liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Sandra Newman

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (5)


 

 

de Liviu Druguș

 

 

Primele patru părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

Celebrul capitol 4 (de 8 rânduri) – care pare desprins din primele rânduri ale următorului capitol – poate avea doar o unică misie: să sublinieze tranziția (acțiunea se petrece în mult prea lunga și prea puțin hulita perioadă de tranziție a României de la comunism la capitalism) de la seara/ noaptea petrecută la Lăptăria lui Enache cu gașca, la drumul spre școală al povestitoarei, drum psihomarcat de neplecarea din mintea Aurorei a Iuliei și Anei. Atât. Adică, frumusețea Iuliei și bizareriile Anei apăsau psihicul și-așa traumatizat al eroinei povestitoare, accentuând efectele negative ale psihodramei/ experimentului Moreno.

 

Capitolul 5 începe cu un exercițiu de (auto)admirație, oferând cititorului (auto)descrierea fizică a povestitoarei (descriere care, până acum, strălucea prin lipsă în comparație cu detaliile fizionomice despre  mult prea celebra Iulia). Autoarea avea 45 de ani în 1997 și 50 în anul începerii scrierii romanului, informații care coroborate cu cele din roman îmi întăresc convingerea că intriga romanului este una mult autobiografică și nu pură ficțiune cum declara autoarea. Iată autoportretul Aurorei: ”Geamurile magazinelor reflectau reiterativ imaginea unei femei de patruzeci, patruzeci și ceva de ani, încă zveltă, cu pieptul nu prea bombat, dar cu piciore fine și lungi. Îmi oglindeau fidel mersul elastic, cu pas mic, voluntar, ținuta dreaptă, controlată și casca de păr castaniu cu franjuri la stilist.” (p. 52).

 

Suntem, din nou, la Lăptăria lui Enache, într-o seară fierbinte de vară. Aurora ajunge prima, dar sextetul va fi, curând, completat în etape. Tinerii din local aveau  ”gesturi mai libere și mai elegante”  (p. 52) ceea ce-i prilejuiește povestitoarei să dea frâu liber amintirilor, eventual celor cu privire la tineri. Și ce privește mai mult tinerii decât Legea Învățământului? J ”Odată, prin 95, când s-a dezbătut Legea învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților”.  Fac aici o digresiune, subliniind că autorea nu putea fi în preajma marelui politician decât în calitatea ei de jurnalistă (profesie îmbrățișată, exact ca și mine, începând cu anul 1990), ceea ce întărește ipoteza mea referitoare la caracterul puternic autobiografic al cărții. Voi relua aici descrierea făcută de Aurora deputatului Rațiu (și) dintr-un motiv personal: exact în acea perioadă practicam înfocat și neobosit jurnalismul (1990 – 1996), fiind redactor șef de secție Politică la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării” de la Chișinău. În această calitate am venit de mai multe ori la București pentru a lua interviuri (lui Anghel N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83), Ion Rațiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu),  Petre Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) și chiar lui Stelian Tănase, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_T%C4%83nase) un simplu politolog pe atunci). Cu Anghel Rugină – pe care l-am cunoscut la Paris în august 1990 – am întreținut o colaborare științifică și organizațională intensă, până la moartea acestuia (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83). Cu Ion Rațiu am avut mai multe întâlniri și ne-am găsit pe o linie comună de gândire, eu bucurându-mă de repetatele sale invitații de a-l vizita la Parlament. Distincția sa nobiliară și eleganța răspunsurilor sale m-au însoțit, mulți ani, în încercările mele de a înțelege politicul, politica și politicienii. De fapt, ce puteam înțelege din caracterizările tenebroase ale presei libere majoritar comunistoide, speriată de pierderea puterii și mai abitir ahtiată de putere, presă bulevardieră și de joasă condiție care a putut să formuleze, în perfect spirit mojico-balcano-dâmbovițean: ”Rațiu și-a adus scheletul de la Londra”.

 

Redau cu plăcere și gratitudine rândurile scrise de Doina Popescu despre Ion Rațiu: ”Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda ”interferențelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. … Era mersul unui om liber, aflat în proprie posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. ”Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge cu Rațiu” mi-am zis” (p. 53). Invocarea marelui politician a continuat, la propriu, în discuțiile grupului din acea seară: ”Le-am împărtășit și celorlalți gândul despre felul în care libertatea interioară – și nu numai – se reflectă în mersul unui individ” (p. 53) primind aprobarea promptă a omului de afaceri Cristian. Și dacă am zis ”de afaceri”, apoi tot de afaceri este vorba în continuarea acestui capitolaș: trei bărbați din noua clasă a parveniților din varii tunuri/ trozneli/ păcăleli sărbătoreau, la o masă alăturată, o victorie financiară cu o sticlă de whiskey adusă în diplomat, cu gheața și paharele luate de la bar (Pentru mine, fiecare dintre cei trei reprezenta imaginea lui Mitică, șmecherul de Bucale, descurcărețul pe lângă lege, grobianul cu ștaif și cu bani peste media nenorociților din care a ieșit, posibil viitor miliardar de carton, finanțator sau chiar șef de turmă politică, doctorat luat fără a citi nimic, niciunde, nicicând vreo altă carte decât, eventual, aceea din care au copiat alții pentru el.). Toată discuția lor glumeț-bețivănească s-a derulat (până la mutarea găștii/ grupului/ sextetului la altă masă) în jurul noului termen financiar Rasdaq (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq), (copie după americanul Nasdaq) termen pe care l-au rebotezat/ malformat/ anagramat și persiflat crescendo, cu omnisciența sfertodoctului convins de puterea sa asupra restului lumii). Cu această ocazie se poate  detecta data evenimentului, probabil vara lui 1997 (Rasdaq s-a născut la 1 oct. 1996). Contrapunctual, eleganța nobiliară a bogatului om de afaceri Ion Rațiu se află la ani lumină distanță de grobianismul celor trei îmbogățiți puși pe căpătuială, inculți și lipsiți de bun simț elementar. La mijloc îl găsim pe Cristian, om de afaceri mai aproape de sensul bun al cuvântului, dar, probabil, nu la foarte mare distanță de cei trei bișnițari de duzină. Descopăr aici o preocupare a autoarei pentru triadicitate, lucru recomandat și recomandabil tuturor care scriu câte ceva: o compunere, o cerere, o dare de seamă, un referat, o schiță, o nuvelă, un roman. Triada introducere-cuprins-încheiere poate avea infinite forme și subtilități care au menirea să atragă cititorul, să-l mulțumească și să-i dea convingerea că a citit ceva închegat, rotund, miezos, plăcut, util etc. fără a i se băga degetele în ochi și a i se sugera: ”ei, cam asta a fost introducerea, să trecem acum la cuprins”. L. De notat că triadicitatea structurală a capitolelor nu se observă/ simte decât la a doua – treia lectură, ceea ce este un punct câștigat pentru autoare.

 

Capitolul 6 este dedicat Anei și fantasmelor ei schizo, parțial împărtășite/ resimțite și de Aurora. Ana apare ca fiind o posibilă scriitoare în devenire, dar una care reușește să-i stârnească chiar gelozii literare Aurorei. Pe câteva coli A4 Ana îi oferă Aurorei – spre lecturare și apreciere – un text ușor prolix, existențialist ca filosofie de viață, oarecum ciudat ca temă și preocupare artistică pentru o femeie obișnuită. Acest capitol 6 este despre două femei singure, dintre care una scrie (Ana) și cealaltă (Aurora) citește despre un bărbat ideal, unul care ar fi fost, probabil amantul perfect pentru neogoita Iulia, dar și despre o femeie aflată într-un punct cheie al existenței sale. Ana – cea care scrie – vizează un bărbat și o femeie, bărbatul fiind un posibil ideal al ei care însă renunță la a vizita o femeie, iar femeia fiind descrisă ca suferind din cauza plăcerii sexuale excesive (fie prin lipsă, fie prin prezență). ”Acest tânăr genialoido-schizotim e adolescentul perpetuu; e un focar de exces hormonal” (p. 56), citește Aurora din imaginarul bolnăvicios al Anei depus – ca o defulare compensatorie – pe câteva coli de hârtie. Pe scurt, trei pagini de literatură marca ”Ana” descriu tânărul excedat hormonal într-un act de masturbare cap-coadă, inclusiv cu explicarea filosofico-religioasă a acestui ”orgasm sacru, ca al îngerilor care își sunt lor înșiși futilă reflectare și complement sățios” (p. 59) având ca motivație dorința ca ”să-și înfrângă frustarea înzestrării cu un singur sex” (p. 57). Idealul divin al sexului unic și al procreării unisexuate este conexat de Ana cu Idumeea/ Edom (https://en.wikipedia.org/wiki/Edom) – parte din Țara Sfântă, loc unde ar dori tânărul să-și ducă copilul născut fără (alt) păcat…, copil numit de AnaCreatura unicității perverse și a orgoliului suficient sieși” (p. 57). Trimiterea la Idumeea îi trezește Aurorei plăcuta amintire că a citit și ea ficțiunile medicului francez Marcel Sendrail (https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail) care scria despre ”noaptea din Idumeea, zămislirea solitară…monstrul perfect” (p. 57). Înainte de a mai reda din textul Anei, Aurora nu pierde ocazia să trâmbițeze împotriva ”modei” actuale numită postmodernism: ”m-am ținut departe de p(r)ostmodernismul agresiv ori progresiv, ori de câte feluri o fi fost (și o mai fi poate) el. Paginile ei (ale Anei – nota LD) m-au transformat într-un fel de Manet pe dos; gata să renunțe la costum, la pălărie și restul, pentru a dejuna gol, în iarbă, alături de prietenii despuiați” (p. 59). (Manet a fost pictorul face trecerea de la realism la impresionism). Într-adevăr, noul sperie și îndepărtează, mai ales când încape pe mâna manieriștilor și a imitatorilor care nu prea înțeleg ce imită (Ana). Culmea este că – din punctul meu de vedere – romanul Doinei Popescu se înscrie lejer în stilul postmodern caracterizat prin melanj de planuri, idei, stiluri etc. Mai mult, ideea cu inserarea unui text literar în alt text literar – după modelul PIP/ Picture in Picture – este una care ține de postmodernitatea actuală. Cel de-al doilea text al Anei se referă la ea însăși (și începe cu o trimitere comparativă la un pictor rus/ evreu/ francez Chaim Soutine (https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine). Textul este unul eminamente existențialist, fiind o încercare de analiză cauzală a NEFERICIRII, a lipsei sensului vieții în lipsa fericirii autentice. În acest text al Anei (un alter ego al Aurorei/ autoarei) se află cheia întregii intrigi a narațiunii: iluzia și imposibilitatea atingerii fericirii (cu excepția doar a impresiei trecătoare că fericirea face parte din viața oamenilor, mai ales atunci când o cauți la raionul de prefabricate/ preparate/ pastilate). În primul text scris de Ana este prezentată iluzia fericirii bărbatului care, din exces hormonal, se masturbează, iar în al doilea text este descrisă nefericirea femeii generată de dorul de o fericire adevărată, plenară, palpabilă, bine temperată dar care – mi se pare mie, într-o primă lectură – cade în același păcat al autosatisfacerii sexuale, fapt generator de intensă gândire asupra sensului vieții. Descrierile actelor masturbatoare ale celor două personaje ale Anei sunt realmente remarcabile, fiind veritabile tablouri în proză, de o densitate ideatică rar întâlnită și cu un nivel de metaforizare greu de repetat. Invocarea numelor de pictori nu este deloc întâmplătoare: Soutine, Manet. În concluzie, Ana descrie două personaje care – în loc să se caute, să se găsească și, eventual, să se iubească și să procreeze – cad în viciul bucuriei imediate, transformată instant în dezamăgire, nefericire, golire de sens.  Bărbatul și femeia (descrise în textul Anei) sunt victimele excesului propriu de nerăbdare, de neacceptare a condiției de luptător pentru cucerirea cetății ”adverse”. (Revin cu trimiterea la o poezie cunoscută: ”O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor” – Coșbuc. Departe de a avea vreun ton moralizator persiflator, autoarea/ autoarele iau lucrurile așa cum sunt, fără alte admonestări sau trimiteri în derizoriu. Nu sunt chiar sigur de faptul că personajul feminin din textul Anei se masturbează sau doar reflectează la propria sa condiție de femeie neîmplinită/ nefericită sau incertă pe propria sa sexualitate. Extrasul următor este chiar mesajul/ ideea/ titlul cărții: ”Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine.(Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii” (p. 60).  În finalul capitolului, personajul feminin descris de Ana pare a oferi cheia nemulțumirii față de propria înzestrare nativă/ sexuală: ”E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin” (p. 61). Transgender? Ana lesbiana? Este o ipoteză pe care o voi testa în episoadele următoare

 

Spuneam că interpretarea mea la autoportretul făcut de femeia descrisă de Ana – la o primă lectură – era că aceasta resimțea durerea psihică a inutilității actului consumat singură. La o a doua citire, și aici simt nevoia să aduc o laudă autoarei care poate genera dintr-un text de câteva pagini viziuni multiple, aproape contradictorii, dar plauzibile, așadar la o a doua citire, destăinuirea personajului feminin zugrăvit de Ana pare a fi, mai degrabă, rezultatul unui viol sau, la fel de plauzibil și cu consecințe similare, al unei partide de sex sălbatec, plin de durități acceptate și de descompuneri asumate. Simt nevoia să redau întegral acest text în ideea că cititorii vor putea interveni, argumentat, în favoarea uneia dintre cele trei ipostaze (plus ipoteza zero: Ana transsexuală își dorea din tot sufletul ei, o femeie!): masturbare violentă, viol (la cerere) sau sex sălbatec cu repetiție:

 

Mă simțeam ca una din vitele lui Chaim Soutine, nu doar jupuită și cu toracele despicat până la organele acoperite c-o pojghiță subțire de sânge, ci și expusă public, atârnată în cârlige, cu capul bălăngănindu-mi-se. Cred că am atins masa critică în lupta inegală cu forțele din spuma murdară care mă conține. Încerc să mă adun în teritoriul pe care-l crezusem pentru totdeauna al meu, dar sub presiunea dantelei întunecate de corzi, membrane și găuri care îmi rănesc exteriorul, eul mi s-a spaghetificat, s-a ferfenițit și s-a contractat până în pragul unei implozii. Interiorul ființei mele e aspirat vertiginos în el însuși și răsucit pe dos. Cad într-un timp fără memorie, fără niciun fel de devenire.      

 

M-am visat întordeauna pășind cu tălpile goale pe fundul unui infern. Strivită între euforia spirtoasă a zorilor și melancolia deseori sulfuroasă a amugurilor.

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)

 

Să te dizolvi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă, conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tapona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine. El reușește ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate s-o facă: îmi jupoaie sinele de toate pieile lui sociale și îl lasă apoi să cadă, fără gardă – ca o moluscă lipsită de cochilie, în propriile abisuri. Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret. El mă împinge spre marginile mele ultime, de unde mă întorc umilită, lingându-mi rănile, hotărâtă pentru o lungă penitență. Căptușită toată cu plăgi și abscese, retrăiesc momentul în care devin nimic imponderabil și încep din nouă să urc. Doar fum și iluzii, mă deșir înapoi, până la completa recucerire a conturului meu și, oarecum inflaționist, ceva mai departe. Grăuntele imaterial e pus la adăpost chiar în momentul colapsului. L-am îmbrăcat în energie eterică, l-am învelit în piei de lumină și susur. Sunt gata să îmi dau și viața, doar pentru a-l desăvârși. Pentru mine, contează mai mult decât masa universului toată. E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin.” (p. 59 – 61).   

 

Capitolul 7 pare a fi o trecere bruscă de la iluzoria vulpe a fericirii eterice, la certitudinile cenușii ale existenței mundane. Acțiunea se petrece, concret, într-un vagon de metrou bucureștean, în drumul Aurorei spre Lăptărie, povestitoarea zugrăvind, pe rând, cu propriul să interes de a cunoaște oamenii dincolo de aparențe, o femeie aflată, în vagon, în raza sa de vedere, apoi un bărbat. Ca și în textul Anei, avem, pentru început, puse față în față, tot două personaje: unul feminin și celălat masculin, ambele hidoase, diforme, inexpresive, respingătoare chiar. Aurora procedează la un exercițiu de imaginație, reducând ridurile, kilogramele sau deformările persoanelor descrise și ajungând la vârsta tinereții acestora. Am primit, astfel, răspunsul la posibila întrebare sugerată de mine cu referire la cele două personaje de genuri opuse, din capitolul anterior, dar care nu s-au căutat, nu s-au găsit și nu s-au iubit. Timpul a deformat fizionomiile a ceea ce au fost, odată, doi tineri atrăgători, ajungând, grație anilor la înfățișarea deplorabilă și deazagreabilă din fața ceva mai tinerei povestitoare. Cum ar putea funcționa legea atracției universale dintre cele două genuri dacă reprezentanții lor sunt total … neatractivi?  În lumea cenușie a inșilor (aparent) desexuați, responsabilitățile personale ale fiecăruia țin loc de motivație de a trăi, de sens al viețuirii.

 

În partea a doua a capitolului/ traseului spre Lăptărie, citim și vedem, imaginar, cum urcă un grup de tineri gălăgioși, exuberanți, plini de viață. Aurora le aplică exercițiul de imaginație inversat (în oglindă) și vede cu ochii minții ei un grup de oameni maturizați, cu un sfert de secol mai bătrâni. Cu această imagine a fugii ireparabile a timpului, Aurora le strigă (în gând, desigur): ”Hei, voi, nu mai dați mărgăritarele voastre porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi! Iubiți-vă aproapele, dar învățați să vă iubiți și pe voi înșivă. Nu vă surpați la pierderea primei iluzii! Veți mai avea atâtea de pierdut… Și apoi, un om despuiat de iluzii e mult mai liber în drumul lui către sine. Ce se pierde în afară se poate câștiga înăuntru, chiar dacă pentru asta va trebui să rătăciți ani buni prin deșertul nevrozei” (p. 65). Capitolul se încheie, rotund cu o a treia speță: ajunsă la Lăptărie, Aurora observă acolo o femeie (cam de vârsta ei) remarcabilă prin puterea de stăpânire pe care o emana, deși asta putea să fie doar o mască pentru ascunderea rănilor primite de la loviturile vieții. Sigură pe sine și pe puterile ei, noul model sugerează că, da! se poate! Poți lupta și cu iluziile și cu nefericirile, sperând mereu că vor apărea și certidudini pline de satisfacții. Femeia blondă și tunsă scurt din local este reprezentanta mediei, deci a normalului, a realului așa cum este el fără alte jocuri de imaginație. Cu alte cuvinte, este bine să conștientizăm că viața nu e o joacă, dar și că-i bine să ne bucurăm intens de viață, ca de un joc (Carpe diem!), cu toate loviturile primite și iluziile ucise mereu-mereu.

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

(va urma)

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine Chaim Soutine (Șmilovici) (1893 – 1943), pictor expresionist rus de origine evreiască, activând la Paris

https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail Marcel Sendrail (1900–1976) medic și scriitor francez.

https://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet Eduard Manet (1832 – 1883) pictor francez

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Edom  Idumeea (din Țara Sfântă)

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nicolae-steinhardt-un-don-quijote-est

Nicolae Steinhardt un Don Quijote din Est (100 de ani de la naștere)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq Rasdaq, părintele BVB.

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83 Anghel N. Rugina (1913 – 2008) economist american de origine română

 

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

 

 

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Reclame

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (4)


 

de Liviu Druguș

Primele trei părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

Spuneam, în episodul anterior, că Aurora se descrie pe sine, atât direct – povestind despre ea – dar îndeosebi prin modul în care îi descrie pe ceilalți. După ce capitolul 2 a fost unul dedicat semnificativ monologului confesiv al Iuliei (cu scurte alternanțe dialogale cu Radu), capitolul următor (al treilea) este un monolog narativ al Aurorei cu privire la ceilalți cinci membri ai sextetului, dar și despre propria sa viață.

Autoarea dedică trei pagini povestitoarei însăși, care nu se autodescrie, ci povestește trei vise ale unei dimineți după o seară lungă și obositoare petrecută la Lăptărie. ”M-am trezit cu gura coclită. Încă o dimineață cu venin în cerul gurii, mi-am zis, ca un venetic forțat să înghită prea mult românism pe stomacul gol” (p. 40). Comparația este ușor șocantă, dar interesantă. Nu poți face un patriot autentic dintr-un străin abia venit în țară, turnându-i în cap argumente pentru care ar trebui să iubească România, la fel cum nu poți fi fericit și a doua zi după ce ți-ai turnat în stomac mai multe lichide euforizante. Pe scurt, est modus in rebus! Moreno era bun pentru ceilalți care-și povestesc (psiho)dramele vieților lor, dar pentru Aurora – în cazul de față – ar fi fost mai bun Freud cu ale sale interpretări ale viselor. Aurora are – succesiv – trei vise total distincte, ca și cum în ea ar fi sălășluit trei personalități diferite: primul vis este un oraș distrus, părăsit, pustiu (vis pe care îl am și eu adesea – posibil și mulți alții); al doilea vis are ca elemente definitorii: gară, război, soldați urmat imediat de oraș-civili-cale de ieșire-zbor (zborul fiind asociat, în psihanaliza freudiană, cu dorințele sexuale refulate); al treilea vis este compus din: luciditate–Aurora bărbat–ocean–casă pe plajă-crimă–siluetă umană–teamă–imposibilitatea de a decide dacă era victima moartă sau călăul în viață. Autoarea rezistă posibilei tentații de a interpreta visele lăsând asta amatorilor/ specialiștilor/ cititorilor. Interesant este că trezirea are loc cu chipul Iuliei în minte (ceea ce sugerează că psihodrama nu este doar un proces de curățire, ci și un transfer de personalitate sau de tensiuni ale povestitorului asupra celorlalți). Oricum, tot amintirile despre Iulia ocupă peste cinci pagini, făcând din ea punctul de reper al grupului. Doar Iulia – frumoasa vampă totală – merita o analiză cauzală a nefericirii ei. Sintetizând, Aurora conchide că  IuliaEste emanația propriei frumuseți, dureros de conștientă de sine” (p. 43), respectiv că ea este ”Exemplul viu pentru ce se întâmplă când educația frânează vocația” (p. 44). Radu a venit și el cu o descriere: ”O pasăre exotică închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46). Admirația Aurorei față de Iulia (de fapt, pentru frumusețea și inteligența cu care a dotat-o natura, mai puțin instrucțiunile de folosire ale acestora, care au fost greșite) o face să o compare cu ”o altă Evită, capabilă să împingă în fața istoriei un nou Peron!” (p. 44).  De ce admirăm ceea ce admirăm? Cred că este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea. Răspunsul meu este: admirăm ceea ce ne place, dar nu avem sau nu putem avea/ fi. Prin această cheie am citit descrierea Iuliei cea capabilă să seducă și să devoreze aproape pe oricine (comparația cu ”călugărița” – femela care își devorează masculul la împerechere, este una bine aleasă). (Vezi despre insecta numită Călugărița: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa ). În buchetul de comparații cu care este gratulată Iulia, Aurora mai adaugă (pe lângă Evita Peron, Jeffrey Dahmer, Călugărița și adjective/ atribute ca: histrionică, seducătoare, nesatisfăcută, pasăre exotică, plantă carnivoră etc. ): , Mesalină, Veneră madonă – respectiv o reînviere a ceea ce a fost odată curva sfântă numită și azi doar cu o singură calitate: Sfânta Teodora).  Iulia pare a fi transpunerea în viață a idealului modernist parizian, a acelui model de femeie liberă până la libertinajul deplin. În context, cu rol explicativ redau opiniile unei (alte) autoare (Elena Prus) despre paradigma feminină europeană a zilelor noastre: ”Modelul pariazian (francez/ franțuzesc): Ea se autoconstruieşte, se autoimpune şi, uneori, se autoeroizează în propriile scenarii. Ea este interesantă prin constituirea unor multiple și originale strategii de identificare, stratageme de afirmare, tactici de reuşită. Vom constata în actualitatea imediată a contemporaneităţii că iarăşi sunt în vogă calităţile feminine franceze: feminitatea şi seducţia; independenţa, curajul şi energia, care anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii etc. Femeile de la noi mai dau prioritate eticului asupra esteticului. Dar generaţia tânără se apropie vertiginos de paradigma europeană. (vezi: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html )

Profesoară de geografie, Aurora prezintă, ca într-un catalog de evaluări strict calitative, notele caracteristice ale fiecăruia dintre membrii grupului: fizionomii, studii, profesii, relații, calități și defecte, vorbe de duh, comparații cu figuri și nume celebre, psiho-analize, amintiri etc. Este un mod interesant de a prezenta personajele prin alternanțe ale imaginilor individuale cu cele de grup, jucând la limita granițelor unor discipline (adesea, beyond the borders/ limits) care studiază asemenea ipostaze umane (sinele și socialul, individul și grupul, eu și ceilalți). Penelul descriptiv al autoarei/ Aurorei glisează  de la psihologie la sociologie, de la pe axiologie la existențialism, de la descrieri directe la altele metaforice (unde numele celebre ale altor personaje literare/ istorice/ artistice etc. au un rol important de jucat). Viața ca joc de roluri nu este cu mult mai ușoară sau mai confortabilă în comparație cu viața văzută ca fiind formată din faptele fruste ale realităților mundane. Jocul psihodramatic al personajelor are loc mereu sub teama apariției sau agravării unor tensiuni psihice morbide. Autoarea a folosit – în acest prim ”sfert” al cărții – de cel puțin trei ori cuvântul ”schizofrenie”, probabil cu intenția de a sugera că nevrozele, isteriile, tensiunile interioare, fobiile și tristețile personajelor frizează, mai mult sau mai puțin, boala psihică. Un coleg și prieten al meu de la UMF Iași ne consola pe toți cei prezenți, dacă unul   dintre noi făcea ușoare sau directe referiri la insanitatea mentală a cuiva, spunând: ”stați liniștiți, toți suntem plecați/ duși; doar intensitățile diferă”. Ceva asemănător se întâmplă și în grupul celor șase: teama de a nu o lua razna, de a nu ceda la varii presiuni interne sau externe îi face pe cei neîntâmplător întâlniți să se confeseze, să se descarce, să povestească pur și simplu. Unii se considerau, evident, mai sănătoși la cap ca ceilalți.

Scrierea unui roman (vezi și ”Cum să NU scrii un roman”  http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29 ) este, adesea, o descărcare/ o defulare, o tentativă de salvare personală prin efort psihic individual, dar noile tehnici de scriere (cooperative writing, collective writing etc.) sugerează că o asemenea întreprindere poate fi și una colectivă, nu doar personală. (Eu unul sunt interesat de așa ceva, dar unele cazuri de collaborative writing pe care le-am experimentat – pe teme manageriale – nu au reușit tocmai datorită evantaiului prea larg al deosebirilor de opinii, stiluri, finalități etc.). ”George Călinescu cerea criticului să fi ratat, în prealabil, cât mai multe dintre genuri – poezia, proza, teatrul, pentru a avea o cunoaştere din interior a compartimentelor literaturii. Ajung să-l înţeleg mai bine pe Paul Valéry care scria că autorul este creaţia propriului text. Și actul critic este unul de creație, însă natura lui este euristică. Dar şi raţiunea trăieşte din pasiune” scrie Elena Prus, și cred că în citatul de mai sus există multe adevăruri concentrate (vezi interviul la: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html ). Pot mărturisi că și scrierea unei pseudorecenzii are tot valoare terapeutică (în primul rând), fiind un mod de ordonare a gândurilor, de verificare a sensurilor celor mai acceptate ale cuvintelor și a intențiilor autorului, de cunoaștere a unor felii noi de realitate sau de ficțional. Din păcate, cel de-al doilea motiv pentru care scriu aceste pseudorecenzii – dialogul cu autorul și cu alți cititori – este unul a cărui finalitate este cvasinulă. Realizez că scriitorii scriu îndeosebi pentru faimă și bani (altfel ar publica textele lor doar pe bloguri și pagini de FB, așa cum fac eu), drept pentru care nu au timp de dialog, cu atât mai mult dacă laudele sunt mici, iar observațiile critice – pe măsură.  Totuși, scrierea cărților ar putea avea mai multe și absconse motivații. Una dintre acestea ar putea fi și optimista formulare a lui Cioran: ”Creația este o salvare temporară din ghearele morții”. Închei aici această minidigresiune subliniind că am (re)citit cartea în această cheie terapeutică: dacă comunicare nu e, nimic nu poate fi îmbunătățit în relațiile dintre oameni și în viața fiecăruia în parte. Drept pentru care, luciditatea cioraniană apare ca o binevenită împăcare.

Iată situația nivelurilor de comunicare între cei care formau grupul celor șase: bărbații (Radu și Cristian) sunt axați pe afaceri, dar nu prea comunică între ei devreme ce unul (Radu) era eminent doar în mânuirea conceptelor manageriale și de business, iar celălat (Cristian) era foarte abil în în mânuirea (ca să nu spun managerizarea) miliardelor; celelalte perechi se aseamănă, dar și deosebirile apar, drept pentru care doritul dialog nu este decât o sumă de monologuri (mai mult sau mai puțin paralele/ secante: Iulia și Zina sunt frumoasele grupului, mereu în centrul atenției, dar fiecare își gestiona diferit înzestrarea personală: Iulia – vampă neostoită, fără studii, căsătorită cu un babalâc bogat, dar tot nefericită datorită managementului părinților ei (după mărturisirea ei), precum și a propriului management; Zina – femeia de afaceri de succes (dar de mică anvergură), frumoasă – dar care știe să-și gestioneze frumusețea, având ”trecere” atât la bărbați cât și la femei, fiind acceptată peste tot datorită energiei sale pozitive pe care o iradia cu dezinvoltură în jur. În consecință, frumoasele mai mult se concurează decât dialoghează. În fine, Ana și Aurora excelează prin discreție, spirit critic, modestie, fiind și ceva mai altruiste decât celelalte, dar comunicarea dintre ele înseamnă mai mult bârfe ocazionale și scenarite neconfirmate. Ana este o pragmatică, destul de bogată și ea,  rentieră, dar care depindea în plan psihic de sprijinul Aurorei. În concluzie, financiar vorbind, cinci personaje sunt bogate sau foarte bogate, în timp ce Aurora/ povestitoarea nu se poate lăuda deloc cu așa ceva. Ea este doar un observator, nefericită în dragoste și fără surse solide de venit. Avem, astfel, grupul CR IZ AA  pe deplin definit, cititorului nerămânându-i decât să-și spună: interesante figuri, oare ce destine vor avea în roman? Înainte de a avea răspunsurile autoarei, se prefigurează deja un criteriu de selectare a personajelor și un ax în jurul căruia se poate declanșa o interminabilă discuție existențialistă: criteriul de selecție este BOGĂȚIA (banii), iar discuția este pe eterna temă: aduc banii fericire sau ei sunt doar o iluzorie șmecherie vulpească a vieții?

Aurora (pre)simte – și chiar scrie în câteva momente din roman – că viața omului este o chestiune de management/ gestiune/ organizare/ armonizare scopuri-mijloace/ comportament (i)rațional/ moralitate etc. (Ex. ”Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite…” (p. 43). Oricum, viața bate câmpii, așa încât orice om viu este liber să-i bată și el, inclusiv să inventeze, mereu-mereu, noi ”științe” (cu tomuri foarte groase și bibliografii pe măsură) care să fericească poporul (ca de exemplu ”știința” numită Management).  Pe scurt, destinele celor șase personaje confirmă că este perefct posibilă o grilă de analiză a vieților oamenilor (respectiv managementul acelor vieți) concentrată pe triada scopuri-mijloace-adecvări între scopuri și mijloace. Și încă un lucru: managementul (cel redus la câteva adevăruri, nu cel din tomurile groase) nu are neapărat legătură cu economia/ finanțele/ banii/ băncile/ creditul/ prețurile/ costurile/ afacerile businessmenilor, ci are doar legătură cu viețile oamenilor care iau decizii în ceea ce îi privește pe ei și pe ceilalți oameni. Desigur, întrebarea (una dublă!) pe care oricine o poate adresa administratorilor sistemelor de educație din lumea contemporană este: de ce se studiază managementul doar în facultățile cu profil economic (cu un număr mare de ore alocate, pe măsura tratatelor supersavante de Management) și de ce nu se studiază managementul/ comportamentul uman (doar) la nivel de gimanziu sau de liceu? La fel cum gramatica se studiază doar în preuniversitar, la fel și managementul ar trebui să fie parte a studiilor generale, fundamentale, comune fiecărui adolescent care urmează să intre în viață pe propriile picioare. Monologurile personajelor cărții confirmă faptul că – în loc să ofere cunoștințe pentru viață, pentru un management care să aducă bucurii și satisfacții (inclusiv la școală) – școala (noastră) este încremenită în proiecte premoderne și moderne, acum, în plină postmodernitate. Poate tocmai din această cauză lumea stă blocată în întrebări fără răspunsuri, în acțiuni fără finalitate și în consumarea unor mijloace care nu sunt deloc adecvate unor scopuri presupuse ca fiind bune, dar neclar definite, stabilite și asumate. Spuneam (într-un episod anterior) că romanul Doinei Popescu este o carte tristă, așa cum tristă este orice existență cu finalități și dezirabilități amputate de contexte umane inepte sau lipsite de empatie și înțelegere pentru ceilalți. Cu atât mai mult tristețea apare atunci când presupusa fericire promisă de popi, politicieni, propagandiști ai vânzărilor de produse care îți asigură/ produc fericire și bunăstare etc. se dovedește nu doar iluzorie, ci parșiv inoculată în mințile noastre ca fiind mereu și imediat posibilă.

Aurora/ autoarea/ povestitoarea nu pregetă să o judece pe Iulia după propriile canoane sau, mai plauzibil, după cele majoritar și autoritar instaurate în viața oamenilor (monogamia și castitatea fiind două dintre acestea).  ”Din cauza educației însă ea aparține unui singur bărbat. Mă rog, când e vorba de Iulia, care nu-și aparține cu adevărat nici sieși, folosirea verbului a aparține poate părea (și chiar este) destul de abuzivă. Oricum, asta ar putea, la o adică, să treacă drept o virtute, mai ales că el – ce-i drept, destul de  împiciorongat în sistem – e un păsăroi (spunea ea!) care-și amintește de femeie doar de două sau trei ori pe an, așa că Venerei noastre madone nu îi mai rămâne decât să-și tempereze cum o ști erotismul și orgoliul, ambele în mod clar nesatisfăcute” (p. 45). Trimiterea la relativismul postmodernist este, din nou, evidentă: dacă modernii opuneau Venerei o Madonă (vezi Eminescu), postmodernii au modelul uni(fică)rii contrariilor după modelul comercial ”doi în unu” sau creștin ”trei în UNU = Sfânta Treime), oferind contopirea viciului în virtute și reciproc, ca într-un joc cu oglinzi paralele ad infinitum. Astfel, Iulia poate fi văzută, concomitent și permanent (adică simultan și continuu – cum precizez eu în modelul trinitar numit Metodologia Scop Mijloc) și curvă și sfântă, la fel ca preacu(r)vioasa Teodora, împărăteasa Bizanțului, sau ca o foarte teribilă și terestră madonă venerică (și venerată de o cohortă de 55 de bărbați). Dominanta feminină a vanitoasei Iulia este LIPSA (= DORUL) – lipsuri cărora ea le oferă ”înlocuitori”, dar – susține Aurora – ”Substitutele găsite de ea sunt însă pe cât de nevinovate în aparență, pe atât de perverse în esență” (p. 46).  Idealul presupus de Aurora (”amantul veșnic disponibil și discret” – p. 46) este substituit de realitatea cohortei de amanți temporari ai Iuliei (după a căror extincție tot ea pozează în victimă neînțeleasă), listă pe care a figurat și Radu, cel cu talentul managerialo-teoretic care, în loc să vadă esența curvească a personajului feminin o descrie ca fiind ”O pasăre exotică, închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46).

Tocmai din dedublarea permanentă și din conștientizarea prea insistentă a planurilor relevate de monologurile personajelor și de comentariile povestitoarei (curvie – sfinție, teorie – practică, ideal – real, compasiune – frustrare, viciu – virtute, sinceritate – naivitate, formal – informal, căsnicie – poligamie,  prietenie – prefăcătorie, bovarism – madonism, plăcere – supliciu etc.) rezultă o imensă greață (nausea infinita)  care are și un corespondent malign în plan psihic: schizofrenia. Încercarea de a trata/ vindeca gândirea schizoidă, odată conștientizată, este obiect(iv)ul/ scopul întâlnirilor terapeutice de la Lăptărie. Dar, ca orice medicament autoadministrat în exces, apare imediat și reacția la stimulul excesiv. După ce și-au refulat orice tentații de a folosi informații compromițătoare unii despre ceilalți, iată că și aceasta are costuri și lasă urme. Experimentul Moreno la care s-au supus liber cei șase a fost bazat pe compasiune, pe iluzia unui paradis creat de ei înșiși, pentru ca – la final – să apară crunta dezamăgire. Aș îndrăzni să spun că deziluzia a fost pe măsura iluziilor visate la început, dar și pe măsura cantității prea mari de informații care se deversau de către ei, înspre ei înșiși. În fond, s-a trăit iluzia contrazicerii legilor fizicii, respectiv iluzia că transferul de informație de orice fel și în orice cantitate ar fi unul benefic pentru toți. S-a întâmplat însă ca și cum șase leproși s-ar scălda într-o baie comună, transferând doar infecția de la unul la altul. Rezultatul a fost chiar cu mult mai rău comparativ cu ipotetica situație că transferul nici nu ar fi avut loc. Sigur, ideea predestinării își face, insidios, din nou apariția, fiecare urmând să suporte supliciile și greutatea propriei cruci. Oricum, verdictul final al acestui psihotratament de grup eșuat este formulat chiar aici, la începuturile povestirii, cititorul fiind împins spre o ieșire bruscă din lectură: dacă s-a terminat, ce ne mai poate spune interesant autoarea? Vom vedea…. Pentru claritate reproduc aici acest verdict concluziv: ”Și chiar dacă experimentul – y compris psihodramele – a sfârșit cum nimeni nu se aștepta, eu nu-mi permit nici azi să mă dezic de acel episod, deși nici în acest moment nu pot cântări obiectiv consecințele pe care el le-a avut asupra mea. Am înțeles de ce nu-mi mai concepeam viața fără reuniunile de la Lăptărie. Pentru că, altfel, porții întregi din propria-mi existență începeau să mă sufoce, mai ales când timpul curgea fără niciun reper, în afara acelor întâlniri periodice. Încep și să înțeleg de ce atunci când ne-am năclăit în experiment ca într-o bășică toxică și când discreția și surdina ajunseseră să fie tot ce mai căuta fiecare, nimeni nu îndrăznea să spargă membrana acelei dependențe care se contracta tot mai strâns în jurul nostru, asfixiindu-ne parcă.  Nici astăzi nu-mi explic ce ne-a ținut împreună timp de aproape trei ani. Totul părea făcut să ne separe, mai mult decât să ne țină uniți” (pp. 46 – 47).

După acest verdict fără drept de apel, Aurora explică și posibila cauză a disoluției. În fond, ce i-a legat pe acești oameni timp de trei ani în afară de iluzia purificării prin spovedanii repetate și succesive? Pentru a marca diferențele care mai mult i-au separat decât i-au atras, autoarea purcede – din nou! – la strigarea catalogului și la caracterizarea personajelor. Criteriul principal ales? Profesia și averea! Chiar în autoportretul făcut, Aurora notează: ”Profesoară de geografie. Profesie anostă, avere zero, perspective care se opresc…  Incapacitate de a presta ceva lucrativ și neputința de a găsi un bărbat din care să fac tatăl unui copil – pe care nici nu mi l-am dorit vreodată cu adevărat” (p. 47). Fire introvertită și percepută de ceilalți ca o bună ascultătoare, fac din Aurora un bun analist și judecător al celorlalți, discretă, dar curioasă să vadă ce se ascunde sub aparențele afișate de semeni. Probează, prin aceasta că face parte din masa mare a oamenilor simpli, obișnuiți și care pot fi caracterizați prin faptul că își apără cu disperare intimitatea dar mor de curiozitate să afle intimitățile altora. Mereu se bănuiește de comportament la limita schizofreniei, unul dintre simptome fiind, crede ea, punctualitatea excesivă.

A doua la catalog este însăși Iulia pe care o caracterizează astfel: ”O altruistă. Reputație de sfântă, chip de madonă, ce mai, o piesă de mândrie în panoplia oricărui vânător de prestigiu social. Ea, singura dintre noi a renunțat la studiile universitare. A făcut-o de dragul acelui bărbat cu douăzeci și ceva de ani mai în vârstă, destul de influent însă, care și-a adjudecat-o ca pe un obiect de colecție, fără să mai investească apoi în ea nici interesul și nici înțelegerea de care ar fi avut nevoie.” (p. 48).

Zina – intuitivă și caldă, magnet animalic, fără fasoane, o frumoasă la modul inconștient.

Radu – bursier Fulbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iași. Nimic din înțepeneala altor universitari (”găoșenia poleită a altor magiștri”, p. 49)

Ana – cea mai pragmatică făptură de pe pământ, secretoasă dar deschisă față de Aurora, rentieră

Cristian – inteligent, bogat, măsliniu, citit, autoritar, generos cu oferte mici (plata consumațiilor de la Lăptărie), pasiuni înăbușite, distanțat invizibil de grup chiar în cadrul grupului.

Așadar AIZRAC  ar putea fi un alt nume al grupului (dat de ordinea făcută de autoare) și nu CRIZAA – nume pe care l-am inventat eu, după o ordine care vroia să extragă un sens ascuns al inițialelor numelor (doar autoarea poate ști dacă acest sens a existat sau nu în mintea sa).

După ce ne-a arătat fișele de lucru ale personajelor, mai are oare autoarea ceva de spus în următoarele cca 200 de pagini? Să avem puțintică răbdare.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

17 septembrie 2015

 

Webografie

http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html   Elena Prus – Interviu de Tatiana Corai

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa Călugărița – insecta care-și devorează masculul în timpul acuplării

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Iași, 2014

Tag uri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Liviu Drugus, Elena Prus, Tatiana Corai, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman, Metodologia Scop Mijloc, Experimentul Moreno, Lăptăria lui Enache, Sfânta Teodora, Mihai Eminescu, Venere și madonă, Cioran, George Călinescu, UMF Iași, Evita Peron, Jeffrey Dahmer