liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Sorel

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 651. Joi 11 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (32)


De la realismul pragmatic despre care a tot vorbit/ scris pe parcursul cărții, încercând să ne explice de ce s-a ajuns unde s-a ajuns, Julien Benda se transformă, subit, într-un idealist romantic, un visător la vremuri mai bune, în fapt într-un socialist/ comunist evoluționist.

Invocând nume celebre ale epocii (Nietzsche, Sorel, Bergson, Comte), finalul cărții se dorește a fi unul optimist (ușor ironic) plasând salvarea omenirii într-o ipotetică și dezirabilă creștere a conștiinței de sine, omenirea însăși devenind obiect al cultului său. Și pentru ca visele utopice să atingă limitele maxime ale imaginației, autorul conchide că dacă se vor îndeplini cele preconizate de el pentru a aduce pacea lumii (înalta conștiință și autoadularea) atunci ”se va ajunge la o ”fraternitate universală”, numai că, departe de a anihila spiritul național cu poftele și trufiile lui, ea va fi, dimpotrivă, forma lui supremă, națiunea numindu-se Om, iar dușmanul Dumnezeu”.  (p. 151).

Benda ne/ mă pune în fața unui exercițiu de hermeneutică nu tocmai ușor. Cum să traduc/ interpretez această ultimă frază? Risc să avansez ipoteza următoare: Benda sugerează că spiritul național urmează să se (con)topească în fiecare individ uman, individul fiind detașat complet de (ideea de) divinitate. Singura ”națiune” care va (mai) exista va fi omenirea însăși aflată într-o fraternitate indestructibilă și definitivă.

Cu alte cuvinte, doar globalizarea/ internaționalizarea ne-ar mai putea salva. Este soluția dată de un filozof cu mult înainte ca globalizarea să devină aproape o realitate. Renunțarea la avantajele globalizării (care, bine și solid instalată, ar putea echivala cu o ”fraternitate” universală) înseamnă, în aceste zile, revenirea la naționalismul hiperconflictual și la mari fricțiuni în interiorul națiunilor. Bine, bine, ar spune cititorul acestei interpretări, dar cum se va ajunge la fraternitatea universală? Aproape incredibil pentru un filozof care nu a mărturisit pe parcursul acestei cărți măcar o înclinație de stânga, nicidecum una spre adorarea ”mărețelor realizări ale Uniunii Sovietice” (interesant, Benda, în carte, tot de Rusia vorbește – la  3-5  ani de la proclamarea URSS, în 1922), finalul soluției imaginate de autor pare a fi desprins dintr-un manual de propagandă a comunismului sovietic: ”Și-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiștiind decât de eroisme, discipline și invenții, batjocorind orice act liber și dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-și mai plaseze idealul dincolo de lumea reală și nemaiavând alt zeu decât pe sine însăși și bunul ei plac, omenirea va săvârși lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare și conștiința cu adevărat voioasă a puterii și a măreției sale. Și istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Isus Cristos au murit pentru această specie” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 646. Sâmbătă 6 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (27)


Motto: ”Între virtuți, cele dintâi sunt înțelepciunea și cumpătarea; abia pe urmă vine curajul” (Platon)

În contextul analizării propensiunii cărturarilor moderni de a stimula atașamentul oamenilor față de lucrurile temporale, respectiv de a dezaproba dragostea pentru spiritual, Benda sistematizează un număr de fapte concrete care dovedesc contribuția cărturarilor moderni la stimularea comportamentelor care au în centrul lor faptele concrete, reale, palpabile. Iată o listă scurtă a acestor comportamente umane agreate de cărturarii moderni și dezagreate de Benda (pentru că semnifică trădarea menirii cărturărești). Mai mult ca sigur, aceste comportamente sunt, astăzi, stimulate și promovate cu o și mai mare intensitate și ardoare. Iată aceste ”dovezi” pentru probarea ”trădării” de către cărturari a rațiunii lor de a fi: a) Exaltarea curajului, caracteristică ce vrea să convingă oamenii de capacitatea lor de a înfrunta ei înșiși moartea, de a supra-viețui, excluzând divinitatea de la acest proces; exemple de ”trădători” dovediți prin stimularea acestor atitudini la oameni sunt; Nietzsche, Sorel și, vai! marii ”cărturari” Peguy și de Barres! Exaltarea comportamentelor curajoase este specifică, consideră Benda, poeților și generalilor. Contraexemple de cărturari care își respectă vocația sunt Socrate, Renan și Platon). b) Exaltarea onoarei. Prin apărarea (până la capăt!) a onoarei oamenii își expun viața (sunt curajoși!) fără un simț practic, ci o fac doar în numele propriei lor glorii găunoase/ deșarte. Manipularea cultului onoarei este, pentru Benda, reprobabilă și degenerativă. Autorul face o distincție netă între cultul onoarei ca mod de perpetuare a unor stări de lucruri benefice, spirituale și apărarea onoarei ca formă de exaltare a curajului și orgoliului supradimensionat. Faptul că slujitori marcanți ai Bisericii preamăresc atitudinile exaltate de apărare a onoarei, nu face decât să completeze lista ”trădătorilor” sugerată de Benda. Practic, Biserica este acuzată direct de permanentele și tot mai vizibilele sale practici de exaltare a onoarei (considerată de clerici chiar ca o cale spre Divinitate!). Semnificativ apare, în context, răspunsul dat de cardinalul Lavigerie la întrebarea: ”Ce ați face Monseniore, dacă v-ar pălmui cineva obrazul drept?” – ”Știu prea bine ce ar trebui să fac, dar nu știu ce aș face”. La românii ortodocși, această celebră zicere s-a transformat în ”Nu face ce face popa, fă ce zice popa!”. Pentru a fi mai clar, Benda subliniază că nu exaltarea curajului și a onoarei sunt fapte reprobabile, ci doar promovarea lor de către cărturari – cei care ar trebui să promoveze exact opusul lor. Despre exaltarea curajului și onoarei s-ar putea vorbi și în legătură cu refuzul a doi tineri din Comisia referendală a unei secții de vot de a da mâna cu L. Dragnea atunci când acesta le-a întins, afabil, mâna. La fel a pățit și Traian Băsescu cu un tânăr dintr-o comisie referendală care nu s-a deranjat să răspundă mâinii întinse de acesta, deoarece era cufundat în lectura unei cărți de SF. Cât curaj și câtă (lipsă de) onoare rezidă în aceste două gesturi? Prima mea reacție la aflarea celor două cazuri a fost că am comentat în sinea mea: ”Nu e obligatoriu să dai bună ziua cuiva, dar este absolut obligatoriu să-i răspunzi la salut”. Probabil, mulți dintre noi au preferat să taxeze refuzul tinerilor de a se conforma moralității majoritare prin includerea acestui gest la categoria (bogată la noi) ”neam prost”. La o re-gândire a celor întâmplate pari tot mai înclinat să consideri refuzul tinerilor ca o atitudine curajoasă și onorantă de a se supune autorității. Mai ales când autoritatea devine, tot mai vizibil, autoritarism. Iată că și statistica are importanța ei. Dacă acest gest ar fi fost unul solitar (indiferent că era îndreptat spre un reprezentant al puterii sau unul al opoziției) atunci marea majoritate ar fi fost îndrituită să se ofuscheze: vai ce neam prost! Dacă gestul este însă făcut de mai mulți, atunci nu mai avem de-a face cu neam-prostia, ci cu un spirit de frondă față de autoritate, unul care poate fi echivalat cu puterea unui miting antiguvernamental, cu avantajul că este ceva mai greu să fie taxat drept o lovitură de stat. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!