liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Revista ”Scriptor”

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 497. Sâmbătă 12 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (30)


Începutul scrisorii confirmă ideea din titlul epistolei (”Iubite cititor”), aceea că ”replica” nu-mi este adresată mie, ci doar celorlalți cititori. Frumoasă concepție despre dialog, n-am ce zice! Este ca și cum eu îi spun ”Bună ziua” unui cunoscut și el, în loc de răspuns, își salută vecinul de peste gard : ”Salut, vecine!”. În acest caz nu mai putem vorbi despre un drept la replică, ci despre câteva explicații justificative în fața cititorilor, dar în special în fața finanțatorilor generoși. Ne aflăm în plină minciună și meschinărie ”intelectuală” de tip avocățesc-șmecheresc-bahluvian.

Desigur, supoziția de mai sus (aceea că nu ne aflăm în fața unui autentic drept la replică) este consolidată în continuare, în binecunoscutul stil al funcționarului de primărie care răspunde la o reclamație despre un alt funcționar incompetent: ”Privitor la observațiile domnului Druguș, postate de internet, referitor la revista Scriptor, precizez următoarele”. Aflu, din această frază (privitor-referitor), că eu sunt autorul observațiilor, dar cel care le-a postat este… internetul! (”postate de internet”). Nu-mi permit să presupun că ar fi vorba despre o nouă eroare ortografică și că, de fapt, T.D. vroia să scrie ”postate pe internet”. Oricum ar fi, cititorul atent rămâne derutat. În continuare, voi comenta conținutul celor patru puncte care alcătuiesc falsul ”Dreptul la replică”.

Cum am mai spus/ scris, epistola ”magistrului” începe prost și se termină și mai prost. Iată prima frază (care contează mult în economia scrisorii/ ”replicii”): ”1. Revista Scriptor a reaprins torța tradiției junimiste în cultura noastră ieşeană şi a devenit, prin colaboratorii  săi distinşi şi prin osârdia redactorilor săi, un reper al culturii noastre contemporane”. Sigur, lipsa de modestie nu ține deloc de marile spirite, dar nici lauda de sine nu miroase a bine. Asumându-și acest posibil reproș, autorul falsului drept la replică gândește și acționează în spirit bolșevic, comunistoid: ”Dai în mine? Dai în tine! Dai în fabrici și uzine!”. Cu alte cuvinte, orice fel de critică la adresa hoției intelectuale, la adresa imposturii, agramatismului și erorilor de logică din unele articole publicate de Scriptor echivalează cu un afront nepermis adus ”culturii noastre ieșene” și ”distinșilor colaboratori” ai revistei care a(u) reaprins ”torța tradiției”. Sau, altfel spus, îi zici răpănosului să se spele și el se supără: ”De ce mă jignești?”.

Punctul doi al falsului drept la replică este tot o (auto)laudă la adresa ”înțeleptei conduceri”, a farului călăuzitor (Scriptor) care străbate până în străfunduri întunericul din cultura ieșeană contemporană. Aici, lipsa de bun simț se exhibă fără pic de pudoare: ”2. Diriguitorii acestei reviste, spre lauda lor, nu cenzurează şi nici nu îşi asumă responsabilitatea asupra opiniilor publicate, fapt notat pe coperta interioară a revistei, trecut sub tăcere de dl. Druguş”. Lăudați-vă fraților între voi, că altfel clanul se clatină și, dacă se răstoarnă, i se vede rușinea plagiatului/ plagiatorului. Dincolo de ignobila autolaudă, acest al doilea punct conține aceleași grave afirmații pe care le-am demontat în răspunsul meu către Lucian Vasiliu. Le reamintesc aici, pe scurt. Nu este deloc un motiv de laudă să-ți afirmi iresponsabilitatea față de conțintul și calitatea articolelor și să o consideri drept virtute democratică, diferită de cenzura comunistă (care avea alte criterii de evaluare). În revistele pe care le-am condus, uneori, dacă făceam observații de substanță la adresa conținutului articolelor primite (considerând că asta era responsabilitatea redactorului șef) am primit, adesea, această (aceeași) proastă argumentație: ”dar parcă nu mai suntem pe vremea cenzurii”. Sancta simplicitas! De fapt, tot în numele libertății au spulberat minerii Piața Universității, iar autorii puciului militar din decembrie 1989 au argumentat (în ideea luptei pentru libertate) uciderea a mii de oameni nevinovați după ce dictatorul fusese deja asasinat. Acest fior bolșevic al transformării regulii majorității în autocrație, al (re)scrierii legilor în favoarea infractorilor are un bun corespondent, iată!, și în lumea așa-zișilor oameni de cultură, ”magiștri” care refuză dialogul, critica și sugestiile de îmbunătățire. În mintea lor, a fi responsabil față de un text propus pentru publicare (și eventual de a-l respinge) echivalează cu cenzura. Pentru că cele două personaje la care m-am referit până acum (T.D. și L.V.) au găsit de cuviință să facă trimiteri la idei creștine/ religioase, fac și eu apel la o asemenea expresie din regnul ortodox(ist) autohton: mare-i grădina Ta, Doamne! În fine, acuza că eu aș fi trecut sub tăcere (ignorat) anunțul despre iresponsabilitatea redactorului șef față de articolele primite (inepție scrisă chiar pe coperta revistei) este cât se poate de falsă. I-am atras atenția dlui Vasiliu nu doar că nu am ignorat acest canon editorial autoasumat de redacția revistei, ci l-am și criticat cu argumente (vezi cele trei episoade amintite mai sus). Deci, din nou minciună (minciuna fiind sora hoției).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 496. Vineri 11 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (29)


Am reproșat (în episoade anterioare) atât plagiatorului Traian Diaconescu cât și conducerii redacției revistei Scriptor (cea care publică plagiate, promovează plagiatori și … nu are nici un fel de poziție/ responsabilitate în privința plagiatului) nu numai faptul reprobabil de a plagia un articol, apoi de a se autoplagia cu repetiție, ci și grave erori de limbă română, de folosire/ scriere incorectă a unor sintagme latinești etc. Răspunsul a venit prompt din partea revistei, aceasta continuând să publice articolele plagiatorului Traian Diaconescu, ca și cum nu s-a întâmplat nimic grav. Nici vorbă de o firească și fermă atitudine (ce ține de civilizația Occidentului) de admonestare sau de sancționare (prin încetarea colaborării)! Dimpotrivă! Dar să le iau pe rând.

 

Mai întâi, așa cum am promis anterior, este bine ca cititorii să cunoască lista consilierilor locali ai municipiului Iași, consilieri care sub forma ”interesului” pentru susținerea culturii locale finanțează incultura sau subcultura unor veleitari. Iată această listă: http://www.primaria-iasi.ro/portal-iasi/pmi/consiliul-local-al-municipiului-iasi/11/consilieri-locali .

 

În al doilea rând, știut fiind că nu toată lumea are ușurința căutărilor pe bloguri, și presupunând că unii dintre dumneavoastră ar vrea să știe, chiar pe larg, ce anume am reproșat redacției revistei Scriptor și autorului Traian Diaconescu le sugerez să procedeze după cum urmează: în partea dreapta a paginii de blog se află funcțiunea ”Caută”. În spațiul alb de dinaintea cuvântului ”Caută” se scrie: Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote, iar în paranteză se scrie numărul episodului căutat, de ex. (1). În acest mod se pot citi toate episoadele despre revista Scriptor, respectiv observațiile și sugestiile făcute (inclusiv oferirea unui model de cod etic pentru redactori și autori). Mai există și posibilitatea ca articolul/ episodul următor să fie deschis dând click pe linkul acestuia aflat chiar la capătul paginii (adică la sfârșit). Există și pauze în succesiunea acestui miniserial (prin publicarea altor teme despre prostie și inteligență omenească/ românească) drept pentru care metoda bazată pe scrierea numărului următor al miniserialului este cea mai bună.

 

În continuare, voi comenta/ explica scrisoarea domnului Diaconescu și aprecierile (deloc măgulitoare) pe care le-am făcut deja (în episodul anterior) despre această ”epistolă”. Reamintesc că scrisoarea domniei sale se află la pagina 107 a revistei Scriptor: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/05/SCRIPTOR-5-6-2018.pdf

 

Trec peste intitularea stângace a titlului epistolei: ”Dreptul la replică” (cred că era suficient ”Drept la replică”) și constat că există o unitate de stil între profesorul Diaconescu (”magistrul”) și – probabil – discipolul/ studentul său Lucian Vasiliu. (asta în afară de cazul în care atât scrisoarea (e-mailul) către mine, cât și ”Dreptul la replică” nu sunt cumva scrise de una și aceeași mână (vasiliană). Concret, legarea datei calendaristice de o dată din calendarul religios mi-a apărut ca o ciudată ”coincidență”. În scrisoarea (de fapt, ciorna) dlui Lucian Vasiliu către mine (vezi episoadele 8, 9 și 10) sub data trimiterii era scris ”Ziua celor 40 de mucenici”, precizare dispărută în scrisoarea corectată (poate și pentru faptul că în aceeași zi s-a scris și ”Dreptul la replică” de către aceeași mână… repet, o simplă supoziție). În epistola semnată de Traian Diaconescu a rămas însă scris sub data compunerii scrisorii, 25 martie 2018, ”Ziua Bunei Vestiri”.  Simple coincidențe? Tot la ”coincidențe” aș trece și formula de încheiere a scrisorii: în cea semnată Lucian Vasiliu, această formulă este AUGURI; în cea semnată de Traian Diaconescu formula este ”Cu salutări cordiale” (adică același lucru, ușor coafat altfel). Dacă tot am amintit de data epistolei (25 martie 2018) atunci este, din nou, clar că redacția revistei nu a mai urmărit (sau se face că nu a mai urmărit) răspunsul meu la scrisoare trimisă mie de Lucian Vasiliu (pe care am analizat-o în episoadele 8, 9 și 10 de la începutul lunii aprilie 2018). Dezinteresul față de semnalul critic primit din partea publicului cititor este o caracteristică a celor care nu muncesc pentru banul primit, ci știu că, oricum, acesta vine (de la Primărie). Deci, o reacție din partea finanțatorilor ar fi putut trezi din letargie această indolență față de consumatorul de literatură subvenționată. Dar n-a fost să fie.

 

Formula de adresare este, în ”Dreptul la replică”, ”Iubite cititor”, o găselniță destul de ingenioasă, prin care autorul/ redacția nu mi se adresează personal (cum ar fi fost cazul), ci cititorilor față de care ține să se justifice. Urmează (întru întărirea ideii că epistola este scrisă de un latinist de marcă) un citat latinesc (”Non idem est si duo dicunt idem”), desigur unul care are o anumită ”traducere”/ semnificație hermeneutică.  „Nu este neapărat același lucru când doi spun același lucru” dicton care înseamnă, în contextul dat, că fiecare înțelege prin plagiat ceea ce-i convine lui, tocmai ca să nu fie acuzat de plagiat…. Cu alte cuvinte, eu înțeleg prin plagiat ”furt intelectual”, în timp ce ”magistrul” înțelege prin plagiat ”un gest cultural benefic” (vezi epistola în întregime în episodul anterior sau deschizând revista la pagina 107). Desigur, odată trecută hoția în rândul faptelor bune, creștinești și umaniste (după modelul noilor legi ale justiției prin care hoții vor fi răsplătiți cu un concediu fără plată la domiciliu) nici nu poate fi vorba despre necesarele scuze în fața cititorului și a contribuabilului. Bună țară, ră tocmală!

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 495. Joi 10 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (28)


Înainte să ajungă în librării, numărul 5-6 (mai-iunie)/ 2018 al revistei Scriptor a apărut on line, într-un ”tiraj” cvasiinfinit (oricum unul cel puțin egal cu cel al doritorilor de a-l citi). Nici tirajul print nu este unul mic devreme ce se găsesc mereu exemplare mai vechi în librăriile unde acestea sunt trimise (oricum, tipografia este plătită de contribuabilii ieșeni, prin intermediul aleșilor din Consiliul Local Iași, toți mari iubitori de Scriptor, indiferent de culoarea sau nuanța politică a acestora). Faptul că acești consilieri nu au găsit de cuviință să se pronunțe în privința acuzațiilor (grave!) de (auto)plagiat la adresa unui colaborator permanent al revistei pe care o sprijină financiar este o formă prin care aceștia solicită ieșenilor să nu le mai dea votul în viitor. Voi publica, într-un episod separat lista acestor generoși cu banii ieșenilor care se dovedesc a fi total dezinteresați de soarta culturii locale, dar și de rezultatul alegerilor viitoare. Bravo lor!

Desigur, revenirea mea pe tema ”Scriptor” și ai săi (colaboratori și diriguitori, eventual și cititori) nu este întâmplătoare. După cum promisese coordonatorul revistei (șeful, adică) am primit (în revistă) un (cuvenit) drept la replică în legătură cu aprecierile mele de plagiat, autoplagiat și de proastă cunoaștere a limbii române și a limbii latine de către latinistul ieșean, profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu, numit de Lucian Vasiliu (șeful) cu supraapreciativul ”magistru”. După cum am promis, public acum acest ”Dreptul la replică” pentru ca cititorii care au urmărit și urmăresc acest miniserial pe tema scriptorilor ieșeni mari iubitori de (auto)plagiat. Deoarece unii cititori nu au urmărit de la început reproșurile mele la adresa revistei ieșene, voi căuta și găsi o modalitate de a-i informa cât mai complet despre acest ”dissensus” al meu cu conducerea revistei Scriptor și cu autorul unui articol (auto)plagiat. Deocamdată public (cuvenitul!) drept la replică acordat plagiatorului și autoplagiatorului ieșean. Evident, revista nu a găsit spațiu (doar un rând era necesar!) să informeze cititorii unde pot citi observațiile mele. Este, cred, și asta, o lipsă de respect față de cititorul și contribuabilul ieșean. Iată ”epistola” profesorului Diaconescu către cititorul său, Druguș:

Dreptul la replică

Iaşi

25 martie 2018

Ziua Bunei Vestiri

 

Iubite cititor

 

Non idem est si duo dicunt idem

 

Privitor la observațiile domnului Druguş, postate de internet, referitor la revista Scriptor, precizez următoarele:

  1. Revista Scriptor a reaprins torța tradiției junimiste în cultura noastră ieşeană şi a devenit, prin colaboratorii săi distinşi şi prin osârdia redactorilor săi, un reper al culturii noastre contemporane.
  2. Diriguitorii acestei reviste, spre lauda lor, nu cenzurează şi nici nu îşi asumă responsabilitatea asupra opiniilor publicate, fapt notat pe coperta interioară a revistei, trecut sub tăcere de dl. Druguş.
  3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste.
  4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic,

sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii

noastre româneşti.

 Cu salutări cordiale,

Traian DIACONESCU

 

Acest text se află la pagina 107 a revistei Scriptor (nr. 5-6/ 2018), iar cititorii doritori să afle ce mai publică revista ieșeană, o pot face dând click pe acest link:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/05/SCRIPTOR-5-6-2018.pdf

În episodul următor voi comenta această ”epistolă”, începută prost și terminată și mai prost, miezul fiind, de fapt, o proastă eludare a acuzațiilor de (auto)plagiat și o justificare greu de calificat pentru ceea ce ar vrea dl Diaconescu să fie: un model de urmat. Acest ”Dreptul la replică” este unul tipic bolșevic și specific pentru iubitorii de haiducie intelectuală. Mai clar spus, este vorba despre hoție la drumul mare făcută în numele binelui omenirii, al umanismului, culturii și iubirii de ”adevăr” hoțesc, identic pentru ceea ce se învață la grădinițele din România: ”el se jură că nu fură/ deși l-am prins cu rața-n gură”). Este de-a dreptul șocant să constați câte neadevăruri pot fi susținute de ”magistru” în doar 20 de rânduri. Cititorii au deplina libertate să constate că acest tip de discurs (lozincard, fals umanist, șmecheresc, mincinos, patriotard, fanfaronard etc.) este, din păcate, regăsibil și într-o bună parte a mesajelor lansate, cu varii prilejuri și în diverse forme, de culturnicii ieșeni contemporani.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 476. Sâmbătă 21 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (27) Un model de ”Cod etic/ deontologic” occidental pentru conducerea redacțiilor revistelor și editurilor, dar îndeosebi pentru autori


Foarte multe dintre observațiile/ criticile asupra unor erori de gramatică, semantică, logică (sau chiar a lipsei de bun simț) din recenta activitate a revistei ieșene ”Scriptor” (subvenționată financiar de majoritatea pesedistă a Consiliului Local Iași) și a Editurii Junimea din Iași, ambele conduse de poetul Lucian Vasiliu, ar fi putut să lipsească dacă cele două instanțe culturale ieșene ar fi adoptat un comportament profesionist bazat pe un Cod etic. Faptul că ”Scriptor” are și un Colegiu alcătuit din nume care ar trebui să dea un plus de credibilitate revistei (din păcăte, neimplicându-se deloc în activitatea editorială a revistei credibilitatea lor a scăzut) nu poate înlocui procesul editorial profesionist. Sigur, prea puțini dintre cititorii acestui (mini)serial sunt curioși să afle care sunt standardele europene și mondiale în măsură să atenueze sau chiar să elimine furtul intelectual și conflictele de interese, dar cred că cei mai interesați cititori ar trebui să fie consilierii locali ai primăriei ieșene și ”făcătorii” de reviste (literare sau nu). Îndeosebi pentru ei am tradus lista responsabilităților redactorilor, evaluatorilor și (nu în ultimul rând) autorilor de articole, studii, cărți, conform cutumelor larg respectate în lume.

Ghid etic adoptat de ”Journal of Life Economics” (traducere a textului asumat de conducerea redacției revistei) (vezi textul integral, în limba engleză, la: http://ratingacademy.com.tr/ojs/index.php/jlecon/navigationMenu/view/ethicalguidelines)

Journal of Life Economics” se preocupă de respectarea standardelor de comportament etic în toate etapele procesului de editare. Personal urmez liniile generale de conduită etică stabilite de Committee   on   Publication   Ethics   (COPE),   the   Open Access Scholarly   Publishers Association (OASPA) și Cambridge   Journals   Ethical  Standards   and   Procedures. Pe baza acestor principii și cerințe generale privind publicarea, redactorii, peer reviewer-ii (evaluatorii de specialitate) și autorii trebuie să-și asume următoarele responsabilități în concordanță cu etica și normele profesionale. Un proces editorial etic corespunzător se bazează pe respectarea următoarelor responsabilități.

Responsabilitățile redactorilor

  • Redactorul șef și redactorii adjuncți vor comunica autorului/ autorilor, în maximum zece zile, primirea manuscrisului. Redactorul șef și adjuncții au responsabilitatea deciziei de a publica un articol sau altul.
  • Redactorii vor adopta acele politici editoriale care încurajează transparența maximă precum și o analiză completă, imparțială și onestă.
  • Manuscrisele trimise vor fi controlate de redactorul șef și de alți redactori în privința oricăror suspiciuni de plagiat. În această etapă, manuscrisele depistate de către redactorul șef și redactorii de specialitate ca fiind plagiate vor fi respinse de către aceștia. Sub nici o formă manuscrisele plagiate nu vor fi luate în seamă.
  • Datele și metodele din manuscrisele trimise/ prezentate dar nepublicate nu vor putea fi utilizate de o terță persoană fără acordul expres al autorului.
  • Manuscrisele trimise vor fi evaluate strict în conformitate cu normele intelectuale indiferent de poziția socială, religiosă, culturală sau economică.
  • Manuscrisele nu vor fi arătate/ distribuite altor persoane în afară de evaluator, redactor, redactori adjuncți și autor(i) de către redactorul șef și redactorii de specialitate.
  • Când se constată conflict de interese între manuscrisul trimis și alți autori/ instituții, acele manuscrise vor fi scoase din procesul de evaluare
  • Decizia finală referitoare acceptarea sau respingerea manuscriselor aparține redactorului șef. Decizia va avea în principal în vedere originalitatea și semnificația manuscriselor prezentate.
  • Redactorul șef nu poate obliga autorul să citeze autori sau articole din revistă ca o precondiție a acceptării articolului.

Responsabilitățile evaluatorului/ evaluatorilor

  • Evaluatorii au responsabilitatea față de redactor de a-l informa în privința procesului de evaluare a manuscriselor trimise în cazul în care ei nu se simt suficient de calificați să evalueze manuscrisul repartizat în timpul alocat pentru aceasta.
  • Evaluatorii își vor desfășura activitatea cu respectarea principiului păstrării secretului. Evaluatorii nu vor împărtăși sau discuta orice fel de date referitoare la studiul repartizat cu excepția redactorilor.
  • Evaluatorul nu va difuza date/ conținut și opinii asupra manuscrisului și nu le va folosi în interes personal. Mai mult, evaluatorii nu vor folosi niciun fel de date din studiile nepublicate.
  • Critica făcută de evaluatori va fi una obiectivă și științifică, evitând critici personale la adresa autorului/ autorilor. Evaluatorii, în sprijinul opiniilor lor, vor oferi argumente și demonstrații clare.
  • Dacă evaluatorii detectează similitudini între manuscrisul repartizat și alte articole publicate în revistă sau în alte reviste vor informa imediat redactorii asupra acestei situații.
  • Evaluatorii care au relații de cooperare, de concurență sau orice alte legături cu autorii articolelor propuse nu vor face parte din procesul de evaluare
  • Evaluatorii vor face evaluarea în timpul promis.

Responsabilitățile autorului/ autorilor

  • Autorul/ autorii nu vor trimite același manuscris în același timp mai multor reviste.
  • Colectarea datelor (de către autori) se va face în conformitate cu principiile de etică. Editorul, redactorul și evaluatorul au dreptul să ceară de la autor(i) datele primare pe baza cărora s-a efectuat studiul.
  • Studiile trimise la revistă vor conține detalii și referințe/ surse la nivel corespunzător. Lipsa de onestitate și informațiile incorecte sunt inacceptabile dat fiind că astfel se încalcă principiile etice.
  • Manuscrisele trimise vor fi originale, iar originalitatea studiului va fi garantată de autor(i). Dacă cuvinte sau articole ale altora vor fi folosite în articol, trebuie să fie incluse în referințe, în stilurile cerute de revistă. De asemenea, extrasele/ citatele vor fi menționate în stilul cerut de regulile științifice și etice ale revistei.
  • Autorii vor informa asupra oricărui conflict de interese, surse financiare și fundații care au oferit sprijin realizării studiului.
  • Toate persoanele care au contribuit la scrierea/ realizarea manuscrisului sub aspectul proiectării, interpretării sau implementării vor fi nominalizate în articol. Toți participanții care au avut contribuții esențiale trebuie menționați ca atare. De asemenea aceste persoane trebuie menționate la rubrica Mulțumiri (Aknowledgements)
  • Dacă autorul detectează, după trimiterea articolului, orice fel de erori în acesta are obligația de a notifica acest lucru de urgență redactorului sau editorului în scopul remedierii acestora.

 

 

Din păcate, obiceiurile orientale ale românilor (ciubuc, peșcheș, bacșiș, bairam, chef, tribut) au transformat procesul de editare/ publicare ca o afacere personală a redactorului (șef) sau a editorului. Dacă acesta decide că materialul este publicabil, așa rămâne!, iar evaluarea externă (peer review) este practic lipsă. Totul devine o afacere de familie/ clan/ gașcă/ coterie literară. Critica de întâmpinare a devenit laudă de conjuctură, unele condeie simțindu-se foarte onorate să laude lucrarea unui autor mai cunoscut, indiferent de valoare acesteia.

 

În procesul electoral ce se desfășoară în această lună pentru alegerea președintelui Uniunii Scriitorilor din România (de fapt o campanie electorală în toată regula) nu am auzit promisiuni din partea candidaților de a îmbunătăți calitatea revistelor literare și a editurilor în conformitate cu criteriile occidentale de etică a publicării. Mai mult, faptul că am adresat sesizarea de plagiat și susținătorului financiar al revistei Scriptor (Primăria și Consiliul Local Iași) înseamnă că și consilierii din partea Uniți Salvăm România au aflat de acest plagiat. Candidatul la președinția Uniunii Scriitorilor din România, Dan Lungu (Uniți Salvăm România) are, așadar, această informație, dar nu a considerat că tema plagiatului ar merita abordată și propusă spre rezolvare. Practic, critica (de întâmpinare) este cvasiinexistentă. Plagiatul este acceptat tacit, iar atunci când este semnalat este tratat cu… tăcere și indiferență. În acest marasm moral speranța de a avea o cultură demnă de a fi băgată în seamă de celelalte țări europene tinde asimptotic spre zero. Voi reveni (după apariția nr 5-6, la începutul lunii mai) asupra modului concret în care va reacționa conducerea revistei Scriptor în legătură cu (îndeosebi) acuzațiile mele de plagiat și autoplagiat. (va continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 475. Vineri 20 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (26)


După ce în numărul anterior din Scriptor (nr 1-2/ 2018, pp 46-49) au fost publicte extrase din viitoarea carte a lui Valentin CoșereanuEminescu și Constantin Noica” (nici vorbă despre vreun Jurnal… ), în numărul curent al revistei Scriptor (nr 1-2/ 2018) Bogdan Mihai Mandache face prezentarea cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (numele cu care a apărut cartea lui Valentin Coșereanu în Colecția Eminesciana a Editurii Junimea). Prezentarea cărții este intitulată ”Noica și comoara manuscriselor eminesciene” pp. 74-75.  Evident, fiind doar o prezentare de carte (Rubrica ”Cărți noi la Editura Junimea”) nu se așteaptă nimeni la evalări critice, la semnalarea măcar a unora dintre inadvertențele pe care le-am făcut eu în episoadele anterioare. Este o prezentare ”de serviciu”, cuminte și, desigur, favorabilă, deși aparent neutră.

Dar nerespectarea normelor de citare și a succesiunii logice a evenimentelor trebuiau respectate fără abatere. Tot în afara corectitudinii jurnalistice este, cred, și faptul că BMM nu observă diferențele de conținut dintre extrasul de jurnal publicat în numărul anterior al revistei și  textul cărții publicate la Junimea și prezentată în aceeași revistă. În mod normal, BMM ar fi trebuit să observe și să aprecieze ”coafatul” și ”cosmetizarea” textului publicat inițial în revistă și, ulterior, în carte. În scurta prezentare a cărții lui V.C., există șapte citate, dar la niciunul dintre acestea nu se face trimiterea la pagina la care poate fi găsit citatul (nu neapărat pentru a verifica corectitudinea transcrierii citatului, dar și pentru a da posibilitatea cunoașterii contextului în care a fost plasat acel text citat). Mai mult, în cazul citatului din Petru Creția nu este indicat nici titlul cărții și, evident, nici editura și anul. Cât despre respectarea criteriului cronologic, și aici apare o ciudată zigzagare a traseului istoric parcurs de manuscrisele lui Eminescu. Astfel prezentarea cărții lui Valentin Coșereanu începe cu o trimitere la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, pentru a fi apoi trimiși la jalonul istoric 1902. Urmează o aducere în prezent (apariția cărții prezentate), după care suntem trimiși la anii 1983 și 1987, pentru ca finalul prezentării cărții să se încheie cu anii treizeci ai secolului trecut. Încerc o explicație a acestei serpentine cronologice: BMM (absolvent de filosofie) a început cu un citat din filosoful Noica și a vrut neapărat neapărat să încheie, rotund, tot cu un citat din filosoful Noica.

Ca să închei și eu oarecum rotund, revin cu ceea ce m-a îndemnat să scriu atâtea episoade legate de articole care ar fi putut avea un conținut mai bun, mai corect, mai valoros. În fond, tema comună a tuturor acestor episoade a fost rabatul la calitate făcut cu pretenția de a crește calitatea și importanța vieții culturale a Iaș(i)ului. O citez pe Zoe Dumitrescu Bușulenga, citată și ea de realizatorul din 1995 a unei emisiuni TV, Grigore Ilisei (vezi Grigore Ilisei, Despre modele și criza valorilor, Scriptor, nr. 3-4/2018, p. 124) autor care o apreciază pozitiv pentru ceea ce a spus invitata sa: ”Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Sigur, o definire a valorilor/ modelelor ar fi ajutat mult dialogul și pe cititori, dar, presupunând că prin model se înțelege cineva/ ceva valoros și demn de urmat, eu aș spune că originea decăderii culturale a Iaș(i)ului nu constă în ”dispariția modelelor”, ci în strecurarea insidioasă și perversă pe post de modele a unor persoane care nu au datele necesare pentru a fi demne de urmat. Spre exemplu, aducerea în prim planul vieții culturale ieșene, de către revista Scriptor și de către un post local de televiziune – pe post de model – a profesorului Traian Diaconescu este dovada acestei substituiri valorice. Plagiatul și autoplagiatul, erorile gramaticale și ”împopoțonarea” lui Eminescu cu ceea ce nu a fost, nu pot fi nicicum prezentate ca fiind demne de urmat. Eminescopatia este, însă, adesea, ridicată la rang de virtute: ”În realitate, Paul Miron făcea parte dintr-o specie pe cale de dispariție, aceea a românului cultivat bolnav de Eminescu. Spun acest lucru cu oarecare sfială dată fiind densitatea zbierătorilor de profesie care mozolesc numele Poetului într-un discurs patriotard, lacrimogen și fals” (cf. Florin Cântec, ”Miron și frumoasa fără corp (Paul Miron)”, în Scriptor nr 3-4/ 2018, pp 129-130). Dacă ar fi fost date niște exemple concrete, chiar că aș fi adresat cuvinte de laudă și de susținere pentru un asemenea demers critic necruțător. Fiind în contextul analizelor unor articole din Scriptor sunt tentat să cred că Florin Cântec se referea chiar la Traian Diaconescu și la Valentin Coșereanu, notorii eminescologi eminescopați cultivați… Dar, în loc de exemple concrete Florin Cântec nu se poate abține să nu se lanseze el însuși într-un discurs ”patriotard, lacrimogen și fals”: ”E la Eminescu un efort titanic de cizelare a limbii, de rafinare a graiului, de îndumnezeire a lui culturală, prin efort meșteșugăresc și prin intuiție poetică (în sensul originar al lui poiesis) care l-a bântuit cu siguranță și pe Paul Miron” (ibidem). Eminescu – îndumnezeitorul de limbă/ grai: oare nu e prea mult? Oare nu tocmai asta critica F.C.? Cui folosesc aceste discursuri sforăitoare, ditirambice, mitizante, divinatorii și mitologizante (”care mozolesc numele Poetului”) făr să fie deloc nevoie de așa ceva? Citatele de mai sus sunt parte nu doar a articolului din Scriptor, ci sunt deja publicate sub formă de carte, alături de alte portretizări, la Editura Junimea, sub titlul ”Portrete în cerneală de China” (O prezentare – cum altfel decât foarte laudativă – a acestei cărți în care autorul își laudă prietenii personali din Iași – L.V. included – se găsește la https://bookhub.ro/portrete-in-cerneala-de-china-de-florin-cantec/#.WsxCr2z5Hak.facebook) Cam asta ar fi o posibilă descriere a mediului cultural ieșean: un cerc în care, ușor aplecați, în semn de respect și recunoștință, cei din spate îi pupă pe cei din față. Pupat toți.. piața de cultură!

Revenind la discuția despre modele, cred că publicarea unui (presupus) jurnal ”coafat” și ”îmbunătățit” (având ca pretext transcriere și facsimilarea manuscriselor eminesciene) pentru autopreamărirea autorului este un antimodel prezentat pe post de model. Dar tocmai acceptarea tacită a semivalorilor de către cei care ar trebui să fie filtru valoric este cauza principală a stărilor de fapt de la noi. De aici și refugiul în paseism, apelul la ”șmecherii” editoriale, gonflarea cărților cu texte irelevante și care duc la neajungerea cărții la cititor etc.

În consecință, voi reproduce, în episoadele următoare un ”model” de cod deontologic pentru conducerile revistelor (științifice sau artistice, filosofice sau literare). Am convingerea că hiatusul nostru cultural față de Occident provine (și) din cramponarea față de ”modele” create local și ad hoc făcute să justifice ”mergeșiașaismul” aparent specific nației. Concret, una este să scrii pe manșeta copertei revistei ”Scriptor” că ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textului” (ceea ce echivalează cu o deresponsabilizare managerială) și alta este să publici pe o pagină de revistă criteriile deontologice după care se ghidează conducerea publicației și să precizezi că răspunderea pentru publicarea unor articole plagiate revine conducerii revistei.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 471. Luni 16 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (22)


Continui, în acest episod, analiza comparată a textului jurnalului lui Valentin Coșereanu publicat (sub formă de extras) în Revista Scriptor și apoi sub formă de carte la Editura Junimea.

Scriptor, p. 46: … Pe șefii mei nu-i interesa unde stau să citesc. … Înăuntru, o masă… A răsfoit una de pe masă din colecția de artă, zicând ca pentru sine…

Junimea, p. 53: Am făcut-o locuibilă, căci nu interesa pe nimeni… ….. întrucât în casa memorială nu se putea face foc, din cauza sobelor decorative, reconstituite din cahlele recuperate ale celor originale. Și cum pereții erau din beton, frigul era cumplit înăuntru… În chilioară, o masă… și câteva cărți pe care lucram, precum și notații împrăștiate.

 

Scriptor, p. 47: Filologie, îi răspund sec. … Nu, îi răspund oarecum jenat.  Unul din oficiali se vroia spiritual..   I-am arătat apoi chipul…. răspund apăsat. El nu știe totul ca alții!

Junimea, p. 54: Îi răspund automat: Filologie. … Nu, răspund. Unul din oficial se voia spiritual. … Îi atrag atenția asupra chipului….    Îi răspund cu promptitudine…. El nu știe totul ca alți vizitatori.

 

Scriptor, p. 47: Prin cine știe ce împrejurări a fost descoperit la Biblioteca….. apoi adus la Ipotești.   …. primelor tinereți,

Junimea: p. 56: ca apoi mai târziu să fie descoperit la Biblioteca..     …primelor tinereți eminesciene.

 

Scriptor, p. 47: cartea de impresii.  Încă emoționat n-am înțeles ce vrea să spună până când a scos o bucată de hârtie.

Junimea, p. 56: Cartea de onoare.  A scos o bucată de hârtie…  A pronunțat cuvântul manuscrise în așa fel încât să înțeleg că nu pot lipsi.  Urmărea, cum știam, să depisteze tineri dotați intelectualicește pentru a-i”antrena” în cultura mare.

 

Scriptor, p. 47: căpătase verticalitate olimpiană.   Am rămas uimit că ziaristul care propusese tipărirea râdea și el satisfăcut. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere…

Junimea, p. 58: căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană

 

Scriptor, p. 48: Seara la masă, m-am simțit stânjenit. Știam că-l vor agasa cu fotografiatul și cu întrebări care de care mai… filosofice.

Junimea, p. 58: Seara la masă, m-am simțit cu totul stânjenit. Știam că-l vor ”asasina” cu fotografiatul și cu întrebări nelalocul lor.

 

Scriptor, p. 48: După plecarea lui Noica de la Bibliotecă…. manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a tăiat disputa, hotărând caietele Ipoteștilor. O veleitară botoșeneană…

Junimea, p. 69: După plecarea lui Noica de la Biblioteca botoșeneană...  după părerea mai multor ”specialiști” manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a curmat rapid polemica, decretând încredințarea caietelor Eminescu aduse de la Păltiniș, Ipoteștilor, încredințându-mi-le. O veleitară botoșeneană, care lucrase cu ani în urmă la casa memorială… (L.D.: prin această precizare suplimentară ipoteza avansată de mine în episodul anterior, aceea conform căreia este vorba despre Lucia Olaru Nenati, care în 1972 a avut repartiție guvernamentală la Casa memorială Ipotești, este aproape confirmată).

 

Scriptor, p. 48: Mă îndrept spre casă răvășit sufletește

Junimea, p. 59: Mă îndrept spre casă hărțuit sufletește,     Facsimilarea lor, făcută cu ani în urmă, era precară.

……………..

Mai adaug o inadvertență între textul din Scriptor (chipurile, extras din carte) și textul publicat în carte. Lunga (prea lunga) descriere a zilei de 2 octombrie 1984 se încheie în revista Scriptor cu un semn că mai există text pentru această zi, dar spațiul de revistă nu permite publicarea: […]. Acest semn lipsește din carte, ca și cum nu ar fi existat vreodată (nici semnul, nici un text).

……………….

 

Scriptor, p. 49: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeași oameni.. Din biroul directoarei, Noica și oficialii au urcat cu toții direct la etaj.

Junimea, p. 110: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeiași oameni (L.D.: aici, corectura de la Junimea, mai bună decât cea de la Scriptor). Din biroul directoarei, au urcat cu toții direct la etaj.

 

Scriptor, p. 49: N-am fost chemat în sala mare, unde avea loc întâlnirea, până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful.   … după care m-a rugat să notez numărul de pagini al fiecărui caiet.   …. efectuam ce mi se ceruse…

Junimea, p. 110: N-am fost chemat până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful. …. după care, pe nepregătite se adresează celor prezenți să fim lăsați singuri pentru a pune la punct câteva date tehnice. Coborâm noi le Dumneavoastră – adaugăApoi am trecut la treabă, rugându-mă să notez numărul de pagini al fiecărui caiet. … efectuam ce mi se solicitase.

L.D. În continuare, în carte sunt inserate 53 de rânduri care nu existau în varianta Scriptor, evident adăugate ACUM (nefiind scrise vreodată în jurnal). Cititorul interesat va găsi aceste rânduri, preponderent autolaudative.

 

Scriptor, p. 49: Apoi am plecat spre Ipotești. Gazdă fiind, am ajuns înaintea oaspetelui.

Junimea, p. 112: Am plecat, căci gazdă fiind, se cădea să ajung înaintea oaspetelui. … Mă gândeam la ce medita filosoful după replica mea în legătură cu geniile. Aș fi dat orice să fiu în mintea lui. Îmi revin în minte, din același manuscris, primele vorbe ale lui Eminescu dintr-o cugetare mai lungă: În cap sunt formele acestei lumi…

 

Scriptor, p. 49: La urmă am făcut confruntarea…  să-i scriu despre neconcordanțele din manuscrisele rămase.

Junimea, p. 113: La sfârșit am făcut confruntarea… Ca și cum discuția ar fi avut loc în prezent, Noica își aduce aminte de discuția noastră de la prima întâlnire, spunându-mi: M-am mai gândit la cum se scurgea timpul celor de mult înaintea noastră. Mi-am și notat câteva idei în sensul acesta.    P. 114: să-i scriu despre neconcordanțele din cele rămase.

 

Aici se încheie analiza comparată a celor două texte. Câteva concluzii: autorul celor două texte (între care n-ar fi trebuit să fie deosebiri), Valentin Coșereanu, are meritul de a fi notat și comentat modul în care s-au desfășurat întâlnirile cu C. Noica și cu Petru Creția, ulterior și cu alte personalități implicate (Eugen Simion, Ion Caramitru, Gabriel Liiceanu etc.) pe tema facsimilării manuscriselor eminesciene. Fiind vorba despre un jurnal este destul de firesc ca ”personajul” principal să fie chiar autorul, dar cred că mai multă modestie n-ar fi stricat autoaprecierilor și sublinierilor pe marginea unor dialoguri din care trebuia să reiasă valoarea inestimabilă a gândirii și faptelor sale. Dar pentru analiza/ recenzia/ prezentarea cărții voi dedica un episod distinct.  Mai subliniez o dată că nu ar trebui acceptată nici un fel de intervenție pe ceea ce poartă numele de Jurnal. Altfel trecem de la diaristică la memorialistică și ficțiune, iar cititorul are tot dreptul să se simtă păcălit: adică pe copertă scrie Jurnal, dar în text găsim Memorii…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 470. Duminică 15 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (21)


Înainte de a intra în analiza textului ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”, publicat de revista Scriptor nr 1-2/ 2018 (pp. 46-49), autor Valentin Coșereanu și a cărții semnate de același autor, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Editura Junimea, 196 pagini, în colecția ”Eminesciana”, amintesc cititorilor că pot citi integral revista Scriptor pe internet. Amintesc și faptul că o prezentare a cărții recent apărute la Editura Junimea a fost făcută de Bogdan Mihai Mandache (”Noica și comoara manuscriselor eminesciene”) în nr 3-4/ 2018 al revistei Scriptor (pp 74-75).  Redau aici linkurile la cele două numere de revistă la care am făcut deja referire pentru a ușura munca de căutare a cititorilor:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf Nr. 1-2/ 2018

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf Nr. 3-4/2018

Notă: am adăugat la titlul acestui subserial (Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote) un subtitlu (Revista Scriptor și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață) cu intenția de a sugera cititorilor că prin critica stărilor de lucruri de la Scriptor și Junimea, există șansa/ probabilitatea ca ceva să se schimbe în bine, nu doar la aceste două entități conduse de poetul Lucian Vasiliu, dar și prin alte redacții pe care nu le-am analizat încă. Continui să cred, în naivitatea mea, că orice critică făcută cu bune intenții poate ajuta, mai devreme sau mai târziu, pe la noi sau pe aiurea. (L.D.)

Explic acum modul în care vreau să scot în evidență inadvertențele dintre textul lui Valentin Coșereanu publicat în Scriptor 1-2/ 2018 și același text din cartea sa publicată la Junimea. Apoi voi face o prezentare a cărții lui Valentin Coșereanu în ansamblul său și, în final, voi spune/ scrie câteva cuvinte despre prezentarea cărții de către Bogdan Mihai Mandache în Scriptor 3-4/ 2018. Unele aprecieri asupra acestor trei ”bucăți” le-am făcut și în episoade anterioare.

Întreprinderea mea este nu doar migăloasă și aparent inutilă, dar cred că a meritat făcută, fie și din principiul respectului față de adevăr de la care nu are voie nimeni să abdice. Este greu de înțeles pentru mine cum un text din Jurnalul scris în 1984 și publicat (probabil) ca atare în ianuarie 2018 să fie modificat doar peste câteva luni. S-a făcut acest lucru la cererea Editurii sau a autorului/ corectorului? Dar oricum ar fi, schimbările sunt interpretabile și induc ideea de neseriozitate. Una este să faci corecturi/ îmbunătățiri la un roman (ficțiune) și alta este să schimbi cuvinte sau să adaugi fraze într-un text cu valoare de document istoric (jurnal). Dar cel mai grav lucru mi se pare a fi că autorul nu are decența de a recunoaște (în scris, în Preambul) producerea unor corecturi și de a face precizarea motivului pentru care s-au făcut acele modificări.

Pentru ușurința urmăriri textului voi face trimitere doar la paginile din cele două publicații și cuvintele modificate în varianta carte, față de varianta articol din Scriptor. Voi sublinia cuvintele noi apărute (sau pe cele dispărute) pentru a facilita urmărirea acestor schimbări.

Scriptor, p. 46: 2 octombrie 1984.  Octavian Buhociu, de Octavian Nicolae… precum și de două oficialități botoșănene.

Junimea, p. 51: 2 octombrie 1984. Octavian Buhociu și de Octavian Nicolae… precum și de câțiva oficiali ai culturii botoșenene.

 

Scriptor, p. 46: A privit la salcâmii…

Junimea, p. 52: A cuprins cu privirea salcâmii

 

Scriptor p. 46: Ne-am înțeles;

Junimea: p. 52: Ne-am înțele4s,

 

Scriptor p. 46: Aș dori să ne întâlnim cu elevii de liceu

Junimea, p. 52: aș dori să ne întâlnim doar cu elevii de liceu

 

Scriptor, p. 46: al bibliotecii, al…

Junimea, p. 52: al bibliotecii, al… în stilul binecunoscut: să fie sala plină.

 

Scriptor, p. 46: Ajunși la Ipotești,

Junimea, p. 52: La Ipotești,

 

Scriptor. P. 46: În drum spre biserică s-a oprit alături de casă. Ce-i aici? Era chilioara unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească, uitându-se la ea cu interes, iar la mine iscoditor.

Junimea, p. 52: Am rămas să-l conduc, după dorință, la capela familiei, nu departe de casa părintească, în dreptul unei construcții, nici mare, nici mică, aflată la câțiva metri de casă. M-a oprit oarecum intrigat: Ce-i aici? – întreabă curios, tocmai despre ceea ce nu trebuia să se știe. Era o chilioară unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească cu interes.

 

Scriptor, p. 46: Oficialii o luaseră înainte, spre cele două biserici.  … prin colectă publică, tocmai pentru a nu da răgaz să poposim la chilioară. Șefii s-au întors făcându-mi semne, ascunzându-se unul în spatele altuia, să nu descui. … Ne facem de râs!

Junimea, p. 52: Oficialii o luaseră înainte. … Mai mult, șefii s-au întors.. Ne facem de râs, ce dracu!

 

Scriptor, p. 46: Dar n-am putut să-l mint,… și riscând muștruluieli am explicat: … dintr-o fostă toaletă publică…    Noica devine și mai interesat…. nu-mi displace nici acum îndeletnicirea cu pricina. Părea că Noica….

Junimea: p. 53: Dar cu toate astea, n-am putut să-l mint…. ba mai mult, în ciuda unor muștruluieli probabile m-am simțit dator să spun adevărul: … dintr-un fost WC public… . La replica aceasta Noica devine sincer interesat, se întoarce spre mine și mă întreabă mirat: …. Din nou privirea sfredelitoare…. Își râdea oarecum în barbă, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva similar…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!