15.00 în oraș. M-am întîlnit pe stradă cu Gălănița. Salutat. Ajuns în Suceava. Plouă. O șosea surpată. Am urcat pe jos prin ploaie pînă-n centru cu tot cu bagaje. Ne-am adăpostit la Agenția de voiaj. Luat bilete pînă la Iași. Tata s-a dus pînă la Miliție pentru o rectificare: data expirării vizei era greșită. Serviciul suspendat. Pînă la 16 am mai căscat gura prin magazine. S-a mai cumpărat: un calendăraș, o flanea pentru mine foarte frumoasă și una pentru tata, silon, nailon, pînză, pantofi de damă. Ploaie. Purtat valiza prin ploaie. Spre seară – mama s-a dus la coafor. Noi am căutat rom. La gară m-am întîlnit cu Canta M și cu Rîșcă. Am găsit rom la 2 litri și la ¾.. Doi litri – sticlă spartă – reclamații. Aiurea. Așteptat pe mama apoi plecat la gară pe ploaie, prin glod. Am așteptat trenul. Am găsit greu compartimentul. O bătrînă povestește…; o fată ”cultă” (….). Ajuns la Iași pe la 23. Luat taxi de la Gara mare la Nicolina: 12 lei.

Ne-au luat pașapoartele. Al meu e cu bucluc. Am completat o serie de formulare. Am mers la vamă. Al meu nu merge. S-a telefonat. A vămuit mai întîi cetățenii sovietici. Ne-am plimbat, am stat în picioare. Nedormiți, obosiți, scîrbiți. Sosit trenul la ora 3. Suit fără bilet. În compartiment: doi basarabeni, noi trei români și doi bulgari. Cum la voi? Cum la noi. Limbaj internațional. Ochelari. Colhoznici. Control 300 = 10 lei. Controlul pașapoartelor. Doi milițieni + grăniceri foarte tineri. La granița de la Ungheni – fără control: ”Treci!”. În gara Ungheni schimabat numai cîte 83 lei = 10 ruble. 11.00 la Nicolina. Automatele de prețuri. Schimbat ceasul mamei. La 9 am luat ”muncitorescul” pînă la Chișinău. Mîncat. Tren lung, vagon cu scaune multe, înalte. Un vagon are cam 30-40 metri. Întrebat una alta. Vorbit cu cetățenii. Control bilete. I-a dat la un profesor mai puțin. Împarte cu controlorul. Ajuns la Chișinău în gară pe la ora 2-3. Mers la centrul de taximetre. Șofer rus. Tata își amintește cuvinte din limba rusă: ”Do Orheia v țentrom gorode”. Semi rublei (7 ruble).  Ne-am suit. Mers în centrul Chișinăului – luat benzină. Trenul ne-a costat 4 ruble + 7 pînă la Orhei = 11 ruble. La Orhei – stop. Tîrg. Frig. Întîlnit cu cîteva rude și cunoscuți de-ai tatei din Cuizăuca. Am plecat cu un taxi care a cerut preț dublu (cu încă un cetățean). Am ajuns la Pogribleni apoi la Izvoare. Glod. Am mers pe jos pînă la Poștă. Bătrînii (bunicii mei din partea tatei) erau acasă. Ne-am îmbrățișat cu toții îndelung. Au curs multe lacrimi. Multe întrebări și povestiri emoționante. Gazdele: teotea Eva, sora tatei (L.D.: teotea = tanti) și soțul Vanea ne-au invitat să mîncăm cu toții. Cuvintele rusește se amestecau cu cele românești: boliniță (spital), parahod (vapor), samaliot (avion), leotcik (aviator), zaiavlenie (cerere), pasport (pașaport). Dă-l în sfîntu mă-sii! Copiii Evei: Silvia, Șura, Ionel. Dedușka (bunicul) m-a învățat să joc durak (popa-prostu). Am mîncat poamă (struguri), nuci. Vania ne-a arătat butoaiele. Vania a lucrat în Kitai (China) și Mongolia. Băut mult Moskovskii de 40 de grade, vin roșu. Cine bea mai mult e maladeț (brava). Culcat tîrziu.

Un moldovean cu neamuri în România. Am fost la Orhei. Ne-am întîlnit cu toții. O insignă (znaciok) de octombrel (înainte de pionier erau octombrei). Învățămîntul începe aici la 1 septembrie. O lună se face practică agricolă (la noi două săptămîni). Tot una-i. Am lăsat toate lucrurile la Izvoare.

Pe 31 august (miercuri) seara am ajuns la Mașcăuți. Acasă era numai Iulia – fata din casă. Ne-au pus la masă. Televizor, difuzor, radio. Spre seară a venit vărul meu Valeriu Popușoi, elev în clasa X-a și Leolia, clasa IX-a. Valeri este născut pe 5 ianuarie 1950. Stat la masă, mîncat, băut, stat pînă tîrziu. Stiloașul roșu cumpărat de mine de la Siret i l-am făcut cadou tantei Nina (sora tatei, mama Lioliei și a lui Valeriu, verii mei), iar eu am primit un frumos stilou alb de la Valeri. Am revenit acasă (la Izvoare) și ne-am culcat. O tuse groaznică mă înăbușea și mă gîndeam la moarte, fără regret. Adormit cu greu. Dimineața – nimic. Sănătos.

A treia zi, la 12 am plecat cu toții spre Orhei. Vania, Eva și mama s-au suit într-o butcă (brișcă, caleașcă) iar eu cu tata în căruța bolniței (spitalului). Am mers pînă la Pogribeni de unde am luat autobuzul spre Orhei. Aici ne așteptau tanti Nina și soțul ei Ionel. În autobuz erau fete multe care plecau la școală. Ei fac doar 10 clase din care 8 obligatorii. La Orhei am mers la Miliție să ne pună viza pe pașapoarte. Mama, Eva și Nina au intrat la coafor. Tata a rezolvat cu pașapoartele: avem voie să stăm pînă pe data de 14 septembrie. Ne-am plimbat prin orașul Orhei (L.D.: Unul dintre frații bunicului meu a fost prefect al orașului Orhei în perioada interbelică, un bun motiv pentru deportarea în Siberia a întregii familii Druguș: doar 20 de ani deportare… Bunicul a fost primarul satului Cuizăuca, iar în casa lui este și azi sediul kolhozului din sat). Am băut o pivo (bere) de producție orheiană. Ne-am plimbat mult prin piață. La copeici ei spun kapici.

Joi 1 septembrie 1966. Copiii au mers la școală, părinții au mers la servicii (bez Nina, adică fără Nina). Noi am stat acasă, am jucat durac, iar după masă am stat cu toții împreună. Eu cu Valeri (din Mașcăuți) ne-am urcat pe un deal de piatră numit Orheii Vechi (L.D.: vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Orheiul_Vechi și https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/orheiul-vechi-muzeul-de-sub-cerul-liber-al-moldovei . De sus totul părea foarte pitoresc. Satul Mașcăuți se vedea ca-n palmă. Dar se vedeau încă urmele luptelor din război. Jos curgea rîul Răut. Am mers prin tot satul: magazine, bolniță, punct medical, baie comunală, kolhozul 1 Mai, Dom kulturî (Casa de cultură) cu o sală foarte mare. Am ajuns și la Selskii Soviet (Sfatul popular sătesc/ comunal). Ne-am întîlnit cu predsitateli kolhoza (președintele kolhozului – CAP ului). Am scris 27 de vederi în țară la profesori, colegi, neamuri, prieteni. Pentru toate am plătit echivalentul a 10 lei pe care mi i-a dat tanti Nina. Valeri mi-a făcut cunoștință cu Svetlana (colegă de clasă cu Liolia). Acasă la tanti Nina au venit în ospeție doctorul cu soția. Am jucat durac. Eu cu Valeri și cu Nina am mers în sat (pe dealurile kolhozului, cum zicea tanti Nina) să adunăm poamă. Cînd am ajuns acasă oaspeții plecau. Au spus ”La revideri” în loc de ”La revedere”. Eu am zis ”Dosvidania” și s-au bucurat (mi-a făcut din ochi). Soția doctorului este învățătoare/ profesoară. M-a invitat să vin să asist la o lecție de-a ei. Seara Ivan Vasilici a povestit că a fost prin România. Știa de Bulă. I-a plăcut foarte mult ce a vizitat. A spus că arhitectura diferă mult față de aici. Crede că satul rus e mai ridicat: au canalizare, drumuri asfaltate, dar 90% din drumuri sînt proaste și prea înguste. Seara a rulat în sat filmul românesc ”La patru pași de infinit”. Toți s-au dus la I.V. Noi trei am mîncat, am văzut un film (la televizor). Liolia a tradus. Ne-am culcat la 23. Ceilalți au venit pe la 3 dimineața.

Vineri 2 septembrie 1966. M-am sculat la 11. Eram singur singurel în toată casa (din Mașcăuți). M-a servit Iulia. Am început să-mi mai însemn cîte ceva. Vine Liolea cu o colega. ”Hai la școală” (mama vorbise cu profesoara de limba rusă Nadejada Konstantinovna că voi veni la o lecție de-a ei). Dar eu am mers cu Valeri la etaj la o oră de Chimie. O profesoară între două vîrste care făcuse liceul în România. Mi-am cerut voie să asist. Cum la voi? Mi-a făcut o impresie foarte bună. Predă foarte bine. I-a atras atenția unui elev: ”Vezi, Dodu, știi cum ai trecut clasa”. Au făcut repetare. După oră – tot chimia, jos la parter, la Liolea. M-am întîlnit cu profesoara de limba rusă, dar n-am mai stat la ora ei. Am venit acasă. Pe la 12 mama și tata au venit de la dentist cu dinți și măsele scoase și lucrate. Luni merg la pus dinți noi. Nou pentru mine: a iubi = a-ți plăcea. Unii iubesc strugurii, alții iubesc natura sau băutura. Am văzut filmul-operă Evgheni Oneghin. Mama mi-a spălat cămașa și ciorapii. Am luat o cămașă de-a lui Valeri (cam strîmtă pentru mine). Am cumpărat o curea nouă grozavă, cum îmi place mie, de 95 de kapici, din piele. (L.D. O mai am și acum…). Seara am mers la film. Pentru că operator era Valeri, n-am plătit. Am stat lîngă Svetlana (Sveta) care mi-a tradus și mi-a explicat foarte frumos. Probabil este o fată care învață bine și citește mult. Are un vocabular foarte bogat. Îmi place de ea. Ne era sete, nu era apă prin preajmă. Eu cu Valeri am mers dincolo de club și am adus apă. Seara am mers cu Valeri după pîine la o ”haziaikă” (gospodină) din sat. Avea și ea în vizită neamuri din România. Cum am ajuns, ne-a invitat înăuntru. Era ziua fetei ei. Valeri i-a dat un cadou și o felicitare (frumos obicei, cu atît mai mult cu cît este la sat…).

Seara ne-am culcat tîrziu.

Sîmbătă 3 septembrie 1966. Ne-am sculat tîrziu. Am rămas cu mama și cu tata acasă. Citit, durac, plictisit. Mama a făcut mîncare. După masă mama mi-a călcat cămașa. Eu cu Valeri am umflat mingea de volei și am plecat la stadion. Am jucat fotbal. Am tras la poartă, cu rîndul. Am cîștigat cu 7-5. Vovka: Maladeț, Liviu!. De la stadion am plecat la Dom Kulturî. Am făcut cunoștință cu Tolea – un prieten de-al lui Valeriu. A vizitat Bucureștiul și l-a caracterizat ”grozav de frumos”. A mai spus că Leningradul e mai frumos decît Moscova. A spus că învățămîntul e mai bun în România. Mi-a dat o clemă-insignă ca amintire. Seara am văzut filmul ”Cei trei mușchetari” dublat în limba rusă. S-a rîs la fel ca la Grămești. Filmul a avut două serii și s-a terminat la miezul nopții. Acasă Ivan Vasilici– doctor împreună cu frumoasa sa soție Nadejda Feodorovna – foarte cultă (s-a vorbit în limba rusă despre film). Ne-am culcat la ora 1.

Duminică 4 septembrie 1966. Ne-am sculat la 12. Toată ziua am stat acasă: durac, șeptică, trombon, Sveta, Liolia, Valeri. Spre după amiază ne propusesem să mergem să vedem biserica turcească dar Valeri n-a mai găsit o bicicletă. Am jucat fotbal cu Valeri. A fost dentistul pe aici. Sfatul lui: ”Nado uciti ruskii iazîk” (”Trebuie să înveți limba rusă”). Alte cuvinte rusești mereu folosite: vseo = gata!, spravka = adeverință, spasiba = mulțumesc. Am luat masa cu toții. Azi a fost o zi caldă. Am văzut un film pe care nu l-am înțeles. M-am culcat la 23 după ce am citit din manualul ”Geografia țărilor de peste hotare” (cu grafie kirilikă). Am aflat de aici că Viet Nam înseamnă ”Țară sudică”, iar Hanoi înseamnă ”în mijlocul rîului”. Liolea și Sveta mi-au arătat un album cu artiști străini (români!) și sovietici. De asemenea, în album am văzut vederi din România. Sveta corespondează cu români.

Luni 5 septembrie 1966. Trezirea și scularea la ora 9. N-am mîncat dimineață. Tata și cu mama erau la dentist. Rămas singur, mi-am mai completat Însemnările. La 10.20 au venit Liolea cu Sveta și m-au invitat să merg la ora de limba rusă la clasa lor (a IX-a). Sala de clasă era la podvali (subsol). Bănci puține, elevi puțini. Profesoară: Nadejda Ivanovna. Tema lecției ”Despre viața lui Pușkin” – foarte pe larg, cu multe materiale, o lecție bine documentată. Tot timpul s-a vorbit numai în limba rusă. La urmă m-a întrebat și pe mine: ”Panimaeși?” (Înțelegi?). Eu: ”Puțin”. Sveta și Liolea erau cele mai bune eleve din clasă. Eu eram ”aceala cu păru negru”. Am revenit acasă dar era încuiat. Afară s-a înseninat. Valeri mi-a arătat cum se fac gardurile de plasă din sîrmă împletită. Mama și tata au venit de la dentist cu o altă serie de dinți scoși și încă mai au de scos. Dentistul este armean și nu prea știe românește: Știe doar: ”închide ochii”, ”cască gura”, ”așă”, ”stuchești!”, ”sî cii sănătos!”, ”bunadzîua”, ”buna sara” și … ”salam aleikum”. Iulia: ”a spus teotea Nina ca la jumate la 1 să fiț la aftobus”. Ne-am pregătit, dar cînd să ieșim pe poartă, ”Nazad!” (”Înapoi!”). Mergem la ora 3! Ne-a întors din drum, am jucat durac pasionant. Mama și tata s-au culcat, iar eu am păzit casa. La ora 3 eram la ”aftobus” (autobuz). Tanti Nina a plătit biletele (mereu). Am trecut Nistrul pe șoseaua București – Poltava – Dubăsari și pînă la autobază.  Tanti Nina a cumpărat bomboane, șocolate. Ne-am întors cu autobuzul de Dubăsari – Chișinău (am vrut să luăm un taxi dar nu erau). Pînă la Chișinău autobuzul s-a golit și am mers doar noi patru în tot autobuzul.  De la autogara din Chișinău –unde ne-a lăsat autobuuzul – am suit cu toții coasta unui delușor și-am ieșit într-o stație de autobuze. Ne-am suit și am ajuns pe strada Krutaia nr 20. Am intrat în ogradă. Aici ne aștepta nenea (ghiaghia) Mișa (Mihai Druguș) și soția lui, tanti Zenovia. (Nenea Mișa, 75 ani, era un om foarte puternic, vînjos chiar. (L.D.: El avea doi copii: Eugenia (Jenia) și Ioachim – elev în clasa X-a, născut în 7 noiembrie 1949 )  De dimineață nu mîncasem nimic, așa că am acceptat bucuroși invitația la masă. Ne-am învățat cu ritualurile locului: ”ia din masă și pune-n gură” = mîncați, vă rog!. Stacanul (Sto kani = o sută de grame) era mereu umplut cu votcă. Ioachim este elev în clasa a X-a. A luat mereu locul I la concursuri de limba engleză. În toamnă va pleca la Moscova să studieze fizica. (L.D.: În realitate, a studiat matematica, a absolvit cu Medalia de aur a Universității Lomonosov din Moscova și și-a dat doctoratul în logică matematică. Actualmente specialist în programare și informatician de înaltă clasă.).  Face antrenament la lupte. Am mers cu el prin Chișinău și am vizitat orașul din viteză. Ne-am întrecut la fugă. Inevitabila întrebare: Cum la voi? Discuții despre cum s-a stricat ”limba moldovenească”. Am discutat despre Revoluția culturală din China. Am citit amîndoi texte în engleză. El are un accent mai bun, citește cursiv (face engleza din clasa I-a!). Am vorbit despre muzica ușoară românească și despre ce discuri (plăci) avem. Am mîncat afară. Era acolo un tehnician radio care mi-a vorbit despre postul de Radio ”Luceafărul”. Ne-am culcat la nenea Mișa.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 443. Luni 19 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (165).


Luni 22 august 1966. Dimineața m-am sculat neobișnuit de tîrziu, la 9.30. Tata era plecat la școală și eu am venit la amiază. Mama are liber pînă joi.

Azi se împlinesc 22 de ani de la eliberarea Parisului de sub ocupația fascistă. Azi, la radio, s-a vorbit mai mult despre apropiata sărbătoare: 23 august și mărețele înfăptuiri realizate în 22 de ani.

Șirul zilelor fierbinți nu s-a întrerupt. Fierbințeala însă a mai scăzut și după masă cerul dinspre apus s-a înnourat tare, fără însă să plouă. Se anunță ploi pentru zilelor următoare.

Azi am primit revista ”Femeia” și trei scrisori + o vedere de la Constanța (tip ”Kruger”) de la tanti Mica (fam Popa), o scrisoare de la bunița în care ne anunță că va veni aici la Grămești, după 24 august. A treia scrisoare e din Izvoare, raionul Orhei (U.S.). Formalitățile de trecere ”dincolo” se vor putea face abia peste o lună și jumătate. Probabil că părinții vor merge în timpul anului școlar, fără mine.

Azi, toată ziua, am citit ”Omul invizibil” de H.G. Wells, operă pe care am studiat-o și la școală, la orele de limba engleză. Lucrarea mi-a plăcut mult și m-a entuziasmat minunea invizibilității corpului omenesc. L-am admirat pe autor pentru perspicacitatea și aproape realitatea cu care a scris această fantezie.

De la 19.30 la 20.30 am ascultat ”Parla Mosca” (Un miting dintr-un oraș italian cu ocazia comemorării lui Palmiro Togliatti, Poșta radio și ”un comentariu”). Ascultînd mereu emisiuni în limba italiană am învățat multe cuvinte. Iată cîteva cuvinte deduse și învățate numai azi: demanda – întrebare, cerere; riposta = răspuns, laboro = muncă, laboratoro = muncitor, paese = țară; nostra = noastră, companero = tovarăș și multe altele care se aseamănă perfect cu cele din limba română. Ascultînd mereu, voi cunoaște mai mult.

Azi a fost Tica Goraș pe aici. A avut treabă cu mama. De cîteva zile mama a făcut o compoziție de marmeladă cu apă și un pic de drojdie pe care a lăsat-o să dospească. Azi, cu un sistem ingenios de condensare, mama a reușit să scoată 7 kg de rachiu destul de bun și de tare. (L.D.: Mai jos, în Jurnal, am lăsat loc liber pentru a scrie (ulterior) rețeta. Dar locul a rămas gol pentru că dominanta zilelor de final de august devenise alta: vizita la rudele de ”dincolo”. Totodată, am desenat în caiet un ”alambic” desen din care, sincer să fiu, nu cred că ar înțelege cineva cum funcționează. E prea abstract… ).

Marți 23 august 1966. A XII-a aniversare a Eliberării României de sub jugul fascist. Așadar – sărbătoare!

M-am sculat la 7.30 și începîănd de la 8 și chiar pînă la amiază am tot ascultat demonstrațiile ce au loc azi la București în Piața Aviatorilor și în întreaga țară. Deci, pînă la amiază asta a fost singura mea ocupație.

Tata a cutreierat prin sat în căutare de făină și presă. Pe la 11 s-a întors foarte bucuros ținînd în mînă o telegramă. Era de la Orhei (reședința raională de care aparține satul Izvoare sat unde locuia una dintre surorile tatei, Eva). Telegrama ne era adresată la toți trei și textul suna așa: ”Vino repede, mama grav bolnavă. Eva”. Urma adresa celui care a trimis telegrama (un maior). Foarte bucuros, tata s-a dus imediat la Maloș (un cetățean din Bălinești care a mai fost în URSS) și s-a interesat de ce se poate și ce nu se poate face. În curînd va trebui să plece la Suceava, la Miliție, și sperăm ca într-o săptămînă să și mergem. Tatei nu-i vine a crede că ar putea fi adevărat. Noi însă ne și facem socoteli de afaceri: ce cumpărăm, ce vindem, ce vedem, pe unde mergem etc. Tata s-a liniștit după amiază văzînd că azi degeaba se frămîntă.

Azi eu am mai citit din ”Frații Jderi”. După amiază, Puiu (Marian), după ce a încasat două partide de table de la tata, ne-a învățat să jucăm tabinet. Am prins jocul, dar nu știu să fac punctele. Apoi am intrat în sufragerie și pînă seara am jucat poker cu chibrituri. Eu am pierdut toate chibriturile. Am jucat și 21 și tot nu m-am procopsit… Mama m-a învățat să fac pasiențe (”a trage în cărți”). Cu toate că nu cred în proorocirile lor îmi place să văd dacă iese sau nu.

După ce au plecat Puiu cu Zîna, am jucat numai noi trei, iar mama a adunat toate bețele de chibrit. Noroc că n-am jucat pe bani.

Azi toate posturile noastre de radio au transmis interminabile programe de muzică ușoară și populară.

Miercuri 24 august 1966. Și azi e liber – sărbătoare. Tata s-a dus prin sat cu treburi iar eu cu mama am rămas acasă. Eu citeam din Sadoveanu, iar mama îmi lucra o bluză din balonzaid.

Pe la 11 sosește tata cu un pachet de la bunița și cu vestea că va trece pe aici tov. Romenco (vicepreședinte la Sfatul Popular al raionului Rădăuți).

În pachetul de la bunița am găsit: zahăr, făină, baterii, săpun, bomboane și știrea că bunița va veni pînă duminică sau luni. Tata a tăiat doi pui și pînă la 12 au fost gata prăjiți și carofii de asemenea. Dar pînă la ora asta n-a venit nimeni (să trăiască tov. Romenco că ne-a făcut să halim un pui și să mai trăiască o dată că nu l-a mîncat pe-al doilea). Tata s-a culcat și mama a pus baterii noi la aparatul de radio. Pe la 15 a venit și cel așteptat (Romenco). La plecare: 4l vin și pere din livada tînără. Tata s-a ales cu o scrisoare pentru maiorul Ștefănescu de la Miliția regiunii Suceava (care ar putea ajuta cu ceva la plecarea noastră).

Azi am văzut un fenomen foarte interesant: un măr care pînă acuma n-a rodit dar care a înflorit chiar acum. Mama a prevestit acest semn astfel: vom avea o toamnă lungă. Cu toate prevestirile ”sinopticilor” azi a rămas cald și senin.

Am spicuit din ”Frații Jderi” un fragment cu valoare de document: ”Vodă ieși în vederea binecredincioșilor săi de peste Nistru: ”Creștinilor, porunci vodă. Vă dau acest pămînt vouă și urmașilor voștri. Faceți sat și închideți iaz. Să fiți ai Moldovei care vă dă pîine și milă. Aici sînt scris hotarele în VECI” (A vorbit apoi Vodă despre Soroca și Orhei locurile natale ale tatei).

Seara a fost pe la noi tov Horodincă care a adus din partea tovarășei Bălineanu o scrisoare către căpitanul Rotaru de la Miliția Economică (pentru ușurarea formalităților cu obținerea pașaportului). După masă am ascultat: Londra, Vatican și Israel.

În seara asta tata e de pază la școală împreună cu Marianciuc Tit. A plecat pe la ora 21 și după ora 23 a fost deja înapoi (că doar n-a fura nimeni școala). În acest timp eu am jucat toci cu mama și m-a ”tocit” de vreo două ori.

Mama i-a scris buniței. (dacă o mai ajunge la timp scrisoarea). Eu am citit din Sadoveanu. La 23 am ascultat cîteva știri la Radio Novisad (Pînă acum am înscrise în caietul meu de Radio peste 100 de emisiuni în zeci de limbi).

Azi la ora 10.03 ora Moscovei a fost lansată stația ”Luna 11” destinată cercetărilor cosmice și a Lunei.

Cu bomboanele de la bunița mi-am sfărîmat o măsea stricată și am rămas numai c-un ciot. Nici nu știu dacă se va mai putea repara.

Seara am mai citit în pat din Sadoveanu și m-am culcat cam în jurul orei 24. Tata trebuie să meargă mîine la Suceava.

Joi 25 august 1966. La 6 tata a plecat la autobuz, dar (cum am aflat mai tîrziu) nu l-a luat cursa și a plecat c-un camion. Dimineața am dus la Poștă scrisoarea perntru bunița.  Mama a plecat la Bălinești iar eu am rămas acasă gospodar.

Am ascultat Radio Moscova. Pînă la amiază am făcut treaba cu care mă însărcinase mama.

Pe la 12.30, în timp ce mîncam, am primit o notă telefonică de la Sfat. Mama a trebuit să meargă cu buletinele și să transmită datele personale ale mele și ale ei. Pînă ce a căpătat din nou legătura a trebuit să aștepte două ore încheiate și nici n-a vorbit cu tata și a lăsat datele la ofițerul de serviciu. Cînd a venit acasă mama mi-a spus că trebuie să facem fotografii pentru pașapoarte și deci trebuie să mergem la Siret. Eu mi-am luat uniforma școlară, cămașa albastră și cravata neagră și ne-am pornit în sat să mergem la Siret cu vreo ocazie. Se făcuse deja ora 16 și noi am scăpat cîteva ocazii de a merge cu camionul. Ajunsesem la bifurcația ce duce spre Siret și eu o băteam pe mama la cap să mergem pe jos. Tot așteptînd așa vedem venind dinspre Siret o mașinuță mică (Moskvici) albastră. Tata era înăuntru, a oprit lîngă noi, ne-am suit în mașină și am revenit acasă. Aici ne-a spus cum a fost primit la Suceava (s-a folosit de scrisoarea lui Romenco). A făcut cererile și a dat datele necesare.

Telegrama pe care-am primit-o noi pe 23 august era deja la Suceava, la Miliția regională. Va trebui să plătim cîte 125 de lei de căciulă (un fel de taxă). Azi tata a cheltuit o mulțime de bani cu drumul și cu alte formalități.

Cînd va veni oare ziua cînd o să dispară greutățile de trecere a unei granițe (sau chiar dispariția granițelor)?

Pe la 17 făr-un sfert ne-am hotărît să mergem tustrei la Siret să facem fotografiile necesare. După cîteva minte de așteptare am plecat cu o camionetă a IRES ului. La 17.15 am fost în Siret. La fotograf era încă închis. Pînă una alta

(L.D.: Exact așa se încheie însemnările mele pentru ziua de 25 august 1966. De la pagina 36 la pagina 70 a Jurnalului sunt doar file albe, lăsate libere pentru a fi completate după revenirea noastră din prima vizită a tatei, împreună cu mama și cu mine, pe locurile sale natale după ce au intrat în vigoare consecințele Tratatului Molotov-Ribbentrop prin care Basarabia a fost anexată la Uniunea Sovietică și tata a ales să vină la ”patria mamă”. Însemnările mele în Jurnal au reapărut începînd abia cu data de 11 septembrie 1966. Dar dezamăgirea mea de a nu(-mi) putea oferi impresiile mele la cald din prima mea călătorie pe locurile natale ale tatei este ușor atenuată de găsirea – între coperta de vinilin și cea de carton a acestui al X-alea volum al Jurnalului meu – a foițelor din carnețelul de însemnări zilnice cu formatul de 4cm x 6 cm. Prin asta răspund și la una dintre întrebările unor prieteni referitoare la cum țineam minte să refac imaginea unei zile pe care o descriam după o săptămînă s-au două: aveam permanent la mine carnețelul de ”Însemnări”, despre care am mai pomenit. Pe aceste minifile notam lapidar cuvinte, ore, evenimente, nume și pe care, ulterior le dezvoltam fără probleme. Acum însă, după 52 de ani, a reface o pagină de ”Jurnal” după aceste ”Însemnări” este imposibil. Drept pentru care voi reproduce exact toate acele notații lăsînd cititorul să permită imaginației să-l ajute în continuare. Acolo unde voi avea amintiri mai clare voi interveni cu sintagma L.D. – cea care desemnează intervenția mea actuală asupra celor înîmplate în viața liceanului prostuț care am fost și care a scris Jurnalul. Mai adaug aici constatarea că unele cuvinte au fost scrise ilizibil sau au devenit ilizibile prin trecerea vremii. Este posibil ca rudele din Basarabia care citesc aceste rînduri să vină cu completări deoarece fiecare a rămas cu alte fragmente de amintiri în memorie, sau eu am receptat greșit unele grade de rudenie. De asemenea, însemnările mele din carnețel nu au nicio dată ele fiind descrieri ale celor întîmplate în perioada 28 august – 10 septembrie 1966).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 434. Sîmbătă 10 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (156)


Luni 18 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 5 fix și i-am trezit și pe ceilalți. În cîteva minute am dat cu apă pe ochi și ne-am echipat. Am zărit cîțiva ”excursioniști” de-ai noștri pe-afară și am crezut că imediat putem pleca.Am lăsat paturile nefăcute, am încuiat camera și imediat am fost afară. Tocmai atunci venea și Rodica Moroșan împreună cu Theodoara Hanuseac (absolventă) să ne trezească. N-a mai fost însă nevoie. Theodora l-a luat pe Toader deoparte și l-a rugat să-i împrumute 80 de lei ca să poată plăti costul excursiei. Toader n-avea însă această sumă și m-a rugat pe mine să o ajut. Nici una nici două am scos suta și i-am dat-o. Mi-a promis că în Frasin mi-o înapoiază. În afară de noi trei (băieții) niciun alt prieten sau cunoscut nu merge în excursie. Totuși locurile s-au ocupat și au luat și 7 peste locuri. Galan a venit la noi trei și ne-a spus că noi fiind mai mari și mai înțelegători să stăm acum la început pe motor (de ochii părinților). Ne-a promis că pe parcurs se va schimba. Autobuzul a venit tîrziu, pe la 6.30. Storoj a avut planificarea locurilor și ne-a repartizat chiar pe motor. Toader a stat pe un scaun de lemn, luat de la școală, în fața noastră. La ora 7 fără 20 am pornit. Excursia începe.

Cu toate că mi-am luat Jurnalul și stiloul la mine n-am avut timp să mai scriu la zi, ba chiar, uneori, deloc. Așa că abia ajuns acasă, după șapte zile de călătorie prin țară, încep să-mi scriu impresiile și felul cum s-a desfășurat excursia. Voi începe cu cîteva considerente generale după care voi relata ce se întîmplă zilnic. În primul rînd, vremea. În tot timpul excursiei am avut noroc de o vreme minunată. Ploaia nu ne-a stricat aproape niciodată planurile. Numai de vreo două-trei ori ne-au prins ploi grozave în munți, dar asta în timp ce mergeam cu autobuzul. Asta însă ne-a prins bine deoarece a mai răcorit aerul înnăbușitor și cald din autobuz. Cazarea ne-a fost asigurată, mai bine sau mai rău după cum erau posibilitățile. Hrana, de asemenea, a intrat în costul excursiei. Masa o serveam la restaurante sau la cofetării și de cîteva ori s-a cumpărat hrană rece.

Așadar, la 7 fără 20 am plecat din fața Liceului nr 2 din Rădăuți (clădirea veche). Am trecut prin fața internatului de băieți, apoi am intrat la asfalt prin comunele prin care am trecut cu cîtva timp în urmă cu bicicleta: Vadul Vlădichii, Bălcăuți, Milișăuți, apoi am părăsit în dreapta satele Brăhoaia și Grănicești continuîndu-ne drumul prin Dănila, Costîna, Mihoveni pînă la Suceava. Aici nu ne-am oprit. Ne-am adus aminte de nebunia făcută în noaptea în care-am oprit pentru a merge în excursie la Iași. Acum mi-am dat seama ce greșeală am făcut și cum am rătăcit drumul. Am trecut chiar prin centrul orașului Suceava și pot spune că c-am fost și prin Suceava. Din fuga mașinii am văzut blocul turn și împrejurimile pe care le știam numai din vederi. Ne-am continuat drumul pe șoseaua asfaltată ce duce prin cartierul nou, apoi, ieșind din oraș, am văzut o tablă indicatoare: Bistrița 202 km. Din Suceava am trecut prin Ilișești și alte sate ajungînd în Gura Humorului. Nici aici n-am oprit și ne-am continuat drumul. Am trecut prin Frasin. Aici autobuzul a oprit, Theodora s-a dat jos și mi-a adus suta pe care i-am împrumutat-o. Am trecut apoi pe lîngă frumoasa Tabără de pionieri de la Bucșoaia unde am petrecut și eu două săptămîni cînd am trecut în clasa VII-a. Nici la Cîmpulung Moldovenesc n-am oprit. Totuși, din viteza mașinii mi-am adus aminte de locurile pe unde-am hoinărit cînd dădeam examenele pentru admiterea la Liceul Militar. Am revăzut și fortăreața liceului de care mă leagă o mică amintire. Ne-am continuat drumul prin Pojorîta, Iacobeni, Dorna Cîndreni și la 12 făr-un sfert am ajuns la Vatra Dornei, renumita stațiune balneară și loc de care mă leagă amintirile copilăriei (L.D.: pe vremea cînd am locuit la Cîrlibaba 1953-1956 și la Șarul Dornei 1956-1960). La 10 km de oraș se află Șarul Dornei pe care tare-aș fi vrut să-l revăd.

În timpul de cinci ore cît am făcut pînă la Dorna am stat în spate pe motor și m-am împrietenit într-o oarecare măsură cu Iță Medei (clasa VII, născut în anul 1950!) cu care-am discutat tot timpul. La Mestecăniș am avut parte de-un peisaj minunat admirînd serpentinele drumului în timp ce traversam munții. La Vatra Dornei am făcut oprire (în spatele gării, unde-am coborît cu toții) După ce ne-a avertizat ca în jumătate de oră să fim cu toții înapoi, profesorii ne-au dat liber și ne-au îndrumat să mergem în parc. Am traversat puntea din fața Cazinou ului, am trecut pe la Izvorul de apă minerală, ne-am potolit setea, am umplut termosul și apoi ne-am suit în parc căutînd un loc unde să putem mînca. Am văzut aici o veveriță neagră, tare drăgălașă, micuță și blîndă. Niște excursioniști au fotografiat-o, ademenind-o cu zgomotul unor pietricele bătute unele de altele. După ce-am mîncat am coborît iar la izvor și am colindat partea de oraș din spatele Gării. În tot acest timp am umblat cu Aurel Lazurcă și Toader Gherasim. De la un timp ne-am despărțit, iar eu am rămas să iau o pîine. M-am întîlnit cu Mișu Baruch (clasa X-a A de la noi Liceul nr 2) și cu Iță Medei cu care mă împac destul de bine. Eu am rămas să cumpăr pîinea, iar ei au plecat la autobuz. La pîine a trebuit să mai aștept la rînd și am ajuns cu 10 minute întîrziere la autobuz. Storoj mi-a făcut un pic de gălăgie. Am observat că cei care-au stat mai înainte pe motor au fost mutați pe scaunele tapițate, iar eu – drept pedeapsă pentru întîrziere – am rămas să stau pe scaunul de lemn de lîngă ușa din spate. Încetul cu încetul mi-am făcut și eu un loc mai bun. Am avansat apoi pe un scaun tapițat și apoi și mai în față pe un scaun de lemn cu spătar.

Din Vatra Dornei am trecut prin Poiana Stampei și alte localități singuratice. La 36 de km de Vatra Dornei ne-a prins o ploaie zdravănă, ca la munte. Apoi, pe măsură ce înaintam în creierul munților ploaia se întețea. A plouat și cu piatră. Descărcările electrice erau foarte dese și s-a întunecat foarte mult. La un moment dat am intrat în regiunea Cluj. Numele satelor erau tare greoaie și aiurite. În raionul Bistrița am trecut printr-un cîrd de sate care se înrudeau prin denumirea lor: Bîrgău, Podul Bîrgăului, Bistrița Bîrgăului, Josenii Bîrgăului, Susenii Bîrgăului, Rusul Bîrgăului. În satul Livezile, ca și în multe alte sate, am observat un fenomen interesant. Toate casele din sat țineau una de alta și erau așezate după o linie dreaptă dealungul șoselei. Toate casele dintr-un sat erau vopsite cu aceeași culoare. Un sat era galben, unul cenușiu ș.a.m.d. Prin Bistrița n-am stat deloc. Ținta noastră pe ziua de azi era Clujul. Așa că-i dădeam bătaie s-ajungem la Cluj. Am traversat apoi satele (mai importante și care-s trecute pe hartă). Șieu-Odorhei, Șintoreag, Beclean, Braniștea, Mica, apoi orașele Dej și Gherla, continuînd cu un șir de sate: Iclod, Bonțida, Jucu și Apahida. Odată cu înserarea am ajuns la porțile Clujului, la capătul liniei de troleibuz nr 4. În tot timpul cît am mers m-am distrat grozav, făcînd mare haz și vorbind mereu. Mi se pare că din cauza asta i-am cam devenit anbtipatic directoarei. Nici Gherasim și Lazurcă nu mă prea vedeau cu ochi buni.

În fine, ajunși la Cluj ne-au cazat la un liceu pedagogic (internat). Ne-am instalat cu toții în niște dormitoare cam scunde și cu paturi mici. În total noi eram 25 de bărbați și am dormit (majoritatea) cîte trei pe două paturi. După un sfert de oră după ce ne-am luat paturile în primire am mers cu toții la spălător (foarte bine amenajat) și ne-am mai scuturat praful și oboseala de pe noi. Pentru a scăpa cîteva ceasuri prin oraș (se făcuse 9.30) l-am trombonit pe Storoj că ne este foame și că (noi trei) n-avem mîncare. Storoj nu s-a învoit însă și ne-a promis că va merge el cu noi la un restaurant. Cu asta ne-a dat planurile peste cap. Dar imediat vine Storoj (L.D. profesorul de educație fizică) cu-n nou ordin: ”Considerînd că toată mîncarea luată de-acasă nu poate să se mențină proaspătă după cîteva sute de km și pe o asemenea căldură s-a hotărît să se mănînce în comun toată mîncarea și ce rămîne să se arunce la coș”. Dar majoritatea erau sătui și n-au vrut să mai mănînce. În consecință, Storoj a hotărît ca toată lumea care mai are mîncare să ne-o aducă nouă (celor trei). Și cum majoritate elevilor erau din oraș (și evrei cîțiva) ne-au făcut o masă ca-n poveste. Pe patul meu stăteau pachete cu unt, parizer, pîini albe, prăjituri, biscuiți, caramele, șocolate, roșii, brînză și multe alte bunătăți. Deștepții de ei au răsturnat complet toate rucsacurile și sacoșele lor lăsîndu-ne pe pat și cuțite, perii și pastă de ghete. Noi însă ne-am ospătat numai cu ce-a fost mai consistent: parizer, pîine albă, unt și roșii. Apoi am mîncat cît am putut (ba ne-am făcut și rezerve de) dulciuri: șocolată, biscuiți și caramele. Înainte de a arunca toate celelalte bunătăți la coș am ales cîteva pîini albe și pachete de unt și i le-am dăruit șoferului (vecin de pat cu mine) care nu ne-a refuzat, și cu celelalte resturi am umplut vreo 3-4 coșuri cu vîrf. Văzînd că Storoj a plecat în oraș și crezînd că stă mai mult am îndrăznit să scoatem capul prin oraș. Am mers pînă la primul chioșc care ne-a ieșit în cale și mi-am lăsat aici vreo 15 lei luînd tot felul de vederi (am schimbat suta). La 22 fără 2 minute eram înapoi la internat. Portarul ne-a speriat că închide poarta după ora 22. Dar nici Storoj nu venise. Văzînd cum stă situația ne-am gîndit că-i rostul de mai vizitata un pic orașul. Ne-am făcut o mică socoteală: de ce să mergem noi pe poartă și să fim la cheremul portarului, să stăm cu frica-n sîn și să ne gîndim dacă n-o fi închisă poarta și să ne lase pe-afară. Mai bine să ne găsim un locușor de sărit peste gard și să știm să venim tot pe-acolo. Zis și făcut. Am pornit toți trei să vizităm Clujul noaptea. Cu toate că gardurile erau destul de înalte, reușim să ne suim pe ele. De acolo am văzut că dăm într-un fel de grădină. Lazurcă s-a bucurat că am dat într-un parc și de aici rezulta imediat că vom găsi o ieșire. Am sărit tustrei și-am pornit-o pe niște alei foarte bine îngrijite. Încercăm să ieșim pe alee, dar am dat într-un garaj care era încuiat. Am făcut cale-ntoarsă și-am luat-o pe o altă alee, mai îngustă, care ducea prin fața a două intrări inundate de lumină. ”Aici trebuie să fie Casa Partidului” glumesc eu. Am mers înainte și în fața noastră era un podeț la capătul căruia erau două porți cu grilaj. Am împins poarta, dar aceasta n-a cedat. Atunci am luat o hotărîre unanimă: sărim un mic gărduț tot de grilaj și ne aflăm imediat într-o străduță. Urcăm străduța (Se chema Vasile Alecsandri) și ieșim în strada principală pe care eram cazați. După trebușoara asta am răsuflat ușurați și-am plănuit încotro s-o luăm. Eu glăsuiesc: ”Am început-o și-n Cluj cu aventuri din astea...”. Numai bine termin de spus și mai facem cîțiva pași cînd auzim un fluierat strident și pe cineva strigînd: ”Hei! Alo!”. Ne-am întors să vedem ce se întîmplă: un milițian venea gîfîind la deal cu fluierătoarea-n gură. Cînd a văzut că ne-am oprit strigă iar: ”Hei! Tovarășii în cămăși albe! Ia stați!” Am stat și l-am așteptat să vină la noi. Lumea se uita cam curioasă la noi neștiind despre ce-i vorba. Noi însă știam prea bine pentru ce. Ne-a cerut buletinele. Eu și Toader l-am dat. Lazurcă nu-l avea la el. Cu milițianul în frunte am pornit înapoi înspre locul pe unde sărisem. Curcănașul era un plutonier solid și țanțoș. Am mers în urma lui foarte frumos și liniștiți (ca atunci cu paznicul cu pușca). Pe drum eu am prins glas și-am început să-i explic ”tovarășului plutonier” care-i chestia. El însă, ursuz și îngîmfat, n-a vrut să vorbească cu noi decît cînd am ajuns în cămăruța lui unde-și făcea serviciul. După ce ne-am spovedit lui, explicîndu-i fără ocol intențiile noastre, curcanul zice: ”Știți voi cine stă aici? Aici locuiește primsecretarul Comitetului regional PCR Cluj și locuința-i este păzită cu strășnicie de securitate și miliție”. Auzind astea, am zîmbit în gîndul meu: ”Asta-i Casa Partidului…”. Milițianu însă a vrut să ne învețe minte (”Ehe! Voi nu știți cum se cîștigă pîinea!”). A dat un telefon la un post de miliție: suna însă ocupat. Eu aproape tot timpul nu mai tăceam și-i explicam boului că n-am avut nicio intenție rea și că n-are rost să ne mai poarte pe la miliție; am fi putut pierde excursia. A intervenit pentru noi și un domn mai în vîrstă care stătea afară și admira noaptea senină: ”Lasă-i domnule în pace” zise el către curcan. ”Au ieșit băieții prin oraș să mai pescuiască ceva. Au tot dreptul. Eu în locul lor aș fi făcut la fel. Dă-le drumul!”. Dar sticletele nu se lasă: ”Stai domnule, că nu merge așa!” Mai telefonează o dată la un ofițer de serviciu și raportează ce s-a întîmplat cu noi. A precizat însă că n-am avut alte intenții. Cît timp a raportat dînsul, noi ne-am mai plictisit un pic. Trebuie să recunoaștem că ne-am speriat un pic la început. Pe urmă ne-am liniștit noi. La urmă, ne-a luat datele de pe buletine și le-a scris într-un registru. După ce ne-a ținut o mică predică zicîndu-ne că în Cluj sînt multe cazuri de huliganism și că de asta-i severitatea așa de mare. După asta ne-a condus pînă la poartă zicîndu-ne că, dacă vrem, putem să mai stăm prin oraș. Noi însă eram bucuroși c-am scăpat. Dacă-și punea mintea cu noi ne putea da o amendă sau o altă sancțiune. După ”aventura asta” nereușită ne-am îndreptat spre internat. Poarta era însă deschisă și paznicul era acolo. Deci socoteala noastră n-a fost una chibzuită și mai bine n-ar fi avut loc… În fine… Ajungem la ușa dormitorului: încuiată! Stăm un timp afară apoi ne luăm inima-n dinți și ciocănim. Peste cîteva minute iese Storoj în pijama, somnoros și destul de nervos. Ne-a întrebat pe unde-am fost (se făcuse aproape 23) și imediat am tuflit o minciună: ”Am mers cu troleibuzul pînă-n centru și înapoi am venit pe jos. Am cumpărat niște vederi…”. Ne-a crezut el numai pe jumătate apoi mă cheamă la el. Am crezut că-mi lipește două labe și-un picior și termină povestea. M-a pus însă să suflu să vadă dacă n-am băut sau n-am fumat. Toți eram însă curați și, amenințîndu-ne că ”las că vorbim noi mîine” ne-a trimis la culcare. Eu m-am culcat cu Lazurcă. Pînă după 23 am mai șoptit cu Toader amintindu-ne de cele întîmplate cu cîteva minute mai înainte, chicotind pe-nfundate. Concluzia: pînă n-o pățim odată urît, nu ne lăsăm de trăsnăi.

Marți 19 iulie 1966. Dimineața ne-am sculat pe la ora 7, ultimii din tot dormitorul. Chiar Storoj ne-a sculat, dar nici n-a amintit de întîrzierea noastră la culcare de aseară. Ne-am spălat și după o pauză de jumătate de oră am servit masa la cantina internatului. Ni s-a dat ceai cu pîine cu gem. Masa însă n-a fost bună. Pîinea era cleioasă, iar ceaiul prost. Am regretat cantitățile de alimente zvîrlite aseară. Noroc c-am avut ceva provizii…

Am început să povestesc excursia dar n-am spus cine a mai mers cu noi (însoțitori și pseudoînsoțitori). Astfel, au fost: tov. directoare Mincu Vanda cu fata (cca 20 de ani), tov prof de geografie Galan (cu fiica tot de cca 20 de ani), tov prof de ed fizică Storoj cu soția, tov director adjunct Burdujan cu soția, profesoara de desen Precul și o familie din Rădăuți (2 +2). Dintre elevi numai eu cu Toader am fost din clasa XI-a (Lazurcă – absolvent). Apoi au fost o serie de urmași de-ai noștri, elevi în clasa X-a (Pascal, Mișu Baruch, Henri, Katz) apoi mai mici  IX, VIII, VII și VI (Leonti, Hîrjescu, Vlonga Mihai – cu care m-am împrietenit; mai bine zis el s-a împrietenit cu mine – apoi Iță Medei, Met – așa zisul ”colega”, apoi Juravle și Wihler Aiziu (X) și Ticu Egstar (IX). Dintre fete au fost: Sfichi Ana și Moroșan Rodica (cl XI-a E, colegele mele) apoi personaje noi pe care le-am văzut pentru prima dată: Fetcu, o oarecare Doina ș.a. Dintr-a XI-a B a fost Cernăuțeanu. Pe lîngă Aurel Lazurcă a fost și Theodora Hanuseac – absolventă, care vrea să urmeze latina. Nu știu de ce m-am cam distanțat de Toader și de Aurel (L.D. Explicația poate fi că ei fiind din Grănicești se știau mai de mult și, eu eram… al treilea). Pascal era un ditai grăsanul care mă asculta. Mișu Baruch, de-o seamă cu mine – băiat de viață, trecut prin multe; nu prea înalt de statură, solid, poartă mustață. M-am împăcat destul de bine cu el. Mi-a fost partener la cărți. Henri și Katz, doi evrei liniștiți cu care mă-mpăcam minunat. Leonti (cl VIII-a) un tip cam prostănac (dar la finea excursiei mi-a făcut rost de 10 lei), Iță Medei (Cl VII-a, dar de-o seamă cu mine). Mă simpatizează și mă respectă. De asemenea, și eu mă port frumos cu el. Juravle (X) era chiar prost de-a binelea (din oraș). La masă și-n autobuz era ținta înțepăturilor și glumelor noastre. Wihler e tot evreu. De la acest nume eu i-am scos o poreclă cam deocheată, dar care  a fost aprobată de ceilalți: Hitler! Dintre fete, Theodora mi-a fost tot timpul tovarășă de cărți și parteneră la discuții. Cam astea au fost personajele. Șoferul e un om tare bun și înțelegător.

Așadar, revin la masa de dimineață din prima zi de vizitat Clujul. După această masă (proastă) ne-am împrăștiat iar. Eu cu Toader și Aurel am luat-o înainte pe-o stradă reamintindu-ne de ”partida de-aseară”. La întoarcere am dat ochii cu coloana formată din excursioniștii noștri. Storoj ne-a muștruluit din nou: ”Iar voi trei!”. Ne-am încadrat și noi în coloană și ne-am supus programului. Am urcat pe o stradă, iar în dreapta noastră se înșirau un grup de clinici foarte moderne. Apoi ne-am continuat drumul și nu ne-am oprit decît la Grădina Botanică. Aici am văzut tot felul de curiozități din lumea plantelor. Am văzut plante tropicale și ecuatoriale, o grădină japoneză. Cel mai mult mi-a plăcut muzeul botanic care găzduia în sălile și serele sale numai plante cu regim special care necesită un anumit nivel de temperatură și umiditate. Căldura era aproape înnăbușitoare, iar umezeala era din abundență. Palmierii erau principalele plante care trăiau aici. Toader mi-a făcut o fotografie într-una dintre sere. După ce-am vizitat numai o mică parte din Grădină am făcut cîteva fotografii cu tot grupul. După o jumătate de oră de odihnă pe bănci am mai vizitat cîte ceva. Ne-am urcat cu toții într-un turn care fiind și el așezat pe culmea unui deal are o vedere foarte bună asupra orașului. Clujul se vede ca-n palmă. În tot timpul incursiunii prin ”Grădină”, familistul (cum l-am denumit noi) a dat informații amănunțite despre tot soiul de copaci și plante. La ieșire ne-a întîmpinat profesoara Precul care, foarte nervoasă, l-a luat în focuri pe Storoj cu exclamații de ”fir-ai al dracului!”. Ne-am încolonat apoi din nou și-am coborît în oraș. În centru am vizitat (exterior) Catedrala Sf Mihail și statuia ecvestră a lui Matei Corvin. Aici ne-am înșirat cu toții pe bănci. Storoj ne-a îngăduit să mergem prin împrejurimi cu condiția ca peste un sfert de oră să fim înapoi. Eu m-am dus la Librăria Universității și m-am aprovizionat cu o mulțime de vederi (am luat chiar și dubluri, pentru schimb). Mi-am luat două carnețele de 80 de bani pentru însemnări (vol V și VI), 10 plicuri a 20 de bani bucata (chinezești) speciale pentru Par Avion. În total, din Cluj am cumpărat 16 vederi necolorate și 11 colorate. Deci, 32 de lei numai pe vederi! Pe lîngă astea am mai cumpărat vreo trei bucăți și-am mai scris (una acasă, unau buniței și una lui Neculai Halip, colegul meu de clasă). Am început să observ, cu părere de rău, că relațiile dintre mine și Gherasim sînt incomparabil mai reci decît la sfîrșitul anului. Toader mi-a mărturisit că are ”motive” să-i trimită Nataliei o scrisoare și să-i facă niște reproșuri care vor avea ca scop despărțirea inevitabilă (cutare, cutare și …. încă mai știu!). Treaba lui!

Lazurcă are niște expresii tîmpite pe care le folosește mereu. La fiecare substantiv îi adaugă mereu adjective ca: smintit, sclintit, țăcănit, nebun. Eu cu Mișu m-am pus la întrecere în expresii din astea. La urmă l-am pus în cofă zicîndu-i ”păduche blindat”, expresie la care Cernăuțeanu s-a amuzat foarte tare.

De la Catedrală ne-am încolonat și ne-am îndreptat iar spre internat. Pe parcurs ne-am oprit la un chioșc de răcoritoare și mi-am permis o înghețată (înghețată am mai mîncat doar la Tîrgu Mureș și Onești).

La internat ne-am îmbarcat iar în autobuz și am pornit iar la drum. Am trecut printr-un șir de sate printre care Feleacu, Vîlcele  și peste cîteva ore am ajuns la Cheile Turzii. Am făcut popas și directoarea ne-a dat cîteva explicații despre formarea acestor ”chei” apoi am pornit pe-o vale foarte abruptă spre spectaculoasele chei care se vedeau destul de aproape de noi. Noi, băieții, chiar toți, mai sprinteni și mai fără teamă i-am dat drumul la picior și imediat am fost la o vale acoperită de copăcei tineri și deși. Conduși de o cărăruie ne-am pomenit în fața unui rîu destul de mic (Hașdeu). Cînd ne-am adunat toți, unul a propus să facem baie. Am luat-o mai în sus și am văzut un băiat care, de asemenea, făcea baie. Într-un minut eram toți dezbrăcați în chiloți (evreii n-au făcut baie) și cu zgomote asurzitoare am sărit cu toții în apă. Apa era mică (numai într-un singur loc ajungea pînă peste cap) și murdară, plină de mîl. Totuși baia ne-a răcorit mult. După ce ne-am uscat și ne-am îmbrăcat am ieșit iar în drumușorul pe care (credeam noi că) ar trebui să-i vedem pe-ai noștri. Am suit pînă la cabană, apoi am urcat tot mai sus, pe munte. Aveam de gînd să urcăm pe chei. Atunci cineva a observat un grup mare de fete ce urca dealul înapoi. ”Sigur s-ale noastre!” Imediat am coborît cît am urcat și-apoi am urcat după ele. Dar ne-am înșelat amarnic. Erau alte excursioniste. Atunci ne-am speriat că ai noștri ar putea fi la autobuz și ne așteaptă acolo. De teamă să n-o pățim cu Storoj am urcat imediat dealul și am ajuns la autobuz. Spre marele nostru necaz autobuzul era pustiu: numai șoferul stătea și aștepta.. Atunci ne-am dus pe niște stînci din apropiere și, cocoțați acolo, am așteptat pînă într-adevăr au venit și ceilalți. La Turda am luat masa pe la 15 la un restaurant cu autoservire. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu am ocupat o masă lîngă cea a profesorilor și lîngă ieșire. Azi aveam un chef grozav de rîs și de veselie. Storoj a luat pe cîțiva să servească. Dintre băieți am mers eu cu Toader, iar dintre fete Moroșan, Teodora, Cernăuțean, Fetcu ”i drughie” (”și altele” – în l rusă). Cum aveam chef de veselie le făceam pe toate în rîs. Serveam cîte două farfurii de supă pe o tavă. De multe ori uitam tava pe o masă de distrat ce eram. Cînd am dus porția la niște băieți, din greșeală am răsturnat pîinea în farfurie. Directoarea nu se uita cu ochi buni la mine. Felul doi ni l-au servit fetele nouă. După ce-am luat masa am ieșit tuspatru afară, am traversat strada și am nimerit în piață. Aici am pus mînă de la mînă și-am cumpărat un kg de caise. Dacă aș fi găsit deschis magazinul unde se vindeua pălării sigur mi-aș fi luat una. Ne-am mai învîrtit un timp în piață întrebînd cît costă una și alta, așa numai de sanchi… Cum am ajuns la autobuz ne-am îmbarcat și… la drum! De la Turda m-am așezat pe aceeași direcție cu Mișu, Toader și Lazurcă. Apoi am început interminabilele jocuri de trombon și șeptică la care o captam și pe Teodora și pe Fetcu. Am trecut prin comunele: Mihai Viteazu, Buru, Ocoliș, Poșoga, Sălcioara, Baia de Arieș, Lupșa, Valea Lupșei, Muncel, Bista și spre seară am ajuns la Cîmpeni. De aici am trecut mai departe și pe la 22.30 am ajuns la Abrud. Aici am fost cazați la o școală: toată lumea în două camere care dădeau una într-alta. În cea din fund fetele (+ cîțiva băieți) și dincoace, pe saltele întinse una lîngă alta pe jos, noi băieții. Am observat că mi-am spart termosul (sticla și capacul). După ce ne-am cazat am fost duși la restaurantul unui hotel unde în jurul orei 23 am luat cina (șnițele și salată de castraveți + o sticlă cu apă minerală). Pe la 23.30 am revenit la dormitoare. Pentru că a ”tușit” cu subînțeles Toader a primit o mustrare aspră de la Storoj:de ce ai sîrmă-n bot?”. Eu am dormit între Toader și Lazurcă. Cred că am adormit pe la miezul nopții. Storoj a dormit cu noi și a fost destulă liniște. Pînă în prezent n-am văzut mare strășnicie. De-acu…    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 427. Sîmbătă 3 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (149).


Sîmbătă 18 iunie 1966. Dimineața, pe la 5.30 tata s-a pornit cu bicicleta la Siret să schimbe butelia. A venit cu ea schimbată pe la 8 și eu dormeam încă. De voie, de nevoie, m-am sculat. Am dibuit prin șifonier o bluză de vară pe care o am de la bunița și care acum mi-e cam mică. Totuși îmi place, fiind destul de comodă și o port în locul maioului.

Pe la 10 tata m-a trimis să-i duc dnei Lica de la Bibliotecă niște cărți împrumutate de mai de mult. Am luat și eu vreo trei ca să am ce citi din lectura particulară pentru școală (”Întunecare”, ”Răscoala” și ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”. Am fost pe-acasă la Huia(nu) să-i duc o carte, dar nu era acasă.

Ieri tot a plouat un pic (vreo 5 minute) numai cît să mai liniștească praful de pe drum. Totuși venea furtună mare. Dacă n-ar fi bătut clopotele ar fi plouat zdravăn. Să fi avut cocoșul dreptate? Azi vremea e tot frumoasă, dar nu așa ca ieri dimineață. Nori alburii mai stau în calea soarelui și parcă bate un vînticel. M-aș fi dus și azi la baie la Siret, dar cu vremea asta n-a fost chip.

Am stat pe-acasă și-am mai încurcat treaba pe-aici. Am grijă să citesc cu regularitate ziarul ”Munca” și să ascult muzică la radio. Mă interesează deopotrivă evenimentele internaționale cît și activitatea culturală din diferite domenii. Am rămas mult în urmă cu ”politica” și acum vreau să recuperez. La amiază, după ce am mîncat iar ”pe răsturnate”,  m-am întins pe pat și nu m-am sculat mai devreme de ora 17. Mama a călcat încontinuu. Mi-a călcat pantalonii gri cu Apretin. După ora 18 am fost la cooperativă și i-am cumpărat tatei o curea de 24.5- + un săpun și o pastă de dinți (am rămas cu 5 lei în buzunar…). Tata se pregătește să plece mîine la Iași (va trebui să stea acolo 10 zile pentru niște cursuri). Eu mi-am mai pregătit cîte ceva pentru mîine, Mi-am periat hainele, mi-am curățat pantofii cu lapte proaspăt, iar în restul timpului am mai sîcîit-o pe mama cu poveștile mele. Fără să vreau am cules nu știu de pe unde două vorbe: ”Așa!” și ”Nu ți-am spus eu?” vorbe pe care le repet mereu, prostește. Mi-am mai reglat roata din față, am umflat-o pe cea din spate și mi-am pus bicicleta la punct pentru mîine. Mama a făcut două tăvi de plăcinte și pînă s-au copt am sporovoit mereu povestind diferite întîmplări care de care mai hazlie. Mama mi-a dat 31 de lei pentru mîine să-i fac niște cumpărături și… 4 lei de cheltuială. Părinții s-au culcat după ora 22, trudiți după o astfel de zi. Eu am rămas în bucătărie să scriu ”impresiile” pe joi, vineri și pe azi. Iar am rămas în urmă și a trebuit să sacrific din orele de somn.

Seara am avut un dialog cu mama:

Eu: ”Dacă aș lăsa Jurnalul la vedere, ai citi dintr-însul?”

Mama: ”Dar ce ai de ascuns?”

Eu: ”Nimic”.

Mama: ”Las că mai știu eu ce ai făcut pe la Rădăuți”

Eu: Ți-a spus Mircea?”

Nu m-a asigurat mama că i-ar fi spus el, dar sînt aproape sigur că numai el e în stare de una ca asta. Mama mi-a spus că vom mai vorbi și altă dată. Cred că într-o zi vom avea o discuție destul de serioasă. Mi se pare că știe de ”evenimentele întîmplate în ziua de 2 Mai”. Eu îmi păzesc Jurnalul cu strășnicie – am scris lucruri care nu trebuie văzute și știute cu nici un preț. De aceea, am adus valiza mea de placaj, am așezat-o în bucătărie sub masă și-am încuiat-o cu lacătul. Cheia o țin prin cele mai tainice locuri (de ex. într-o călimară de cerneală, goală, într-o cutie cu medicamente etc etc.).

Nu prea-mi surîde mie viața asta de-acasă. Trebuie să mă păzesc strașnic să nu afle nimeni ce-am mai făcut, iar să fac altele – nici vorbă! Îmi pierd zilele cu somnul și mîncarea și cu treburi de nimic. Mai aduc apă, mai păzesc puii, curcile și…. vișinele. Îmi mai fac iluzii cu bicicleta asta. Sper să fac cu ea cîteva excursii pe la Suceava, la Putna și-n alte părți. Mi-am luat harta în față și am calculat kilometrii și orele în care-aș putea ajunge la diferite localități. Dacă aș avea bani aș face un circuit foarte frumos prin regiune (și mai ales dacă ar fi timpul frumos, căci culcușul meu ar fi sub cerul liber). Să văd cum voi ieși din călătoria mea de mîine la Rădăuți și apoi îmi voi face și alte planuri. Bicicleta asta e cam paradită, eu nu-s prea antrenat, în fine…! Am mai ieșit o dată afară, apoi am început iar să scriu. Cerul e înstelat, dar peste pămînt domnește o întunecime oribilă. Atunci e mai mare dragul să stai pe-afară. Acum e ora 0 (12).

Duminică 19 iulie 1966.  Aseară nu m-am culcat înainte de a-mi încuia jurnalul în valiză iar cheia am ascuns-o ca într-un basm: cheia într-o cutie de muzicuță, aceasta în altă cutie mai mare, iar asta din urmă, la rîndul ei, am pitit-o în sertarul de mijloc de la bufet. Cred că mama, dacă ar vrea să-mi controleze Jurnalul, tot ar putea-o face – silindu-mă. Dar, după cît văd eu, mă mai lasă așa deocamdată. Azi dimineață la ora 5 – după cum l-am rugat eu, tata m-a sculat. După un pic de înviorare m-am spălat pe partea de sus a corpului nici mai mult nici mai puțin de jumătate de oră. Am mîncat bine (două ochiuri și o cană de cafea cu lapte) și mi-am luat rămas bun de la tata care azi la amiază pleacă la Iași. Mama mi-a dat cureaua de la ceasul ei și-mi vine destul de bine. Locul în care port ceasul nu e deloc ars de soare și contrastează f puternic cu restul pielii. Parcă aș avea o pată sau un bandaj alb.

Azi are loc la Rădăuți, serbarea de sfîrșit de an la clasele I – XI la Liceul 2. Cu toate că aș fi putut să nu vin, m-am hotărît să merg. Mă mai întîlnesc și eu cu cineva…

Așadar bicicleta fiindu-mi pregătită mi-am luat pantalonii gri, bluza albastră, iar în servietă mi-am luat canadiana (de rezervă) și două plăcinte.

La 6 am luat startul (am ridicat ancora). Cerul era de un albastru pronunțat, iar soarele lumina puternic fără să încălzească prea mult. E o plăcere să faci astfel de călătorii pe o astfel de vreme. Cei 23 de km nu contează. De la Gropeni la Bălcăuți am avut un drum drept cu puțină pantă inundat de lumina puternică a soarelui de iunie. Răcoarea domnea încă: în partea stîngă se întindeau lanuri de cartofi, iar din dreapta venea un miros îmbătător de fîn cosit. Anumit am încetinit din mers să-mi desfăt mai mult timp simțurile. La granița dintre Ratoș și Bălcăuți am dat de asfalt. De plăcere am pedalat nebunește pînă la tabla ce indica Grănicești. Să am un tovarăș de drum aș merge pretutindeni, aș vizita și aș cunoaște lumea. La o vale, pe cînd intram în Dornești mi-a sărit lanțul și am avut noroc de frîna de mînă. Cu popasuri mici și fără să mîn prea tare am făcut o oră și jumătate. Deci la 7.30 am ajuns la Halta ”Unirii” din Rădăuți. Cînd intri în oraș la o astfel de oră Rădăuțiul îți apare ca un oraș frumos, cu străzi curate și cu multă verdeață.

Am mers mai întîi la internat să las aici – pe undeva – bicicleta și servieta. La internat am mai dat ochii cu cîțiva absolvenți: Beldianu, Caunii Anton, Popescu care acum au examen de maturitate. În internat erau cazați o mulțime de tineri și tinere care – cred – vor sta mai mult timp aici. Pare-mi-se toți sînt din București. M-am întîlnit cu ”omul de servici” (Boloca). La rugămintea mea de a-mi arăta un locușor unde aș putea ”caza” bicicleta mi-a arătat f binevoitor beciul cu alimente de lîngă locuința lui dom Florea. Așa am și făcut. Imediat am ieșit în oraș: aici am putut observa o sumedenie de turiști veniți cu ONT ul (L.D.: ONT = Oficiul Național pentru Turism) și cu limuzine proprii. M-am întîlnit cu Pitic Mihai; am schimbat cîteva vorbe apoi m-am dus la frizerie. M-am tuns tot cu bordură, nu m-am scurtat mai multișor. După ce-am terminat-o și cu tunsul am ieșit prin oraș și m-am plimbat un pic. Am stat un pic pe o bancă în mult îndrăgitul parc. Pe lîngă feeria naturii, o muzică populară din piață mă desfăta. Apropiindu-se ora 9 m-am îndreptat spre școală cu gîndul să mă mai întîlnesc cu colegi și prieteni. M-am întîlnit cu Nicu Bujdei de la care am luat o fotografie cu clasa (doar 6 lei). Ca să ne mai trecem timpul Nicu a început să-mi povestească filmul de aventuri ”A fost cîndva hoț”. Cum stăteam și ascultam așa, apare și ”țăranul” de Toader. Are costumul său național și-i stă destul de bine. Am mers apoi în oraș și-am stat vreo oră prin parc sau plimbîndu-ne și discutînd mereu. Ne-am spus unul altuia tot ceea ce s-a mai întîmplat în timpul cît n-am fost împreună. El speră să plece la Cîmpulung… Tot plimbîndu-ne așa prin oraș ne-am întîlnit de mai multe ori cu ”restul lumii” – Teodora și Doina Hlinschi.

Pînă la ora 10 am stat în parc, apoi considerînd că e cazul să asistăm la serbare am luat-o spre școală. Aici, în dreptul cantinei fetelor, mă aștepta Lia c-un pachet sub braț: mi-a făcut rost de costum național. Am mers în vestiarul de fete și m-am schimbat. Dar n-am prea avut noroc. Costumul era foarte mic și mă mir cum s-au ținut ițarii pe mine. Cămașa nu era înflorată și nici bundiță n-avea. Am luat cămașa de două ori pe dos… Cu chiu cu vai m-a mai aranjat Lia și ne-am îndreptat spre grupul de elevi care participau la serbarea de sfîrșit de an. Lia avea și ea costum național dar acesta era foarte frumos. Cînd am apărut împreună la locul festivității am produs senzații sau mai bine zis discuții. Nu știu cum oi fi arătat căci se uitau toți cam lung la mine. Cît au durat cuvîntările și cîntările eu am stat cu băieții cu care m-am întîlnit astăzi: toți aveau bășici în palmă și-s sigur că n-au lucrat cine știe ce (ca mine de exemplu). După această formală ”festivitate” s-au afișat listele cu situația pe clase. Din clasa X-a E au rămas două repetente: Ivănuță E. și Omelcenco V. Mai multe au scăpat cu una sau două corijențe. Lia a rămas la fizică și latină.

Am plecat cu Lia la internat. Ea m-a așteptat la poartă, iar eu m-am dus în beci și m-am schimbat iar, luîndu-mi hainele mele. Am revenit apoi în oraș (pe trotuar m-am întîlnit cu cu Haiuță, dar nu l-am salutat). Am stat cu Lia pe o bancă în parc, chiar lîngă aleea care duce la domiciliul dirigintei. În timp ce discutam așa a apărut și Lucia Nenati îmbrăcată tot în național (a luat premiul II). Și-a luat rămas bun de la noi și a plecat să se întîlnească cu Dragoș Scîntei (cu care s-a împăcat și din nou sînt prieteni). Nu mult după asta apare și diriginta care se îndrepta spre casă, deci chiar pe lîngă noi. Am salutat-o și drept răspuns ne-a și luat la rost: ”Aaa…! Aicea-mi erai? Păcătosule...” (asta-i vorba ei preferată). Lucia ne-a spus că la școală diriginta a întrebat unde-s eu, zicînd: ”N-a binevoit să vină să-și ia carnetul?”. Cîteva fete mai răutăcioase s-au găsit să anunțe: ”A plecat cu Buhai!”. Acuma însă diriginta era foarte bine dispusă și mi-a spus să rămîn pe loc să-mi aducă ea carnetul de note. Mi l-a adus, dar iar a continuat cu morala, dar pe un ton cît se poate de blajin: ”Păcătosule! Nu-ți mai trebuia mult și luai și tu o mențiune...” (Am media anuală 7.66). S-a adresat apoi Liei: ”Melexină! Tu ai scăpat tare cu greu anul ăsta. Fii atentă, că și la corijență se pică…”. Ne-a urat vacanță plăcută și tot așa de bine dispusă a plecat de unde-a venit. N-a trecut mult și apare și Pop. E destul că ne-a observat și el… Deoarece banca pe care stătusem era foarte umbrită, am mai ieșit la soare. Am luat-o pe Calea Prieteniei înainte și-am mers așa pînă la curba ce-o face calea ferată pe după un delușor. Am mers un timp de mînă, apoi am mers lateral și ne-am trîntit în iarbă. Ne-am așezat amîndoi pe porțiunea de loc ce era acoperită cu un ziar. Am cuprins-o de mijloc și am stat așa foarte aproape. Am încercat s-o sărut, dar… am dat greș! Cîtva timp a stat pe genunchii mei, culcată, iar eu am ținut-o în brațe. Am mai vorbit fleacuri sau altele, avînd grijă să facem mereu apropouri la adresa celuilalt… Au fost minute fericite, minute care au însemnat mai bine de jumnătate de oră de desfătare… La rugămintea ei (”Liviu, te rog…”) ne-am sculat și am mers înapoi în oraș. Pe drum ea mi-a povestit din multele ei prietenii. După cîte am observat nu are o părere prea serioasă despre prietenie, ea considerînt totul o simplă tromboneală. Din curiozitate, zice ea, ar vrea să vadă cum ar fi sfîrșitul prieteniei noastre. M-a asigurat că totul depinde de mine… În parc, lîngă Biserica evreiască ne-am despărțit și pentru mult timp. I-am ”predat” costumul național pe care l-am purtat mereu cu mine. Am obținut asigurarea că nu se mai bagă nimeni pe fir: ”Pe cuvîntul meu de onoare!”. Ne-am despărțit simplu: o strîngere de mînă, la revedere și…. îți voi scrie!

După asta am mers și m-am așezat pe o bancă în parc. De-abia acum mi-am dat seama ce durere groaznică de cap am. Poate o fi și de la faptul că m-am dat, mai înainte, în tiribombă și cred că a lăsat urme… Plus că la ”iarbă verde” am stat tot timpul în soare. Nu mi-era nici foame, nici somn, simțeam doar un cui foarte ascuțit ce îmi străbătea capul dinspre frunte înspre ceafă. Am stat așa pe-o bancă pînă la 16, scriindu-mi impresiile zilei în carnețelul de ”Însemnări de buzunar”. Totodată am reflectat și asupra celor recent întîmplate…

Nemaiputînd sta pe loc, m-am dus să-i caut mamei lămîi la cele două cofetării. N-am găsit însă nimic. M-am întîlnit cu C. Atănăsoaie. Am mers cu el în piață, l-am determinat să cumpere un kg de cireșe (4 lei) și am mîncat pe săturate. În fine, m-am îndreptat și eu spre internat, am scos bicicleta afară, am mîncat o jumătate de plăcintă, am mai umflat roata din față și la 5.30 am pornit-o ușurel spre casă. Am mers mai mult normal, dar la o pantă nu prea abruptă pedalam neîncetat și prindeam viteze destul de mari. Aveam o plăcere deosebită să văd cum se apropie un obiect de mine, ca apoi să rămînă mult în urmă. Ce mai, cred că am și eu boala vitezei. Am ajuns acasă pe la 19. M-am pornit odată cu cursa din Dornești și am ajuns acasă exact în același timp.

Acasă, tata nu mai era; plecase la Suceava cu autobuzul de 13.30. În schimb, aveam acasă un musafir: fostul meu profesor (după plecarea dlui C. Maxmiuc) Huianu Dumitru. La sosirea mea, acesta s-a ridicat în picioare, mi-a strîns mîna și a spus ”Să trăiți!”. Apoi n-a mai contenit cu mirările: ”Mă, da ce te-ai dezvoltat! Ce mai, te-ai făcut solid! Uite ce mușchi are la mînă!” Cam asta a vrut el să spună, dar se exprima tare defectuos de te-apuca rîsul. A stat cam mult la discuții, iar eu am rămas mai mult pe-afară. La ora 20 mama s-a dus cu tanti Lucreția la film. (rula ”Samba”). Eu n-am vrut să merg din două motive mari și late: a. l-am văzut; b. sînt foarte obosit. Cum a plecat mama, mi-am luat uniforma mea, adică pantaloni scurți și maiou, apoi m-am dat pe scris. Pînă la 23 am scris cinci foi și o pagină (adică 11 pagini).

Azi este o zi foarte importantă în viața mea (prima mea ieșire cu o fată, la ”iarbă verde”). Pe la 23.30 a venit și mama. Mi-a mai povestit ce-a fost și cum a fost, mi-am mai adus și eu aminte cîte ceva, și, după miezul nopții, m-am culcat.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 423. Marți 27 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (146).


Duminică 20 martie 1966. Am dormit pînă la ora 8. Spre deosebire de ieri vremea s-a mai ”ameliorat” un pic. Dacă ieri a mai plouat, azi, pe cînd eram în Piața Unirii, viscolea de-a binelea.

După ce ne-am spălat și-am mîncat ultimele noastre provizii s-a anunțat programul zilei de azi: vizitarea muzeelor. Eu cu Costică m-am dus pînă-n centru să cumpărăm ceva, n-am mai cumpărat și cînd ne-am întors n-am mai găsit pe nimeni la internat. Imediat am luat un tramvai, am ajuns în centru, dar nu știam la care muzeu să mergem. În sfîrșit, am luat-o pe str Ștefan cel Mare și am ajuns la Palatul Culturii unde am aflat că excursioniștii noștri se află aici. Ne-am scos bilete și, cu îndrumările ”paznicilor”, i-am ajuns. Diriginta m-a întrebat pe unde-am hoinărit și s-a interesat dac-am dormit la internat… (se temea să nu fi avut eu alte ”neamuri” pe aici, ”verișoare” etc.). Împreună cu ceilalți colegi, profesori și un ”tanti ghid” f bine documentat, am vizitat mai întîi ”Muzeul Etnografic al Moldovei” unde am văzut exponate f interesante și ingenios construite. După asta am părăsit acest muzeu și am trecut la ”Muzeul de arte plastice” (P.S. La Muzeul Etnografic am văzut un interior de casă țărănească din comuna Straja, raionul Rădăuți, foarte bine amenajat dar, din păcate, dispărut acum din sat). La Muzeul de artă plastică organizat în marea Sală a Tronului ”tanti ghid” ne-a explicat mai întîi despre Palat și istoricul lui. Apoi a trecut la explicarea picturilor, făcînd unele aprecieri asupra creațiilor. Sala Tronului are o construcție interesantă, în stil gotic, iar pe tavan, oblic, erau pictați toți domnitorii moldoveni. După ce am terminat de vizitat și acest muzeu, primind informații foarte ample, am coborît la parter unde am vizitat ”Muzeul de istorie a Moldovei” din care o parte era în renovare și n-am putut s-o vizităm. Aici ne-a dat explicații o tanti mai timidă și mai încurcăreață. Exponatele au fost interesante și frumos prezentate. După ce am terminat de vizitat acest muzeu am trecut în cealaltă aripă a Palatului unde era amenajat Muzeul Politehnic pe care, de asemenea, l-am vizitat. Ceea ce era mai interesant aici erau cele două televizoare. Cînd te uitai în ele – erai în persoană. Mecanismul era următorul: în fața ușii era o cameră de luat vederi care transmitea imediat în cele două televizoare. Aceasta a fost o distracție foarte plăcută și amuzantă. Tovarășa ghid ne-a explicat f amănunțit celelalte exponate din care am reținut mai bine: cum funcționează o termocentrală, o turbină Pelton și alte cîteva motoare. Foarte interesant a fost explicarea desfășurării zborului rachetei cu trei trepte care proiectează pe orbită un sputnik. Exponatele erau produse în URSS. După ce am vizitat și acest muzeu (fără să uităm ca, la ieșire, să ne mai privim o dată în televizoare) am intrat într-o altă secție a Muzeului politehnic și anume înregistrarea sunetelor. Aici, același ghid ne-a explicat pe larg tot felul de instrumente de înregistrare și redare a sunetului. Instrumentele erau de la cele mai vechi și primitive pînă la aparatul de radio cu tranzistori și pick up ul. Cu aceasta s-a încheiat vizita noastră la Palatul Culturii. În acest Palat își are sediul redacția revistei ieșene  ”Cronica” (L.D. La această publicație am colaborat intens în anii 78-89, publicînd pe varii teme (economice, politice, lingvistice, sociale etc. Am avut rubrici permenente: ”Lumea contemporană”, ”mese rotunde” etc. În ultimii ani 80 am publicat sub varii pseudonume pe lângă numele adevărat) Cînd am ieșit afară toți fotografii amatori care posedau aparate de fotografiat s-au grăbit să imortalizeze pe peliculă fie monumentul în întregime, fie numai statuia lui Ștefan cel Mare sau unul dintre tunuri. Am traversat apoi str. Palat și am mers pe Str Ștefan cel Mare, pe lîngă Biserica Sf Nicolai, destul de frumoasă, apoi am intrat în curtea Bisericii Trei Ierarhi. Prof de istorie Bejenaru ne-a relatat despre trecutul acestei Biserici, apoi am înconjurat zidurile bisericii, mulțumindu-ne cu atîta deoarece n-am putut vizita și interiorul. Toader mi-a făcut mie și lui Costică vreo două amintiri la această biserică.

Tot grupul nostru a hotărît să ia masa la Restaurantul ”Expres”, însă cum nouă nu prea ne dădea mîna (mai bine zis nu ne dădea… punga) am luat-o toți patru în oraș să cumpărăm pîine. Dar, vai! Azi e Duminică și nici o Autoservire nu era deschisă. Totuși, cu o mică speranță, am început să colindăm orașul în căutarea unui magazin de serviciu. Și-am avut noroc. Pe str. Păcurari, lîngă Gh. Dimitrov, am găsit un magazin de pîine deschis. Ne-am repezit și am luat de 6 lei pîine albă pe care am și înfulecat-o și încă numai în trei deoarece Toader a luat masa la fratele lui. Am stat la internat numai noi trei, singuri, și după ce-am mîncat am dat pe la spălătorie să ne răcorim. Tot aici era și WC ul. Costică a tras de un mîner să curgă apa și deoadată era să-i cadă în cap toată instalația. Le-a pus pe toate la loc (de formă) și-am întins-o. Pt. trebușoara asta a primit Burdujan observații. Noi am ieșit în Tg Cucului și, cu ultimul mărunțiș, am făcut cîteva călătorii cu tramvaiul. Mai întîi l-am luat pe 1 care ne-a dus la Elena Doamna, apoi pe Str Socolei pînă la capăt. Aici ne-am dat jos și am admirat de pe pod Gara Socola și împrejurimile Iașului. După asta l-am luat iar pe 1 și am mers la Liceul Național (Liceul 1). Aici am coborît și ne-am dus în Piața Gh. Dimitrov de unde-am luat tramvaiul 6 care ne-a dus, de asemenea, pînă la capăt, iar înapoi am venit pe jos. Pe acest itinerar am văzut Institutul Agronomic, Stadionul 23 august, Grădina Copou (în ansamblu), Universitatea Al.I. Cuza, ”Studenția” (expresia lui Costică). După excursia asta am mers din nou la internat de unde am plecat iar în oraș cu destinația ”Muzeul Unirii”. Aici a plătit iar Burdujan (probabil că excursia n-a costat 40 de lei în capăt și de aceea au avut de unde să plătească muzeele și telegramele). Aici, la Muzeul Unirii ghida ne-a explicat că e rădăuțeancă și c-a învățat acolo. Ne-a explicat f bine evenimentele de dinainte de Unire și din timpul Unirii. Am rămas cu multe cunoștințe noi din această excursie și asta mă bucură.

De la Muzeul Unirii, iar la internat. Aici, cei care au avut rezerve mai mari de haleală au mîncat, iar noi… ne-am uitat. Pe la 19 am plecat la Teatrul Național unde vom vedea în seara asta opera ”Rigoletto”. Am venit la acest spectacol numai din curiozitate. Mulți au plătit biletul (6 lei) numai să scape de bîrîiala profesorilor, dar n-au venit la spectacol. Au găsit că-i mai distractivă ”Bolta rece”. La 19 30 a început primul act al operei. În total au fost patru acte care mi-au părut lungi, dar pe la 22 s-a terminat. Din primul act n-am înțeles decît 2-3 cuvinte. Pînă la noi sunetele ajungeau difuze și de neînțeles. Abia cu ajutorul unui program am mai înțeles un pic subiectul. Cu toate astea nu mi-a plăcut deloc acest gen. Devreme ce are joc de scenă și e ca o piesă de teatru, de ce n-ar vorbi?  După fiecare act diriginta se uita la rîndul nostru să ne vadă părerile. Pe mine și pe Costică însă ne-a interesat altceva. (în spatele nostru am văzut ”Parisul” și împrejurimile sale: cîteva studente; în rîndul din față erau alte trei fete. Cea din mijloc se uita atît la mine cît și la Costică... Pe chestia asta am comentat mai tîrziu). Toader a fost și el la  spectacol, dar după primul act a plecat deoarece îl aștepta fratele (și n-a făcut rău). La teatru ne-am întîlnit cu mai mulți băieți de la Liceul nr 1 din Rădăuți.

După spectacol am luat direcția internat. Proviziile s-au terminat demult și-am înghițit în sec. Totuși, pînă la miezul nopții n-am adormit și-am privit la hîrjoneala celorlalți.

Luni 21 martie 1966. Azi este a treia zi de excursie. Dimineață ne-am sculat cu greu pe la 8. S-a anunțat că vom vizita Turnul Golia și poate și Bojdeuca lui Creangă, iar la amiază se va da plecarea.

Eu cu Costică am mers pînă în oraș, am cumpărat o franzelă și cînd am venit înapoi am găsit internatul pustiu. Am forțat un pic ușa, am halit imediat franzela (în doi), apoi, negăsindu-ne tovarășii, ne-am alcătuit noi un program de vizitare. Am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă mergînd mult pe str Sărăriei, apoi coborînd pe str. Simion Bărnuțiu. Nu mică ne-a fost mîhnirea cînd – ajunși în curtea bojdeucii – am găsit anunțul ”În renovare”, iar în program: ”Lunea – închis”. Am vizitat împrejurimile ei; în spate se află un mic tuirn de ciment, ridicat de un prieten al lui Creangă în memoria lui. Bojdeuca e f bine întreținută și îngrijită. După atîta cale ne-am așezat pe-o bancă și-am stat așa vreme de-un sfert de oră. Deodată au apărut și ai noștri care au făcut ce-am făcut și noi. De la Cezar și Toader am aflat că s-a vizitat deja Turnul Golia așa că noi am rămas cu o lacună. După ce s-a vizitat bojdeuca am plecat cu tot grupul pe Sărărie, am făcut stînga și-am ajuns în Calea 23 august; aici ne-am plimbat pe alei, apoi ne-am îndreptat spre ”obeliscul leilor”, iar alături era și Teiul lui Eminescu – bătrîn și încercuit cu fier. Aici am poposit mai mult. Eu cu Costică am luat-o prin împrejurimi (alături este o cazarmă). La ”obeliscul leilor” s-au făcut multe fotografii.

După acest popas în Copou am luat-o la vale pînă la Universitate. Aici am așteptat cam jumate de oră pînă ce diriginta și cu Chichi al ei (L.D.: băiatul dirigintei era student și diriginta era tare mîndră de el) au obținut aprobarea de a vizita Universitatea. Ne-a condus un profesor de la Universitate. Mai întîi am vizitat o sală destul de mică unde se țin, la începutul fiecărui an, universitar, ședințele festive. Sala a fost restaurată după 23 august și este poleită în aur. Pe tavan sînt așezate portretele înaintașilor care au predat la acesată universitate. Am trecut apoi prin sala de la intrare numită Sala pașilor pierduți – e cea mai lungă sală din țară.  În continuare am fost conduși într-un laborator unde lucrau studenții, apoi într-o aulă (Aula P10) cu o capacitate de 300 de locuri. Ne-au fost arătate metodele de întunecare a camerei (coborîrea jaluzelelor cu ajutorul unui electro motor). După asta am vizitat Biblioteca unde învățau studenții. Biblioteca este mare și m-a impresionat foarte mult. După asta am coborît, pe Calea 23 August, pînă la Biblioteca Centrală Universitară unde am văzut o sală de lectură. De aici ne-am împrăștiat și fiecare s-a dus unde-a vrut. Pe la ora 13 ne-am adunat la internat și-am plecat cu toții la Gară unde la ora 14.20 a plecat spre Pașcani un tren personal. Cu asta s-a terminat excursia noastră la Iași. În tren ne-am ocupat toți patru un compartiment și pînă la Pașcani am dus-o foarte bine. În compartiment, o doamnă de la Bacău povestea niște zvonuri în legătură cu dispariția unui nr de copii cărora le este folosit sîngele. La Pașcani am schimbat trenul. Pînă să vină legătura am avut o pauză de aproape o oră. Noi patru am coborît în spatele gării  și, fiind rupți de foame, am căutat o modalitate de a ne-o ostoi un pic. Am luat fiecare cîte un mic cu pîine (2 lei) dar numai cît ne-am zgîndărit foamea. La propunerea mea am pus cu toții bani și m-am dus de am cumpărat o pîine de 5 lei, neagră dar proapspătă, bună și … mare! După asta, eu cu Costică am avut intenția de a vizita Pașcanii dar am luat-o pe un drum de țară și n-am mai ajuns. În tren era o înghesuială foarte mare și am găsit locuri abia pe culuoar. Înainte de Pașcani – în tren – ne vizitase un țigănuș cu acordeonul care – cîntîndu-le fetelor – a cîștigat vreo 7 lei. Doina Hlinski m-a apostrofat că n-am contribuit și eu (?!). De la Pașcani încoace m-a cuprins o moleșeală inexplicabilă. Eu am stat într-o parte a vagonului, iar ceilalți pe-aproape, dar nu alături. Cînd au început să lălăie le-am făcut observație și s-au liniștit. De la Suceava încolo, Toader, nu știu cum a făcut,  s-a agățat de-o fată de-a 9-a pe care o cheamă Doina (nu prea drăguță). La Suceava am mistuit o jumătate de pîine cu slănina mea (împreună cu Cezar și Costică, Toader fiind ocupat) și astfel ne-am mai amăgit stomacurile. Toader și Cezar s-au dat jos la Milișăuți de unde nu mai aveau mult pînă acasă. Costică și-a găsit un prieten și s-a hotărît să meargă noaptea acasă. În Rădăuți am ajuns la ora 21. Numai eu n-aveam nici unde trage nici cu cine să merg acasă. Norocul meu aici a fost: în gară m-am întîlnit cu Rodica Ruscior care venea în vacanță de la Școala Financiară. Aceasta m-a invitat la ea acasă și eu – bucuros, în sinea mea – am acceptat.

Cînd am ajuns acasă, doamna Ruscior a avut o dublă surpriză (și eu și Rodica). După ce-am povestit și pălăvrăgit o bună bucată de vreme, doamna Ruscior ne-a dat masa și n-am refuzat nimic din ce mi-a pus înainte. Încă mă mai întreba cum să-mi facă ouăle, mai tari sau mai moi, apoi – aducîndu-și aminte că eu le preferam mai tari – le-a mai lăsat un pic în tigaie. În seara asta dnul Ruscior nu era acasă. După cină am mai pălăvrăgit o vreme apoi eu m-am culcat cu Stelu în patul în care-am dormit întotdeauna. Pînă pe la miezul nopții i-am povestit lui Stelu o mulțime de lucruri (printre care și aventura mea de la Suceava). Fiind obosiți, i-am propus să dormim și imediat am fost în lumea viselor.

Azi, a treia zi de excursie, a fost foarte frumos și cald, iar celelalte două zile a fost așa de urîcios și frig. Norocul…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 422. Luni 26 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (145).


Joi 17 martie 1966.  Dimineața m-am sculat cu mare greu pe la vreo opt. Ca după un program riguros, pe la 8 a plecat și tata cu recensămîntul, iar mama la școală. Noi am rămas iar gospodari acasă. Pînă ce-a venit mama (13) noi am pus bucătăria la punct, am reparat patul și-am făcut o ordine perfectă de-ți era mai mare dragul să stai. Apoi, tot la idea lui Mircea i-am mai ajutat un pic și el a pregătit cîte ceva pt masa de prînz. Restul timpului am stat tolănit pe canapea în sufragerie și – parcă le-aș fi văzut pentru prima dată – m-am uitat cu mare atenție și pasiune prin colecția de vederi. Apoi am început un nou articol din ”New Times” și anume ”North of Warsaw” (tot note de călătorie, de Irina Trofimova). La o propoziție m-am împotmolit și m-am lăsat păgubaș. Toată ziua nu m-am mai uitat prin vreo carte  sau revistă. La amiază, în timp ce luam masa, factorul Amorăriței ne-a adus o telegramă la care mă așteptam: ”Veniți vineri Rădăuți. Plecare în excursie. Camil.”. Deoarece mă așteptam la o asemenea veste nu m-am alarmat, ci, liniștit, am început să-mi fac planuri de călătorie. Pînă seara am fost foarte bine dispus și-am mai glumit. Azi mi-am ras favoriții (ieri – mustața).

Ieri Mircea s-a aprovizionat cu un nou rînd de cărți de la Bibliotecă (N. Labiș, E.A. Poe și Nuvele italiene contemporane.

După masă am ieșit pe-afară și-am făcut un pic de sport la despicatul cîtorva cioate. Apoi am mai stat vreo oră cu Mircea prin tînăra noastră livadă. De cîteva zile mi-am descoperit o nouă pasiune – aceea de ”scamator”. Îmi place să jonglez c-un băț de 25 de cm. Cu dreapta merge foarte bine și-mi place f mult.

Seara am început pregătirile pentru excursie: mi-am periat hainele, am făcut o baie generală și alte … planuri.

Dimineața fulguia și era ger – iarnă, restul zilei s-a topit totul și s-a uscat – primăvară.

Vineri 18 martie 1966.  Știind că mă așteaptă un drum destul de obositor, dimineața mi-am lungit somnul pînă la 8.30. De fapt, m-am trezit înainte de 8, dar am mai stat visînd (c2 b4 a1). Înainte de a mă scula, tata a plecat pe teren cu recensămîntul, iar mama, pînă să plece la școală, mi-a filat un pic ”jurnalul” (the game on the zero page). (L.D.: cu alte cuvinte, mama mi-a decriptat ”reușitul” meu cifru….). . Apoi a plecat la școală spunîndu-mi să mă mai pregătesc pentru drum. Eu însă n-am făcut nimic și la 11.30 cînd s-a întors m-a găsit tot așa cum m-a lăsat. În acest timp m-am mai ”jucat” cu Mircea (box), am ascultat obișnuita emisiune ”La microfon melodia preferată”. După ce-a venit mama, m-am schimbat și mi-am pus cele necesare excursiei, în servietă.

Mama a împrumutat 100 de lei de la Aivănesi și mi-a dat-o mie. Plus de asta, 10 lei pentru caiet și 3.50 pentru cursă. Avînd în vedere că plec la Iași mama m-a aranjat f bine. Aseară mi-a călcat pantalonii de la uniformă, batiste, iar azi dimineață mi-a dat o cămașă care vine foarte bine, bej, cu butoni (o port pentru prima dată). Cînd am plecat mi-a dat fularul tatei, într-un cuvînt m-a împopoțonat f bine. Am plecat înainte de 13. Mama m-a condus la cursă. Cu toate că nu prea vroiam mi-am luat pe mine paltonul și pe deasupra pelerina de ploaie. Asta chiar mi-a prins foarte bine deoarece a plouat.  Cînd am ajuns în stație, cursa abia venea de la Rădăuți. A trebuit să așteptăm pînă la 14 făr-un sfert cînd s-a întors de la Zamostea. Cum stăteam cu mama de vorbă la Auto-oprire factorul ne-a adus o scrisoare de la bunița. E supărată că nu i-am scris în ultimul timp (probabil n-o fi primit c.p. de la mine).

În sfîrșit, a venit și cursa: m-am suit primul și-am ocupat un loc în față. Una din(tre) fetele tov Amăiestroaie m-a rugat să-i duc un comision surorii ei de la Rădăuți. I l-am primit, că nu era mare lucru. Pînă la Siret am călătorit f bine și nici n-am simțit cînd am ajuns; dar, vai! Cursa noastră a întîrziat 5-10 minute și am pierdut legătura spre Rădăuți. N-am avut ce face și a trebuit să aștept pînă la ora 16. M-am instalat pe o bancă din sala de așteptare și mi-am însemnat în Jurnal micile și neînsemnatele mele întîmplări pentru prima jumătate a zilei. Acum e 15 fără 20 și-mi va fi cam greu să aștept pînă la 16, singur. Măcar dacă aș mai fi avut de scris, dar am terminat și cu asta și trebuie să mă consolez singur, așteptînd. Cu mine a plecat din Grămești și dna Panțir. Am salutat-o și mi-am adus aminte că suntem certați.

Azi mama mi-a povestit o întîmplare-banc pe care a auzit-o de la profesorul-inspector Romenco: Cică, odată a mers în inspecție la o școală dintr-o comună. Cînd a ajuns acolo, profesorii și copii erau pregătiți pentru o mică deplasare: – ”Unde mergeți?”, i-a întrebat inspectorul. O profesoară i-a explicat: ”Ne pregăteam să mergem la sectorul zootehnic, să vedem boii de acolo, dar dacă ați venit dumneavoastră...” (emoticon zîmbăreț marca autorului Jurnalului: un cerc cu două puncte – ochii – și un T inversat pe post de nas și gură). Am rîs cu mare poftă de asemenea poveste.

M-am mai plictisit pînă la ora 16 cînd a venit autobuzul și-am plecat apoi spre Rădăuți. În autobuz am stat față-n față cu tov Ruscior care a făcut zilele acestea inspecții la Siret (L.D.: capul familiei Ruscior, la care am stat la gazdă, era controlor pe linie financiară, revizor, probabil). Am ajuns la Rădăuți pe la 17. Am luat-o spre oraș cu gîndul de a mă întîlni cu prietenii și să-mi caut cameră pentru dormit, deoarece știam că plecarea-i la 5 dimineață. Prin centru m-am întîlnit cu diriginta care, f f amabilă, m-a întrebat ce mai fac, dacă mi-am luat mîncare și bani destui, dacă am unde sta pînă la ora 21 cînd vom pleca cu trenul și multe altele.

După ce m-am despărțit de dînsa, m-am dus la Cofetărie și-am predat comisionul, după care am luat-o prin oraș să mă mai întîlnesc cu cîte cineva. Am fost pe la școală, la gară și pe la autogară, dar nu m-am întîlnit absolut cu nimeni. Era cam răcoare și mai bureza încă și de aceea m-am hotărît să merg la un film. M-am dus la ”Unirea” unde deja începuse demult filmul ”Bocceluța” (american). Cu toate că nu i-am văzut începutul, mi-a plăcut și am făcut o paralelă cu filmul ”Un cartof, doi cartofi” (de aceeași producție). Cînd s-a terminat filmul m-am uitat prin sală și deodată i-am zărit pe Lungu Costică, Toader Gherasim și Grămadă Cezar. M-am întîlnit cu ei și n-am mai stat să văd începutul filmului. Toader, după ce a primit ieri telegramă, azi la 6 dimineața a și ajuns în Rădăuți și a avut tot timpul să se plictisească. După ce-am mai povestit cîte ceva ne-am mai plimbat prin centru și prin strada Putnei. Aici m-am întîlnit cu Stelu Ruscior și am schimbat vreo două cuvinte.

După asta, am intrat toți patru la ”Plăcintărie” unde Costică a făcut o mică comandă (fiecare cîte un rom de patru lei). Astfel înveseliți am mai colindat un pic prin oraș după care, la bufetul gării am mai luat cîte un ”aperitiv”; apoi încă unul și încă unul. Eu cu Toader ne-am despărțit de ceilalți și-am făcut-o – ”odată-n viață!” – lată. Am umblat de la gară la Grădina de tir (bufetul ”Ciocîrlia”), apoi pe str. 1 Mai (bufetul ”Victoria”) apoi ne-am pornit spre gară, prin oraș. Fără vreun scop anume am intrat în curtea școlii nr 2 – Școala Veche. Aici ușa era închisă și în ușă era pusă o răzătoare; eu am făcut un pic de gălăgie apoi am vrut să plecăm. Deodată s-a deschis ușa și a ieșit cineva afară. M-am gîndit că ar putea fi chiar ”cineva” (un profesor sau un director), m-am dat puțin înapoi și-am tulit-o. Toader a rămas să se descurce singur: ”…ăăă… noi sîntem cu excursia… cînd se pleacă?. ”Cineva” îi răspunde: ”La 9, dar tu cine ești?”. Gherasim: ”Mă numesc Gherasim și Druguș mă așteaptă după colț… Bună seara, dom director!”. A venit la mine rîzînd și un pic speriat și mi-a spus cum a discutat cu directorul Burdujan.

În gară, pe peron, am vorbit cu diriginta, dar am fost foarte calmi… Cînd a sosit trenul, am dat buzna toți patru și ne-am ocupat cîte un loc. Cînd a venit și Costică s-a întîmplat ceva… Cele două măsuțe de la geam erau întinse și Costică a avut plăcerea să se așeze pe ele. În aceeași secundă s-a trezit pe jos cu măsuțele sub el. Am întins-o cît ai zice zero și ne-am instalat în alt compartiment. În timp ce alergam pe culoar m-am întîlnit din nou cu dom director Burdujan. Acesta mi-a zis: ”Ascultă… tu ești cam certat cu disciplina. Să știi că la școală vei primi o sancțiune”. F speriat, m-am dus și mi-am anunțat prietenii. Toader a rîs și-mi zicea mereu că la școală voi primi o …. mențiune. Cum stăteam în compartimentul nostru și dormitam a venit diriginta împreună cu Teleagă Viorica și ne-a dat la fiecare cîte un bilet de 0,50 lei. Mai tîrziu, Viorica mi-a spus că eram tare a2 a5 a1 d4 … De asemenea, Ipati Ștefan și Geta Covașă mi-au spus ”pilitul”.

Pînă la Suceava, m-am spălat pe ochi și mi-am revenit imediat. Am ajuns la Suceava la ora 23. Ne-a coborît cu toții din tren și am intrat în sala de așteptare unde trebuia să așteptăm pînă la 5 dimineața, cînd aveam legătura spre Iași.  Ne-am găsit locuri pe o bancă, iar Toader a adormit pe loc. Zicînd că ieșim pînă afară, eu, Cezar și Costică am ieșit în spatele gării unde ne-am sfătuit și am hotărît: deoarece pînă dimineață mai erau aproape 6 ore, iar în sala de așteptare nu puteam dormi, să mergem toți trei și să vizităm centrul orașului Suceava măcar noaptea, dacă ziua n-am avut prilejul. Hotărînd astfel am pornit-o repejor pe drumul pietruit care ducea la Suceava. Bureza și toate gropile de pe drum erau pline cu apă. Curajoși și cu spirit de aventură n-am dat înapoi, ci am grăbit înainte, discutînd, povestind și uitîndu-ne din cînd în cînd la ceas. Am mers așa o bună bucată de drum urcînd un deal, apoi coborînd. Am trecut pe sub un pod de cale ferată, am trecut peste un pod peste rîul Suceava, apoi am luat-o pe lîngă un deal. Deodată, drumul s-a bifurcat și văzînd în stînga noastră multe lumini am hotărît să o luăm, totuși, înainte pe drumul principal. Văzînd că acesta se îndepărtează din ce în ce mai mult de luminile orașului care, după părerea noastră, era Suceava, am luat-o pe o străduță laterală numită Nicolae Labiș. După ce am băut apă la o fîntînă, făcînd zgomot mult, am coborît prin niște noroaie adînci. După ce am mers un timp am constatat cu tristețe că acea uliță se termina în curtea unei fabrici. Era miezul nopții.

Sîmbătă 19 martie 1966. În situația asta ne-am oprit să hotărîm. Deoarece străduța era noroioasă n-am mai avut chef să urcăm pe unde-am coborît. În stînga noastră, mai la vale, era o biserică înconjurată de morminte. Costică a zărit o poartă, Cezar a deschis-o, eu am luat-o înainte și toți trei am urcat pînă la ușa bisericii. Eu mai eram un pic vesel și le cam b4 c4 b5 d5 d2 a1 c3 (dumnezei). Am trecut pe lîngă biserică și am coborît prin cimitir dînd apoi într-o stradă principală. Părerea noastră unanimă a fost că nu a fost deloc fioros să treci la miezul nopții printr-un cimitir – după cum ne făcuserăm impresia citind cărți de aventuri. Am mers pe drumul respectiv tot înainte pînă drumul s-a bifurcat. Am luat-o pe cel asfaltat gîndindu-ne că, în sfîrșit, am intrat în Suceava. Am mers și pe acest drum o bună bucată de vreme, am trecut pe lîngă ”Combinatul de industrializare a lemnului” și l-am lăsat în urmă. Pe drum ne-am întîlnit c-un muncitor și eu l-am întrebat dacă mai este mult pînă-n centrul Sucevei. Acesta s-a mirat foarte mult și ne-a lămurit că noi sîntem în Burdujeni și că pînă la Suceava mai sînt 3-4 km. Vestea ne-a cam mîhnit, dar am hotărît s-o luăm pe drumul indicat și s-ajungem la Suceava. Eram uzi, imi sărise talpa de la pantoful drept (de atîta mers) și-am ajuns iar la drumul principal. Cînd mai aveam un pic și urcam dealul Sucevei vedem în zare un milițian și gîndindu-ne că ar putea să ne întrebe ce hram purtăm am făcut cale-ntoarsă și cu mare-mare greu am ajuns înapoi la gară. Aici ne-am mai șters un pic de glod și-am intrat în gară. Se făcuse 2.30. Aici ne-am întîlnit cu Toader care măsura de unul singur gara în lungime. S-a cam supărat pe noi că nu l-am luat cu noi și ne-a spus că Burdujan a făcut apelul. Toader i-a spus că sîntem pe peron și se pare că am scăpat. După asta n-am dat niciunul prin sala de așteptare deoarece eram prea murdari și s-ar fi putut să ne întrebe cineva. Cezar s-a dus și a adus mapa lui Costică și-am întins o masă mare pe un cărucior de pe peron. În noaptea asta am mîncat de vreo trei ori. Toți patru ne-am pus proviziile la un loc și fiecare mănîncă ca dintr-a lui.

Cu toate că avea loc în sala dea șteptare de clasa I-a, Burdujan s-a instalat în sala de așteptare de clasa II-a în așa fel încît să vadă și geamul și ușa. Pentru asta l-am și botezat: Paznicul. Încetul cu încetul s-a făcut și ora 5. Cu un pic de întîrziere a venit și trenul de la Cluj cu direcția Iași. Ne-am instalat foarte bine numai noi patru într-un compartiment și n-am mai primit pe nimeni. Asta pînă cînd trenul a oprit într-o haltă și s-a urcat un domn pe care l-am primit: era doar atîta loc! Încetul cu încetul am intrat în vorbă cu el, mai bine zis el a intrat în vorbă cu noi. M-a întrebat ce vreau să urmez, dacă am fost vreodată în Iași, dacă mai lucrează la noi la școală profesoarele Băncescu și Bauman etc etc etc. La un moment dat noi patru am început să discutăm despre profesori. Că Cutare habar n-are, că unul e dobă de carte și poți să-l întrebi orice, că unul are cusurul ăsta ș.a.m.d.. Nu mică ne-a fost mirarea cînd a intrat în vorbă și ”domnul”  nostru care ne-a spus că-i … profesor. ”Ce să-i faci, așa-s elevii; îi discută pe profesori mai bine decît inspectorii. De fapt, elevii apreciază mai bine decît inspectorii”, a spus ”domnul”. Ne-a mai spus că el este un prieten al elevilor și ne-a asigurat că nu ne pîrăște… Apoi discuția s-a însuflețit. El a început să povestească din viața sa de elev și de student. Ne-a spus că dacă ești elev și te ții numai și numai de carte, fără să ai și abateri, nu simți că ești elev. Despre părerea asta nu știu ce să zic, dar pentru mine este valabilă. Ne-a mai spus ce am putea vizita în Iași și și-a lăudat foarte mult orașul în care și-a făcut studiile. S-a dat jos cu cîteva stații înainte de Iași. Pe drum ne-a mai explicat cîte ceva despre Palatul de la Ruginoasa, lacul de lîngă linia ferată ș.a. Mie unul mi-a plăcut foarte mult de el. Avea o privire foarte blîndă, ca a profesorului meu de română de la Grămești, Constantin Maximiuc, pe care n-am să-l uit.

S-a făcut ziuă și noi ne continuam drumul spre Iași. Cînd ne plictiseam scoteam mîncarea și mai topeam cîteva ouă și o franzelă. După asta mi-a venit sete și m-am coborît să beau apă într-o haltă mică unde trenul a oprit numai cîteva minute. Cînd am ajuns la cișmea trenul s-a și pus în mișcare. Eu însă stăteam pasiv și mă pregăteam să beau apă. Cîteva fete mi-au strigat de la geam: ”Druguș! Rămîi!..”. Eu, s-o fac pe grozavul, am mai statu un pic, și le-am răspuns: ”Ei, nu mai spune...”, după care am văzut că se îngroașă gluma și trenul prinde viteză; am început să alerg după tren și abia am reușit să prind ultimul vagon…

Pe la ora 9 am intrat în Gara Mare a orașului Iași. Aici am debarcat, am ieșit în spatele gării de unde ne-am suit cu toții în tramvaiul 1 și ne-am dat jos în Tg Cucului, la Sărărie. Am luată pe str. Cucu, apoi pe str. Roșcani (fostă Aron Vodă) și am ajuns la internatul unde am fost cazați. Băieții au stat sus, în dormitorul 3, iar fetele jos, în dormitoarele 1 și 2. Ne-am instalat fiecare pe cîte-un pat. Noi patru am ocupat colțul din dreapta. Cu noi a dormit și Paznicul. Am mîncat și imediat a venit diriginta care a strîns bani pentru spectacole (cîte 11 lei de căciulă pentru două spectacole). După trebușoara asta, directorul/ Paznicul/ Burdujan ne-a dat voie să umblăm cît vrem pînă la ora 17 cînd urma să fim prezenți la internat. Mie mi-a plăcut foarte mult că ne-a lăsat această libertate. În total am fost 50 de elevi din care majoritatea fete. Imediat ne-am împrăștiat prin oraș, am luat un tramvai și am ajuns în centru, în Piața Unirii. Aici mi-am cumpărat broșura ”Orașul Iași – Ghid turistic” care conținea doar o hartă destul de sumară (5 lei). Am intrat într-o librărie de unde mi-am cumpărat vreo 20 de vederi colorate și necolorate, care împreună cu cîteva fotografii de aviatori ruși m-au costat 25 de lei. Am intrat și la Librăria Centrală de unde mi-am cumpărat o mapă de vederi din Soci (11,50 lei). Mi-am cumpărat, ca amintire și ziarul ”Flacăra Iașului” (L.D.: Deși acest ziar era organul PCR Iași, avea și o rubrică ”Știința și producția”. Prin 1973, pe când lucram la Academie, ca cercetător, deși nu nu eram membru de partid, am publicat aici primul meu articol. Fără exagerare, acel prim articol a stat la baza multor articole și cărți scrise înainte și după 89. De fapt, era modul meu de gândire care nu s-a schimbat din copilărie și până acum… Din acest motiv am (re)publicat (integral) acel articol chiar pe acest blog). Mi-am luat și o revistă în limba engleză (4,50) (Labour Monthly). De la o vreme m-am despărțit de ceilalți trei. Dintre cei trei, Toader s-a desprins și el și pînă pe la ora 17 l-a căutat pe fratele lui. Cu mare greu i-a găsit locuința, dar nu era acasă. Eu am umblat mult și bine de unul singur cu toate că mă dureau grozav picioarele. Mi-am luat bilet la Cinema ”Victoria” pt ora 14.30 (3 lei, rd 5). Pînă atunci am mai fost pe la internat și am venit înapoi. Am fost pe Str Ștefan Cel Mare și am văzut, numai în exterior, Palatul Culturii, Biserica Sf. Nicolai și Biserica Trei Ierarhi. Am vizitat cu de-amănuntul Piața Unirii, m-am plimbat pe str. Al Lăpușneanu și m-am odihnit în părculețul din spatele blocurilor turn. La 14.15 am intrat la film. M-a impresionat f mult stilul nou, modern al sălii. Scaunele sînt îmbrăcate în pluș roșu, ca la Sala Patria din București. După Jurnal a rulat filmul românesc ”Procesul alb”. Cum am intrat în sală și m-am așezat pe scaun m-a apucat somnul și au început să mă usture ochii. După o noapte albă și nici asta liniștită, ci tare zbuciumată, nu e prea ușor să te menții. Ca urmare am mai clipocit cîte-un pic la început. Nu o dată am scăpat capul în piept, m-am trezit și apoi am clipocit iar… Am văzut filmul printre gene. Totuși, atît cît l-am văzut, mi-a plăcut (aia a măsii, măta scîrțîie, a3 d5 d2 e1 a1) De la film m-am dus direct la internat. Am străbătut str Cuza Vodă în toată lungimea ei. La internat băieții dormeau. S-au sculat, am halit ceva apoi ne-am încolonat și-am mers la Teatrul Național din Iași. Am avut locuri la balcon, în picioare. Am lăsat hainele la garderobă, am ocupat locuri lîngă perete, foarte aproape de tavan. M-a impresionat foarte mult sala cu tavanul ei boltit și împodobit cu înflorituri și sculpturi aurite. După cîte am auzit sala e unică în Europa și poate mai sînt cîteva în lume. Cînd a început spectacolul am găsit un loc în ultimul rînd (era singurul loc liber). În actul 4 am stat în picioare și i-am oferit locul lui Teleagă Viorica. În seara asta s-a jucat piesa ”Becket” piesă în patru acte de Jean Anouilh. Spectacolul a început la 19.30 și s-a terminat la 23. Acțiunea piesei și jocul de scenă mi-au plăcut foarte mult. De asemenea, mi-au plăcut ingenioasele trucaje și aranjamente de pe scenă. Mi-a plăcut foarte mult jocul viu și energic al eroului principal, regele Henric II precum și cel al lui Thomas Becket (M-am săturat de a3 d5 d2 e1 a5). M-am culcat la miezul nopții, mort de oboseală.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 421. Duminică 25 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (144).


A opta vacanță de licean prostuț. Vacanța de primăvară: 13 martie 1966 – 27 martie 1966. Clasa a X-a. Aveam 16 ani. Grămești, Siret, Rădăuți, Suceava, Iași.

Duminică 13 martie 1966. Prima zi de vacanță. M-am sculat la 7, singur. După ce m-am spălat și-am mîncat, m-am apucat iar de vederi și cărți.

Ziua se anunța frumoasă de dimineață, cerul era albastru și soarele încălzea plăcut.

Pe la 10 m-am îmbrăcat cu pantalonii cei gri, cu pantofii și canadiana și m-am dus la cooperativă (tare greu m-am mișcat din casă; mama m-a convins să plec amăgindu-mă că au caiete de 10 lei).

Acasă am mai stat pe afară, la soare, apoi m-am schimbat din nou și am trecut la ocupații mărunte (am citit cîteva numere mai vechi din revista ”Magazin” + numărul de azi). Tata s-a dus în sat și i-a trimis lui Sadigurski cei 40 de lei. Căutîndu-mi ocupație, am luat cele două cravate ale mele (cu elastic) și le-am spălat cu periuța de dinți, apă și săpun numai la noduri (unde erau murdare). După ce am mîncat, pe la 14 am venit în sufragerie, am ascultat un pic de ”Satiră și umor”, apoi am început să citesc ”Căpitan de cursă lungă” din colecția ”Aventuri”. După un număr destul de mic de pagini citite mi-a venit somn, am pus capul pe pernă și nu m-am mai trezit decît la 6. M-am sculat cu greu și mi-am terminat de scris însemnările pe ziua de ieri.

Azi radioul ne-a distrat bine cu muzică populară și ușoară, atît Bucureștiul cît și Chișinăul. Am încercat să mă odihnesc cît mai bine și am stat cam toată ziua degeaba. Vacanța asta aș avea tare multe de făcut, dar nu știu cum și cînd le voi face. Am de învățat atîta materie la latină, de citit mult la limba română și de făcut o temă, de făcut caietul de lecturi suplimentare, poezia la limba rusă, lecțiile de zi la chimie, istorie și multe altele. Îmi va răpi mult timp și excursia de la Iași, dar… la urma urmei sînt în vacanță. Trebuie să mai învăț atîtea și acum?…

Restul zilei mi l-am petrecut pasionîndu-mă cu citirea unei cărți. De la 20.30 la 22.30 n-am lăsat din mînă ”Căpitanul de cursă lungă”. Mult mai mult mi-a plăcut însă ”Fiul lui Monte Cristo” pentru că era mai aproape de realitate și… mă interesa mai mult (Ingrid = Lia).

Luni 14 martie 1966. Începînd de astăzi, în toată lumea se sărbătorește săptămîna prieteniei cu poporul vietnamez. Aseară m-am culcat în sufragerie și azi dimineață m-am sculat după ora 8. De dimineață am citit un nr. de pagini din aventuroasa mea carte, a cărei acțiune se complică mereu. La amiază, tata a plecat la Sfat pentru instructaj cu recensămîntul și n-a venit decît pe la 21, dîndu-i motive serioase de îngrijorare mamei. Pe la 23 am pus capul pe pernă și m-am trezit tocmai la 1! (A naibii poftă de somn mai am cîteodată! Și parcă nu mă mai satur…) Mi-am coborît din pod colecțiile de ziare și reviste în l engleză, apoi am luat o hotărîre: să încep să traduc cîte ceva plăcut. Am ales din fiecare revistă cîte un articol ”Travel Notes” care-i destul de plăcut și de interesant și imediat mi-am făcut un caiet (de 1,10 lei) pentru traduceri. Pentru început am tradus din New TimesFrom the Danube to the Tisza” și pînă la 11 am tradus pe caiet vreo 3 pagini. Am avut și unele dificultăți. Erau unele propoziții care mă enervau grozav, dar tot le-am dat de capăt. Pe la 15, pe neașteptate, a venit Mircea de la Rădăuți. Nu l-au încadrat din cauza ”Forțelor de muncă” și a ”Miliției”. După ce-a povestit un timp, s-a culcat și-a dormit pînă seara cînd s-a culcat de-a binelea.

De dimineață, vremea era foarte rece și cerul înnourat. Pe la amiază a început să fulguie – mai întîi încet și rar, apoi s-a întețit și a reușit să se depună un strat de vreun centimetru. Mircea a spus că la Rădăuți a nins mai mult și mai bogat. Am început să nu mă mai gîndesc la excursia de la Iași. Dacă se strică vremea cred că se amînă.

La ora 19 am ascultat prima emisiune de ”Drumeții veseli” – concurs pentru elevi dotat cu premii. Prima temă: ”Prin București” – tema a fost ușoară, dar concursul a fost palpitant. Seara am stat tîrziu și-am tradus, iar mama a stat lîngă mine și a croșetat. M-am culcat la ora 24.

Marți 15 martie 1966. Azi începe în întreaga țară recensămîntul populației și al locuințelor care va dura 8 zile. La această acțiune participă peste 100 mii de recenzori.

Astăzi la hidrocentrala ”Gh. Gheorghiu Dej” de pe Argeș s-a format lacul de acumulare prin zăgăzuirea rîurilor, lac lung de 14 km. ce va fi trecut și pe harta țării.

Dimineața m-am sculat înainte de 7, m-am spălat și astfel înviorat am mîncat cu poftă, după care m-am apucat, din nou, de tradus (From the Danube to the Tisza). Am reușit să scriu aproape patru foi în caiet. Totuși, mă mai poticnesc în unele construcții.

Gîndindu-mă că ar fi cazul să mă apuc de învățat mi-am făcut un ”plan de muncă” pentru săptămîna asta. Pentru azi mi-am programat: traducere, lectură, învățat la limba latină și la matematică. Dintre toate astea primele două le-am îndeplinit cu prisosință. Am tradus pînă pe la ora 13, după care am trecut la ”Căpitanul de cursă lungă” al lui Th. Constantin. Fantezia autorului m-a pasionat, iar faptul că pînă aproape în ultimele pagini nu se dezvăluie nici o remarcă, nici o constatare, m-a determinat să nu las cartea din mînă pînă seara cînd am dat-o gata (depășire de plan). (”A fost antîia, bătrîne! Gata, îmi scot pălăria!”). Totuși, nu mi-a plăcut că pe parcurs s-au îngrămădit o mulțime de personaje, dintre care puține aveau tangență cu acțiunea, ca la urmă să aflu că a fost greșeala maiorului Ducu. În fine, la urmă mi-am satisfăcut pe deplin curiozitatea.

Dimineața tata s-a dus cu recensămîntul și a venit abia la 16, obosit și flămînd. Mama a trebuit să se ducă și ea la școală. A venit pe la 14. Acum lucrează cu croșetul la un milieu.

Dimineață, afară era iarnă. Zăpadă de 2-3 cm. și un vînt tăios aduceau argumente în privința asta. În timpul zilei vremea s-a încălzit și s-a topit aproape toată zăpada. Pe unele locuri pămîntul s-a și uscat. Seara, cerul era perfect senin și anunța o zi frumoasă pentru mîine.

Miercuri 16 martie 1966. Ieri ni s-a adus număr la casă. Avem 513. Mi se pare că e greșit și că adevăratul număr este 109.

Din cauză că aseară m-am culcat cam devreme, azi dimineață abia m-am sculat pe la 8. Tata s-a dus în sat cu recensămîntul și a venit pe la 14, iar mama s-a dus pe la 8-9 și a venit mai devreme. Eu am rămas cu Mircea acasă. Cu toate că în programul meu erau prezente o mulțime de sarcini, azi am cam chiulit-o. După ce-am halit ceva, m-am tolănit o jumătate de zi pe pat, uitîndu-mă prin corespondențele, vederile și hîrțoagele mele, făcînd noi trieri. Pînă a veni mama am făcut cu Mircea un pic de curățenie și aranjamente în sufragerie. Cît a mai lipsit mama, Mircea a mai întins-o pe la tanti Lucreția (pere) și prin vecini (b4 c2 a5 a1 c4 a1). Între timp, eu, acasă, am încercat să născocesc un alfabet. După mai multe încercări am ajuns la următoarea ordine de cîte 5 litere (see the first page) și cred că-i destul de reușit. (L.D.: ”the first page” nu era pagina nr 1, ci pagina 0 și care era introdusă în suprcoperta de vinilin. ”Careul pentadic” imaginat de mine consta în scrierea cu majuscule a alfabetului de 25 de litere: câte cinci rânduri de litere pe verticală, astfel: primul rând: ABCDE, al doilea: FGHIJ, al treilea: KLMNO; al patrulea: PRSTU, și al cincilea VXYZQ. Deasupra ”careului pentadic” am scris cifrele: 12345, iar în dreapta acestuia, pe verticală: abcde. Citirea cuvântului ”criptat” mai sus se făcea astfel: b4 = I; c2 = L, a5 = E; a1 = A; c4 = N; a1 = A. Rezultat: ILEANA). După ce ne-am adunat cu toții acasă, am ieșit și eu pe-afară.

Azi e o zi splendidă și dacă n-ar fi fost zăpada asta ar fi fost o zi tare călduroasă. Dar așa, abia a dezghețat pămîntul. La soare e cald și frumos, dar la umbră degeri.

Mama s-a apucat de spălat rufe, iar noi am ajutat-o cu ce-am putut. După ce-a spălat un timp s-a simțit tare obosită și bolnavă. Seara a copt două pîini cu ingeniosul sistem de a coace în soba de teracotă. După un foc bun, împrăștie jarul și – ca într-un cuptor – se coc două pîini minunate).

După masă am avut chef de hîrjoană și m-am ”boxat” un pic cu Mircea. Seara – de altfel e un obicei în fiecare seară – au fost discuții aiurite (Mircea – tata). Mircea răspunde obraznic și asta mă supără.

După ce am cinat (la 20) m-am apucat să traduc și am avut spor. Pînă la miezul nopții am terminat de tradus  articolul început duminică. Am scris 16 pagini și cred c-a ieșit ceva. Ca de obicei – în fiecare zi – înainte de a mă culca îmi scriu Jurnalul. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 406 Sîmbătă 10 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (134).


Luni 26 iulie 1965. Zi toridă. În timpul amiezii căldura mă moleșește de tot. Acum citesc ”O mare prietenie” de L. Vidgop și I. Suhotin pe care am mai citit-o o dată în clasa VII-a. Am primit abia azi ”Magazinul”. Tata a adus cu remorca mai multe lespezi de beton și-am înjghebat un pod la uliță. În seara asta au venit doi oameni de la Cîndești să cimentuiască casa. Spre seară s-a înnourat tare urît și mama se teme de furtună. Pînă la 23.15 am citit despre K.Marx și F. Engels. (L.D. La ei se referă cartea amintită mai sus.)

Marți 27 iulie 1965. Astă noapte a plouat destul de bine și acum e tare închis de ploaie. Au venit cîndeștenii și au început să bată cuie în pereții exteriori ai casei.

Miercuri 28 iulie 1965. Zi frumoasă. La 1.30 (amiază) am plecat spre Suceava (20 lei). Am trecut prin o mulțime de sate: Șerbăuți, Botoșenița, Cuparencu, Călinești, Calafindești, Măreția. Am ajuns la patru fără ceva în Suceava de unde m-am dus la gara din Nord. Am cumpărat patru vederi cu Suceava. La 17.05 am luat autorapidul spre București. La 6 am fost în Pașcani, la 7 în Bacău, la 8 în Adjud. La 23.15 m-am dat jos în Gara de Nord. Cineva m-a îndreptat la linia troleibuzului 86. Aici însă nu mergeau troleibuze cu acest număr. Am apucat-o singur pe linia lui 86. M-a mai îndrumat o doamnă și un militar pînă am ajuns în Mihai Bravu. De aici, nemaiștiind și nemaiavînd ce face am luat un taxi (10 lei) care m-a adus pe Duzilor 15. Bunița nu era acasă și m-a întîmpinat sora ei, tanti Tinca. Tot acum am scris o scrisoare acasă. Acum e ora două după miezul nopții.

Joi 29 iulie 1965. M-am sculat la 7. Tocmai venise și bunița care fusese la spital și apoi la Gară. Pînă la 5 am lîncezit în casă, cotrobăind prin cărți, reviste căutînd vederi și felicitări. Titi Max i-a scris lui Călineanu. La 16.10 am plecat cu bunița cu troleibuzul 33 spre Parcul Libertății. Aici am vizitat Mausoleul (Monumentul Eroilor). Am intrat înăuntru și m-a impresionat tăcerea mormîntului și atmosfera de regret profund. Privirile tuturor erau ațintite în mijlocul sălii unde, sub o cupolă mare, opacă, se afla sicriul tov lui Gh Gheorghiu Dej. Deasupra se aflau buchete de flori și la colțuri erau cravate pionierești cu insigne. În primul cavou din stînga se afla sicriul lui Dr. Petru Groza. Interiorul sălii strălucește de pietre luciose care se află peste tot. La ușă stau de gardă doi militari. În jurul monumentului se află un alt număr de cavouri în aer liber. Primele trei: I și II sunt comuniști din ilegalitate și III Bujor Gh. m 1964. În jurul monumentului se află Lacul cu ape complet verzi. Apoi am plecat cu bunița și-am răscolit multe anticariate și librării căutînd cărți în limba engleză. Erau multe cărți acolo, dar fiind foarte scumpe tot acolo au rămas. Mi-am cumpărat f multe vederi (15 lei) și un bloc notes (5 lei). Seara, bunița, și așa destul de obosită, a mers la o gardă la spital, iar eu pînă la 22.30 am scris scrisori. Am trimis acasă o vedere cu ”Stadionul 23 august”, lui Stelu o vedere formată din ”4 vederi din București”, o c.p. lui Gherasim Toader (Grănicești) și una lui Olteanu Gheorghe (Nicu) de la Șar.

Vineri 30 – 7 – 65. Zi caldă, frumoasă ca și ieri. Bunița a venit azi dimineață de la spital și a plecat apoi la tanti Cocuța (L.D.: Cocuța  era fiica lui Emilia Oancea, (sora buniței) de la Buzău și sora lui Tanti Mica despre care am mai amintit. Bunița nu avea nici o calificare. Fusese bibliotecară la un spital, apoi a lucrat ”în gărzi”, ca infirmieră). Eu am plecat pe la 9 cu troleibuzul 89 spre centru. Am cumpărat de la Librăria ”Cartea Rusă” cărțile ”Words – How to use them” (10 lei) și ”English Reader”. De la Librăria Academiei am cumpărat ”București – Ghid” (carte cu preț redus de la 36 la 6 lei), carte care are o foarte bună hartă a orașului. De la un chioșc care vindea numai publicații străine am cumpărat ”Rumania Today” (4 lei)  și ”Moscow News” (0, 40 lei!). Am mai cumpărat vederi cu Piața Scînteii (vederi nocturne) și cu Ion Creangă. După masă am întins-o tot singur în oraș. Am mers pînă în capătul liniei 89, am luat-o pe bulevardul Geniului spre ”Librăria Cartea prin Poștă”, însă n-am nimerit și, luînd mașina 37 am ajuns în Piața Palatului. Am intrat la Librăria și la Anticariatul de aici. Mi-am cumpărat 24 vederi din U.S. (6 lei). M-am culcat la 12. Bunița a stat pînă după amiază la Cocuța, iar seara a plecat din nou la gardă. Am pierdut stiloul și tare-mi pare rău.

Sîmbătă 31 VII 1965. Zi toridă. Eu m-am sculat mai tîrziu. Dimineața i-am scris mamei o vedere și o ”vederică”. Am fost pînă la Grădina Botanică și am venit cu durere de cap. După masă m-am dus iar în oraș. Am cumpărat ”Moscow News” și ”Teach to speak English by Speaking”. Spre seară a venit nenea Aurel (soțul tantei Mica) cu mașina și am plecat cu el la ei acasă pe strada Chopin. Am văzut la televizor ”Cireșarii”. Seara, bunița a plecat la spital, iar eu am luat-o spre casă. Poarta era încuiată. Fusese nenea Ricu cu soția și copiii. (L.D.: Aurel sau nenea Ricu, băiatul tantei Tinca. Aceasta a mai avut o fiică (Eugenia) pe care n-am cunoscut-o niciodată. Eugenia  a avut un fiu, Radu, zis Dănuț, cu 6 ani mai mare ca mine, a lucrat ca economist la Fabrica ”Aversa” și care locuiește și acum în București). Am stat iar tîrziu și am citit din cele cumpărate azi. M-am culcat la 1.15.

Duminică 1 august 1965. Am scris o vedere acasă și un plic la ”Rumania Today”. 39 de grade căldură. Am mîncat turkestan. Am stat toată ziua în casă și n-am făcut nimic. Seara, bunița a plecat, ca de obicei, la spital.

Luni 2 august 1965. Dimineața – grozav de cald. La ora 14 s-au înregistrat iar 39 grade. Am fost în oraș și am cumpărat un carnețel (2,50 lei). După amiază a plouat tare și cu multe descărcări electrice. S-a menținut înnourat pînă noaptea. Bunița a fost iar la tanti Mica, unde era și tanti Miluța  și nenea Costel  de la Fundeni, Buzău.(L.D. tanti Miluța era sora buniței și mama celor două fete care locuiau în București: Mica și Cocuța: una era medic, cealaltă farmacist(ă). Nenea Costel era soțul tantei Miluța. Ambele lor familii ocupau un bloc cu un etaj într-un cartier select al Capitalei). Am fost cu tanti Tinca la sifoane. Noaptea la 12 m-am ridicat din pat și am scris o scrisoare la Moscova pentru a-mi trimite vederi și fotografii. Am semnat Dan Cocoșescu. Acum e 12.14 și nu mi-e somn deloc! Dan Cocoșescu

Marți 3 august 1965. (Spațiu gol. Lăsasem trei rînduri pentru a le completa ulterior, dar…)

Miercuri 4 august 1965. Dimineața m-am pornit prin oraș. Am cumpărat ”New Times” (un leu) și ”Korea Today” (un leu). Am pornit să-l caut pe Sandu. Am fost pe 13 decembrie, dincolo de Athenee Palace și de-acolo la Spitalul Colțea. Aici, cu mare greu l-am găsit. S-a bucurat și el. A terminat clasa a X-a. Au apărut manuale de limba engleză. I-am scris mamei o vedere și la Cartea prin Poștă.  (Str Lipscani nr 6, Tudor Vladimirescu, București) (am cerut Dicționar englez – român). A fost popa cu zi-ntîi. La 6 am fost la Colțea și m-am întîlnit cu Sandu. Am luat pe 88 și m-am dat jos la Călin Ion. Am ajuns la dormitoarele lui Sandu. Am mîncat, apoi am văzut la televizor ”Hipnoza” – o grozavă piesă polițistă. Am venit înapoi în oraș și am hoinărit pînă la 12.

Joi 5 august 1965. Zi caldă, ca și ieri. Mi-am cumpărat ”New Times” (nr 26 și 28). Adresa lui Sandu: Str Tunari nr 52, raionul 1 Mai, București. Manualele școlare nu se dau decît prin școli. Seara, bunița s-a dus iar la (z)gardă. Au fost Rodica (?)  și Jean (?). Seara i-am scris mamei. Am încercat să-mi fac mutația, dar m-am lăsat păgubaș. Am primit scrisoare de la mama. ”Dans modern românesc: Stop!” (L.D. Probabil reclamă la un cerc de dans). Azi se împlinește un an de la agresiunea americană în R.D. Vietnam.

Vineri 6 august 1965. 20 de ani de la bombardarea Hiroshimei. Se împlinesc patru ani de la zborul lui Titov în Cosmos. Mi-am petrecut toată ziua în casă. După masă m-am contrazis cu bunița și cu tanti Tinca în privința religiei. Seara, cu multe emoții, am ascultat ”Vorbește Moscova” la tanti Tinca la radio. Spre sfîrșitul emisiunii a dat ”Pentru Druguș Liviu din comuna Grămești scurte date biografice, apoi: transmitem pentru Druguș Liviu un cîntec de Seloviov Sedoi”. A ascultat și coana Steliana (prietena lui tanti Tinca). Bunița avea treabă. Seara am și răspuns la Radio Moscova. Am scris și părinților. A fost azi pe aici dom Budac și am vorbit cu el despre locuință (liceele noi oferă și spațiu locativ).

Sîmbătă 7 august 1965. Dimineața am primit scrisoare de la mama în care-mi spune că a venit Mircea de la Vatra Dornei cu o găleată de afine. Am fost în oraș și am cumpărat ”Moscow News” și ”Soviet Weekly” – printed in London. Am fost pînă la capătul lui 89 (Bdul Marelui Stadion) și am venit înapoi la 13. Seara am fost la televizor la madam Oranstein. Am văzut Teleenciclopedia, Retrospectivă umoristică (o vînătă bătrînă). M-am culcat tîrziu. Bunița a plecat iar la gardă.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!