liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ștefan Afloroaie

Despre pleonasme în etică, amintiri despre (i)moralitatea unui rector ieșean, doctorate ”etice”, critica cercetară despre etica aplicată, voluntariat și un mod sigur de a obține dușmănii sincere de la beneficiarii voluntariatului cercetar pe teme de etică și nu numai


https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10201388805310889&set=gm.10151741128118385&type=1&theater

Link ul de mai sus reprezintă coperta cărții ”Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii” coordonată de Adriana Mihaela Macsut, Ștefan Grosu  și Leria Ileana Boroș.

Dare de seamă pentru modul propriu în care practic și stimulez spiritul critic în cultura română

 Voi încerca, în cele ce urmează, un exercițiu de critică cercetară (termen nou, creat de mine,  azi 5 iunie 2013, utilizat aici pentru prima dată, și care înseamnă analiza critică a unei activități de cercetare, termen similar cu acela de critică literară)  pe  câteva capitole de carte coordonate de  Adriana Mihaela Macsut, Ștefan Grosu și Leria Ileana Boroș. Desigur, voi începe cu începutul, adică cu primul capitol intitulat (neinspirat, zic eu) ”Generalități” și semnat de Adriana Mihaela Macsut (AMM). AMM este fiziciană și doctorandă în filosofie, specializarea etică, adică este o colegă de-a mea de ”suferință”, dacă reamintesc faptul că am fost și eu (un economist cu un doctorat în economie) doctorand în etică în perioada 1996 – 2000 la Universitatea Al I Cuza din Iași, fiind încurajat de conducătorul meu să finalizez teza cât mai repede, deoarece referatele făcute ”aveau miez” (Subsol 1).

Subsol 1. Teza nu a fost finalizată deoarece am depășit cu o lună termenul de predare a ultimului referat și nu am avut 300 de dolari pentru a plăti o amendă imaginată de rectorul de atunci al UAIC Iași, economistul Dumitru Oprea. Am solicitat o audiență la Măria Sa, m-a primit, dar la argumentul meu că nu dispun de o asemenea sumă, mi-a replicat: ”Dar cumnatul?”.  Am rămas fără glas și, în consecință, fără mărețul titlu de doctor în etică. (Încă un moment acut a fost acela generat de tentativa mea de a obține o conducere de doctorat pe domeniul management, tentativă blocată de același personaj public motivat eminamente pecuniar, moment ce a fost relatat de mine pe blogul Ruxandrei Hurezan de la Cluj – aici s-ar impune să dau linkul comentraiului în care am povestit cum se face managementul academic la Iași, dar îmi trebuie ceva timp. Curioșii pot căuta pe blogul numit ”Gazetino”). Oricum cartonul doctoral în sine nu mă interesa, dar de atunci încoace citesc și scriu îndeosebi pe acest segment de cunoaștere numit Etică. Finalul notei de subsol 1.

Nu mică mi-a fost mirarea să observ că variațiuni ale Metodologiei Scop Mijloc – MSM –   (esența tezei de doctorat în economie despre radicalismul economic american, titlu obținut în 1996, dar și cadrul conceptual al tezei pentru obținerea titlului de doctor în etică) circulau cu nonșalanță în spațiul public (atât în țară cât și în străinătate), evident fără indicarea sursei, ideile nebucurându-se de protejare prin dreptul de proprietate intelectuală. O oarecare similitudine cu MSM  mi-au părut că au și unele articole semnate de Adriana Macsut, dar nu m-am simțit ”furat”, ci mai mult bucuros că ideile mele circulă. Chiar negarea acestor idei înseamnă tot o raportare la MSM care, cel puțin teoretic, ar fi putut fi consemnată.

Apariția volumului coordonat de Adriana Macsut , Ștefan Grosu și  Leria Ileana Boroș mi-a stârnit în mod special curiozitatea de a vedea și alte opinii pe teme de etică aplicată la varii domenii. Am acceptat cu bucurie să fac o recenzie a acestui volum, iar coordonatorii au avut marea amabilitate de a-mi pune la dispoziție textul pdf al întregii lucrări, pentru care le mulțumesc public aici. Comentariile mele acidulate la adresa altor producții editoriale i-a pus în gardă pe doi dintre coordonatorii-autori, aceștia scriindu-mi că se așteaptă la critici la fel de acide.

O spun acum pentru toți autorii recenzați că aciditatea criticilor mele este dublu motivată: mai întâi, nu suport mimarea efortului de cercetare sau realizarea de cărți care să asigure (doar) numărul de pagini (puncte) cerut(e) de criteriile de promovare (ah, cariera!). Această mimare de efort autentic este, de fapt, consecința unei accelerări în derularea etapelor cercetării, ca să nu spun că, uneori, se sare, cu nonșalanță, peste etape întregi de cercetare, trcându-se rapid la distribuirea textului în spațiul public. Din păcate, întotdeauna graba strică treaba… Rezultatele grăbirii accelerate nasc, inevitabil, neglijențe stilistice, lingvistice, gramaticale, ortografice, de punctuație și, desigur, de conținut. Tocmai aceste neglijențe sunt ironizate, criticate sau întâmpinate cu propuneri de refacere în ediții viitoare. Desigur, subliniez asta, nu mă consider un gânditor infailibil și imun la erori (inclusive de evaluare), nu dețin adevăruri ultime și irefutabile. Dimpotrivă, știind că avem, cu toții, mereu de învățat, dau drumul la critici  și în scop deliberat provocator, sperând să fiu și eu tratat cu aceeași măsură, adică cu observații pertinente și critici pe măsură, plus propuneri de îmbunătățire. Din păcate, spiritul critic la noi este rara avis, iar criticile sincere, voitoare de bine și de creșteri calitative sunt percepute ca atacuri la persoană, probe ale ”facerii pe deșteptul”, sau moduri perverse de autobăgare în seamă, uitând că ”toți suntem oameni și avem de câștigat o pâine”, cum susțin carieriștii și amatorii de notorietate obținută cu orice preț…  De aici și supărarea generată de devoalarea nemiloasă a plagiatorilor care se apără cu ineptul argument: ”lasă bre că șim noi că cărțile din cărți se fac”. O fi și asta o modalitate de a construi o carieră (șubredă), dar practica furăciunii de idei se produce, în consecință, cu nonșalanță în țărișoara  noastră mioritică, afundată în mentalități feudale aproape imposibil de schimbat și care fac din visul european/ occidental un tărâm tot mai îndepărtat. Așadar, critic pentru că am ce critica și critic ca să fiu și eu criticat pentru eventuale erori de raționament sau pentru imaginații idealiste prea avântate.

Cu aceste precizări (făcute în varii forme în multe dintre recenziile publicate pe site ul www.liviudrugus.wordpress.com ) sper să mă fac mai bine înțeles atît de către autorii recenzați/ criticați, cât și de către ceilalți cititori care nimeresc întâmplător pe acest blog. Și încă un lucru: aloc timp suficient de generos lecturării de cărți și articole precum și recenzării lor critice pentru că în acest mod îmi afirm și chiar consolidez ideile mele anterioare, dar avansez și idei noi – stimulat fiind de ideile cu care intru în dialog. Adesea formulez idei care pot fi interesante și chiar importante, dar nu mai aștept momentul ca aceste idei să facă miezul unui articol sau a unei cărți, așa încât prefer ca ideea să fie lansată, convins fiind că se vor găsi dezvoltatori de idei, după modelul dezvoltatorilor imobiliari…  Nu cunosc personal și direct  pe niciunul dintre cei trei coordonatori și nici pe vreunul dintre autorii capitolelor care alcătuiesc cartea, am însă dialog (pe FB, desigur) cu doi dintre aceștia, Adriana Macsut și Ștefan Grosu, și sper ca dialogul să continue și după publicarea acestei recenzii pe spațiile vaste ale blogurilor și rețelelor de comunicare.

Pentru o mai bună orientare în economia cărții redau și cuprinsul (care sugerează și lungimea/ scurtimea capitolelor și subcapitolelor, precum și paginile din carte la care se fac referirile mele critice:

Cuprins

SorinTudorMaxim  Cuvânt înainte……………………………………………………………..7

Principele Radu al României Cuvânt introductiv. Partea noastră de răspundere……….11

I Generalități Adriana Mihaela Macsut

I.1Etica în cheie accesibilă……………………………………………13

I.2 Aspecte etice în lumea contemporană………………..Ștefan Grosu …….. 14

I.3 Excursus despre etica aplicată………………………………..18

II Etică și instituționalism   Adriana Mihaela Macsut

II.1Analiza economică în instituții sub aspect filosofic ….21

II.2Despre principiul toleranței  Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu……………….26

II.3 Definirea voluntariatului ca activitate etică Loredana Terec-Vlad și Daniel Terec-Vlad…  .28

II.4 Auditului etic în cultura organizatională………………..33

II.5 Cultură și ideologie în organizații Leria Ileana Boroș………………………….38

II.6 Etica în audit şi auditul culturii etice……………………..47

II.7 Etică, leadership și cultură organizațională …………..49

III Coduri etice    Leria Ileana Boroș

III.1 Codul de etică al învăţământului preuniversitar, analiza proiectului supus dezbaterii publice………………….65

III.2 Modelul numeric de clasificare a codurilor etice……75

III.3 Orientarea principiistă a codului deontologic al psihologilor din România  Leria Boroș, Ștefan Grosu și Adriana Macsut…………………………………………87

III.4 Codul etic al organizatorilor activităţilor de voluntariat

analiza documentului şi propuneri de îmbunătăţire – …..96

IV Etică și afaceri         Adriana Mihaela Macsut

IV.1Excursus despre etica în afaceri Leria Ileana Boroș…108

IV.2 Conceptul de stakeholder în etica afacerilor…………111

IV.3 Despre venitul universal de bază în catolicism  Ștefan Grosu……..117

IV.4 Despre valoarea muncii în Rerum Novarum…………123

IV.5 Amenințarea economiei radicale…………………………127

IV.6 Nevoia de responsabilitatea morală în afaceri? Narcisa Loredana Posteucă și Marius Costel Eși……………………………………………………………………………………..131

IV.7 Ipostaze etice la nivelul organizaţiei de afaceri……134

V Bioetică    Ana Moisoiu Atodiresei

V.1Etici antropocentrice și anti-antropocentrice Adriana Mihaela Macsut…………149

Adriana Mihaela Macsut

V.2 Aspecte epistemologice în bioetică Ștefan Grosu………………………..154

V.3 Aspecte meta-etice în bioetică………………………………158

VI  Despre limite în etică și filosofie   Daniela Stănciulescu

VI.1 Excursus în hermeneutica filosofică…………………….170

VI.2 Pragmatica discursului religios Corneliu Robert Sîrghea………………………186

VI.3 De limbajul wittgensteinan la neuropsihologie  Ionuț Adrian Rădulescu…195

VI.4 Mesajul subliminal în publicitate  Ștefan Grosu             ………………………..213

VI.5 Singularitatea încotro?……………………………………….219

(LD 1. Generalitățile nu înseamnă banalități, iar opiniile cercetare nu ar trebui să coincidă cu cele populare. Accesibil nu înseamnă facil, iar etica este (doar) discursul (teoretic) despre moralitate, adică despre comportamentul uman generat de gândire, simțire și acțiune. Va accepta oare autoarea acestui capitol de carte că management = moralitate/ comportament uman, iar Management = Etică?)

Voi începe cu capitolul introductiv semnat de Adriana Mihaela Macsut, autoare care se sacrifică (excesiv, cred eu) pe altarul carierei, promovând, în acest capitol, o presupusă ”etică în cheie accesibilă”, de fapt  o etică confuzivă, normativă și chiar imperativă, dar vetustă prin atașarea forțată, în vremuri postmoderne, a unor valori actuale la vetustele valori ale modernității. Deoarece, până la urmă, fiecare are propria înțelegere a unei etici presupuse a fi (general) acceptată (și) de către ceilalți, a avea un punct de vedere personal nu este chiar un lucru rău, dar terminologia utilizată trebuie clar explicitată, definită, descrisă și exemplificată. În ultimă instanță, există tot atâtea etici posibile câte școli de gândire etică există. În tentativa de a declașa un dialog și de a face clar vizibile deosebirile de opinii între autor și recenzor voi prelua unele pasaje mai importante/ definitorii pentru economia ideilor capitolului introductiv, intercalând punctul meu de vedere punând paranteze care încep cu LD:, așteptând, desigur, răspunsuri punctuale din partea autoarei la aceste nedumeriri sau observații. Voi preciza pagina de carte la care se găsește paragraful preluat și intercalat cu observații, subliniind cuvintele mele pentru a nu permite confundarea lor cu cuvintele din textul autoarei. În acest mod, cititorul răbdător are trei variante de acțiune (desigur, le poate aplica succesiv pe toate trei): a) să citească textul autoarei ignorând parantezele inserate în text; b) să citească textul autoarei inclusiv cu parantezele mele; c) să citească doar parantezele, în ideea formulării unor reacții/ răspunsuri/ replici.

Pagina 13: ”Fiecare om își stabilește în viața țeluri de atins  precum și  interese personale. (LD: există deosebiri între țeluri și interesele personale? Nu cumva interesele personale se regăsec pe deplin în țelurile/ scopurile propuse?). Sunt însa și scopuri intermediare (LD: acestea sunt altceva decât ”țeluri de atins”? Personal am optat, în MSM, pentru o descriere generalizată și compactă a scopurilor, stabilite și definite DOAR în funcție de mijloace) care constituie mijloace utilizate în vederea unor țeluri finale (LD: astea sunt, probabil, țelurile de atins, cele diferite de interesele personale. Dincolo de terminologia confuzivă, aceste două prime propoziții redau o parte a esenței MSM – o teorie relativistă, subiectivistă, individualistă, adică una eminamente postmodernă) cum ar fi construirea unei cariere (LD: studenții dau, de regulă, ca exemplu de scop personal ”obținerea unei diplome”, iar autoarea își devoalează scopul scrierii acestui capitol și al coordonării acestei cărți: construirea unei cariere) . În viața scopul nu scuza în niciun caz mijloacele, (LD: autoarea cade în capcana negării radicale a gândirii unuia dintre cei mai importanți eticieni, politicieni și manageri ai lumii, Niccolo Machiavelli, atitudine ce ține mai degrabă de o percepție populară/ vulgară a doctrinei machiavelliene. Totodată, autoarea se contrazice: chiar scrierea acestui articol este scuzată de dorința ardentă de a construi o carieră…Deci, se probează efectiv și activ că ”scopul scuză mijloacele”)  adica este lipsit de etica (LD: etică = discurs despre moralitate, despre comportamentul uman; pentru mine, un om lipsit de etică este acela care nu discută despre moralitate. Oamenii au comportamente specifice, respectiv au o anumită moralitate, indiferent dacă este acceptată sau nu de către societate/ semeni)  omul care calca totul în picioare spre a-și cladi o cariera (LD: autoarea își face autocritica: pentru a-și clădi cariera academică ea calcă în picioare, fără milă, timp personal de odihnă, timp de distracții, petreceri cu prietenii sau cu familia, ceea ce, în sine nu este deloc condamnabil. Condamnabil/ criticabil poate fi faptul de a irosi aceste resurse și de a nu-și atinge scopul propus). – el nu este nicidecum model credibil în societate, ci este doar eventual temut daca ajunge sa dobândeasca putere economica, dar nu va fi niciodata respectat. Societatea umana nu poate ființa decât în relație cu eu-celalalt pentru ca toți oamenii, chiar daca vor și chiar daca nu vor (LD: și cu autiștii ce facem?), sunt condamnați sa traiasca în koinonia” (LD: fiind vorba despre prezentare unei ”etici în cheie accesibilă”, cred că era firesc ca termenul grecesc să fie explicitat. Iată explicația la http://en.wikipedia.org/wiki/Koinonia, termenul în cauză însemnând comunitate, comuniune, împreună participare la viața societății umane. Cred că termenul românesc ”cununie” poate proveni de aici).

”Dar dincolo de acest domeniu (LD: care domeniu?) care ține de viața personală, mai există și conduita morală ce se referă la precepte morale (LD: contest aici aserțiunea că ”conduita morală se referă la precepte morale”. În primul rând, moralitatea se referă la orice fel de conduită/ comportament, iar sintagma ”conduită morală” este una pleonastică devreme ce moral se referă la conduită. Preceptele există doar în etica normativistă – sursa primă a reglementării juridice) precum ar fi să nu ucizi, să nu furi, să nu îți uiti cuvântul dat și chiar să îți plătești impozitul, iar în acest sens, însuși Isus Cristos spunea să se dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. (LD: se adresează autoarea strict segmentului de credicioși creștini? Ce facem cu credincioșii de alte confesiuni, dar și cu credincioșii atei?). Se configurează aici (LD: unde aici?, deoarece până acum s-a conturat doar  ideea necesității unei etici înalt normative) un domeniu care face parte din etica aplicată (va fi explicat mai târziu termenul) și care se numește etica afacerilor, domeniu care devenea o cerință socială la începtul (LD: începutul) secolului XX când se manifesta capitalismul sălbatic ce  urmărea îmbogățirea cu orice preț. (LD: unde se manifesta acest capitalism sălbatic? În România, în Europa, în țările creștine?, în lume?). În acest context, a apărut doctrina socială catolică (LD: cunoaște autoarea niște inițiatori, precursori, promotori ai catolicismului social, vreun eveniment care a marcat aceste începuturi, o localizare geografică? Consider că este obligatorie o asemenea localizare în timp sși spațiu a unei doctrine) care susținea principii de bază într-un stat de drept precum venitul minim garantat, dreptul la repausul duminical. Chiar și astăzi există această tendință: un capitalist sălbatic și implicit imoral (LD: imoral = o persoană care nu se comportă, care nu are o conduită, probabil un om mort….) va impune angajaților un program infernal de lucru și le va oferi un salariu de mizerie. (LD: ”program infernal” și ”salariu de mizerie” sunt termeni extrași mai degrabă din texte sindicaliste sau chiar marxiste, și nu prea au ce căuta într-o publicație cu pretenții de ”științificitate”). Capitaliștii sălbatici sunt oameni de afaceri așa numiți libertarieni (LD: libertarienii nu sunt oameni de afaceri, ci sunt doctrinari ai unei concepții economice bazată pe libertatea individului de a fi sclav sau stăpân. Pe pagina mea de Facebook la rubrica Political vision scrie doar atât: libertarian, dar nu am și nu am avut afaceri, fiind mereu doar un salariat, la stat sau la privat. Identificarea gânditorilor libertarieni cu capitaliștii sălbatici este, cel puțin, un abuz terminologic) care cer angajaților lor un  program de lucru zilnic de 12 ore, fară nicio zi liberă. Ei sunt setoși de îmbogățire și anarhiști, iar în acest sens, chiar întocmesc organizații neguvernamentale prin care îndeamnă la nerespectarea Codului Muncii și a Codului Fiscal (LD: în calitatea mea de libertarian nu mă simt deloc nici ”setos de putere” și nici ”anarhist”. Probabil autoarea se referă la Mișcarea Antitaxe inițiată și promovată de Mihai Giurgea, această mișcare fiind înregistrată legal la instituțiile de specialitate ale statului român. Observ ca se pune semnul egal intre maxicorporatiile care domina lumea si ideologia corporatista. Cred ca libertarienii sunt mai prezenti în antreprenoriatul mic si mijlociu, care clameaza libertatea de a patrunde pe piață. Megatransnaționalele clameaza si ele libertatea de a ramane giganți, dar sunt și o frână în calea liberei inițiative. Capitalismul liberal și capitalismul corporativ sunt la fel de diferite ca socialismul aplicat de Hitler și cel aplicat de Stalin. Deși au esențe identice, formele și consecințele sunt diferite).

Etica   reprezintă   o   ramură   a   filosofiei   care   studiază conduita morală. (LD: dacă se scria că Etica studiază (doar) conduita era mai bine, cred eu. Am mai spus, ”conduită morală” este o exprimare pleonastică deoarece moralitatea se referă la conduită/ comportament. A afirma că X este un tip moral nu înseamnă că este un bun creștin, un bun specialist, un bun familist sau un bun fotbalist, ci înseamnă că poate fi și un bun fundamentalist musulman, un bun specialist în fraude fiscale, un bun familist gay, sau un bun fotbalist care reușește să faulteze fără să fie văzut de arbitri. Așadar moral înseamnă că faci referire la comportamentul cuiva, fără a face presupoziții că alții gândesc exact ca tine despre cât de agreabil sau nu este acel comportament. ). Se împarte în două părți: etica normativă și meta-etica. La randul ei, etica normativă se divide în două subdomenii: teoriile etice și etica aplicată (LD: autoarea încadrează, abuziv, teoriile etice și etica aplicată în cadrul eticii normative. Și eicile nenormative au teorii și aplicații etice!). Teoriile etice oferă răspunsuri la întrebări existenţiale de genul: ce este corect din punct de vedere moral, când este o acțiune bună sau rea, care sunt  valorile  sau  principiile  la  care  trebuie  să  adere  o persoană. Etica aplicata, apărută în anii ”60 în SUA, în contextul mișcării de emancipare a femeilor și al mișcărilor contra discrimării rasiale. (LD: fraza anterioară este incompletă/ neterminată. Totodată, informația oferită este incompletă prin omiterea numelor care au promovat feminismul și antirasismul. În realitate, autoarea se referă la mișacrea radicalilor de stânga din SUA, o mișcare marxiană dar puternic antisovietică, curentul doctrinar numit radicalism de stânga american făcând obiectul tezei mele de doctorat (cu titlul ”Radicalismul economic de stânga. Cazul SUA”. elaborată în perioada 1976-1996). Se dezbat aici probleme morale specifice precum avortul, pedeapsa cu moartea, protecţia mediului, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, drogurile, prostituția etc. Denumirea însăși arată faptul că este vorba de încercări de punere în practică a unor teorii etice precum etica legii naturale (sau altfel spus morala naturală), kantismul, utilitarismul. Începând cu anii ”70  apare în cadrul eticii aplicate un nou domeniu numit bioetică impus de nevoia de conduită morală în cercetarea și practica medicală. (LD: oare fondatorii bioeticii nu ar trebui, și ei, menționați?). Meta- etica are drept scop studierea naturii etice (LD: poate autoarea a dorit să afirme ”studierea naturii eticii”) și de exemplu pune întrebări cum ar fi: care este coduita corectă în momentul în care o acțiune este morală sau imorală, există adevăruri etice universale sau acestea sunt relative în funcție de individ și mediul cultural, o acțiune trebuie descrisă obiectiv sau subiectiv? (LD: ”moral” și ”imoral” sunt folosiți aici în locul termenilor ”acceptabil” și ”inacceptabil”. Consideră că această substituire termenologică este forțată deoarece ”moral” se referă la orice tip de conduită, iar ”imoral” nu are obiect pentru că nu există ”comportamente fără comportament”. Plus de asta, ”descriere obiectivă” nu poate exista, orice opinie fiind subiestivă atât timp cât este emisă de către un subiect oarecare. Prin urmare, expresia ”descriere subiectivă” este tautologică, de vreme ce orice descriere este rodul subiectivității umane, a subiecților umani adică)).

I.2 Aspecte etice  în lumea contemporană

Totul se rupe și totul se sparge și lumea întreagă pare că se prăbușește în haos sub povara unui relativism al cunoașterii în care totul pare posibil și totul pare imposibil, iar atunci se manifestă  relativismul  ,,cunoaşterii,  fapt  ce  a  subminat credibilitatea exerciţiului intelectual de natură ştiinţifică” (LD: pentru ușurința urmăririi referințelor voi ridica aceste referințe de la subsolul paginii în text. Cred că se impuneau mai multe precizări referențiale cum ar fi localitatea și paginile de revistă la care apare acest articol.  Cosmin  Marinescu,  ,,Economistul  recent  –  între  relativismul ştiinţific şi recursul la etică”, în Revista Oeconomica, 2009). Se pune atunci întrebarea dacă mai este cu putință etica în această lume haotică! (LD: autoarea se contrazice prin această întrebare deoarece etica este doar discurs despre comportamentul uman, astfel încât oricât de haotică ar fi lumea, comportamentul acesteia va face oricând obiectul discursului etic. Ba chiar cu cât lumea este mai complexă, dinamică, schimbătoare, haotică cu atât mai necesar este discursul despre moralitate – adică Etica -, respectiv despre comportamentele umane în noile contexte). Nu se poate da un un răspuns tranșant dar se poate afirma că se prefigurează  o situaţie paradoxală prin care „etica este pretutindeni revendicată dar, în fiecare sferă a vieţii sociale, proliferează noi morale, fondate pe imperative inedite ce par să se sustragă unor repere universale” (Sorin Tudor Maxim, Etica în afaceri, curs, Universitatea Ştefan Cel Mare, Suceava, 2013, manuscris) (LD: virgula dintre ”sociale” și ”proliferează” este în plus…. Pentru profesorul conducător de doctorat în specialitatea Etică, Sorin Tudor Maxim, apare ca o nedumerire lipsa reperelor universale. Invocarea necesității unor asemenea repere provine din ideologia normativistă, dirijistă, reglementatoare promovată de autor. Observ că genul acesta de discurs prin care autorul eludează denumirea doctrinei sau ideologiei pe care o promovează este nu doar agreat, ci și practicat de autorii celorlalte capitole. Consider că o asemenea pretenție de a prezenta o doctrină oarecare ca fiind un mod de gândire general uman este total nejustificată. Dorința de reglementare rigidă și ”universală” ar putea coincide cu interesele ideologiilor totalitare, mari amatoare de reglementări ”universale”, un exemplu recent fiind bolșevismul sovietic îmbrăcat în frazeologie marxistă). Se conturează, astfel, lumea postmodernă care suferă de o criză a principiilor (LD: corect ar fi să se fi scris că lumea postmodernă suferă din cauza dispariției principiilor care au caracterizat modernitatea. Este firesc ca o nouă perioadă istorică să aibă alte repere morale, alte principii așezate la baza comportamentului uman). Apare o dilemă legată de acest cadru postmodern: ,,cum se… scrie academic despre un curent aflat încă în desfăşurare,… din moment ce cunoaşterea certă nu se poate obţine decât după ce obiectul său este bine cristalizat?” (Camelia   Grădinaru,   Discursul   filosofic   postmodern.   Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, p. 10). (LD: dilema înseamnă alegerea între două opțiuni posibile. Or, în fraza anterioară găsim doar o întrebare…). În contextul postmodern   există   un   pluralism   conceptual   la   nivelul valorilor,   opiniilor   despre   lume   și   viaţă,   moralităţii   şi practicilor religioase. (Salomeea Popoviciu, Pluralismul religios postmodern, 2007, teza de doctorat, rezumat, manuscris, p. 3). (LD: referențialitate incompletă. Unde se poate găsi și consulta această teză? Sub aspectul conținutului, criticarea existenței unui pluralism conceptual este un semn că nu valorile postmodernității, ci cele ale democrației și statului de drept sunt considerate a fi demne de criticat). Totuși chiar în acest câmp al crizei principiilor se impun normele morale ,,care definesc binele, atât sub aspectul valorii cât şi sub aspectul datoriei, astfel încât omul să cunoască atât situaţiile dezirabile cât şi pe cele reprobabile” (Salomeea Popoviciu, Pluralismul religios postmodern, 2007,  teza de doctorat, rezumat, manuscris, p. 3). (LD: din nou: unde s-a elaborat și unde se găsește această teză?). Așadar un loc aparte îl ocupă binele, ,,o valoare morală  dorită,  dar  cu  toate  acestea  problema  structurii  şi naturii valorilor morale cunoaşte diferenţe semnificative, conturându-se soluţii precum cele oferite de egoismul etic, relativism, etica  poruncii    divine,   etica    naturală, sau emotivismul” (Ibidem). În aceste condiții, se conturează necesitatea unui pluralism etic prin care să se fundamentaze ,,societatea postmoralistă” (Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei: Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 21), lipsită ,,de predicile maximaliste şi care nu acordă credit decât normelor nedureroase ale vieţii etice” (Ibidem). Rezultă, astfel, nevoia unui demers meta-etic: prin care se cristalizează ,,prezența unei particularități distinctive a limbajului moralei, fără a cărei cercetare și cunoaștere, teoria moralei, respectiv etica, se condamnă la o continuă ezitare între facticitate și speculație metafizică” (Niculae Bellu, ,,Cuvânt înainte”, în Svetozar Stojanovic, Meta-etica contemporană, vol. I, Editura Științifică, București, 1971, p. I). (LD: După ce se plânge de existența unui pluralism conceptual, acum autoarea pledează în favoarea ”necesității unui pluralism etic”. Evident, pluralismul etic presupune și pluralism conceptual!). Rămâne însă presupoziția morală „liberă a comprehensiunii,… dezlegată de… supoziţii“ (Ştefan Afloroaei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 10). (LD: greu de înțeles ce înseamnă ”presupoziția … dezlegată de supoziții”). Totuși în acest cadru postmodern, destul de liber, apare neliniștea metafizică generată de criza principiilor și astfel se restituie eticii semnificația inițială printr-o gândire orientată ,,spre un punct de vedere al transcendenţei şi spre relaţia cu o realitate transcendentă” (Sorin Tudor Maxim, op. cit.). Se conturează, astfel, o întoarcere la Mitul Peșterii care dovedește (LD: miturile nu dovedesc nimic, ele doar sugerează….) că există încă o ordine ,,a comportamentului oamenilor… în sfera sensibilului şi a devenirii” (Ibidem) și implicit în câmpul devenirii postmoderne. Schiţarea cadrului istoric pentru doxa platoniciană duce la concluzia că oamenii actuali sunt frământaţi de aceleaşi întrebări  (LD: ca) cei  din  vechime. (Adriana Mihaela Macsut, Doxa în concepția lui Platon, 2013, manuscris, p. 13). Transcendența  omului contemporan este legată în egală măsură de vechile întrebări metafizice  și de singularitate, iar în acest sens, este sugestiv filmul Transcendent Man care arată că în cercetarea actuală se ,,transcende biologia” (,,Omul  transcendental  2009”,  în  documentare.digitalarena.ro, 09.05.2013, 15:18:39). În această lume postmodernă a crizei de  principii  fiecare  om  devine  fiul  rispitor  care  trăiește ,,fascinația transcenderii codului” uman. (Andrei  Pleșu,  Minima  Moralia.  Elemente  pentru  o    etică  a intervalului, Editura Humanitas, București, 1994, p. 12). Dar acest  om nu poate ființa izolat și în aceste condiții relațiile inter-umane există doar prin raportul eu-celălat: ,,responsabilitatea faţă de Celălalt nu este accidentul care i se întâmplă subiectului, ci precede în el Esenţa, n-a aşteptat libertatea sau angajamentul pentru Celălalt” (Emanuel Lévinas,   Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, Kluver Academie, Nijhoff, 1974, p. 126). (LD: trebuie precizat că traducerea aparține autoarei devreme ce se citează o lucrare publicată în altă limbă. Acest capitol, încheiat cu un citat, nu are o concluzie și un punct de vedere clar conturat al autoarei).

Bibliografie

Afloroaei, Ștefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994.

Bellu,  Nicolae,  ,,Cuvânt  înainte”,  în  Svetozar  Stojanovic, Meta-etica contemporană, traducător S. Dragan, prezentarea grafică Val Munteanu, vol. I, Editura Științifică, București, 1971.

Grădinaru,  Camelia,  Discursul  filosofic  postmodern.  Cazul Baudrillard,  Editura Institutul European, Iași, 2010.

Lévinas   Emmanuel,   Autrement   qu’être   ou   au-delà   de l’essence, Kluver Academie, Nijhoff, 1974.

Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei: Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,  traducere şi prefaţă de Victor- Dinu Vlădescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

Macsut,  Adriana,  Mihaela  Doxa  în  concepția  lui  Platon, 2013, manuscris.

Marinescu, Cosmin, ,,Economistul recent – între relativismul ştiinţific şi recursul la etică”, în Revista Oeconomica, 2009.

Maxim,  Sorin,  Tudor,  Etica  în  afaceri,  curs,  Universitatea Ștefan Cel mare, Suceava, 2013, manuscris.

,,Omul transcendental 2009”, în documentare.digitalarena.ro.

Pleșu, Andrei,  Minima Moralia. Elemente pentru o  etică a intervalului,  Editura Humanitas, București, 1994.

I.3 Excursus despre etica aplicată

Ștefan Grosu

Etica aplicată reprezintă o sintagmă mult vehiculată și în acest sens se impune o definire a ei: ea se revendică a fi un domeniu multi-disciplinar contemporan care are în vedere cercetarea sub aspect filosofic a problematicilor din domeniul vieții private și publice și care apoi sunt supuse judecății morale. (LD: nu se dă o definiție, ci o descriere a ceea ce este, în general, Etica). Așadar câmpul eticii aplicate este complex și viu disputat în lumea actuală, iar problemele abordate privesc avortul, pedeapsa capitală, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, consumul de droguri, prostituția, căsătoria între homosexuali, mediul înconjurător, copyright-ul, opensource vs. software comercial fiind deci un câmp plurisdiscplinar de studiu. (Encyclopedia  of  Applied  Ethics,  London  Academic  Press, Printbook, London 1997, p. 183.) (LD: în opinia mea, sintagma ”Etică aplicată” este o supralicitare a caracterului aplicativ al Eticii, respectiv al concluziilor generate de dialogurl discursurilor despre conduita umană. Etica este, prin excelență, discurs teoretic cu referire la comportamentul oamenilor în situații concrete și evaluarea acestora prin prisma unor idealuri sau interese umane cu care evaluatorul se află în acord. Faptul că Etica își extrage principiile și opiniile din comportamentul concret, practic al omului nu înseamnă că Etica a devenit ”aplicată”. În opinia mea sintagma de Etică aplicată este un termen eufemistic pentru normativismul etic și nimic mai mult.).

În ceea ce privește etimologia, numele de etică aplicată este sugestiv simbolizând: ,,credinţa metodologică iniţială: era vorba despre încercări de aplicare a marilor teorii etice…   a kantianismului şi utilitarismului, dar şi a teoriei legii naturale sau a neoaristotelismului) la controversele ce stârneau valuri în opinia publică americană a epocii” (Valentin Mureșean, ,,Este Etica aplicată o aplicare a eticii?”, în Revista de Filosofie Analitică, iulie-decembrie 2007, p. 70). (LD: autorul confundă etimologia cu interpretarea unui termen/ a unei sintagme. Etimologia este un demers pur lingvistic, iar interpretarea unei denumiri este un demers pur hermeneutic. Așadar, în loc să explice etimologia, autorul se apucă de hermeneutică). Se poate spune că filosofii moraliști au fost preocupați încă din antichitate de etica aplicată dar termenul s-a impus abia în anii ”60, iar contextul conceptualizării ,,a fost acela al marilor schimbări… provocate de mişcările pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare,… războiul din Vietnam,… marile tulburări studenţeşti  şi…  militantismul  societăţii  civile  pentru eliberarea    femeilor” (ibidem).  (LD: aceste teme sunt lansate și studiate de către radicalismul american de stânga, ideologie marxiană încă activă și în zilele noastre, dar mult atenuată ca impact. Consider că autorul ar trebui să facă, în carte, aceste precizări de natură ideologică). În  anii  ”70  nucleul  eticii  aplicate devine bioetica impusă instituţional de practica medicală şi cercetărea ştiinţifică. sens apar de abia după 1989 și se pune ,,mai degrabă problema responsabilităţii colective sau individuale pentru colaborarea cu Securitatea, problema   vinei   în   comunism   şi   a   corupţiei   sistemului politic” (ibidem, p. 73). (LD: fraza este lipsită de sens, posibil și datorită pierderii de text prin copiere. Nu am cartea în față pentru a verifica dacă textul apare la fel și în carte, dar, în forma găsită de mine în pdf ul trimis de către cei doi coordonatori, fraza este lipsită de sens și de logică). Apare atunci o criza morală autohtonă agravată datorită: liderilor   politici incapabili să zidească proiecte durabile, legilor votate din motive electorale sau pentru interesele de grup precum și prevederilor fiscale restrictive aplicate în momente greșite. (Principele  Radu  al  României,  Provizoratul  istoric,  Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 99 – 102). Așadar nu există o dezbatere principiistă și rămâne ca un leitmotiv întrebarea pe ce direcție trebuie îndreptat studiul de etică aplicată pe tărâm autohton: ,,provocarea constă în a „produce  principii‟ care nu numai că ar trebui să corespundă unor situaţii reale, dar ar trebui să aibă un sens” (D. Crăciun, V. Morar, V. Macoviciuc, Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 25). Această lipsă de dezbatere principiistă aruncă societatea românească într-o stare de provizorat, iar atunci etica tradițională devine incapabilă să răspundă ,,problemelor ridicate de puterile pe care omul le-a dobândit” (Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001, p. 176). Acest haos moral  impune  fundamentarea  responsabilităţii  morale  cu menirea ,,de a ţine mereu trează o conştiinţă îngrijorată” (Ibidem) prin care se cristalizează o cercetare numită  ,,etică prospectivă, o nouă dimensiune a discursului teoretic” (Ibidem), orientată nu spre descrierea ,,unei lumi care nu este încă, dar care ar putea fi” (Ibidem, p.28). Etica prospectivă devine, astfel, zona teoretică, iar cadrul practic este conturat prin etica aplicată. (LD: concluzia este, așadar, aceea că etica aplicată nu este altceva decît cadrul teoretic al practicii cotidiene, generând o contradicție în termeni despre care am scris mai sus).   (LD: un subcapitol cu lungimea impresionantă de … o pagină nu cred că se justifică. Aceasta cu atât mai mult cu cât se dezbat două probleme importante: definirea conceptului de etică aplicată și devenirea istorică a acestui concept din antichitate până în zilele noastre. Acest capitol, fundamental pentru înțelegerea conceptului de etică se aplicată putea lesne întinde pe câteva zeci de pagini. Trimiterea autoarei la haosul moral din contemporaneitatea imediată îmi întărește convingerea că, sub aspectul mentalităților și al ideologiilor portante ale acestor mentalități, România se află, în continuarea comunismului totalitar/ dictatorial, respectiv în faza feudalismului târziu, precapitalist.  Corupția endemică din societatea românească se alimentează din ”obiceiurile (feudale ale) pământului”, alături de șpagă/ mită/ ciubuc/ peșcheș/ temenele etc. toate acestea blocând aducerea României la mentalitatea occidentală postcapitalistă, postindustrială și postmodernă).

Bibliografie

Crăciun  D.,  V.  Morar,  V.  Macoviciuc,  Etica  afacerilor, Editura  Paideia, Bucureşti, 2005.

Maxim, Sorin Tudor,  Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001.

Mureșean, Valentin, ,,Este Etica aplicată o aplicare a eticii”, în Revista de Filosofie Analitică, iulie-decembrie, 2007.

Principele  Radu  al  României,  Provizoratul  istoric,  Editura Polirom, Iaşi, 2010.

 

(LD:  2. O viziune instituționalistă asupra eticului și economicului)

 

II Etică și instituționalism

 

II.1 Analiza economică în instituții sub aspect filosofic (Studiul a pornit de la Ștefan Grosu, Adriana Mihaela Macsut, ,,Aspecte filosofice ale analizei economice a instituțiilor”, în Daily Business, 17 februarie 2013)

Adriana Mihaela Macsut

Ideea generală (LD: idee despre ce?) este că filosofia reprezintă doar un fel de inițiere (LD: inițiere în ce?) într-un turn de fildeș izolat de societate. Este timpul ca filosofia să coboare din acest turn de fildeș (LD: în subcapitolul anterior Ștefan Grosu scria că etica aplicată, adică cea coborâtă din turnul de fildeș, are rădăcini în antichitate și este deja o prezență vizibilă începând din anii 60) și să aibă un aport la soluționarea crizei financiare și de valori în care se zbate actualmente omenirea. (LD: Ideea ca filosofia să soluționeze criza financiară este de o originalitate absolută. Oricât de terestru ar fi acel ipotetic filosof rezolvitor de crize finaciare, modalitatea concretă este aruncată în grădina… doctrinarilor, adică tocmai a celor cărora le lipsește spiritul practic… Iar ciudățeniile sunt abia la început…) Filosoful coborât din turnul de fildeș conchide că această criză are ca punct de plecare o disoluție a instituțiilor și atunci punctul de plecare într-o analiză economică ar fi că instituțiile sunt ,,constructii sociale” (Mihail  Radu  Solcan,  Teoria  generală  a  instituțiilor,  curs, Facultatea de Filosofie, Universitatea București, manuscris). (LD: Așadar, punctul de plecare în rezolvarea actualei crize mondiale este unul de ordin conceptual: să privim instituțiile ceea ce ele sunt de fapt: niște constructe sociale. Nu ni se spune cine este filosoful coborât din turnul de fildeș, dar se poate deduce că la originea acestei propuneri trăznite se află chiar regretatul Mihai Radu Solcan, care, din păcate, nu se mai poate apăra de această grea misiune mondială…). Filosofia (LD: deci nu MRS, ci întreaga filosofie, indiferent de orientarea ideologică este autoarea unei revoluții în gândirea economică, una aptă să soluționeze criza mondială în care se zbate omenirea…) conturează, în acest mod, o  nouă metodă de analiză economică prin care ,,este edificată orice construcție teoretică ulterioară” (Ibidem)  unde ,,analiza fundamentelor teoriei generale a instituțiilor prezintă în special interes” (Ibidem). (LD: acum se revine la ideea că MRS este, de fapt, autorul ”noii metode de analiză economică” și al cărei conținut este unul năucitor de simplu: ”orice construcție teoretică ulterioară”. Cred că aici s-a reușit un record greu de egalat: pe spațiul a câteva fraze se identifică metodologia economică cu neoinstituționalismul, iar pe baza acestei identități ”orice construcție teoretică ulterioară este posibilă… Mirarea mea se concentrează în două cuvinte: sancta simplicitas! Pretenția ca filosofia să genereze planuri concrete de ieșire din criza financiară este generatoare de hohote homerice…) Analiștii tradiționali economici vor contesta însă acest demers deoarece accepția generală este că analiza economică se referă ,,doar la acțiuni precum aceea de a cumpăra șunca de la băcănie sau de a investi bani într-o afacere” (Ibidem). (LD: Autoarea împarte economiștii lumii în două categorii: adepții noii metode de analiză economică (neoinstituționaliștii) și adepții tradiționalismului economic care, inevitabil, neagă noul, creația intelectuală de ultimă oră și se cramponează pe banalul proces de vânzare cumpărare la piață… Nefiind adeptul (neo)instituționalismului, cred că autoarea mă va considera, fatalmente, un tradiționalist naiv și cu un nivel de gândire la nivelul unui băcan sau al unui investitor oarecare…) Totuși analiză economică tradiționalistă (LD: oare cine or fi tradiționaliștii? se referă autoarea la Smith, la Marx, la Keynes sau la Hayek, sau la toți la un loc…?) este limitată, iar filosofia minții (LD: deci nu orice filosofie paote rezolva problema crizei mondiale, ci doar filosofia minții…) arată că mintea umană funcționează la fel în orice ipostază adică în filosofie și în economie, altfel  ,,indivizii umani ar trebui sa fie precum un schizofrenic – mintea lor la bancă ar fi alta decât aceea din sala de lectură a unei biblioteci” (Ibidem). (LD: cred că mintea umană funcționează la fel nu doar dacă gândul ne duce la economie sau la filosofie, ci și la teologie, teosofie, astrologie, numerologie, magie sau orice alt domeniu. Cred că neurologia actuală poate da multe alte exemple prin care se demonstrează cu indiferent de domeniu, mintea omenească gânditoare funcționează la fel. Problema mai delicată este însă cu mințile care nu prea funcționează și care se blochează la un anumit nivel al raționamentelor și judecăților). Examinarea minții umane (LD: cine efectuează această examinare a minții omului? Autoarea? Filosofii? Gânditorii adevărați?) arată că economia ,,vizează felul în care oamenii potrivesc acțiunile pe care le au în vedere cu posibilitățile de acțiune pe care le oferă lumea din jur” (Ibidem). (LD: i se pun lui MRS cam multe afirmații, poate cu (alt) sens în textul de unde sunt acestea extrase… Aflu acum că ”economia vizează” orice acțiune umană, lucru susținut și de mine. Dacă este așa, autoarea, împreună cu MRS sunt adepții unei componente importante a Metodologiei Scop Mijloc, elaborată de mine cu peste trei decenii în urmă și care nu reduce economicul doar la actul de vânzare cumpărare, ci – la fel ca și politicul, eticul, juridicul și managementul – are ca preocupare adecvarea dintre scopuri și mijloace, fapt redat cu alte cuvinte de către MRS atunci când identifică economicul cu ”potrivirea” finalității unei activități cu posibilitățile reale de atingere a scopului propus.) Așadar analiza profundă arată că doar personalitatea umană complexă este capabilă să fundamenteze ,,concluzii prin care se dirijează efortul, astfel încât efectele sa fie maxime” (Aurel Isfanescu, Vasile Robu, Ana Maria Hristea, Camelia Vasilescu, ,,Analiza economico-financiară”, în  Cursuri în  format digital). (LD: O concluzie atât de ”profundă” aparține altor patru autori ai unui truism economic clasic/ tradițional: orice efort uman urmărește obținerea unor efecte cât mai mari). Fără o analize (LD: sic!) economice sub aspect filosofic (oare cum se pot distinge ”analizele economice simple” de ”analizele economice filosofice”?) se ajunge la o confuzie între dimensiunea teoretică și dimensiunea narativă a analizei economice pentru că nu realizează o conceptualizare bazată pe acţiunea alegerii unor stări de lucruri. (Mihail Radu Solcan, op. cit.). (LD: Până în prezent, acest subcapitol prezintă punctul de vedere al lui MRS. Era util să aflăm și punctul de vedere al autoarei). În acest sens, problematica analizei economice se impune a fi circumscrisă ,,la asigurarea cantitativă și calitativă cu resurse umane și eficientizarea acestora” (Aurel Isfanescu et al, loc. cit.). (LD: precizarea că analiza economică trebuie să se ocupe în principal de eficientizarea exploatării muncii omului este rodul acelorași patru ”somități” ale gândirii economice românești amintiți deja și mai sus. Dar care este contribuția autoarei la soluționarea crizei mondiale prin analiza economico-filosofică a instituțiilor compuse și definite de către oameni?).  Se ajunge la stabilirea indicatorilor pentru dimensionarea   resurselor   umane:   ,,numărul   maxim   de salariați, adică limita superioară în care se poate înscrie firma pentru utilizarea eficientă a factorului  muncă…   ; numărul mediu de salariați cu contract de muncă; numărul mediu de personal… ; efectivul scriptic de personal care cuprinde totalitatea  personalui  existent  în  evidența  unității  la  un moment  dat  și  efectivul  scriptic  prezent  la  lucru  într-un anumit moment” (Ibidem). (LD: iar sunt invocați cei patru cu o listă de indicatori care țin de managementul resurselor umane, cunoscuți și utilizați în mod firesc în cadrul oricărei firme care dorește să-și eficientizeze activitatea…Și atunci, care este rostul acestui capitol?) Dacă însă analiza acestor indicatori este făcută  de  persoane  din  afara  unității  se  pot  realiza  și comparații despre eficiența unor instituții similare. În acest sens, se conturează rolul motivației  care ,,nu este doar acela de a-i face pe oameni să muncească, ci de a-i determina să-și utilizeze integral resursele fizice și intelectuale” (Nicolae Camarițean, Gheorghe Voloșin, Motivarea personalui în sistemul  de  asistență  socială,  în  Umanism,  Educaţie,  Resurse Umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, p. 141). (LD: invocarea rolului motivației persoanelor a căror muncă este exploatată de către capitaliștii sălbatici numiți libertarieni se potrivește, în context, exact ca nuca în perete).

Un loc important îl ocupă  analiza stabilității personalului, iar în acest sens, pentru a vedea fluctuația de personal este necesar ca inspectorul de resurse umane să facă fișe de intrare și de plecare a salariaților. (LD: Asta da, filosofie profundă….) Motivarea amintită anterior este un factor de bază în păstrarea angajaților pentru că datorită globalizării  există  posibilitatea  de  a  găsi  firme  din  același domeniu de activitate care oferă condiții mai bune de lucru și salarii mai mari. Dar pentru a putea oferi condiții bune și salarii atractive o companie trebuie să fie eficientă, și un rol esențial îl ocupă parametrul numit ,,cost de oportunitate” (David D. Friedman, Price Theory, Publishing Co.©David D. Friedman, 1990) care nu este doar un simplu cost ci reprezintă ,,un mod de a concepe orice tip de cost” (Mihai Radu Solcan, op. cit). (LD: costul de oportunitate este utilizat de economiștii tradiționaliști/ clasici de mult timp, inclusiv de către libertarienii din Școala austriacă…). Acest cost însă are valențe subiective: există, în acest sens, ,,teoria costului (de oportunitate),…  concepţia…  atribuită  natural  costului acţiunilor umane care poartă amprenta Şcolii Austriece de Economie” (Cosmin Marinescu, De ce costul nu poate fi niciodată zero, în ©ECOL, 21/10/2008). Teoreticienii economici austrieci resping influența matematicii în economie, formulează critici despre analiza economică standard (Ibidem) și acordă importanță individualismului metodologic care se raportează la costul de oportunitate. (Mihai Radu Solcan, loc. cit). Așadar, costul de oportunitate nu poate fi redus la un obiect pentru că nu se face un studiu despre ciocolată, ci se face o alegere între, de pildă, o tabletă de ciocolată neagră și o tabletă de ciocolată cu lapte. Se poate da chiar și un exemplu care se referă la  modalitatea de evaluare în mediul universitar. (Ibidem).  În acest caz problematica se complică deoarece nu mai este vorba de un obiect, ci de factorul uman. De fapt, actorul în economie este omul,  iar  beneficiarul activității economice trebuie să fie tot omul. (LD: asta da noutate absolută! Nu se precizează dacă beneficiarul este exact aceeași persoană ca și producătorul sau este vorba de calitatea de om pe care o are atât producătorul cât și beneficiarul actului economic, oricine ar fi acesta).  În concluzie, costul de oportunitate nu este nicidecum doar o componentă strict economică, ci constituie un proces complex de alegere umană: ,,indiferent dacă resursele la care se referă economiştii sunt sau nu limitate, viaţa omului presupune… alegere” (Cosmin Marinescu, op. cit.). (LD: această filosofie pentru preșcolari este nu doar de o banalitate evidentă, ci mai și deformează cele spuse de către autorii citați cu ostentație, ca nu cumva să creadă cineva că ideile acestora ar fi, cumva, ale autoarei). Dar analiza economică nu ține cont de factorul uman decât la nivel statistic! (LD: păi cum altfel să țină cont analiza economică de persoana umană decât ca un fapt statistic?...). Aici intervine rolul filosofiei economice care fixează o metoda revoluționară de studiu numită noul instituționalism prin care analiza se îndreaptă spre zona ,,pe care cercetarea economică standard nu o abordează: instituțiile” (Mihai Radu Solcan, loc. cit.). (LD: se deduce că autorul noii filosofii economice revoluționare numită neoinstituționalism este tot MRS….Oare așa să fie?). Această zonă devine ,,este (LD: sic!)  non-standard în raport cu direcțiile uzuale de cercetare în știinta economică” (Ibidem)  pentru că ține cont în de factorul uman. Totuși la nivel teoretic analiza economică recunoaște  că  instituțiile  au  reguli  care  afectează  acțiunile umane. (Douglass  C.  North,  ”Institutions”,  în  Journal  of  Economic Perspectives, 5(1):97–112, 1991, p. 97) (LD: deduc din această ultimă precizare că aanaliza economică instituțională a fost făcută de North doar la nivel teoretic, dar aplicată practic de către MRS…).

,,Ca sa dau un exemplu simplu mă voi referi la un examen în două universități     ipotetice. În prima universitate, cine știe mai mult obține o notă mai mare. În a doua universitate, notele sunt date în funcție de ordinea prezentării  la examen. Aceste examene ipotetice sunt două instituții diferite… . S-ar putea ca-n ambele cazuri cine vine mai devreme sa aibă o notă mai mare. Problema este ca în al doilea caz acest efect este generat de instituție ca atare. Putem spune în cazul celui de al doilea examen descris mai sus ca persoanele examinate au reacționat la acțiunile pe care se așteptau sa le întreprinda profesorii? Nu tocmai. Profesoarele sau profesorii au acționat așa pentru ca lumea se așteapta ca ele sau ei sa respecte regula.”  Dacă se mai ține cont și de vechiul instituționalism problema devine din ce în ce mai complicată, întrucât acesta ancorează costurile ,,într-un cadru cultural” (Mihai Radu Solcan, op. cit), iar astfel, fenomenele economice se raportează  ,,prin prisma carcasei culturale în care ar fi fost  încastrate” (Ibidem). Prin urmare, noul instituționalism care pune accent pe factorul uman constituie o completare a vechiului instituționalism circumscris cadrului cultural de manifestare umană. (LD: așadar, marea noutate revoluționară care va soluționa criza financiară mondială este, de fapt, o completare…).

Trebuie precizat că, în limbajul jurnalistic, nu se poate face o diferențiere între organizații și instituții, iar ,,starea aceasta de lucruri este…   firească” (Ibidem)  deoarece ,,limbajul natural are tendința de a încețoșa multe distincții” (Ibidem). Lipsa clarificării generează însă confuzii! (LD: curat Caragiale: lipsa curățeniei generează mizerie, opacitatea scade vizibilitatea, iar sfânta simplitate generează banalitate…)

În cadru (LD: cadrul) instituțional se impune răspunderea umană dar este nevoie și de respectul față de instituții: ,,avem nevoie să ne întoarcem la un comportament instituțional civilizat, la respectul  pentru  instituții” (A se vedea Principele Radu al României, Cuvânt introductiv. Partea noastră de răspundere).  La  rândul  lor  instituțiile  au nevoie de cultură organizațională puternică și profesionalism: ,,o societate fară instituții, fără etică și fără respect al profesionalismului și al valorilor este o societate vulnerabilă, slabă, ambiguă” (Ibidem). (LD: Caragiale ar fi formulat cam așa: o societate fără instituții înseamnă că nu le are!) Fără instituții puternice nu există nici democrație, iar ,,unul dintre motivele pentru care democrația are astăzi slăbiciuni este… că instituțiile sunt tratate.. precum moșii personale” (Ibidem) și de această boală sunt afectați ,,nu numai politicienii, ci și oameni cu putere culturală sau economică” (Ibidem). Filosoful se înscrie printre oamenii de cultură pentru că  este prin   excelență   dascălul   de   înțelepciune,   iar   în   câmpul problematicii economice clădește instituții credibile, iar atunci concepte ,,de   bază   precum   cele   de   cost,   utilitatea   și raționalitatea acțiunii alcătuiesc un sistem clar delimitat și pe temelia căruia se construiește tot edificiul ulterior” (Mihai Radu Solcan, op. cit.).  (LD: concluzia, ușor penibilă, banală și … confuzivă are doar menirea să reitereze aserțiunea anterioară că rolul filosofului – care gândește profund, care este dacăl de înțelepciune! – este decisiv în salvarea omenirii, urmând ca economiștii tradiționaliști să fie înlocuiți cu filosofii neoinstituționaliști... Acest subcapitol nu face altceva decât să treacă în revistă opiniile unor autori despre instituționalism. Fără a descrie cum trebuie esența acestui curent doctrinar, rostul acestui capitol este greu de descoperit și cunoscut…).

Bibliografie

Friedman, David D., Price Theory, Co.©David D. Friedman, 1990.

Grosu, Ștefan; Macsut, Adriana, Mihaela, ,,Aspecte filosofice ale analizei economice a instituțiilor”, în Daily Business,  17 februarie 2013.

Isfanescu, Aurel; Vasile, Robu;  Ana Maria Hristea, ,,Analiza economico-financiară”, în Cursuri în format digital.

Marinescu,  Cosmin, De ce costul nu poate fi niciodată zero, în ©ECOL, 21/10/2008.

North,  Douglass  C,  ”Institutions”,  în  Journal  of  Economic Perspectives, 5(1):97–112, 1991.

Solcan,  Radu,  Mihai,  Teoria  generală  a  instituțiilor,  curs, Facultatea de Filosofie, Universitatea București, manuscris.

II.2  Despre principul  toleranței (Punctul de plecare este Adriana Mihaela Macsut, ,,Despre etica toleranței”, în Daily Business, 11 aprilie 2013)

Adriana Mihaela Macsut

În cultura organizațională apelul la toleranță este deosebit de important pentru că devine o modalitate prin care se pot evita conflictele. Se impune atunci instituirea principiului toleranței care fundamentează ,,o nouă etică, în rezonanță cu problemele timpului nostru, generate de o realitate socială mai puțin dispusă să se sprijine pe ideea obligatiei pure, a datoriei absolute” (Sorin Tudor Maxim, Etica afacerilor, curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013, manusris). Din nefericire criza economică în care se zbate societatea actuală a indus o disoluție morală în sensul că a evidențiat exacerbarea răului: ,,intolerența, xenofobia și fascismul” (Gheorghe Piperea, ,,O  Românie  multiculturală  și  toleranță,  în Bursa, 26.80.2010).  Într-o  lume  bântuită  de  spectrul  imoralității apare persecuția, care  ,,agravează pericolul transformând un adversar deschis…. într-un dușman disimulat și viclean” (Dominique Colas, Genealogia fanatismului și a societăţii  civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 255). În aceste condiții, spre a nu se ajunge la conflicte exacerbate se impune toleranța pentru ,,opiniile… care nu atentează la stabilitatea statului sau nu cauzează neplăceri vecinilor” (John Locke, A  Letter  Concerning  Toleration, Editor J. Tully, Indianapolis, Hackett Publ. Co., 1983, p. 10.). (LD: probabil traducerea textului englezesc aparține autoarei)

În cultura organizațională intoleranța și indiferența sunt ticăloși lacomi care au declanșat crize mondiale și se impune protecția oamenilor ,,față de malversații” (Cait Murphy,  Escrocherii care au zguduit lumea, Editura Litera Internațional, Bucuresti, 2010, p. 13). Firmele   care se ghidează după un management etic (LD: ”management etic” este pleonasm devreme ce eticul și managerialul sunt identice în esențele lor) defectuos au de obicei durată scurtă de viață. La nivelul autorităților este necesară toleranță zero față de acești ticăloși spre a împiedica dezastre economice. Dar lumea contemporană este tributară eficienței economice cu orice preț și ignoră dimensiunea umană, favorizând  criteriului  rentabilității.  (LD: ideologia marxistă, prezentă vizibil pe parcursul capitolelor recenzate până aici se prezintă sub masca unui umanism autentic, a unui integralism uman care să ducă la intoleranță zero față de exploatarea omului de către om…De fapt și salariatul aplică criteriul rentabilității atunci când se mută de la o firmă la alta în funcție de salariu. Obiceiul de a blama capitalistul și de a ridica în slăvi clasa munictoare – prin antiteză, rezultă că capitalismul este un trântor care este dedicat distracțiilor de varii feluri și… nu muncește, nu face parte din clasa muncitoare – este un obicei bolșevic foarte util și eficace aplicat în țări sărace cu educație precară și cu manipulare la nivel înalt. Recomand autoarei să scrie clar în Introducere, sau ori de câte ori are ocazia, că este o militantă de stânga, cu un crez marxist puternic, regăsit de mine și în catolicismul social(ist) promovat de Vatican. Am zăbovit, în anul 1992,  o săptâmână în Librăria de la intrarea în Vatican, citind mai multe cărți – neavând bani să le cumpăr, am ales să le citesc direct în librărie, pe gratis… – și având senzația că citesc cursul de Filosofie al profesorului Alexandru Boboc sa a altor profesori de filosofie marxistă. Repet, a fi marxist, a avea convingeri de stânga, a promova anarho-sindicalismul și populismul nu sunt păcate în sine. Ceea ce doresc este doar recunoașterea de către autori a poziției de pe care se afirmă o idee sau alta și argumentarea acelei idei. Alfel, cădem în retorici care au simpla misiune de a umple niște pagini, de a mai adăuga o carte la opera ”științifică” și la dosarul de promovare…) Lumea  care  se  grăbește spre profitul cu orice preț generează opinii contradictorii care provoacă stări conflictuale! (LD: este fals că doar profitul și capitalistul pot provoca conflicte. Salariatul care declanșează greve și pentru vrute și pentru dorite, tot conflicte generează…) În aceste condiţii, doar principul toleranței este în măsură să armonizeze  ,,puncte de vedere contradictorii, ridicând la rangul de principiu respectul…  faţă de Celălalt, pentru a-și regăsi… substanţa universalității sale, aparent diluată de acceptarea unei pluralităţi de opinii şi atitudini” (Ibidem). În aceste condiții, principiul toleranței are valoare morală fiind important în etica aplicată pentru că în luptele aprige  de  la  nivel  economic,  social și  politic  se  impune  o ,,sferă  de  echilibru,  seninătate și  dreptate…  care  frânează excesul pasiunilor,… fac lupta mai umană” (Sturzo, Luigi, Libertatea: prietenii şi duşmanii ei, traducere de Nicoleta Panait, Editura Paideia, Bucureşti, 2001).  (LD: un subcapitol de sub o pagină care, promovând toleranță în instituții și organizații, se pronunță împotriva oricărei tolerări a exploatării omului de dragul rentabilității și profitului. Mai lipsește (doar…) propunerea instituirii unei societăți comuniste cu față umană, prin care exploatarea să fie înlocuită de sentimente de frățietate și ajutor reciproc…).

Bibliografie

Colas,  Dominique  Genealogia  fanatismului  și  a  societăţii civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

Locke, John, A   Letter   Concerning   Toleration, Editor   J. Tully, Indianapolis, Hackett Publ.  Co., 1983.

Macsut, Adriana, Mihaela, ,,Despre etica toleranței”, în Daily Business, 11 aprilie 2013.

Maxim,  Sorin,  Tudor,  Etica  afacerilor,  curs,  Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013, manusris.

Murphy,  Cait,  Escrocherii  care  au  zguduit  lumea,  editori Vidrașcu și fii, redactor  Sorin Șerb, traducere de Carmen Ion, Editura Litera International,  Bucuresti, 2010.

Piperea, Gheorghe, ,,O  Românie  multiculturală  și  toleranță, în Bursa, 26.80.2010.

Sturzo, Luigi,  Libertatea: prietenii şi duşmanii ei, traducere de Nicoleta Panait, Editura Paideia, Bucureşti, 2001.

II. 3 Definirea voluntariatului ca activitate etică

Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu

Voluntariantul constituie o activitate care se încadrează în interesul public și care are loc din inițitiva proprie a unei persoane decisă să ajute altă persoană, aflată în dificultate, fără a pretinde o compensanție materială. (LD: autorii sunt marcați/ preocupați în exces de latura materială. Procedând astfel, nu observă că voluntariatul nu este sacrificarea sinelui și a interesului personal pe altarul binelui Celuilalt. Aceasta este utopie pură. Voluntariatul pornește din interesul persoanei de a trăi într-o lume mai respirabilă, mai umană, mai calmă și mai inteligentă. Compensația este una de ordin spiritual/ moral-comportamental. Mă simt recompensat când văd rezultate bune și fericire în jur. Dar trebuie ca pentru asta să fii bine educat. Amintesc aici o experiență personală din Olanda, unde am locuit – pe parcursul unei conferințe – la un coleg, profesor de finanțe. Seara când ajungeam acasă, mai întârziam la taclale cu un rachiu de ienupăr în pahare: soția profesorului radia de fericire când povestea că a reușit, după mai multe încercări să convingă o bătrână singură și bolnavă să-i accepte ajutorul. Acesta era un voluntariat adevărat, girat și gestionat de biserica din acea localitate. Așadar, nu ideea de ”muncă voluntar-obligatorie” din comunism, repudiată pentru că nu se obținea nimic material și imediat, în schimbul acelei munci trebuie să ne apară în minte când vorbim despre voluntariat, ci modelul oferit de doamna voluntară din Olanda care și-a găsit rostul și fericirea ajutând în mod voluntar și lăudabil un seamăn…) Se referă la activităţi desfășurate în diverse domenii, cum ar fi: asistență socială, cultură, învăţământ, medicină, religie, protecţia drepturilor omului și a mediului, protecție comunitară, știinţific; sportiv și umanitar – se observă că definiția este ancorată în cadrul legislativ. (Cadrul legal al voluntariatului este stabilit de ,,LEGEA nr. 339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2006”,  în  Monitorul Oficial nr. 651/27 iul. 2006 precum și  Universal Declaration on Volunteering, ianuary 2007,  Amsterdam  (adopted  by  the  Board  of  Directors  of  the International  Association  for  Volunteer  Effort  (IAVE),  January 2001, The Netherlands).  O altă definiție mai simplă arată că voluntariantul este  activitatea  care  pornește  din  voința  proprie  a  unei persoane care a decis să își ofere în mod gratuit timpul și energia spre a ajuta alte persoane. Trebuie precizat că voluntarul are însă dreptul de a beneficia la decontarea cheltuielilor realizate în cadrul activității de voluntariat.  În ansamblu, voluntariatul implică activătăți multiple care se încadrează într-un veritabil mozaic, iar atunci capată o deosebită importanță recrutarea și formarea voluntarilor (Centrul National de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis). În acest sens, un document important este Declarația Universală cu privire la voluntariat, adoptată în  2001 la Amsterdam de Comitetul  Director  International  pentru  Efortul  Voluntar (IAVE – The International Association for Volutneer Effort) care  arată că  voluntariatul are  aspecte spirituale și morale întrucât anima aspiraţii nobile ale omenirii precum: ,,pacea, libertatea, oportunitatea, siguranţa și justiţia pentru toate persoanele” (Universal  Declaration  on  Volunteering,  ianuary  2007, Amsterdam (adopted by the Board of Directors of the International Association  for  Volunteer  Effort  (IAVE),  January  2001,  The Netherlands). Așadar, aspectele definitorii ale voluntariatului arată în mod clar că acesta nu poate exista fară o bază etică întrucât  în  societate  activitatea  ,,voluntarilor  este  vitală  ca importanță, iar rezultatul muncii lor este profund” (Volunteer Ethics and Professionalism Online Course, copyright ©20010-2013, Unite for Sight, Inc. All Rights Rezerved). Se pune, astfel, problema neprofesionalismului voluntariatului în momentul când nu se respectă etica profesională. Rolul formatorului de voluntari este de a preveni cazurile de neprofesionalism și de a defini conduita etică. (LD: ”conduită etică” nu înseamnă un comportament acceptat, adecvat sau agreat de toată lumea. Mai mult, ”conduită etică” este pleonasm – ca și cum ai spune ”economie economicoasă”).

Oamenii din vremea actuală trăiesc în vremea globalizării (LD: cam așa e: oamenii din vremea actuală trăiesc din vreme în vreme…), iar lumea  devine  din  ce  în mai  mică,  adică un fel de  sat planetar. Voluntariatul  individual sau de grup este, în acest context al globalizării, o activitate  prin care oamenii  susţin şi înţeleg valorile comunitare. Se stabilesc, astfel, bazele unei societăţi  în care membrii se ajută unii pe alţii şi îşi valorifică potenţialul comun conturând destinul comun al unei societăţi sănătoase  având  ca  esenţă  valorile  comunitare  cu  o  bază etică. (Universal Declaration on Volunteering, op. cit.) În acest sens, voluntariatul constituie în accepţia declaraţiei Naţiunilor Unite un element moral esenţial care uneşte în acţiune oamenii care au puterea de a schimba lumea: ,,reprezintă un element esențial al tuturor societăţilor… transformă în acțiune  Declaraţia Națiunilor Unite  conform căreia ‘Noi, oamenii’ avem puterea de a schimba lumea” (ibidem). Nu este o declaraţie discriminatorie întrucât fiecare om (femeie, bărbat, copil) indiferent de religia, vârsta pe care o are, venitul material realizat sau condiţia lui fizică are libertatea deplină de a se implica, fără a aştepta beneficii financiare, în acţiuni comunitare de voluntariat. Prin urmare, toate persoanele din lume care consideră că au o o conduită morală au dreptul de a face voluntariat şi nu există restricţii. (ibidem)

Voluntariatul este important pentru că înseamnă implicare comunitară în viaţa oamenilor care sunt singuri. Este o acţiune prin care promovează idealul solidarităţii de la nivel familial la nivel global. Oamenii implicați în koinonia voluntariatului cer ,,implicarea… comunităţii în identificarea și soluționarea..  problemelor, oferă o voce celor care nu pot să se reprezinte singuri” (ibidem) dar nu înlocuiește serviciile ,,care trebuie să fie oferite de alte sectoare sau de angajații plătiți” (ibidem). Așadar, voluntarii și organizațiile în care aceștia activează precum și comunitățile deservite au valori comune la nivelul culturii organizaționale dar există și riscuri, iar în acest cadru se definesc ,,responsabilităţi comune: a crea un mediu în care activitatea voluntară are sens… , a defini criterii referitoare la participarea voluntarilor, inclusiv cu privire la condițiile în care organizația și voluntarul pot să înceteze anagajamentul lor reciproc și de a dezvolta politici care sa ghideze activitatea voluntară, a oferi protecţie împotriva diferitelor riscuri… ; a oferi voluntarilor instruire adecvată, evaluare regulată,… a aprecia rezultatele acestora în mod formal și a asigura accesul tuturor la activităţile de voluntariat, prin eliminarea barierelor fizice, economice, sociale şi culturale” (ibidem). Se ţine cont de Declaraţia Universală a Drepturilor omului (1948) şi se acţionează având drept crez opinia că voluntariatul este o forţă creativă bazată pe criteriile etice comune ale omenirii. (ibidem)

Așa  cum  s-a  mai  arătat,  voluntariatul  este  un  aspect esențial ce contribuie la cristalizarea unei societăți civile cu valențe etice și în acest sens, se va evidenția rolul unor factori de influență din societatea civilă. Liderii din societate au datoria morală de a implementa centre de voluntariat ,,locale și naționale, puternice, vizibile și eficiente ca actori principali în coordoanrea activităților legate de voluntariat” (ibidem)   şi de a dezvolta politici instituționale care să ,,asigure… respectarea dreptului tuturor persoanelor de a deveni voluntari,… să implice voluntari în… activități și să ofere organizațiilor neguvernamentale resursele necesare promovării… unui management eficient al voluntarilor” (ibidem). Sectorul de afaceri are menirea  de a încuraja ,,implicarea angajaților ca voluntari și de a aloca resurse umane și financiare pentru a dezvolta infrastructura necesară pentru sprijinirea voluntariatului” (ibidem). Mass-media trebuie ,,să promoveze publicarea articolelor despre voluntari şi să ofere informații pentru sprijinirea voluntariatului” (ibidem). În sistemul educațional non-formal este necesară încurajarea persoanelor de toate vârstele să devină voluntari prin dezbateri reflexive despre ,,activității de voluntariat și de învățare din experiența de voluntariat” (ibidem). La rândul lor instituțiile religioase promovează ,,voluntariatul ca un răspuns adecvat la chemarea sprituală… de a-și sprijini aproapele” (ibidem). Organizațiile neguvernamentale au datoria ,,să creeze medii organizaționale prietenoase cu voluntarii și să aloce resursele financiare și umane necesare pentru implicarea eficientă a voluntarilor” (ibidem).  Pentru a ajuta un om căzut, trebuie să stai în genunchi spunea Maica Tereza, răsplătită cu Premiul Nobel pentru Pace din 1979 și meditând la esența voluntariatului rezultă că îngenuncherea simbolică înseamnă dezinteresul faţă de orice profit, iar întrebarea și mie ce-mi iese? nu are loc în demersul voluntar. (Diana Adela Ioniță, Learning  from Violence, Suntem suma experințelor noastre, 19 martie 2012)

Bibliografie

Centrul Național de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis.

,,LEGEA nr. 339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2006”, în  Monitorul Oficial nr. 651/27 iul. 2006.

Ioniță, Diana, Adela, ”Learning from Violence”, în Suntem suma experințelor noastre, 19 martie 2012.

Universal Declaration on Volunteering, adopted by the Board of Directors of the International Association for Volunteer Effort (IAVE), January 2001, The Netherlands.

Volunteer Ethics and Professionalism Online Course, copyright©20010-2013,  Unite  for  Sight,  Inc.  All  Rights Rezerved.

(LD: Închei aici activitatea mea de voluntariat individual în folosul comunității cercetare din România, respectiv recenzarea acestei cărți pe tema gândirii etice contemporane. A continua reproducerea comentată a textului cărții ar putea fi considerată de către autori drept un abuz, în sensul că librăriile nu vor mai putea vinde niciun exemplar de carte deoarece textul s-ar afla pe net. Așadar, consider că cele 32 de pagini comentate pot arunca o lumină destul de clară și asupra restului cărții. Precizez că toate comentariile sunt doar opiniile mele în legătură cu ideile prezentate în aceste pagini și cu forma în care au fost ele redate. Autorii pot folosi cum doresc aceste comentarii: să le ia în considerare și să refacă pasajele din carte care au fost comentate negativ sau pozitiv (cu citarea acestul articol de pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ), să intre în dialog cu mine pe blogurile unde voi posta acest material (inclusiv pe wordpress sau pe FB), și evident au libertatea deplină de a ignora toate aceste comentarii, sugestii, observații critice etc.   Închei cu detașarea mea totală față de conținutul citatului din Einstein, folosit ca motto de către autori, conform căruia ,,Relativitatea se aplică în fizică, nu în etică”. Convingerea mea este că în privința comportamentului uman relativitatea este la ea acasă. Sau cel puțin discursul etic postmodern este unul relativist prin excelență. Evident, autorii se pot revendica nu numai de la Einstein, ci și de la marii moraliști ai antichității Sofocle, Socrate, Aristotel etc.) Mai important mi se pare să căutăm plusul de cunoaștere pe care îl oferă autorii unei cărți și mai puțin inventarul de idei și fapte ale altor autori.)

 

 

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași

1 iulie 2013

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

Reclame

Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează


Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează

 

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro                 www.liviudrugus.wordpress.com

Motto 1: ”Ce înseamnă a citi eronat?  Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică și a citi alegoric o carte care impune o lectură literală” (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Si alte povestiri, Polirom, 2012, p. 170)

Motto 2:  ”I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them”.     Anne Rice

 

Gherghel Valeriu, ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”, Editura Polirom, Iași, 2012, 248 pagini

Cuvinte cheie: Valeriu Gherghel, hermeneutică, Hermes, lectură, text, chei de lectură, literal, alegoric, Liviu Drugus, simplitate, principiul economiei, principiul simplității, principiul risipei, cum se face un index tematic, recenzie, Breviarul sceptic, Editura Polirom,  Alina Radu, Cauda pavonis, eseul ca expresie a simplității, Basarabia, David Walsh, postmodernism, Tiberiu Brailean, Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, Iasi, alegorie, matafora, sens, semnificație, explicație, exegeză, Don Quijote, Cântarea cântărilor, Ana Maria Pascal, Richard Rorty, Ștefan Afloroaie, Nicolae Manolescu, Umberto Eco

Precizare: Acest pseudo-rezumat al lucrării ”Breviarul sceptic. Și alte povestiri despre simplitate” conține 20 de pagini de text original și o Anexa de 7 pagini de preluări de recenzii (sau adrese electronice de recenzii). Orice completare a acestei Anexe cu ajutorul cititorilor și, în primul rând, al autorului cărții este binevenită și va fi utilă viitoarelor analize dedicate vieții și operei unui filosof sceptic și agnostic ieșean.

 

Cuprinsul cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel

 

Introducere

I Principium parsimoniae

 

Mâna celor simpli

Don Quijote c’est moi

Limba neo-adamică

Crux interpretum

Nodul gordian

Breviarul sceptic

Non sequitur

Simplitate și pești (sancta simplicitas)

La început va fi reînceputul

Erezia determinării

Roza numai

Roza cherubinului

Numai Rosa

Mic repertoriu de scrieri retorice

Nada, nulla, nothing, nihil

A fi și a semnifica

Purgatoriul, 28-33: Matilda

Bref

Index rerum

Poarta credinței

II Principium prodigitatis

Don Quijote și Gropius Becanus

Cavalerul Tristei Lecturi

Baska, Emma, Anne de Breuil

Excesul Quodlibetal

Ș.a.m.d.

            III Miscellanea

Verdeața, iarba

Stânca din mare

Cauda pavonis

Pleonasmul divin

Bibliografie adnotată

Index nominum

Index rerum

Cuprins de idei

  • Mic tratat de hermeneutică personală
  • Ghid laconic de lectură
  • Sens și semnificație la Valeriu Gherghel
  • Hermeneutica – între principul simplității (economiei, parcimoniei, brevității) și principiul complexității (abundenței, excesului, lungimii)
  • Ce are Hermes (zeul comerțului la romani) cu literatura hermetică și critica hermeneutică
  • Valeriu Gherghel nu scrie cărți – el doar se adresează (vorbește) unui auditoriu potențial
  • Cum deosebim impostorul savant de comunicatorul cinstit?
  • De ce citim cărți? (adică, în ce scop facem acest efort?)
  • Cum citim cărțile? (adică, cu ce mijloace reușim să atingem efectul scontat?)
  • Când apare plăcerea cititului? (adică, cum echilibrăm raportul cauză-efect, sau raportul scop-mijloc). Sunt cele două echilibre identice?
  • Chiar nu ne interesează autorul? (Adică: ce înțelegeau junimiștii prin: ”Opera, domle, nu autorul!). Eu cred că interesează și contextul auctorial în de(s)cifrarea înțelesului unei opere. Așa crede și  face  însuși Valeriu Gherghel. Așa procedez și eu când scriu despre opera lui Valeriu Gherghel. Deci: cine ești dumneata, domnule Gherghel? Dar cine ești, dumneata, recenzorule?
  • Sens, semnificație, simbol, alegorie, metaforă și înțeles: ce căutăm, de fapt?
  • Elaborative si elucidatory interpretation, completare și explicare, lectură semantică
  • Cum (nu) se face un Index tematic (Index rerum)
  • Sunt scepticismul, ateismul și relativismul caracteristici ale postmodernismului?

 

 

Introducere

Scriam, la 29 decembrie 2008, în recenzia făcută cărții ”Fundamentele filosofice ale economiei”, de Tiberiu Brăilean (profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași), că ”Scrierea unei cărți (ca și a unei recenzii despre acea carte) este, în primul rând, un pre-text
pentru un dialog ulterior, pentru o comunicare mai intensă și mai bună cu mediile de cercetare
și de decizie cărora li se adresează. Grila de lectură a unui text trebuie să conțină, obligatoriu,
cred, și o analiză a pre-textului, a pre-gătirilor autorului/ recenzorului pentru textul ce
urmează a fi produs, publicat și apoi perceput de către destinatarii mesajului textual. Lipsa
unui dialog prealabil recenzor-autor face necesară imaginarea de către recenzor a ceea ce a
fost înaintea scrierii textului, a motivației care a determinat autorul să ia decizia scrierii
textului. Fără această imaginare rămâne riscul de a considera scriitura autorului cărții doar ca
pe un fapt în sine, sau ca pe o operă de binefacere culturală, respectiv o sacrificare a timpului
autorului în favoarea cititorilor săi. Evident, în lista motivațiilor posibile nu trebuie uitate:
orgoliul de a fi cunoscut, dorința de dialog și evaluare externă, obligația didactică pentru
promovare sau pentru participarea la un concurs pentru un post dorit, și, last but not least,
beneficiul financiar prin vinderea produsului pe o piață oricât de largă… De regulă, orice
scriere este pre-determinată de un amestec de aceste motivații, în proporții diferite. Evident,
altele, mai greu depistabile, pot fi adăgate. Propun ca autorii de cărți să sugereze în Prefață
conștientizarea acestor posibile motivații și argumentarea apelului la acestea în procesul de
fermentare a textului. De asemenea, și autorii de recenzii ar fi bine să procedeze similar.
Scrierea pe un blog exclude motivația financiară imediată, deși vizibilitatea crescută a unui
recenzor îi poate deschide acestuia oportunități suplimentare în obținerea unui job mai bine
plătit sau chiar invitarea de către o editură serioasă să producă el însuși un text pe o temă
conexă. Lipsa oricărei motivații pretextuale, atât pentru autor cât și pentru recenzor, de a
produce un text oarecare poate ridica semne de întrebare în legătură cu motivațiile existențiale
ale celor două personaje… Evident, evaluarea externă și post-textuală va pune în balanță
intențiile motivante cu rezultatele probante, obiectivând câtuși de puțin aprecierile care sunt
subiective prin definiție
”. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/) Aș mai adăuga, după trecerea a peste patru ani de la scrierea celor de mai sus / ”de deasupra” (cf. Valeriu Gherghel vezi în ”Digresiunea 1” discuția referitoare la ”deasupra”), că scrirerea și cititul cărților au o menire subtextuală adesea ignorată sau mai puțin conștientizată, aceea de auto-lămurire, de auto-înțelegere a ceea ce suntem și am putea fi. Scriitorii își satisfac, prin scris, orgolii de varii intensități (nu ești citit, nu exiști!); unii își doresc notorietatea, alții vizează chiar eternitatea, iar majoritatea – cred eu – își  fac din asta o meserie sau un modest modus vivendi.

Cu siguranță, cititorii acestei cronici/ critici/ recenzii/ rezumări/ referiri/ analizări/ prezentări/ comentări/ conspectări/ completări/ explicitări/ interpretări/ divagări/ simplificări/ complicări/ etc. pot fi interesați și de răspunsul la întrebarea: dar tu cine ești, (re)cenzorule? Dincolo de ceea ce arată Mr Google la itemul Liviu Drugus, aș mai avea câte ceva de adăugat… Dar, iată ce arată Google, pe prima pagină de rezultate: ”Silviu Manolescu Says: April 9th, 2011 at 8:27 am Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste”. Presupusul student este, mai mult ca sigur, chiar tovarășul Codrin Liviu Cuțitaru de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, fiul tovarășului Virgil Cuțitaru, om de presă și de încredere a regimului trecut (ceea ce nu demonstrează deloc că fiul său, CLC, n-ar avea și calități, ci arată doar o posibilă explicație a faptului că manifestă unele reminiscențe comportamentale de tip bolșevico-securist, adică scrierea curajoasă sub pseudonim a unor injurii în lipsa oricăror contra-argumente și propensiuni dialogale).

Ce mai arăta Mr Google cu ceva timp în urmă (dar nu mai arată acum, din motive neclare mie…)? Includerea numelui meu într-un Raport al CIA din anii 80 împreună cu traducerea unui articol-dezbatere pe tema educației, alături de alți autori din țările unde urmau să aibă loc revoluțiile ”spontane” din țările satelite ale Moscovei gorbacioviste sugerează că spionajul american monitoriza și el (alături de alte servicii) potențialii noi lideri ai României postdecembriste. Dacă CLC ar fi citit acel articol, l-ar fi prezentat ca pe o dovadă peremptorie a faptului că am fost profesor de ceaușism, în timp ce americanii deduceau că eram un cârcotaș cu potențial informativ în timpul iminentei revoluții minuțios pregătite… Asta da duplicitate! Sau, iată ce poate produce o hermeneutică în două chei diferite! Exact ca în cazul interpretării mesajului ostensiv trimis de sciți către Darius (vezi, Gherghel, op cit p. 34). Ce putea să însemne oare: o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți? Darius a hermeneutizat și a conchis că sciții i se supun, respectiv ”că-i dăruiesc universul întreg: văzduhul (pasărea și săgețile), pământul (șoarecele), apele (broasca), făpturile. Abia Gobryas a intuit sensul exact al mesajului, care era următorul: dacă perșii nu se vor preface în păsări, în șoareci și în broaște, pentru a se ascunde de sciți, vor muri, fără nicio îndoială, străpunși de săgeți”.

În fine, cititorii curioși pot insista cu căutarea pe Google în continuare… În ce mă privește, am experimentat o situație cel puțin ciudată (din punctul meu de vedere). Înainte de 89 nu citisem mare lucru despre postmodernism (de scris, nici atât), dar modul meu de gândire era unul eminamente unul postmodern. După ce am citit mai multe despre postmodernitate am înțeles că modul meu de gândire avea doar nevoie de un nume, pentru a fi descris: postmodern. După care, consecvent, aproape în toate articolele și cărțile scrise după 1990 mi-am prezentat viziunea mea (Metdologia Scop-Mijloc) drept una postmodernă, transdisciplinară, holistică, sistemică și sinergică. După readucerea mea din Basarabia, în decembrie 1995, am încercat să mă dumiresc mai mult ce vrasăzică gândirea/ filosofia postmodernă. M-am înscris, împreună cu Ana Maria Pascal, la un Cerc(uleț) de filosofie condus de (tovarășul?) Ștefan Afloroaie. Am participat chiar la o întâlnire cu Richard Rorty, dar la ședința următoare conducătorul de cerculeț a somat pe cei care nu au luat cuvântul până atunci nu mai au ce căuta la ședințele următoare! Eu fiind singurul care nu vorbisem, am tras fireasca concluzie…

 

Despre conexiunea om-operă.  Cine ești dumneata domnule Valeriu Gherghel?

Trăim mereu cu setea – niciodată ostoită – de a cunoaște pe alții (dacă se poate chiar în totalitate) și cu spaima – niciodată diminuată – de a fi cunoscuți de către alții (indeosebi dincolo de ceea ce am dori să se știe despre noi). Încă de pe vremea când formele fără fond abia se conturau și descriau modul de a fi al românilor (de ieri, de azi, de mâine…), sintagma imperativă ”Opera, nu omul!” era la ordinea zilei. Să scrii și despre persoana autorului era o încălcare a regulii. Bineînțeles, interdicția se referea la a nu amesteca criteriile estetice aplicabile operei cu criteriile estetice aplicate autorului. Spre exemplu, un critic care ar fi scris despre un autor oarecare: ”acest individ necioplit, gras și urât, libidinos și șchiop are cu siguranță și un suflet urât și o operă pe măsură” era, pe bună dreptate un încălcător al regulii de mai sus. Din păcate, această interdicție a fost, treptat-treptat, generalizată sau aplicată excesiv de rigid încât s-a ajuns, în zilele noastre, să fii taxat ca atacându-l pe X sau pe Y dacă cumva i-ai criticat opera. Oare ce are criticul Z cu autorul X și cu autorul Y oare? se întreabă unii care văd în orice critică un atac la persoană și în orice laudă o cumpărare de favoruri… Cineva explica chiar numărul redus de femei în funcții de conducere în instituții (publice) pe motivul că: ”știu că ești mai bună decât toți, dar dacă te-aș propune la promovare lumea ar spune că te-ai culcat cu mine…Așa că îl voi propune pe Cutare”.  În primul citat (imaginar, desigur) avem de-a face cu o hermeneutică indirectă (opera, văzută prin fizionomia autorului), în cel de-al doilea, avem de-a face cu o explicație. Valeriu Gherghel atrăgea atenția, încă de la prima pagină a textului cărții sale că ”există simplitate în explicație și există explicație în interpretări” (p. 7). Primul citat, ar putea fi simplificat astfel: ”un individ neplăcut privirii scrie opere neplăcute”. Sau, și mai drastic, ”urâții scriu urât”. Al doilea citat, explicativ, poate fi și el simplificat, ca de ex.: ”promovarea femeilor  sugerează imoralitate”.

Am început micul meu conspect-recenzie-rezumat critic al cărții lui Valeriu Gherghel cu o ”probare”/ aplicare a principiului simplității discutat în prima parte a cărții sale. Prin aceasta doresc să atrag atenția că VG nu face (dar chiar deloc!) o pledoarie pentru simplitate de dragul simplității și nu vine cu argumente împotriva prodigității pentru simplul (sic!) motiv că risipa nu e bună (așa cum au crezut unii recenzori, sau cum ar putea crede unii cititori), ci le expune pe ambele spre a fi doar cunoscute, fiecare fiind liber să economisească sau să risipească – în scriitură sau în exegeză – cât dorește, în funcție de contexte specifice, cu riscurile, evident, asumate. Dacă simplitatea ar fi singura bună, atunci Război și pace ar trebui înlocuit cu o nuvelă sau chiar cu un eseu… Cele două exemple alese de mine arată că se poate ajunge la forme și structuri mai suple/ simple sau din ce în ce mai suple/ simple, dar cu inevitabile pierderi de conținut, culoare, specificitate, elasticitate, lizibilitate etc.. Invit, de pe acum, cititorii, să facem împreună exerciții de evaluare a celor două principii opuse, dar adesea complementare în mod necesar. Și nu în ultimul rând să nu uităm de aurea mediocritas care nu înseamnă nici economicos (simplu), nici prodigios (risipitor), ci exact dimensiunea optimă dintre efortul depus pentru obținerea efectului scontat, dimensiune numită (simplu!) eficiență! Amintesc că acest concept-ideal (eficiența) este prea adesea confundat cu termenul de economicitate (= simplitate) și cu termenul eficacitate (= grad de atingere a scopului). În context, consider că principiul economiei sugerat de Umberto Eco și relaut de Valeriu Gherghel ar avea mai mult sens, credibilitate și exactitate dacă ar fi înlocuit cu principiul economicității. Dar, revin, nici principiul eficienței, nici principiul economicității, nici princiupiul eficacității nu sunt principii sacrosancte. În terminologia propusă de mine în cadrul Metodologiei Scop Mijloc cele trei concepte sunt definitie după cum urmează: eficacitate = grad de atingere a scopului; economicitate = grad de reducere a mijloacelor; eficiență = compararea mijloacelor folosite per unitate de scop atins, sau sumă de scopuri per unitate de mijloc folosit. (vezi www.liviudrugus.wordpress.ro și www.liviudrugus.ro pentru articole ale mele pe tema MSM). Acestea fiind spuse, subliniez din nou că persoana autorului (cărții sau a recenziei cărții) trebuie cunoscută, tocmai pentru a conexa opera cu autorul. În ce mă privește, cunoașterea activității autorului este o problemă de context, dimensiune cu mare putere de influență asupra textului. Nu întâmplător fac mereu trimitere la blogurile și articolele mele (fatalmente mai bine cunoscute de mine în comparație cu cele ale autorului recenzat, Valeriu Gherghel. Totodată, reiterez schema mea de elaborare a recenziilor (aplicată expres în 2008): pre-text, text, sub-text, post-text la care aș adăuga și inevitabilul hypertext (Web 2.0). Abia după toate aceste unghiuri de abordare vor fi activate, putem spune că textul analizat începe să aibă un sens bine conturat (cu precizarea că sensul astfel obținut poate diferi radical de sensul avut în minte de autor. Dar asta voi încerca să  să aplic pe parcursul recenzării acestei incitante și bine scrise cărți. Nota bene: sunt adeptul scrierii tuturor textelor (fie acestea cărți, fie recenzii) doar la persoana I –a singular și nicidecum la așa-zisul plural al majestății (o formă de fugă de răspundere…).

Digresiunea 1. În care atrag atenția că eventualele mele critici la adresa autorului nu sunt deloc motivate de conjucturi, de  influențe oculte sau de pizmă gratuită.

La câțiva ani după ”Marea Revoluție din Decembrie” (cum o numea, glumind, Cassian Maria Spiridon în momentele pregătirii mișcării spontane de la Iași – cf. http://www.irrd.ro/caiete/caiet40.pdf – site ul instituției conduse de tovarășul său de gândire și acțiune revoluționară, Ion Iliescu) criteriile de analiză a operei unor scriitori nu erau departe de  cele aplicate anterior victoriei depline și definitive a capitalismului asupra comunismului: criteriul de clasă. Opera unor scriitori este și acum conexată intim cu grupul/ gașca/ clasa/ ”pătura socială” din care făceau parte ei înainte sau după decembrie 89, direct sau prin comunicare (securist, sindicalist, pecerist). Un exemplu: nu sunt un fan al operei lui Adrian Păunescu (cu atât mai puțin unul al omului), dar chiar acum, după moartea poetului, postând o poezia a sa pe pagina mea de FB, un amic ce hermeneutizează logic și științific pe bloguri și liste se detașează de mine spunându-mi că AP este, oricum am lua-o, nefrecventabil… În consecință, aplicând principiul căii celei mai scurte dintre premisă și concluzie, imediat și eu am devenit nefrecventabil pentru unul dintre amicii noștri comuni… Care amic – emițător de etichete și calificative – este amic cu alți filosofi ieșeni, cu unii dintre aceștia intersectându-ne pe FB, și pentru care (filosofi ieșeni) am (re)devenit, brusc, nefrecventabil… Cred că ar fi interesant de făcut un studiu al modului cum este percepută opera scriitorilor români în funcție de bătaia vântului politic, de partidul aflat la putere, de trecutul demult apus, sau de gusturile pentru anumite cărți sau anumiți autori. Să nu uităm că președintele Iliescu ceruse interzicerea vânzării cărții lui Hitler, Mein Kampf, pe piața românească de carte, sporind, evident, interesul pentru socialismul național al dictatorului nemțesc. Cu alte cuvinte, ar fi marfă destulă, în România anului 2013, pentru o lucrare de hemeneutică politico-ideologică ”de tip nou”, adică vechi, comunistoid asupra textelor autorilor și recenzenților acestora..

Dacă un tânăr din aceste zile și-ar fi început preocupările de exegeză literară cu unele articole din Ziariști Online sau de pe alte bloguri, chiar în perioada alegerilor din decembrie 2012, dar mai ales imediat după, ar fi aflat că Mircea Cărtărăscu este un plagiator ordinar, fără operă și fără bun simț, că Gabriel Liiceanu este un profitor al schimbării de regim din 1989, fiind continuatorul Editurii Politice a Partidului Comunist Român…(cf. Constantin Barbu în: http://www.ziaristionline.ro/2012/12/20/constantin-barbu-nicolae-manolescu-a-plagiat-din-jauss-si-a-explodat-in-chaos-manolescu-si-cartarescu-sunt-ca-spartanii-cand-nu-au-treaba/).   Un scriitor ieșean, Mihai Dinu Gheorghiu, a fost scos din circuitul larg în urma unor devoalări ale trecutului colaboraționist etc. Lista este lungă și include nume din diverse grupări (stânga sau dreapta fiind noțiuni foarte relative la noi). Oricum, scriitorii numiți de regimul Victor Ponta în fruntea ICR din Paris, Chișinău sau Iași, vor afla, peste câțiva ani, că sunt niște scriitori complet lipsiți de valoare, caracterizați, în consecință, drept pupinpontiști, profitori ordinari ai unui regim odios, colaboraționiști cameleonici și versatili ș.a.m.d.  Cât despre disputa Nicolae Manolescu – Eugen Simion, toată lumea realizează/ vede cum unul este mai ”valoros” decât altul – în ochii unor ”exegeți” – în funcție de cei care sunt la conducere. Pe scurt, o țară tristă, lipsită de humor…

După o risipă atât de mare de cuvinte despre alții, ajung și la autorul a cărui carte voi încerca să o prezint (conspectez, analizez, rezumez, recenzez, critic). Voi scrie ceea ce știu eu despre el (ajutat și de Mr. Google). În perioada în care furia FB ului era la început și la maximum, am dat Add friend (era cam prin toamna 2012) și pe numele de Valeriu Gherghel cu care mă intersectasem, în Iași, prin 1989-1990 o dată sau de cel mult două ori. Am primit acceptul, dar nu am mulțumit (cum se mai obișnuiește) și nici nu am folosit rubrica Messages pentru a stabili o comunicare directă. După un număr neașteptat de mare de Like uri primite de la VG la unele dintre postările mele, constat că în preajma anului nou am fost scos de pe lista sa de prieteni (vorba cântecului: de ce-ai venit, de ce-ai mai fi rămas…).  O posibilă interpretare a deciziei de excludere (fără preaviz, evident…) poate fi  și prin conexarea excluderii cu pledoariile mele de pe pagina mea de FB în favoarea educației online, în timp ce Valeriu Gherghel s-a declarat mereu un ”conservator înrăit”, adică unul care nu acceptă dispariția dulcelui stil clasic de predare/ seminarizare/ examinare ”pe viu” (vezi: eseul din 24 august 2009 publicat de VG în Ziarul de Iași) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/de-ce-as-desfiinta-invatamintul-la-distanta~ni5n9j). Se vede clar, din articol, că VG confundă ID (Invațamantul la Distanță) cu educația online, ceea ce este, în ultimă instanță, doar o lipsă de informare și de cunoaștere a ce avantaje certe are online-ul în comparație cu ”dulcele (și costisitorul!) stil clasic”.  Mulți, bănuiesc eu, regretă că predarea și examinarea la mari distanțe nu mai permite transmiterea discretă a șpăgii, sau vânzarea diplomelor inutile. Altfel, vehemența de tip ”anti” a celor care cunosc și înțeleg bine ce este ”online education” nu prea ar avea explicație. Mai pot presupune (doar) că decizia lui VG de a mă exclude din lista de prieteni (cu toții facem asta, din varii motive) este una strict ideologică, și chiar presupun că unii prieteni comuni l-au somat că nu se face să ai în listă o persoană absolut nefrecventabilă ca subsemnatul… Exact ce spuneam deasupra (folosesc aici, din nou, chiar exprimarea lui VG care a înlocuit suprauzata și parțial corecta expresie ”vezi mai sus” cu ”deasupra”): ideologiile, găștile pe cartiere, mahalale, comune urbane, regiuni administrative, regiuni istorice, clanuri partidice, sindicate ale editorilor sau librarilor, prieteniilor FB iste, de pahar sau de conjunctură etc etc. divizează la maximum posibil ceea ce, se spune, ar fi fost odată, poporul român. O sumă de găști la care se adugă un număr de indivizi solitari absolut nefrecventabili și demni de ocolit pentru că spun ceea ce gândesc nu va putea defini, ever!, populația locuitoare între niște granițe drept popor român. (Agreez punctul de vedere, oarecum similar, al lui Briscan Zara (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/zodia-gandacului-de-balegar~ni98d3 din 5 ianuarie 2012)… Și ami aduag o posibilă cauză a excluderii: niciuna de mai sus… Am făcut această risipitoare (de cuvinte și de timp) digresiune pentru a  sublinia că eventualele critici mai acide la adresa textului scris de VG și interpretat de subsemnatul nu au nicidecum o legătură cu scoaterea mea din lista de prieteni selecți ai domniei sale. Voi scrie și eu precum Păstorel când fusese scos din Dicționarul Academiei de către Sadoveanu: ”Nu-i nimic, îmi este drag; El m-a scos și eu îl bag” (în seamă, în cazul de față, respectiv fac un promo gratis pentru creștere vânzărilor cărților lui VG…). Aici se închide Digresiunea 1.

 

Revenind la autor, pe parcursul citirii cărții ”Breviarul sceptic”, am avut mereu impresia că îl ascult vorbind (nu l-am auzit niciodată vorbind în public pe VG) datorită stilului său de scriere, care este unul eminamente oral, respectiv este un stil pe care îl agreez mult și chiar îl practic. Personal, asociez acest stil cu exprimarea de tip postmodern. (vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism). Și din acest motiv, prietenilor cărora le-am recomandat cartea le-am spus că este o carte pe care ”parcă aș fi scris-o eu”… (evident, referirea era la stil).  Așadar, VG este un bun comunicator, devreme ce, citindu-l, îl și vedeam la sala de curs făcând exerciții de elocință, cursivitate, claritate și temeritate. Spun temeritate pentru că nu este chiar de ici colea ca tu, absolvent de filosofie, dar și hermeneut amator, angajat la facultate ca lector de ”Ontologie” și ”Filosofia limbajului”, să faci ironii la ideea de interpretare în general (practic, toți interpretăm câte ceva, tot timpul…) dar îndeosebi a interpretării presupus savante, academice, scrobite și sentențioase, fără drept de recurs, și, mai grav, fără finalitatea care i-a permis nașterea și existența: dorința de a lămuri cum stau lucrurile. În această postură de cârcotaș la adresa propriei profesii mă văd și eu,  absolvent de ”economie”, acum profesor de Management care reduc(e) această disciplină en vogue la doar câteva cuvinte, restul perorațiilor ”științifice” ale altor autori de Management nefiind, pentru mine, altceva decât …interpretări excesive, savantlâcuri care justifică o normă didactică, o leafă sau o poziție în gașca partidului din care, vai, prea mulți experți în management fac acum parte. Într-un fel, atât eu cât și VG suntem un fel de Sokal-i pe invers: criticăm modernii pentru delicte de falsă obiectivitate, științificitate, respectabilitate. (vezi, spre edificare: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7257 , http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/25389/Afacerea-Sokal.html , http://www.descopera.ro/stiinta/2619162-top-10-falsuri-si-fraude-comise-in-numele-stiintei , http://www.lucianurcan.com/2011/11/pseudo-cunostintele-de-expert/#more-601 și nu în ultimul rând: http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair . Stilul nostru (al meu și al lui VG) este eminamente ironic la adresa modernilor prezumțioși… Și încă o paranteză: am facut trimitere la link uri ajutătoare pentru cititorii care doresc să se edifice, mai pe larg, asupra unor chestiuni. Folosesc acest prilej pentru a sublinia o parte dintre avantajele certe ale online ului . (Domnului Gherghel: spre știință….).

Încă un lucru mă apropie de VG: nu doar trecutul jurnalistic, ci și dezinteresul față de propria promovare în carieră (eu am ”zăcut” ca asistent universitar din 1976 până în 1997, deși am figurat ca ”lector asociat”, adică am fost avansat în grad, dar fără leafă corespunzătoare gradului pentru că ”nu ajungeau banii”…). Prezentările din ziare, reviste, bloguri și edituri îl prezintă pe Valeriu Gherghel drept ”profesor asociat” la UAIC, dar site-ul Facultății de filosofie îl include la categoria titulari cu gradul didactic de lector. Bănuiesc că VG ”trage tare” acum pentru a obține mult râvnitul și bine plătitul post de profesor universitar. Nu știu dacă eseurile vor fi punctate în dosarul de promovare, mai ales că VG a avut grijă să-și tragă singur preșul de sub picioare, scriind în ”Breviarul...” că ”E intil să repet: eseul nu e o specie academică” (p. 12). Păi, de regulă, în spațiul academic se cer probe că slujești (bine!) speciile academice. Este adevărat, după democratizarea neobolșevică postrevoluționară și anarhică postdecembristă, de nivelare a ierarhiilor, toate ”cadrele didactice” (horrible dictu!) au devenit brusc ”dom profesor”. Așa se explică faptul că, nu demult, un student m-a întrebat, ușor ironic, dar sincer: ”Dom profesor, dar la varsta dumneavoastră nu sunteți nici măcar lector?”. Acum realizez că, statistic vorbind, per total, numărul lectorilor și al profesorilor titulari din România este constant…

Știu că scriu această (pseudo)recenzie la modul ne-simplu, ne-laconic și ne-economicos despre o carte pe care câțiva recenzenți au prezentat-o în doar câteva pagini, străduindu-se din răsputeri să arate că au înțeles mesajul pro-simplitate al cărții, recenzii adesea greu de considerat ca fiind îndemnuri sincere la lectură. Sunt convins că (și) laconicitatea are riscurile ei… Voi insera, la final, și recenziile (altora) la care am avut acces, conturând ceea ce cred că este util atât autorului, editorului și cititorului interesat, și anume un meta-feed back, un feed back al feed back urilor văzute de unul dintre recenzori, adică de subsemnatul. Nu exclud ca la o ediție viitoare VG să preia o serie din semnalele critice, acceptându-le sau respingându-le cu fermitate și, nu mă îndoiesc deloc, cu ironie sau chiar cu sarcasm. Reacția gen Hemingway față de recenzorii care i-au comentat și interpretat romanul ”Bătrânul și marea” nu este deloc exclusă și în cazul lui VG față de unii dintre recenzorii ”Breviarului sceptic”.

Așadar, la întrebarea devenită deja clișeu: ”Cine ești dumneata, domnule…”, cu referire la ”profesorul asociat” Valeriu Gherghelaș putea spune, bref, că acesta este un eseist ieșean de succes și de meritorie notorietate, un hermeneut provenit dintr-un filosof sceptic veritabil, un exeget pasionat dar bine temperat, un povestitor/ apologet nedogmatic și agnostic, un educator de/ pe stil vechi, dar un bun scriitor-orator, un gânditor cu mintea proprie al ipotezelor infinite ce conturează definitoriu incertitudinile pe care le avem, un ironist în stil pleșuan-noicean și, aș îndrăzni, un postmodern ce nu se revendică de la nicio încadrare bazată pe mode, pe moduri de gândire și modalități de clasificare rigide. Ar mai rămâne să aflu că – pe baza raționamentelor găsite în scrierile sale  – VG este un adversar ferm al bolșevismului (ca mod de impunere a cantității în detrimentul calității) în dialogul filosofic.

Încadrarea lui Valeriu Gherghel în categoria postmodernilor este consecința propriei sale definiri ca agnostic, sceptic și relativist (logica de tip și-și). Lipsa tot mai vizibilă a unei finalități existențiale umane transcendente, în epoca postmodernismului, este contracarată de catolicul David Walsh prin subliniere posibilității și a necesității reconversiei acestei lipse într-o credință și mai puternică în Dumnezeu: ”Decât să considerăm prezentul ca pe o epocă a ateismului, scepticismului și relativismului, am putea mai degrabă să-l vedem ca pe o perioadă marcată de o nouă izbucnire a credinței în misterul transcendent care veghează integritatea existenței noastre”  (David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Paideia, 2000, p. 45 – Originalul a apărut în SUA la The Catholic University of America Press în anul 1999). Am amintit această opinie a unui liberal postmodern pentru că sublinia că Valeriu Gherghel este un ateu, un liber cugetător pe care misterele transcendentului nu-l preocupă și nu-l atrag. Totuși, agnosticismul său provine din conștientizarea limitelor rațiunii umane și a dificultății omului de a pătrunde în eternul infinit numit convențional divinitate.

Toate acestea converg spre concluzia că Iașul (Iașii? Iașiul?) se poate lăuda cu un intelectual autentic, sobru și sever cu sine, dar și cu alții. Cu cât mai puțini intelectuali veritabili are (deja!) Iașul, cu atât mai vizibilă și notabilă este prezența relativă a lui VG în cultura română! Pentru că, nu-i așa?, (și) raritatea creează valoarea…

 

Structura și compoziția cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”

 

Titlul cărții. După părerea mea titlul cărții nu reflectă cu suficientă exactitate conținutul și mesajul principal al cărții. De altfel, titlul inițial propus și acceptat de Editura Polirom a fost nu ”Breviarul sceptic”, ci ”Cauda pavonis”, fapt care sugera mai bine întinderea gamei înterpretărilor de la cele laconice la cele excesive, cu trecerea prin dimensiunea optimă de tip natural, sugerată chiar de coada păunului. Din păcate, un redactor grăbit, Alina Radu, a lăsat referirile la titlu, din carte, tot cu titlul inițial. Exemple: ”Titlul cărții, Cauda Pavonis ….”, la p. 13; ”Voi cita și în alt eseu din Cauda Pavonis acest pasaj decisiv”, la p. 19; ”… soluția problemei se găsește, poate, într-una din paginile volumului Cauda pavonis” (p. 76).  Într-adevăr, sub raport comercial, ”Cauda pavonis” spune și atrage mai puțin decât ”Breviarul sceptic”. Problema este însă la subtitlu (”Și alte eseuri despre simplitate”), care se aliniază ideii de breviar (scurt tratat de), dar exclude cu totul principiul excesului, precum și aspectele legate de istoria hermeneuticii incluse în Miscellanea. Titlul chiar induce în eroare cumpărătorul, dar chiar și cititorul cărții, aceștia rămânând cu falsa impresie că au de-a face cu o pledoarie pro-brevitate. Nu mă grăbesc să sugerez un titlu mai plauzibil, dar un asemenea titlu există cu siguranță (cu respectarea strictă a conținutului și mesajului cărții, dar și cu un pronunțat caracter comercial – în fond cărțile trebuie vândute, dar nu cu diferențe între titlu și conținut).

(Tehno)redactarea cărții: Conforma casetei tehnice, responsabili de îngrijirea acestei cărți sunt Alina Radu (Redactor) și Luminița Păun (Tehnoredactor). Era de datoria lor să suprime o serie (destul de lungă) de erori de exprimare, de stil, de gramatică, de topică etc. La gafa deja semnalată (cu referiri la titlul inițial al cărții, Cauda pavonis) se aduagă erori care scad din prestigiul autorului, al editurii și al redactorilor de carte. Iată câteva exemple:

–                           alternanța folosirii pluralului majestății (”vom examina”, la p. 17, ”vom vedea” – la p. 109, ”vom mai vorbi” – la p. 142) cu persoana întâia singular (”voi cita”, ”voi merge” – la p. 19, ”voi reveni” – la p. 141). Personal, susțin utilizarea doar a formei de singular, cea care conferă un plus de responsabilitate în comparație cu impersonalul ”vom”;

–                           ”La știința mea” (p. 17) în locul lui ”După câte cunosc eu” mi se pare o supralicitare a termenului vetust și golit de sens ”știință”, iar construcția sintagmei este una de nivelul ”simpliciores”;

–                           Prețiosul ”intelecție” folosit în locul lui ”înțelegere” pare un mărgăritar printre multe expresii colocviale: ”mai la vale” (p. 17) în loc de ”mai încolo” și altele;

–                           ”Savanții metafizici” (p. 7) sună ciudat (de comparat cu potențiala construcție ”savanții fizici”. Sugerez: ”metafizicienii”;

–                           Cred că este de preferat ”în ce mă privește” expresiei folosite în carte ”în ceea ce mă privește” (p. 41);

–                           ”La știința mea (ce-i dreptul (??? LD), puțină)… (p. 49);

–                           ”Interpretările cată” (p. 63) în loc de ”caută” . E greu de înțeles ce caută într-un eseu cu pretenții forma populară a lui ”căuta”. Este de așteptat, bănuiesc, că pentru a da savoare textului VG va apela, în viitor, la moldovenisme (”ghinișor”, ”oleacî” etc.).

–                           ”eu voi vorbi” (p. 82) în loc de ”eu voi scrie”; ”vom mai vorbi” (p. 142) în loc de ”voi reveni”:

–                           ”de-o pildă” (p. 88) este o ghidușie gratuită, de tip Stud Bar…

–                           ”Aș face adaos” (p. 143), în loc de (mai simplul ”voi adăuga”;

Faptul că timpul scurs între depunerea manuscrisului și apariția cărții a fost de doar două luni sugerează că s-a preferat viteza în locul corectitudinii exemplare. O bilă neagră pentru Polirom.

Structura cărții. Valeriu Gherghel, un adversar declarat al oricărui dogmatism numerologic (reprezentanții căruia sunt numiți de VGgânditori obsesivi” – p. 9),  structurează cartea sa în trei părți, iar principiile simplității le găsește ca fiind (”în mod involuntar” – p. 10) în număr de șase. VG ironizează conexiunile forțate legate de o cifră, de ex. cifra trei: ”Dacă într-o poveste e vorba de trei purceluși (exemplul este al lui Jonathan Culler), nu are rost să discuți (și) despre cei trei magi de la Răsărit, și despre trifoi, și despre ”schemele triadice din istoria omenirii”, cum ar vrea, poate, ilustrul critic, când apără principiul risipei”.  Hermeneutul din mine ar fi preferat în locul acestei ironii o posibilă explicație/ interpretare a faptului că această cifră este atât de larg preferată la marea majoritate a popoarelor de pe mapamond…  Rostul împărțirii cărții lui VG pe cele trei părți îmi pare însă unul nefiresc. Deși sunt un adept al gândirii triadice (”Alle guten Dingen sind Drei”), (generate, cred, chiar de tridimensionalitatea spațiului și a timpului terestru) structurarea celor trei capitole este una care îmi pare și șchioapă și forțată. Mă explic: după ce alocă, firesc, majoritatea spațiului tipărit cu text (160 pagini, din totalul de 220) Principiului simplității (”Principium parsimoniae”) și doar 30 de pagini Principiului excesului (”Principium prodigitatis”), cel de-al treilea capitol (de cca 20 pagini) este intitulat sec, neutru și fără trimitere la conținutul real al eseurilor care îl compun: ”Miscellanea”. De altfel, primul eseu din această a treia parte face trimitere tot la interpretarea excesivă și se putea include în partea a doua. Fac o propunere pentru o posibilă ediție viitoare: cel de-al treilea capitol să fie intitulat ”Principium optimum”, ”Cauda pavonis” fiind un excelent exemplu de optimizare naturală a măsurii și echilibrului expresiv. Acest al treilea capitol ar putea fi ”terțul inclus” între primele două, știut fiind că între două principii extreme (puținul și multul) există aurea mediocritas.  Cu un pic de efort, considerațiile referitoare la echilibru (”est modus in rebus”) și calea de mijloc din primele două capitole fiind posibil de adunat în acest al treilea capitol. În afară de cazul în care autorul nu va dori să aplice, în viitor, foarte riguros principiul simplității și să ofere cititorilor o ediție ”de buzunar” care să conțină doar ideile principale, frumos structurate și exemplificate (max. 50 pagini), cred că el ar putea elabora un interesant op de Hermeneutică în trei volume (sau într-un volum de cca 400 – 500 pagini, structurat pe cele trei capitole ale ”Breviarului”, ceea ce ar fi deosebit de util. Argumentul meu ar fi acela că Valeriu Gherghel are un talent nativ de povestitor, de bun sintetizator și de comunicator eficient, fără pretenția căutării sau pretinderii originalității cu orice preț. Cred că amintita trilogie ar putea fi foarte utilă tuturor celor care lucrează cu cuvinte, idei și texte, nu doar pentru studenții, care au de ”pasat” un examen.. Mărturisesc că am avut senzația de emoție reală că o temă sau alta din carte ar putea fi tratate prea succint, adică ”filmul” s-ar termina prea repede, cel puțin în comparație cu interesul meu pentru el(e).  Uneori, teama s-a confirmat, alteori mă gândeam că principiul simplității ar fi fost de aplicat… Voi da seamă/ exemple de aceste temeri ale mele.

 

Cap. I Ce este simplitatea hermeneutică? Falsa hexada ghergheliană a simplității.  Gherghelizarea simplității herme(neu)tice.

 

1. Despre simplitate. În ultimă instanță, principiul simplității – promovat, aparent, și de VG – presupune, prin ipoteză, lipsa complexității, mai exact, a complicațiilor inutile. Aș sugera că principiul simplității ar putea fi numit și principiul menșevic sau principiul minimalist. Valeriu Gherghel îl mai numește și principiul economiei. Minimalismul este pe val în postmodernismul actual, perfect consonant cu miniaturizarea din zona tehnică. Succesul eseului în concurența cu romanul se datorează tocmai aplicării minimalismului. Minimalismul este agreat de economiștii libertarieni și liberali prin zicerea de notorietate mondială, în perioada postbelică, ”Small is beutifull”.  Recent (ian 2013), serverul WordPress.com a lansat o nouă aplicație numită Minimalizine (denumire rezultată probabil prin contragere de la Minimalism si Magazine) (Iată descriere făcută chiar de autorul ideii: ”Minimalizine is an elegantly simple solution for your blog or website, that puts the focus on your content. With clean lines and a sleek modern look, this theme supports featured images, multiple post formats, three footer widget areas, and a custom menu in the header”. Cf http://theme.wordpress.com/themes/minimalizine/) .S-a ajuns însă la concluzia că doar cei mari (și acaparatori) se pot impune cu adevărat în lupta de concurență. După care s-a văzut că firmele mici se pot adapta mai ușor crizei și, în general, condițiilor noi. Cu alte cuvinte, simplitatea/ micimea nu este nici scop în sine, nici panaceu universal, nici sursă infinită de plăceri intelectuale. Acestea fiind spuse precizez că se impunea să se facă o distincție clară între definirea simplității ca mod de construire a lumii (breviarul ontologic) și definirea simplității hermeneutice, a simplității logice, a simplității explicațiilor, a simplității epistemice, a simplității  nominaliste etc. (Cu alte cuvinte, simplitatea se adresează deopotrivă cuvintelor și lucrurilor – a se vedea J.P. Sartre, Les mots et les choses). Atunci când face referire la principiul (hexadic) al simplității VG ar fi trebuit, cred, să se refere strict la definirea simplității în general (ignorând, temporar simplitatea hermeneutică), apoi să facă trimitere la o anume simplitate, concretă: simplitatea hermeneutică (a interpretărilor, adică) sau alte forme de simplitate. Din păcate, lucrurile sunt amestecate (o probă vie de exces de postmodernism!) și se vorbește când de una, când de alta, cu precizarea că nu toate elementele hexadei ghergheliene fac pledoarii pro-simplitate. Aș numi acest mod de abordare ”gherghelizare” (după modelul oferit de însuși Valeriu Gherghel: goropizare).

Încercând să de o definire generală a simplității, VG face însă o definire a simplității logice: ”calea cea mai concisă de la premise la concluzie”.  În fine, cel puțin în cele șase detalieri ale principiului simplității (hexada ghergheliană) există preocuparea pentru general (deși exemplele sunt luate doar din filosofi și literați, ca și cum doar aceștia s-au preocupat pentru definirea și aplicarea principiului simplității. Spre exemplu, în teoria economico-politică-etică eu practic și aplic principiul simplității de aproape patru decenii, principiu care a generat Metodologia Scop-Mijloc). În multe articole care descriu Metodologia Scop Mijloc (MSM) acest principiu al simplității apare sub numele de esențializare și/ sau compactare. Pentru mine, Managementul ca teorie a acțiunii umane eficiente se reduce la trei grupări de câte trei cuvinte: gandire-simțire-acțiune cu privire la scop-mijloc-raportul scop/mijloc în dimensiunile spațio-temporalo-existențial. Apoi urmează descrierile triadice ale fiecăruia dintre cuvintele utilizate. În cele din urmă, ”cursul” de Management (partea generală, pe care o mai numesc și Management machiavellic) nu depășește câteva zeci de pagini. Desigur, discuția pe tema abordării concrete a acestui mod de aplicare a principiului simplității este ceva mai complexă și presupune o pregătire aparte. Un asemenea mod de predare este perfect pretabil educației online, pe care colegul meu de breaslă VG o condamnă cu sfântă mânie… conservatoare.

Prima propoziție a cărții lui Valeriu Gherghel (din ”Introducere: hexada simplității”) aduce în atenția mea și a economistului din mine (atât cât este…) o bucurie, urmată doar peste cinci pagini de o dezamăgire, ca să nu spun mâhnire. Iată propoziția: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip” (p. 7). Bucuria era generată de identitatea sugerată de autor între simplitate și economie. Speram să găsesc o viziune nouă, mai clară (și mai logică poate) a ceea ce înseamnă, pentru un gânditor din afara economicului conceptul de ”economie”. Pentru mine, efortul de simplificare a economiei a condus la următoarea identitate: economicul = mijloce. Din păcate, VG nu are și nu a împrumutat măcar o definiție a economicului (ca realitate) și a economiei (ca teorie). Mai mult, cuvântul economie apare de nu mai puțin de 11 ori în cele șapte pagini ale Introducerii. Dezamăgirea apare la antepenultima pagină a Introducerii unde ”profesorul asociat” de filosofie V.G. declară cu o candoare specifică doar studenților din anul I: ”Dacă, prin definiție, nu există sinonimie perfectă, rămâne de văzut cândva în ce măsură termenii ‚simplitate’ și ‚economie’ coincid”, luându-l ca paravan pe ”semiologul Umberto Eco” (de ce nu semioticianul? LD) care ”a invocat mereu necesitatea simplității, dar nu a definit termenul niciodată” (p. 11). Așadar, deși se sugerează mereu că principiul simplității este identic cu al economiei (vezi prima propoziție), acum ni se spune că ar putea fi niște diferențe, dar nu știm care… Asta mă dezamăgește cu atât mai mult cu atât cu cât VG a ținut la Sala Senat a UAIC o prezentare a acestei cărți, iar titlul prezentării începea chiar așa ”Despre principiul economiei în…”. Sincer, aveam o așteptare mare de la autor (probabil de aici și dezamăgirea…). Și ca să fie și un capac la toate acestea, încântat să văd că deja cuvântul economie a fost invocat de 11 ori în Prefață, mă grăbesc să văd la Index rerum, cam cât de des mai apare cuvântul până la sfârșitul cărții. Ei bine, surprize-surprize! Acest cuvânt NU figurează (deloc!) în Index rerum! Singura explicație ar fi că autorul a considerat că acest cuvânt nu merită indexat, deși este invocat pe parcursul întregii cărți și este echivalat cu cuvântul care dă titlul cărții. Interesant este însă că penultimul eseu din capitolul I Principium parcimoniae este intitulat chiar Index rerum! Aici găsim și o posibilă ”cheie” a faptului că un termen esențial din lucrare este ignorat de autor și pus la (alt) index. Aici aflăm ce este, carevasăzică, un index rerum: ”…un index rerum, o înșiruire alfabetică de cuvinte desemnează abreviat lumea cărții care, la rândul ei, e o abreviere confuză a lumii sensibile, care, la rândul ei e o dezvoltare confuză a lumii inteligibile, care, la rândul ei, e o dezvoltare confuză a unui prototip luminos, aflat în intelectul divin, încă înainte de facerea lumii.” (p. 148). Și cum economia nu a apărut înainte de facerea lumii….  Și mai departe: ”De obicei,  pentru a realiza indexul e necesar să străbați în repetate rânduri cartea, să meditezi la diferitele succesiuni nominale, la importanța personajelor, la conotația noțiunilor, la ierarhia conceptelor” (ibidem). Și pentru ca mirarea mea generată de faptul că unul dintre conceptele cheie a lucrării (principiul economiei) nu este indexat, autorul, prevenitor parcă, spune la finalul eseului: ”…orice index rerum poate fi deslușit și interpretat, până la urmă, dacă identificăm titlul și autorul cărții. … Nimic nu rămâne de neînțeles. Surpriza inițială se stinge” (p. 153). Ahaaaa…. Deci dacă știi autorul știi și la ce să te aștepți de la el. Altfel, îți faci iluzii și ai, fatalmente, deziluzii…

Acum voi încerca să rezum acest rezumat al cărții intitulată ”Breviarul sceptic” , care este un rezumat al multor alte cărți, care și ele au rezumat niște idei anterioare, care….

Nu pot să nu observ stilul noicean al trecerii alerte și crescende de la un general vag conturat la un general ce frizează absolutul. De aceea, am caracterizat stilul lui VG ca fiind unul pleșuan, deși cred că filiația stilistică este una directă, autorul beneficiind de îndrumări și învățături ale marelui filosof Constantin Noica. Trecerea sprințară de la o afirmație la o negație, urmată apoi de o simultaneitate a ambelor se încheie cu o concluzivă memorabilă. Cred că merită amintită aici o asemenea mostră de stil noicean: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip. Are mulți patroni (filosofi și logicieni). Are mai multe formulări. Este și nu este valid. Este și nu este util. Este și nu este originar și constitutiv. Este și nu este.” (p. 7).

De la Aristotel si Ockham citire oamenii urmăresc (cu obstinație, cu moderație sau cu strângeri din dinți) utilizarea unui ”minim strict necesar și suficient” de mijloace pentru atingerea scopurilor propuse.  Convingerea mea este că economicitatea, finalitatea acțiunilor și armonia dintre acestea reprezintă chintesența ființei umane,  structura ternară fundamentală cu care ar trebui să înceapă orice proces educațional. Haosul crizelor succesive care scutură umanitatea provine, cred, din ignoararea acestei esențe umane evidente și imposibil de eludat. (Interesant de cunoscut motivația acțiunii umane în concepția lui David Walsh în cartea citată mai sus. Fără să le numească astfel, DW structurează o posibilă teorie a acțiunii umane axată pe scop și mijloc,  bazată pe motivațiile teleologice și instrumentale ale acțiunii umane eficiente, cu deosebirea că în timp ce Metodologia mea se rezumă la finalități strict mundane, DW descrie aceste finalități ca fiind subordonate finalității de ordin superior, transcedentale).

Propun cititorilor să reflecteze asupra următoarele identități (simplificatoare) propuse de mine: economicul = (colectarea, combinarea și consumarea) mijloace(lor), politicul = (selectarea, formularea și urmărirea) scopuri(lor), eticul = adecvarea (simultană, continuă și reparatorie a) scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Dacă acestea vor fi și înțelese/ acceptate, atunci principiul simplității aplicat ne sugerează că nu avem nevoie de trei discipline separate și specializate (politologia, etica și economia) care să se mai și contrapună una alteia, cu consumuri inutile de resurse (inclusiv timp), plus confuziile conceptuale!, ci putem respecta legea simplității considerându-le pe toate trei ca pe un continuum (continuumul politic-economic etic). Acest continuum se numește deja Metodologia Scop Mijloc (MSM) și are o istorie în plan teoretic de aproape patru decenii. Cu alte cuvinte, în loc de trei discipline confuzive și contradictive sunt preferabile trei cuvinte, respectiv trei litere: MSM! Dacă cineva poate demonstra că Managementul este un discurs distinct decât MSM, atunci aștept o asemenea demonstrație. Dacă ne mai gândim că Managementul s-a lăbărțit și apoi a ”puit” zeci de discipline ”de sine stătătoare”, apoi că mai mulți zeci de fii, unul dintre aceștia a fost botezat Managementul vânzărilor. Dar cuiva nu i-a plăcut numele și l-a numit (laconic!)  Marketing, iar apoi Marketingul s-a cunoscut cu Psihologia consumatorului și iar au pui niște zeci de discipline, conform principiului nesacrosanct al excesului, risipei și autodistrugerii necreatoare. Procesul de puire continuă…. Își imaginează cineva unde se poate ajunge cu această creștere canceroasă (deocamdată nedureroasă)?  Chiar era oare așa de complicat ca fiecare absolvent de liceu să rețină imperativul lui Ockham: ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar!”. Și atunci, nu e așa că vi se pare perfect justificată acuzația de lipsă de bunăcuviință la adresa tuturor taților și mamelor de noi și noi și noi și noi… științe? Mai trebuie spus oare că tații și mamele ”științifice”, având același sânge (negru!) au procreat urmași debili și nevrotici?

Acum, probabil autorul Valeriu Gherghel și cititorii acestei pseudorecenzii-comentariu-conspect-referat-rezumat vor înțelege mai bine de ce am citit cu atâta nesaț, curiozitate și speranță ”Breviarul sceptic”, sperând că frontul simplificatorilor/ avarilor/ aplicanților principiului economiei se va consolida și că normalitatea aristotelo-ockhamiană se va reinstaura pe Terra…

Concluzia și îndemnul meu: avari din toată lumea, reinstaurați ordinea simplă a lucrurilor!

Iată cele șase porunci simplificatoare adunate din literatura literaro-filosofică clasică și considerate de Valeriu Gherghel ca fiind definitorii și explicative pentru ideea de simplitate. Le voi lista în varianta românească, adică fără echivalentele lor latinești și fără (prea multe) comentarii:

a. Undeva este necesar să te oprești (autor necunoscut, promovat de Aristotel, Sf Toma)

b. Este o limită și o măsură în toate (Quintus Horatius Flaccus)

c. Nu are rost să faci cu mai multe, ceea ce poți să faci cu mai puține (Ockham)

d. Dorește-ți doar mediocritatea! (fii moderat în solicitări și ipoteze interpretative)

e. De cele mai multe ori formularea cea mai potrivită a principiului simplității e tautologia (Kafka)

f. Ceea ce nu poate fi spus, nu poate fi spus (Wittgenstein)

Pe parcursul lucrării autorul folosește mai multe sinonime pentru ideea de simplitate (îndeosebi în interpretare). Iată o listă a acestora: parcimonie, zgârcenie, avariție, puținătate, asceză, economie, simplitate, concizie, laconic, direct (fără ocolișuri), strict necesar, limitat (cunoașterea limitelor), măsurat, echilibrat, temperat, reținut, taciturn, rezistent la seducții, abstinent, auster, frugal, suficient, redus, minimal, rațional etc. Dintre acestea, aș extrage câteva care nu fac trimitere la avariție, ci la optimzare: rațional, echilibrat, temperat, măsurat – la care aș adăuga și eu câteva: adecvat, potrivit, firesc. De aceea, revin cu propunerea de a reedita cartea cu structura triadică completă: Principiul ascezei (economicității), Principiul optimului/ optimalității  (eficienței) și Principiul risipei (eficacității). Evident, Principiul optimalității face referire la economicitate, raționalitate, echilibru, adecvare, măsură. Acesta este răspunsul meu la nota de subsol de la pagina 11 referitoare la nedumerirea lui Valeriu Gherghel în legătură cu măsura în care termenii ”simplitate” și ”economie” coincid sau nu. Preocuparea mea pentru această terminologie este motivată de consecințele educaționale ale modurilor în care se sugerează normalitatea, integralitatea și echilibrul. Orice confuzii terminologice se transformă, în timp, în dificultăți de comunicare și apoi în decizii eronate cu consecințe greu de cuantificat. În ultimă instanță, întreaga existență umană poate fi tratată, în scopul de a facilita și îmbunătăți această existență, prin prisma modurilor de interpretare, la fel cum ar putea fi descrisă prin grila modurilor de comunicare (Eco), a modurilor de producere a bunurilor materiale (Marx) etc. Toate pot fi subordonate (simultan sau succesiv) celor trei principii fundamentale a gândirii, simțirii și acțiunii umane (și pe care l-am numit, simplu, Management).

Valeriu Gherghel oferă câteva definiții și/ sau descrieri ale simplității în viziune proprie. Voi face o compactare a acestor definiții, pornind de la ideea că puse una lângă/ după altele aceste definiții vor construi un tablou mai clar și mai memorabil al ideii (deloc simple) numite simplitate. Desigur, nu mă voi abține de la unele comentarii…

a. ”Iată o definiție (foarte simplă!) a simplității: calea cea mai concisă de la premisă la concluzie” (p. 7). Am spus deja, cred că aceasta nu este o definiție a simplității, ci a simplității în logică.

b. ”Altfel spus, a fi simplu înseamnă literalmente și în toate sensurile” (p. 13). Ce să comentezi la o tautologie? Tautologia este tautologie și gata!

c. ”Principiul simplității presupune (și) economia exprimării”. Cu o condiție: să știi ce vrea să spună cuvântul economie…

d. ”O remarcă provizorie. Interesantul nu poate fi un scop în sine. Simplitatea, da” (p. 21). Autorul desfide, pe parcurs, această opinie… Exemplu: ”Paranteza scepticului: nu sunt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. … Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu” (p. 23).  Deduc că dacă universul nu poate avea ca un scop al său (în sine) simplitatea, atunci cum poate un biet scriitor să fie simlu? Zice: VG: ”Lumea din jur nu e obligatoriu economică. … La fel e și cu risipa hermeneutică. Toți o practică”. (p.23). Deduc că deși simplitatea e un scop (în sine!), extrem de puțini ating acest scop. Să fie asta o cauză profundă a nefericirii exegeților?

e. ”Principiul simplității înseamnă…: efortul maxim pentru a stabili minimul” (p. 56). Ce bine ar fi dacă am ști care este nivelul efortului maxim și ce definește un efect/ rezultat minimizat. Aș reformula (relativizant, postmodern) principiul simplității definit mai sus de VG, drept ”eforturi maxim posibile pentru obținerea de texte superconcentrate, dar cu semnificații cât mai bogate posibil!”.

2. Despre simplitatea în interpretare și în explicare.

După părerea mea, orice discuție despre interpretare (simplă sau irositoare) ar trebui să înceapă cu lămurirea clară a procesului de cogniție, respectiv cum se transferă informația din carte în mintea noastră și cum se transformă una și aceeași informație (preluată de orice cititor din una și aceeași carte citită) într-un anumit fel de informație în funcție de mediul cognitiv în care sosește acea informație. Sau, vice versa, cum gândește oare scriitorul unui articol sau a unei cărți atunci când se hotărăște să compună un text (bazat pe principiul simplității sau pe principiul risipei)? Cred că o pregătire în teoriile cogniției și ale neuroștiinței este cât se poate de binevenită în opera de scriere/ citire/ interpretare a unui text oarecare. Am distribuit pe pagina mea de Facebook, în luna ianuarie a anului 2013, mai multe surse și articole despre cogniție și cercetare.

http://newbooksinbrief.com/2012/11/27/25-a-summary-of-how-to-create-a-mind-the-secret-of-human-thought-revealed-by-ray-kurzweil/ . Cei interesați pot urmări această pagină (www.facebook.com/liviu.drugus) și în continuare deoarece voi posta acolo cât mai multe referințe la procesul de gândire, cunoaștere, acțiune, comunicare, interpretare, eficientizare etc.

Cunoașterea mecanismelor prin care un text poate (sau nu) să creeze imagini adecvate în mintea cititorului este de mare ajutor în aparent banalul proces al înțelegerii și interpretării. În ultimă instanță, aceasta explică și varietatea incredibil de mare a interpretărilor apărute în urma citirii unui text. Dacă mai adăugăm mediul educațional-cultural, experiența de viață și cea livrescă, starea de sănătate generală a interpretului, condițiile de viață și starea de mulțumire față de mediul de viață etc. toate astea ar putea explica și marea varietate a nuanțelor descifrate de un cititor-interpret după citirea unui text dat. Unii văd într-o carte sau un film doar mesaje subtextuale, trimiteri la modele generale de viață și atitudini care sunt agreate sau nu. Am întâlnit persoane exasperate de faptul că un alt cititor nu a văzut mesajele cărții și a reținut doar intriga propriu-zisă, respectiv ce a făcut și a zis personajul X sau cu ce era îmbrăcat personajul Y, acuzându-l de citire superficială, impresionistă, fără să simtă mesajul alegoric transmis de cititor în subtext. La posibila și fireasca întrebare: ce înseamnă citire corectă, Valeriu Gherghel a răspuns  (vezi Motto ul de la începutul acestei recenzii) că este corect să găsești alegorii acolo unde ele există și să nu le găsești acolo unde ele nu există. Și totuși, chiar dacă ”Bătrânul și marea” nu a fost scris în cheie alegorică, este oare o eroare să vezi acolo destine, mâini invizibile și fluide eterice generatoare de acțiuni umane determinate? Personal cred că varietatea interpretărilor este deja un lucru bun și binevenit. Un text care va genera mereu și mereu exact aceleași sentimente, interpretări și redări ale trăirii acelor sentimente este, cred, un text sărac sau lipsit de vlagă. Valeriu Gherghel deși mimează perfect exercțiul democratic al libertății de interpretare și exprimare nu se abține să ironizeze ”viziunile” generate în mintea unui critic/ interpret/ cititor, altele decât cred unui hermeneuți mai cunoscuți sau chiar propriile sale viziuni.

Aș face o paralelă (potrivită sau nu…) între avantajul multiplicității interpretărilor textuale și avantajul existenței unui mare număr de înțelegeri și interpretări ale lui Dumnezeu. Într-o discuție cu un spaniol catalan catolic, pe vremea discuțiilor legate de ecumenism am sugerat că ar fi bine pentru întreaga religie creștină să fie unită, mai ales în dialogul acestiea cu alte religii importante ale lumii. Recunosc, în viziunea mea de atunci se regăsea ideea omogenizării credinței, a existenței unui singur for diriguitor etc. Și mă așteptam ca spaniolul catolic să mă susțină  sau să facă o pledoarie a ecumenizării sub steag catolic. Preopinentul meu a zâmbit și m-a contrazis de plano. Nu este nevoie de niciun ecumenism și de nicio unificare, este mai bine ca să existe o libertate deplină de conștiință și de credință. ”Fiecare crede ce și cum dorește” a punctat Joan în finalul dicuției, astfel încât argumentația sa mi-a rămas în minte și astăzi. Ulterior am aflat că creștinismul are peste 300 de secte, orientări și biserici fără de care, poate, numărul total al creștinilor ar fi fost mai mic. Deși nu numărul de prozeliți era în discuție, iată că un mod mai liber de a trata o problemă de conștiință/ credință/ interpretare genera un plus și în plan cantitativ.  La fel se întâmplă, cred, și cu varietatea interpretărilor textuale. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru șansa surprinderii unei palete cât mai largi de nuanțe de efecte posibile și/ sau plăcute. Unii cititor doresc simplitate maximă în exprimare, alții sunt adepții stilului roccoco, cu viraje și volute alambicate care sugerează ideea de soliditate în exprimare, în timp ce alții clamează simplitatea maximă. Iată ce nota un iubitor de lectură după citirea unei cărți despre gândirea lui J.S.Mill. Iată o clamare directă ți vehementă pentru simplitate:  ”Last night I kept re-reading a passage in J.S. Mill by Dale E. Miller. In which he is trying to explain Mill’s proof of Utility and definitions of happiness. Sometimes I wish authors would be straightforward and not twist my mind in circles”.

Pentru a nu alunga chiar de la primele rânduri un potențial cititor, sincer interesat de problema simplității/ minimalismului/ mensevismului/ economismului/ laconismului/ brevitatii/ , precizez că fraza/ paragraful ce urmează este una/ unul voit construită/ construit astfel, tocmai pentru a determina cititorul să exclame, la final: ce-i cu porcăria asta de frază? Oare nu putea autorul acestei prezentări de carte (recenzie?) să concentreze ideile doar în câteva cuvinte? Răspunsul este ”ba da”, dar cum ai putea să duci dorul simplității și a unei lecturi despre simplitate, decât doar constatând lipsa acesteia?  La fel a procedat și Valeriu Gherghel punând față în față două stiluri de scriere: unul bazat pe simplitate, celălalt bazat pe risipă de cuvinte, desigur, lăsând cititorii să decidă ce le place: simplu sau complicat? Iată fraza alcătuită de mine și care se vrea o mostră a ”abuzului de exces” (sau a abuzului la superlativ):

Valeriu Gherghel scrie cât poate el de concis, adică sub forma unui breviar, despre scepticismul său, de filosof ascetic ieșean, față de posibilitatea reală a expandării consistente a prezenței în hermeneutica contemporană a elaboratelor savante sub forma unor concentrate simple, nesofisticate și maxim esențializate, gândul acesta al său fiind exprimat la modul cel mai auster-avar posibil și prezentat cititorilor ca un regret bine temperat față de existența doar a unor  foarte puțini indivizi umani pe care cineva i-ar putea numi economicoși  adevărați și care își scriu gândurile lor frugale de o manieră hiperconcentrată, adică extrem de simplu și în cuvinte cât mai puține, dar care să conțină informații absolut indispensabile înțelegerii, altfel spus el, autorul, face un seducător elogiu simplității într-o eră a complexității și a transdisciplinarității autodevoratoare de sensuri și semnificații pe care cei vechi le transmiteau semenilor în forme cât se poate de directe, echilibrate, autosuficiente, adică simple.

Dar este oare întâmplător faptul că economiștii (de fapt economicienii) se preocupă și ei – la fel ca și filosofii și filologii – de  semiotică/ semiologie, semantică, pragmatică, metaforă, minimalism, comunicare, praxeologie, teleologie, hermeneutică, statistică și logică (pentru a enumera doar câteva dintre disciplinele ce presupun o bună pregătire economică)? Răspunsul meu este: nu numai că aceste intersecții de preocupări sunt firești, dar ele mi se par (acum) obligatorii, dat fiind că economicul nu se referă doar la lucruri (cum mai cred materialiștii), ci îndeosebi la oameni și la comportamentul acestora, respectiv la dimensiunea spirituală a existenței umane.

            Din pasajul subliniat mai sus rezultă că cea mai bună pledoarie pro-simplitate o constituie confruntarea cu complexitatea, cu excesul și risipa. Necunoașterea excesului face imposibilă cunoașterea simplității/ economicității. Nu întâmplător, în istorie au alternat perioade ale frugalității și  simplității (cu extrema acestora – crizele economice de subconsum) cu perioade ale excesului, risipei și consumismului dus la extrem (numite abuziv ”creștere economică” – în realitate este vorba despre o creștere de-a dreptul neeconomică).

Afirmam în titlul acestui prim capitol al ”micii” mele recenzii, că autorul gherghelizează atunci când declară emfatic componentele hexadei simplității. În opinia mea, doar cea de a treia componentă (Ockam) ține de principiul simplității/ economiei, celelalte țin de principiul optimalității, al echilibrului și armoniei. Practic, tocmai acest principiu al echilibrului este cel mai greu de realizat, aplicarea lui sugerând raționalitate, umanitate, normalitate. Din păcate, în pofida premiilor Nobel oferite pentru raționalitatea economică (cu hilarele încercări de matematizare a deciziilor), umanitatea se zbate între extreme, trecând grațios de la o era la alta, arareori reușind să păstreze mult doritul echilibru. Pentru doritorii de cunoaștere suplimentară în privința teoriei echilibrului economic recomand citirea (cu mare folos!) a operei economistului român de cetățenie americană Anghel N. Rugină (1913 – 2008). Prietenia care m-a legat de marele gânditor și respectul față de opera sa au devenit publice, cum prea adesea se întâmplă, abia după moartea sa (vezi și In memoriam Anghel Rugina, scris de mine in 2008, în pregătirea celei de a X-a Conferințe a ISINI ce urma să aibă loc la Bacău și București în decembrie 2009: http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm). Textul a fost publicat și în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc). Așadar, în completarea gherghelizării hermeneutice a simplității aș sugera și ruginizarea economicului printr-o preocupare mai susținută pentru echilibru și armonie în alegerea și utilizarea mijloacelor generatoare de scopuri umane anterior definite și stabilite. Rugină aplică regula ockamiană a bunului simț conform căreia ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar”, regulă parcimonioasă generatoare – ulterior – de echilibre și optimalități. Tradusă în limbajul liberalismului și libertarianismului economic această regulă ar suna astfel: nu oferiți mai mult decât se cere!, respectiv produceți sub și până la limita necesarului. Niciodată peste necesar! Din păcate, teoriile consumismului agresiv au generat economii obeze și predispuse la grave boli economice. Deviza acestora este produceți oricât de mult, apoi găsiți soluții să vindeți cât mai mult, chiar cu riscul unor mari irosiri și distrugeri nejustificate de resurse. Este abandonarea principiului simplității și a principiului optimalității și înlocuirea acestora cu ”principiul plenitudinii” sau ”principiul suplimentării” formulat, în plan epistemic de Walter Chatton (1290-1343), ca o contrazicere a principiului susținut de contemporanul său Ockham (vezi http://plato.stanford.edu/entries/walter-chatton/ ).  Gherghelizarea continuă prin punerea sub semnul întrebării a posibilității reale de a aplica principiul simplității, dar argumentarea este, cred, neconvingătoare, respectiv susținerea că ”într-un univers excesiv e greu să fii simplu” (p. 9). Nu susține nimeni că simplitatea este comodă și accesibilă oricui, dar să accepți risipa (doar) cu motivația universului infinit mi se pare greu de acceptat.

Cap. II Eseurile simplității

  1. Campionii simplității

Dacă la capitolul despre sintagmele definitorii (și premoderne) ale simplității (vezi ”Hexada simplității”) VG s-a oprit la cele șase ziceri (antice) celebre, și care sunt reprezentate de Aristotel și Thoma, de Quintus Horatius Flaccus, de Ockham, de Francois Rabelais, de Franz Kafka,  și de Wittgenstein (în total șapte nume), pentru perioada premodernității sunt amintiți cinci: Theodor de Mopsuestia, Honorius Augustodunensis, Thoma d’ Aquino, Nicolaus de Lyra, Martin Luther, iar pentru modernitate numărul reprezentanților de frunte ai laconismului în exprimare se reduce tot la cinci: Erich Auerbach, Laurence Perrine, Umberto Eco, Barry Targan și Nicolae Manolescu.  Exact cât să facă autentică sintagma ”îi poți număra pe degetele de la o singură mână”.

  1. Chei de lectură – interpretări multiple

Sunt de acord cu observația lui VG că simplitatea ține de scriitori, în timp ce risipa ține de exegeții/ interpreții textelor scriitorilor.  Mai mult, cu cât textul e mai (h)ermetic, cu atât mai multe interpretări sunt posibile! O afirmație simplă de genul ”Eu sunt cel ce sunt!”, dincolo de tautologia (acceptată de VG ca fiind un lucru firesc și generator de simplitate), a generat și poate genera nenumărate interpretări, in funcție de con-textul cultural al interpretului, de imaginația și de bunăvoința/ reavoința acestuia etc. Se ajunge, susține Valeriu Gherghel, la un paradox/ ciudățenie (în ultimă instanță, un sofism, cum conchide chiar VG): cu cât sunt posibile mai multe interpretări și explicații, cu atât e mai greu să accepți vreuna dintre ele, ba chiar se ajunge la concluzia că textul cu pricina este ”inexplicabil tocmai fiindcă este explicabil” (p. 62).  Așadar, e liber la explicații și interpretări! Este interesantă etimologia cuvântului ”hermeneutică”. Acesta provine de la Hermes, zeul comerțului la vechii greci (Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Vezi pe larg http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes) Dubla sa identitate sugerează din start posibilitatea interpretării, a interpretărilor multiple. El este ”și – și”. Hermes Trismegistus se ocupa cu descifrarea textelor divine, încifrate, cu sensuri închise pentru muritorii de rând. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutică  ”denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus”. Orice interpret este, de altfel un intermediar, ceea ce face trimitere la comerț, negocieri și transferuri de proprietate, de avuție. (în sens economic). Desigur, intermediarul (cel care cumpăra dintr-un loc și vindea într-altul) își interpreta propriul său rol, de comparator (și cumpărător) între prețurile de pe diverse piețe. El era un negociator, un comunicator  de (false!) informații privitoare la valoarea reală a bunurilor comercializate. Tot astfel cum negociatorii/ comercianții vor să cumpere ieftin (cât mai economic) și să vândă scump (cât mai risipitor de bani ai cumpărătorilor săi), la fel putem compara scriitorii (invitați să scrie cât mai economicos, cât mai simplu) cu exegeții (liberi să re-vândă textul inițial în forme cât mai stufoase și deloc economicoase către cititorii care vor să vadă și ce au înțeles ”specialiștii”). Acestea fiind spuse, cred că o cooperare strânsă între hermeneuți și economicieni este foarte necesară pentru ca fiecare dintre aceste categorii să se înțeleagă mai bine pe sine. Hermeneuții vorbesc despre validitatea unor interpretări, economicienii vorbesc despre valoarea intermedierilor făcute de comercianți (speculanți). La rândul său, speculantul (derivat din latinescul speculum = oglindă) își compară prețurile pentru a-l alege pe cel mai favorabil lui.

Cap. 3 Despre subiectivitate în interpretare

 

După cum se poate vedea din recenziile reproduse mai jos, subiectivitățile interpreților cărții lui Valeriu Gherghel se întind pe un evantai larg, cel puțin la fel de larg și plin de pete de culoare precum o Cauda pavonis. Fiecărui interpret/ exeget/ critic/ recenzor/ cronicar/ comentator etc. i-a plăcut un anumit eseu din ”Breviarul sceptic. …”. Unora le-a plăcut tocmai Cauda pavonis, eseul care a dat și prima variantă de titlu a acestei cărți. Mie mi-a plăcut mai mult eseul despre recenzori/ reviewers/ abridgers, eseu intitulat Bref (p. 138 – 146).  De aici deduc că textul meu despre gherghelizare nu va fi pe placul autorului cărții care își manifestă simpatia pentru ”abgridgers” pentru că ”rezumatorul mânuiește ca nimeni altul briciul lui Ockham. Detestă verbiajul, digresiunile (mă felicit, acum că m-am oprit la o singură digresiune, recunoscută ca atare… LD), lungimile, risipa…” (p. 138).  În ultimă instanță și ”Breviarul…” este, în bună măsură (sic!), un rezumat de rezumate ale unor rezumatori de rezumate scrise pe baza unor texte interpretate…, fapt care explică și iubirea lui VG față de rezumatori, adică inclusiv față de domnia sa, narcisismul făcând casă bună cu subiectivismul și hermeneutica. Dacă nu ne-ar place rezumatul făctut de noi, atunci nu l-am mai face (public), nu? La fel am procedat și eu când, narcisiac, am decis că mi-a plăcur eseul despre recenzori (adică despre unul ca mine, nu?).

În încheierea prea lungilor mele considerații, vreau să fac o comparație între un recenzor și un (simplu!) cititor. Mărturiesc că am citit cartea mai întâi ca un cititor, ca unul care nu avea deloc intenția de a face o prezentare acestei cărți (intenția a apărut pe parcurs, spre sfârșitul cărții), rezultatul fiind bucuria de a afla, de a reflecta, de a dialoga cu alții – peste generații. Pentru o recenzie (inclusiv pentru una atât de vastă, permisă doar de generozitatea spațiului virtual) am citit cartea de mai multe ori, cu diferite grile de lectură și de selecție, dar și cu surpriza de a găsi și acele erori de redactare, de exprimare, de limbă. Desigur, propunerile de reeditare făcute vor rămâne simple propuneri, neluate de nimeni în seamă, pentru simplul motiv că rescrierea cere eforturi mai mari și recompense (mult) mai mici. Pentru mine, cel câștigat din trecerea de la calitatea de cititor la cea de reviewer am fost eu, câștigurile fiind de ordin informațional, intelectual (ca să nu spun ”intelecțial”) și desigur dialogal. Cu constatarea, oarecum sceptică și tristă, că dialogul se va opri aici, la fel cum s-a întâmplat și cu ”dialogul” generat de celelalte zeci de recenzii (critice!) făcute unor cărți și articole.

Indiferent dacă va exista și o ediție revăzută și adăugită, recomand citirea acestei cărți ca fiind benefică pentru cititorul încă neinițiat în texte ce păreau a avea doar o singură interpretare. Antidogmatismul expres și relativismul potmodern al lecturilor cu chei multiple  constituie mesaje importante și interesante ale acestei cărți. Și o remarcă finală: deși titlul sugerează că simplitatea este cea mai dezirabilă atitudine, până la urmă se deduce că și laconismul și risipa de cuvinte au rostul lor, totul fiind o chestiune de libertate de alegere. Așadar, departe de a fi un elogiu adus simplității, cartea universitarului Valeriu Gherghel este un elogiu adus libertății.

Liviu Drugus

15 ianuarie 2013

Sat Valea Adâncă, comuna Miroslava, Județul Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.ro   liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

 

 

ANEXA   Breviarul în ochii și formulările altor exegeți hermeneutici

Mihaela Grădinariu, ”Imitație și contrapunct – scepticismul bine temperat”, în: Cronica Veche nr 23/ decembrie 2012, p.8. http://cronicaveche.wordpress.com/2012/12/20/cronica-veche-nr-1223-2012/

CRONICA LITERELOR

Imitaţie şi contrapunct – scepticismul bine temperat de Mihaela Grădinariu

Aşteptată cu interes, apariţie editorială irezistibil anunţată cu ceva timp înainte (îmi amintesc uluitoarea colecţie de imagini cauda pavonis, jocul celor două variante de copertă…), ultima carte a lui Valeriu Gherghel (Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate,Polirom, Iaşi 2012) compune, rafinează şi orchestrează o partitură tensionantă, asupra căreia autorul ne previne încă din prima pagină, cea a cheilor de lectură, a pregustării: opt citate în cinci limbi diferite, texte incitante care construiesc un orizont de aşteptare, acea „promisiune a cărţilor”de care vorbea Michel Foucault în Cuvintele şi lucrurile. Paradoxal, volumului, care se vrea un frenum aureum al excesului interpretativ, nu i se poate aplica deloc eticheta de „simplu”. Structura tripartită, completată cu o Bibliografie adnotată şi cu necesarele Index nominum et rerum, obligă cititorul la o permanentă stare de alertă. La o primă lectură, am avut sentimentul întâlnirii unui veritabil Jurnal de front, în care un corespondent tenace se strecoară abil printre bătălii şi notează cu exactitate minuţioase detalii dintr-un război hermeneutic (încă) neterminat, în care ameninţătoare principii îşi dispută întâietatea. Descoperim însă nu un simplu martor al istoriei (zbuciumate sau catifelate, a interpretării, ci un spectacol de fascinantă erudiţie şi fină (auto)ironie, din care te desprinzi cu greu, şi la finele căruia întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile. Inevitabila şi necesara Introducere focalizează atenţia asupra declaratei intenţii de aplicare a principiului simplităţii în interpretarea textelor, argumentată şi augmentată cu elemente

din aceeaşi sferă semantică: oprire, limită, măsură, umilinţă, tăcere, multiple încercări de definire a conciziei, şi, pitită printer unghiuri şi puncte de vedere, preferinţa recunoscută pentru eseu (să mai amintim oare Porunca lui rabbi Akiba ?), ca una din puţinele posibilităţi de abordare neinhibată a unei probleme. Principium parsimoniae, corpul de rezistenţă al cărţii, adună sub acelaşi acoperiş situaţii interpretative, cărţi, autori, exegeţi într-un dualism tiranic. Lista cu iubitorii simplităţii (interpreţii dubioşi, acei simpliores luaţi în derâdere de către Origen) nu e

foarte lungă: Theodor de Mopsuestia, Erich Auerbach, Laurence Perrine, bineînţeles Umberto Eco (apologia economiei din Limitele interpretării) şi Barry Tagran, iar din spaţiul românesc e

amintit numai Nicolae Manolescu. Eseurile acestei prime părţi dezvoltă idei polemice bine

temperate, o revalorizare a unor texte foarte cunoscute (Don Quijote c’est moi) sau registrul de crux interpretum, acele cuvinte obscure, expresii incerte care declanşează bătălii între exegeţi (şi

nu putea lipsi celebrul Il veltro – Ogarul din Commedia lui Dante, cel care a provocat sute de scrieri, fiecare, încercări în zadar…). Pasiunea pentru laconism (un alt atribut al simplităţii) este pusă în relaţie cu explicaţiile deictice (noţiune prea puţin întâlnită în hermeneutica textuală, fiind apanajul noilor teorii ale pragmaticii), însă, după o înşiruire de elemente ale unei limbi

neo-adamice (cu trimiterea binevenită la cartea lui Petru Caraman, Pământ şi apă), Valeriu Gherghel ne trage, maliţios, de mânecă: interpretările ostensive sunt ostensive,

dar nu sunt interpretări. Discursul întregii cărţi respectă registrul iniţial – spumos, atractiv, demonstrativ fără a aluneca într-un didacticism facil, bucuria lecturii venind inclusiv din re-cunoaşterea sau, dimpotrivă, din noutatea interpretărilor propuse. Eseurile despre Roză, ca pretext pentru problematizarea determinării, a interpretărilor simbolice, a medierii hermeneuticii sau a apologiei tautologiilor sunt completate fericit de un Mic repetoriu de scrieri laconice, acele opere minimale, austere până la zgârcenie, ca Eseul despre tăcere al lui Fra Elbertus, Fisches Nachtgesang, poezia cu titlu performativ a lui Christian Morgenstern sau Epistola de acreditare a Ambasadorului Melancoliei, scrisă de Mihai Ursachi, numai pentru cunoscători, în limba melancolică… Hermeneutul poate alege diverse modalităţi de poziţionare faţă de text. Poate să facă o demonstraţie de forţă, paradă inutilă de instrumente, blocate într-o babilonie a comentariilor; sau, dimpotrivă, poate admira textul de la distanţă, ca pe un spaţiu

seducător, perfect închis. Lecturii i se pot atribui etichete precum ludică, perversă, gratuită, însă interpretarea are o legitimitate raţională, întrucât impune justificări. Eseul care împrumută titlul

volumului reface apologia unei metafizici a abţinerii, punctată cu oarece amărăciune de realista constatare scepticii nu sunt legiune (curiozitate necesară: de ce nu suntem???), deoarece francheţea îndoielii e rară.

C R O N I C A

L I T E R A R Ă

Locurile relativ sau definitiv obscure beneficiază de o densitate semantică ce impune lectorului o strunire eficientă a propriilor impulsuri: în registrul ideilor gingaşe, cea dintâi obligaţie este aceea de a fi autentic şi cinstit. Mi-a plăcut mult misterioasa legătură descoperită între simplitate şi peşti, premisă a iluminării diferenţierii acute între simplitate şi sărăcia hermeneutică, ultima cauzată de lipsa de experienţă exegetică, text construit ca un spaţiu de joc inteligent,

acoperit de scrieri dinamice, piese de rezistenţă ale culturii universale : Quo vadis (Henryk Sienkiewicz), The Old Man and the Sea (Ernest Hemingway) şi Omilia a VII-a la Levitic a lui

Origen. Celelalte eseuri ale primei părţi jalonează acelaşi itinerary al spiritului, un drum ondulatoriu între a fi, a lectura, a interpreta şi a semnifica, un spaţiu beligerant în care tratate de

război şi neutralitate sunt, rând pe rând, semnate şi încălcate, iar dificultatea cunoaşterii ultime, cunoaşterea lui Dumnezeu, e comparată cu o clădire cu 50 de porţi, dintre care ultima e necesar să rămână pe veci închisă. Partea a doua, Principium prodigitatis, întregeşte ansamblul

construcţiei textuale, reliefând o viziune a excesului, a supraabundenţei interpretative. Figura aceluiaşi Cavaler (al Tristei Lecturi…) legitimează demersul autorului, efortul de a căuta şi aduce la lumină acele situaţii de interpretare cât mai stufoase, încărcate de ipoteze suplimentare, concentrate într-un faimos verb (a goropiza) derivat de la nu mai puţin faimosul etimologist Goropius Becanus. Din modalităţile surprinzătoare de risipă hermeneutică, Valeriu Gherghel apelează la acelaşi Don Quijote (există exegeze care propun un etimon ebraic al numelui personajului lui Cervantes !), model erminic pentru o serie întreagă de confuzii între lectura completivă (de concretizare) şi lectura pur semantică (explicativă): cavalerul simte ca în cărţi sau nu simte deloc. Eseistul sancţionează nemilos excesul quodlibetal, argumentând că risipitorii cei mai aprigi sunt, dintotdeauna, exegeţii şi teologii scolastici, inventariind patru situaţii-limită ce

refuză să se supună nu doar oricărui tip de disecare, ci chiar minimului bun-simţ interpretativ, şi pe care le evidenţiem pentru plăcerea păstrării nuanţelor ludice: 1. Dumnezeu e cel care ştie

totul, dar poate şti mai mult sau mai puţin decât ştie ? 2.Care este numărul îngerilor ce încap, dansând o horă, pe un vârf de ac? 3. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus Hristos nu ar fi fost condamnat şi răstignit? 4. Problema himerei care mormăieşte printre dinţi.

Neutralitatea, aparenta echidistanţă e părăsită tranşant în finalul celei de-a doua părţi, locul în care e gravat îndemnul de a te opri undeva: ananke stenai (şi lăsăm cititorului bucuria de a

descoperi unde…). Cea de-a treia parte ne oferă patru episoade din istoria hermeneuticii, avertismente clare pentru ceea ce poate însemna excesul (diferenţierea artificială dintre verdeaţă şi iarbă în cartea Facerii, la Philon din Alexandria), exegeza unei traduceri defectuoase, fără a avea acces la original (comentariul Fericitului Augustin la Psalmul 103), sau bucuria descoperirii

interpretării ca proces infinit, cu semnificaţii nenumărate şi surprinzătoare precum culorile din coada păunului (de la Eurigena cetire), în perfectă concordanţă cu textul considerat

infinit interpretabil al lui Roland Barthes. Dacă adăugăm la cele descoperite până acum comentariile savuroase din notele de subsol, ironia subtilă (aş întreba sfios, ne provoacă autorul, care este necesitatea gândurilor necesare…), întâmpinarea aşteptărilor şi dezamorsarea nedumeririlor cititorului, lipsa stridenţelor de orice fel, curajul de a privi o multitudine de soluţii hermeneutice, care, uneori, se contrazic total, lejeritatea mişcării printre autori şi texte din epoci şi cu caracteristici din cele mai felurite (unii invocaţi repetitiv), austeritatea şi densitatea sentinţelor, invitaţia la joc dintr-un motto… final (Explicit, expliciat, / Ludere scriptor eat.), obţinem imaginea unui concert în care fiecare instrument îşi ştie locul şi rolul, realizând o armonie de o complexitate şi fineţe remarcabile. Şi, iată, în spaţiul bibliotecii, al paradisului

borgesian, cartea lui Valeriu Gherghel ni se dezvăluie ca o ispită a cunoaşterii şi, totodată, a recunoaşterii limitelor lecturii şi ale scriiturii. O pledoarie deloc simplă pentru a re-învăţa să privim cu ochiul cel mai dinlăuntru, cel a cărui vedere nu greşeşte niciodată. Concluzia? Deşi mi-am dorit nespus de mult să scriu cât mai simplu, cu degete cât mai sceptice, vraja multicolorei

caudae pavonis se pare că a fost mai puternică…

 

Sep 13th, 2012 | By admin | Category: Agenda de carte

La Editura Polirom, în colecţia “Plural”, va apărea volumul “Cauda pavonis. Şi alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel.

Principiul simplităţii sau al economiei i-a preocupat dintotdeauna pe filosofi şi logicieni, care de-a lungul timpului au propus pentru el diferite formulări şi interpretări. Eseurile lui Valeriu Gherghel sînt centrate pe simplitatea aplicată în interpretarea textelor, care presupune a nu fi excesiv, a respecta limita şi măsura, a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica şi a te mărgini strict la ceea ce spune textul, fără să construieşti ipoteze suplimentare. Pe parcursul volumului, speculaţia alternează cu exerciţiul practic – analiza de text – şi, în cîteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. Dacă prima parte vorbeşte despre simplitate şi conciziune, iar cea de-a doua despre principiul opus, reprezentat de risipa interpretativă şi exces, partea a treia prezintă unele episoade din istoria hermeneuticii (Philon din Alexandria, Sfîntul Augustin, Hugo de Saint-Victor) care demonstrează cît este de dificil să fii simplu în interpretare.

Valeriu Gherghel, doctor în filosofie, este profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. La Editura Polirom a mai publicat Porunca lui rabbi Akiba (2006). (Cf. http://www.agentiadecarte.ro/2012/09/%E2%80%9Ccauda-pavonis-si-alte-eseuri-despre-simplitate%E2%80%9D-de-valeriu-gherghel/ )

Sorin Lavric, Cauda  Pavonis,  în: România Literară nr 45/ 2012:, http://www.romlit.ro/cauda_pavonis

Stelian Țurlea, Sancta simplicitas, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sancta-simplicitas-de-stelian-turlea-10095901

Andreea Grinea http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul10/p46-47.pdf Despre Porunca lui rabbi Akiba

http://semnebune.ro/2012/breviarul-sceptic/

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/01/valeriu-gherghel-principiul-simplitatii.html Joi, 26 ianuarie 2012, la ora 18, în Sala de Consiliu a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, va avea loc întîlnirea lunară din cadrul Colocviilor Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică.

Discutia va fi deschisă prin prezentarea domnului Valeriu Gherghel, cu titlul „Principiul economiei în interpretarea textelor“.

Dan Pârvan-Jenaru, Posibilitate și relativitate în simplitatea interpretărilor , În: Observator cultural nr 653 din decembrie 2012   (http://www.observatorcultural.ro/Posibilitate-%C4%8C%C2%99i-relativitate-in-simplitatea-interpretarilor*articleID_27957-articles_details.html )    Pelicula fiecărei zile surprinde inevitabil fel și fel de surîsuri cu subînțelesuri oculte ori priviri mirobolante, încărcate cu promisiuni himerice. Viața e grea și interpretabilă, iar literatura… ce să mai vorbim! Numai scriitorii știu cîte cărți n-au avut parte de acele întîlniri pline de înțelegere, sau cel puțin de acea înțelegere la care spera autorul. Și cîte drame nu s-au ridicat în spațiul cavitar dintre „intenția autorului“ și interpretările simpl(ist)e ori suspect de pedante ale exegeților! Și tocmai despre aceste inefabile (im)posibilități scrie Valeriu Gherghel în cea mai recentă carte a sa – Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Și o face așezat la mijloc de extreme, între principiul simplității (cel fără de prestigiu!) și principiul suplimentării, cu viziunea „grea“ oferită de filozofie, îmblînzită de umor și ironie, dar și cu trăirea aceea pe care numai îndrăgostiții autentici de literatură o pot da din suflet în suflet. Sau din minte în minte. Și o mai face și cu scepticism, bineînțeles, singura atitudine fecundă! Uneori.
Deși se declară un fan al simplității, Valeriu Gherghel nu se transformă însă și într-un fanatic, știind că în interpretare este foarte greu să respecți acest principiu, nu de alta, dar: „Într-un univers excesiv, e greu să fii simplu“. Cu toate astea, rămîne fidel princi­piului că „dovada adăugată dovezii oboseș­te dovada“, căutarea simplității rămînînd idealul. Imposibilitatea de a evita paradoxul se conturează încă de la începutul volumului, prin formulări pline de miez sugestiv: „Simplitatea însăși e de mai multe feluri, ceea ce confirmă domnia ubicuă a risipei“. De aceea, inevitabil, eseurile abordează concomitent principiul simplității, concizia, puținătatea, economia, dar și principiul suplimentării, al risipei, fără a recomanda insistent opțiunea pentru unul dintre ele.

Valeriu Gherghel optează permanent pentru preţuirea textului

Definind simplitatea (nu sărăcia, nu platitudinile simțului comun!) hermeneutică drept „calea cea mai concisă de la premise la concluzie“, Valeriu Gherghel înclină mereu balanța către „a citi economic“, atitudine mult mai rezonabilă decît aceea „de a interpreta în exces“. În viziunea filozofului ieșean, a fi simplu în interpretare înseamnă, printre altele, „a accepta faptul incomod că poți explica numai ceea ce poți explica“, „a te mărgini doar la ceea ce spune un text și a evita să pui întrebări pe care textul nu le susține în nici un fel“, „a nu construi ipoteze suplimentare“, „a nu căuta interpretări seducătoare doar pentru aspectul lor seducător“, dar și „economia exprimării“. Principiul lui Umberto Eco – „Limitele interpretării coincid cu drepturile textului“ – îmi pare a orienta maniera în care Valeriu Gherghel concepe interacțiunea dintre cititor și text, un cititor prins între intentio auctoris, intentio operis și… propria ima­ginație, care îl poate expune riscului unei lecturi deviante.
Autorul face și un inventar al exegeților care n-au ales să citească prin complicare, ci au preferat bucuriile simple ale lecturii. Indexul nu e prea bogat, deși loc parcă ar mai fi fost. Cei aleși sînt Theodor de Mopsuestia (care i-a combătut pe alegoriști și a văzut în Cîntarea cîntărilor „doar“ un poem erotic și astfel a șocat, și-a făcut dușmani, a fost condamnat ca eretic), Eric Auerbach (cel care a găsit forțat ca nebunia lui Don Quijote să fie considerată simbolică și tragică), Laurence Perrine, Umberto Eco sau, de pe meleagurile noastre, Nicolae Manolescu.
De remarcat în acest volum este mai ales raportarea nuanțată la care Valeriu Gherghel recurge de cele mai multe ori, în numele scepticismului și nu numai. Una dintre situațiile grăitoare este relativitatea interdependenței dintre economie și validitate, pe care miza Perrine: „Deși apreciez simplitatea (și am un cult pentru ea), nu văd o legătură fatală între economie și validitate. În definitiv, orice lectură e numai o ipoteză probabilă prin­tre altele, nenumărate. Ipoteza nu poate deveni cu nici un preț certitudine, oricîte «dovezi» i-am aduce. Și, în fond, textul însuși e o ipoteză interpretativă“. Simplitatea nu este un test, o garanție. Adevăr simplu, cu care nu putem decît să fim de acord.
Valeriu Gherghel optează permanent pentru prețuirea textului în special prin demonstrarea fidelității față de acesta, prin lectura controlată de text. Astfel, interpretarea este văzută nu ca exercițiu ludic, gratuit, ci ca o operațiune rațională, care impune de fiecare dată justificări și care nu trebuie să aibă niciodată drept scop „interesantul“. Simplita­tea, da! Cu atît mai mult cu cît de bunul-simț este apropiată simplitatea și nu complicarea. „Paranteza scepticului“ nu întîrzie însă a se deschide: „nu sînt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. Uneori poate avea numai o relevanță locală. Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu“.
Într-unul dintre eseuri, limitele interpretării sînt demonstrate de Valeriu Gherghel pe baza studiului scris de Auerbach despre Don Quijote, punctul nevralgic al întregului demers fiind „intenția autorului“. Auerbach a declarat că s-a străduit să interpreteze cît mai puțin, deoarece  și-a cenzurat pornirea hermeneutică pentru a respecta „intenția scriitorului“. Pe bună dreptate, autorul nostru îi pune la îndoială reușita, pentru că această  „intenție a autorului“ este urzită chiar de exeget, Cervantes fiind un taciturn, nespunînd niciodată nimic care ar fi putut umple spațiile goale ale textului. Atîta timp cît intenția provine dintr-o interpretare, iar interpretarea provine dintr-o intenție care provine la rîndu-i dintr-o interpretare… validitatea sau pretenția de adevăr hermeneutic nu mai au nici o șansă. Premisele nu îndreptățesc concluzia. Oferindu-i cititorului o mostră de exces interpretativ pe marginea numelui cavalerului rătăcitor, Valeriu Gherghel conchide cu ironie subtilă și deloc inocentă (așa cum o face la finalul fiecărui eseu) că, dacă Auerbach ar fi bănuit finețurile interpretative de mai tîrziu, s-ar fi străduit să nu mai interpreteze deloc.
Unul dintre cele mai reușite eseuri din volum este „Limba neoadamică“, în care autorul urmărește avantajele și dezavantajele discursului ostensiv, ale rostirii fără cuvinte la care recurg cei pasionați de laconism, lovindu-se însă de ambiguitatea „arătatului cu degetul“ care anulează însăși ideea interpretării ostensive: „Ca execuție, recitare, dans, pantomimă, interpretarea nu elucidează o semnificație. Nu justifică un înțeles. Nu e o ipoteză cu privire la sens. Dă pur și simplu ființă operei“. Concluzia lui Valeriu Gherghel este formulată în același stil al paradoxului subtil, abil: „interpretările ostensive sînt ostensive, dar nu sînt interpretări“. Cu o singură excepție: există o singură interpretare ostensivă inteligentă: cînd nu înțelegi ceva, ridici din umeri.
Continuînd drumul pe care l-a întîlnit și pe Albérès cu al său scepticism ce viza structura alegorică a operei kafkiene, Valeriu Gherghel analizează şi crucile interpretative (a se citi indeterminarea interpretativă a unor cuvinte, enunțuri, formule) sau nodurile gordiene care devin tot atîtea prilejuri de a ni se confirma ideea că „dificultățile lirice sînt eterne ca și frumusețea lor“. De aceea, bineînțeles, orice neînțeles trebuie să rămînă de neînțeles și atunci cînd întîlnești ininteligibilul trebuie să te oprești. Dar imediat apare și o avertizare hîtră: „Rămîne să inventezi tu, cititorule, o coerență acolo unde nu pare a fi nici una“.
Multe abordări readuc în discuție „temeiul nebulos“ al „intenției autorului“ văzute ca o „fantasmă care îi apare în pustiu celui însetat. Nu poate fi ajunsă cu nici un chip“. Forma verbală „nu poate“ îi este indisociabilă. Nu și validitatea interpretărilor care decurg de aici: „Validitatea e o himeră“. Fără ca asta să constituie un motiv pentru a se renun­ța la interpretare, căci  Valeriu Gherghel nu confundă scepticismul cu nihilismul interpretativ sau cu dogmatismul, respingînd ideea că, dacă un text este infinit interpretabil, ar fi și ininterpretabil. Nici împotriva interpretării nu se declară, așa cum a făcut-o Susan Sontag. Deschiderea textului nu trebuie confundată cu închiderea. Pluralitatea pestriță a interpretărilor e fecundă, iar conflictul interpretărilor nu trebuie oprit. Așa cum trebuie acceptată și ideea că există obscu­rități definitive. Dar și bucurii care se nasc din efortul hermeneutic, din rațiuni speculative, nu doar din contemplarea estetică. Fericirea este a înțelegerii, așa aproximativă și cu rest cum este ea: „Fericirea e să descoperi treptat înțelesul poemului, să te înșeli și să o iei mereu și mereu de la capăt“.

Revelarea expresivă a sensului şi uimirea

Dovedind erudiție, bun-gust și capacitatea de a reciti creativ și polemic texte vechi,  Valeriu Gherghel recurge la autori precum Dante, Homer, Borges, Blake, Kafka, Pound, Joyce, Thomas Mann, Hemingway, Gertrude Stein, Mihai Ursachi, Beckett, Poe, Stendhal, Augustin etc. pentru a demonstra necesitatea și în același timp dificultatea de a interpreta simplu și eventual valid. Iar simplitatea interpretării este susținută tocmai prin niș­te ecuaţii deloc simple, cum ar fi relația dintre simplitate și pești, dintre început și reînceput, erezia determinării, profunzimea și misterul imediatului, misterele rozei tautologice, virtuțile surprinzător ironice ale repetiției, căutarea identitatății precise a iluziilor, subiectivitatea rezumatului (cu excepția celui care îi aparține autorului însuși), consecințele inversării lecturii alegorice cu cea literală sau a celei completive cu cea semantică, diferența dintre regresul în infinit și repetiția circulară, necesitatea gîndurilor necesare.
În ultimul eseu din volum – Cauda pavonis –, Valeriu Gherghel pleacă de la comparația făcută de Joannes Scottus Eriugena pentru a repune conclusiv în discuție relația dintre semnificație și existență, dintre simplitatea și pluralitatea sensurilor: semnificațiile Scripturii sînt nenumărate și infinite precum culorile din coada păunului. O comparație surprinzătoare, căci – ne explică autorul – păunul este o făptură ce întrupează tocmai gratuitatea și risipa, inutilitatea decorativă, frigiditatea, vanitatea, trufia. „În schimb, Eri­ugena a ignorat toate aluziile etic-pastorale și a privit cauda(m) pavonis, înainte de orice, ca manifestare expresivă, ca izbucnire semantică. De obicei, coada păunului e strînsă. Și nu bănuiești cîtuși de puțin în această «povară» greoaie bogăția ei infinit-repetitivă, revărsarea tautologică de culori. La răstimpuri, însă, coada păunului se ridică, spre uluirea privitorilor: unul se desface dintr-odată în multiplu. Coloritul frapează“. Revelarea expresivă a sensului și uimirea pe care o produc semnificațiile prin infinitudinea lor sînt minunat surprinse de Valeriu Gherghel în această metaforă.
Nu e tocmai simplu să înțelegi Breviarul sceptic al lui Valeriu Gherghel, dar efortul hermeneutic e departe de a fi gratuit. Nu există riscul să ridici din umeri. Interpretările subtile, coerente, inedite şi în plus pigmentate cu plăcerea paradoxurilor polemic-jucăuşe fac din Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate un volum esenţial în domeniul hermeneuticii.

Valeriu Gherghel

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate

Editura Polirom, Iaşi, 2012, 256 p.

 

Liviu Antonesei în dialog cu Valeriu Gherghel: “Dar cine mai are taria de a fi umil azi? In nici un caz dogmaticul…”  în: Suplimentul de cultura 372 din 27 octombrie 2012 http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/7/7860

Doris Mironescu, Suplimentul de cultură, nr. 375, din 17 noiembrie 2012, Iași, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Cronica%20de%20carte/7917

Liviu Antonesei, în @ntonesei’s blog,  4 noiembrie 2012 http://antonesei.timpul.ro/2012/11/04/alt-interludiu-o-discutie-cu-valeriu-gherghel/

Valentin Huțanu, în Bună Ziua Iași din 29 octombrie 2012 http://www.bzi.ro/breviarul-sceptic-de-valeriu-gherghel-lansat-la-universitatea-cuza-323206