liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Sorin Costreie

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 614. Marți 4 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (8)


Un răspuns pozitiv (deși doar implicit) la întrebarea din titlul acestui miniserial îl dă și Sorin Costreie, conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, translând discuția de la tema Dosarului Dilema veche (”Spiritul critic”) la un concept mai larg uzitat astăzi (”gândirea critică”), dar generat tot de vechiul și clasicul concept așezat de Maiorescu la baza culturii române. În fond, spirit înseamnă gândire, rațiune, atitudine logică/ corectă/ adecvată (vezi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Spirit_(filozofie)). A fi spiritual înseamnă să ai acea inteligență care se probează (și) prin simțul umorului (nu întâmplător, uneori, ”spiritual” înseamnă pur și simplu ”glumeț”). Sorin Costreie reușește să explice conceptul de ”gândire critică” prin câteva metafore și comparații bine alese. Astfel, în primul rând, gândire critică înseamnă o gândire sceptică/ socratică, o atitudine mentală rezervată, calmă, preventivă. În miliardele de decizii pe care le luăm zilnic, marea majoritate a acestora NU sunt decizii raționale, ci luate aleatoriu (la întâmplare), din instinct, din obișnuință/ rutină, dar nu în urma unei ample analize a (tuturor) cauzelor și a (tuturor) consecințelor unei acțiuni. ”Gândirea critică este acea parte rațională din noi care știe că poate cel mai irațional lucru este să ne credem ființe pur raționale. Nu există așa ceva! Este doar o rațiune care trebuie să dea seama de visceralul și iraționalul din noi.” (p. III).  Translat în planul mare al temei acestui serial (inteligență & prostie) definiția de mai sus este aplicabilă definirii prostului: prostul este acel individ irațional (sau aparent rațional) care se crede foarte deștept, respectiv crede că este o ființă pur rațională (fie că este multititrat sau nu).

Cu acest ocol conceptual în minte, articolul lui Sorin Costreie intitulat ”Gândirea critică” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/gindirea-critica) propune un fel de ghid practic de utilizare a minții, a gândirii umane. Autorul propune ca tema gândirii critice să fie prezentă în orice ciclu educațional (de la grădi la doc și postdoc), indiferent de natura și specializarea pregătirii. În fond, școala s-ar putea reduce doar la această eternă preocupare de a nu lăsa oamenii să profite nelimitat de acest plus față de necuvântătoare, acela de a fi/ rămâne/ muri (și) proști. Dacă absolvenții noștri ar fi studiat (bine) gândirea critică nu am mai avea atâta prostire prin propaganda de partid, atâta manipulare de mase prin media mincinoase, fake news uri înghițite pe nemestecate (cu consecințe grave nu doar pentru indivizi, ci pentru societatea românească în ansamblul ei). Educarea gândirii critice, ne spune autorul, începe cu preocuparea îmbogățirii gândirii noastre prin autoanaliză permanentă: ”Gândirea critică este în primul rând un act de gândire a gândirii, de meta-gândire, în care identificăm greșelile de raționament și prejudecățile de care avem parte cu toții de-a lungul unei zile.”.

Wicki definește (non-standard) că ”Gândirea critică constă din procesul mental de analiză sau evaluare a informației, mai ales afirmații sau propoziții pretinse de unii oameni a fi adevărate. Ea duce la un proces de reflecție asupra înțelesului acestor afirmații, examinând dovezile și raționamentul oferit și judecând faptele.” Ironic, Paul & Elder (2006) au definit astfel gândirea critică: “Critical thinking is the art of thinking about thinking while thinking in order to make thinking better.” Într-adevăr, gândirea gândirii care gândește cum să îmbunătățească gândirea pare un fel de scărpinat la urechea dreaptă pe sub genunchiul stâng. Unii ar spune: important e să gândim bine, nu să gândim cum gândim și de ce nu gândim mereu cum ar trebui să gândim. Nu mai vorbesc despre cei care au studiat o viață întreagă gândirea, legile gândirii (logica) și au convingerea că dețin cheile cunoașterii universului: ei sunt cei mai expuși la căderea în iraționala atitudine de a se considera perfect raționali (și cunoscători!). La polul opus se situează aceia care consideră că devreme ce oamenii sunt (de la natură) înzestrați cu această abilitate numită gândire, nu ne mai rămâne decât să șlefuim/ perfecționăm această gândire.

Sorin Costreie atrage atenția că ”întoarcerea gândului asupra lui însuși este un proces complex și complicat în care trebuie să identificăm și să îmbunătățim acele ingrediente ale gândirii care ne-ar ajuta să avem o gândire mai clară și mai articulată”. De regulă, oamenii acceptă să gândească ceva concret, practic și cu utilitate imediată. Când le vorbești despre îmbunătățirea gândirii în general lucrurile se complică, poate și pentru faptul că ei nu sunt de acord cu unele premise sau concluzii. Cred că aici este cheia înțelegerii rostului gândirii critice, una care te învață cum să gândești nu ce să gândești sau ce fel de rezultate trebuie să obții. Aristotel sublinia că ”O minte educată este aceea care se poate gândi la o idee fără să o accepte”. Dacă înghesui gândirea în raționamente prefabricate cu rezultat cunoscut nu poți decât să ajungi la aberațiile corectitudinii politice, un tipar rezultat din Teoria critică (marxiană) asupra societății capitaliste. Adepții corectitudinii politice, dar și amanții/ iubitorii de ideologii frumos colorate și ornate cu promisiuni nu pot deveni decât analfabeți funcționali – persoane care știu citi și scrie, dar nu pot explica despre ce este vorba sau ce au înțeles dintr-un text oarecare. Analfabeții funcționali – subliniază și autorul articolului – sunt produșii unui sistem de învățământ bazat pe repetare mecanică, pe nestimularea creativității și pe memorare de dragul memorării. Trebuie însă să nu ocolim adevărul că producerea de analfabeți funcționali este visul de aur al manipulanților politico-ideologici și ai neprietenilor dialogului deschis și ai democrației participative.

În treacăt fie spus, gândirea critică este intrinsecă Metodologiei Scop Mijloc și oricăror procese decizionale înalt conștientizate. Sorin Costreie a propus ca gândirea critică să fie predată în mod continuu, la toate nivelurile. Dacă s-ar accepta asta s-ar crea un foarte favorabil context pentru predarea generalizată a Metodologiei Scop Mijloc, în mod preponderent în primele etape ele ciclului educațional, urmând ca orice specializare să fie posibilă DOAR după ce se cunoaște întregul corp de cunoștințe fundamentale despre om. Confucius atrăgea atenția asupra rolului gândirii în procesul învățării. ”Să înveți fără să gândești este muncă în zadar, dar să gândești fără să înveți este de-a dreptul periculos”. A învăța să gândești (critic) este însă primordial! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!