liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: relativism

Despre pleonasme în etică, amintiri despre (i)moralitatea unui rector ieșean, doctorate ”etice”, critica cercetară despre etica aplicată, voluntariat și un mod sigur de a obține dușmănii sincere de la beneficiarii voluntariatului cercetar pe teme de etică și nu numai


https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10201388805310889&set=gm.10151741128118385&type=1&theater

Link ul de mai sus reprezintă coperta cărții ”Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii” coordonată de Adriana Mihaela Macsut, Ștefan Grosu  și Leria Ileana Boroș.

Dare de seamă pentru modul propriu în care practic și stimulez spiritul critic în cultura română

 Voi încerca, în cele ce urmează, un exercițiu de critică cercetară (termen nou, creat de mine,  azi 5 iunie 2013, utilizat aici pentru prima dată, și care înseamnă analiza critică a unei activități de cercetare, termen similar cu acela de critică literară)  pe  câteva capitole de carte coordonate de  Adriana Mihaela Macsut, Ștefan Grosu și Leria Ileana Boroș. Desigur, voi începe cu începutul, adică cu primul capitol intitulat (neinspirat, zic eu) ”Generalități” și semnat de Adriana Mihaela Macsut (AMM). AMM este fiziciană și doctorandă în filosofie, specializarea etică, adică este o colegă de-a mea de ”suferință”, dacă reamintesc faptul că am fost și eu (un economist cu un doctorat în economie) doctorand în etică în perioada 1996 – 2000 la Universitatea Al I Cuza din Iași, fiind încurajat de conducătorul meu să finalizez teza cât mai repede, deoarece referatele făcute ”aveau miez” (Subsol 1).

Subsol 1. Teza nu a fost finalizată deoarece am depășit cu o lună termenul de predare a ultimului referat și nu am avut 300 de dolari pentru a plăti o amendă imaginată de rectorul de atunci al UAIC Iași, economistul Dumitru Oprea. Am solicitat o audiență la Măria Sa, m-a primit, dar la argumentul meu că nu dispun de o asemenea sumă, mi-a replicat: ”Dar cumnatul?”.  Am rămas fără glas și, în consecință, fără mărețul titlu de doctor în etică. (Încă un moment acut a fost acela generat de tentativa mea de a obține o conducere de doctorat pe domeniul management, tentativă blocată de același personaj public motivat eminamente pecuniar, moment ce a fost relatat de mine pe blogul Ruxandrei Hurezan de la Cluj – aici s-ar impune să dau linkul comentraiului în care am povestit cum se face managementul academic la Iași, dar îmi trebuie ceva timp. Curioșii pot căuta pe blogul numit ”Gazetino”). Oricum cartonul doctoral în sine nu mă interesa, dar de atunci încoace citesc și scriu îndeosebi pe acest segment de cunoaștere numit Etică. Finalul notei de subsol 1.

Nu mică mi-a fost mirarea să observ că variațiuni ale Metodologiei Scop Mijloc – MSM –   (esența tezei de doctorat în economie despre radicalismul economic american, titlu obținut în 1996, dar și cadrul conceptual al tezei pentru obținerea titlului de doctor în etică) circulau cu nonșalanță în spațiul public (atât în țară cât și în străinătate), evident fără indicarea sursei, ideile nebucurându-se de protejare prin dreptul de proprietate intelectuală. O oarecare similitudine cu MSM  mi-au părut că au și unele articole semnate de Adriana Macsut, dar nu m-am simțit ”furat”, ci mai mult bucuros că ideile mele circulă. Chiar negarea acestor idei înseamnă tot o raportare la MSM care, cel puțin teoretic, ar fi putut fi consemnată.

Apariția volumului coordonat de Adriana Macsut , Ștefan Grosu și  Leria Ileana Boroș mi-a stârnit în mod special curiozitatea de a vedea și alte opinii pe teme de etică aplicată la varii domenii. Am acceptat cu bucurie să fac o recenzie a acestui volum, iar coordonatorii au avut marea amabilitate de a-mi pune la dispoziție textul pdf al întregii lucrări, pentru care le mulțumesc public aici. Comentariile mele acidulate la adresa altor producții editoriale i-a pus în gardă pe doi dintre coordonatorii-autori, aceștia scriindu-mi că se așteaptă la critici la fel de acide.

O spun acum pentru toți autorii recenzați că aciditatea criticilor mele este dublu motivată: mai întâi, nu suport mimarea efortului de cercetare sau realizarea de cărți care să asigure (doar) numărul de pagini (puncte) cerut(e) de criteriile de promovare (ah, cariera!). Această mimare de efort autentic este, de fapt, consecința unei accelerări în derularea etapelor cercetării, ca să nu spun că, uneori, se sare, cu nonșalanță, peste etape întregi de cercetare, trcându-se rapid la distribuirea textului în spațiul public. Din păcate, întotdeauna graba strică treaba… Rezultatele grăbirii accelerate nasc, inevitabil, neglijențe stilistice, lingvistice, gramaticale, ortografice, de punctuație și, desigur, de conținut. Tocmai aceste neglijențe sunt ironizate, criticate sau întâmpinate cu propuneri de refacere în ediții viitoare. Desigur, subliniez asta, nu mă consider un gânditor infailibil și imun la erori (inclusive de evaluare), nu dețin adevăruri ultime și irefutabile. Dimpotrivă, știind că avem, cu toții, mereu de învățat, dau drumul la critici  și în scop deliberat provocator, sperând să fiu și eu tratat cu aceeași măsură, adică cu observații pertinente și critici pe măsură, plus propuneri de îmbunătățire. Din păcate, spiritul critic la noi este rara avis, iar criticile sincere, voitoare de bine și de creșteri calitative sunt percepute ca atacuri la persoană, probe ale ”facerii pe deșteptul”, sau moduri perverse de autobăgare în seamă, uitând că ”toți suntem oameni și avem de câștigat o pâine”, cum susțin carieriștii și amatorii de notorietate obținută cu orice preț…  De aici și supărarea generată de devoalarea nemiloasă a plagiatorilor care se apără cu ineptul argument: ”lasă bre că șim noi că cărțile din cărți se fac”. O fi și asta o modalitate de a construi o carieră (șubredă), dar practica furăciunii de idei se produce, în consecință, cu nonșalanță în țărișoara  noastră mioritică, afundată în mentalități feudale aproape imposibil de schimbat și care fac din visul european/ occidental un tărâm tot mai îndepărtat. Așadar, critic pentru că am ce critica și critic ca să fiu și eu criticat pentru eventuale erori de raționament sau pentru imaginații idealiste prea avântate.

Cu aceste precizări (făcute în varii forme în multe dintre recenziile publicate pe site ul www.liviudrugus.wordpress.com ) sper să mă fac mai bine înțeles atît de către autorii recenzați/ criticați, cât și de către ceilalți cititori care nimeresc întâmplător pe acest blog. Și încă un lucru: aloc timp suficient de generos lecturării de cărți și articole precum și recenzării lor critice pentru că în acest mod îmi afirm și chiar consolidez ideile mele anterioare, dar avansez și idei noi – stimulat fiind de ideile cu care intru în dialog. Adesea formulez idei care pot fi interesante și chiar importante, dar nu mai aștept momentul ca aceste idei să facă miezul unui articol sau a unei cărți, așa încât prefer ca ideea să fie lansată, convins fiind că se vor găsi dezvoltatori de idei, după modelul dezvoltatorilor imobiliari…  Nu cunosc personal și direct  pe niciunul dintre cei trei coordonatori și nici pe vreunul dintre autorii capitolelor care alcătuiesc cartea, am însă dialog (pe FB, desigur) cu doi dintre aceștia, Adriana Macsut și Ștefan Grosu, și sper ca dialogul să continue și după publicarea acestei recenzii pe spațiile vaste ale blogurilor și rețelelor de comunicare.

Pentru o mai bună orientare în economia cărții redau și cuprinsul (care sugerează și lungimea/ scurtimea capitolelor și subcapitolelor, precum și paginile din carte la care se fac referirile mele critice:

Cuprins

SorinTudorMaxim  Cuvânt înainte……………………………………………………………..7

Principele Radu al României Cuvânt introductiv. Partea noastră de răspundere……….11

I Generalități Adriana Mihaela Macsut

I.1Etica în cheie accesibilă……………………………………………13

I.2 Aspecte etice în lumea contemporană………………..Ștefan Grosu …….. 14

I.3 Excursus despre etica aplicată………………………………..18

II Etică și instituționalism   Adriana Mihaela Macsut

II.1Analiza economică în instituții sub aspect filosofic ….21

II.2Despre principiul toleranței  Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu……………….26

II.3 Definirea voluntariatului ca activitate etică Loredana Terec-Vlad și Daniel Terec-Vlad…  .28

II.4 Auditului etic în cultura organizatională………………..33

II.5 Cultură și ideologie în organizații Leria Ileana Boroș………………………….38

II.6 Etica în audit şi auditul culturii etice……………………..47

II.7 Etică, leadership și cultură organizațională …………..49

III Coduri etice    Leria Ileana Boroș

III.1 Codul de etică al învăţământului preuniversitar, analiza proiectului supus dezbaterii publice………………….65

III.2 Modelul numeric de clasificare a codurilor etice……75

III.3 Orientarea principiistă a codului deontologic al psihologilor din România  Leria Boroș, Ștefan Grosu și Adriana Macsut…………………………………………87

III.4 Codul etic al organizatorilor activităţilor de voluntariat

analiza documentului şi propuneri de îmbunătăţire – …..96

IV Etică și afaceri         Adriana Mihaela Macsut

IV.1Excursus despre etica în afaceri Leria Ileana Boroș…108

IV.2 Conceptul de stakeholder în etica afacerilor…………111

IV.3 Despre venitul universal de bază în catolicism  Ștefan Grosu……..117

IV.4 Despre valoarea muncii în Rerum Novarum…………123

IV.5 Amenințarea economiei radicale…………………………127

IV.6 Nevoia de responsabilitatea morală în afaceri? Narcisa Loredana Posteucă și Marius Costel Eși……………………………………………………………………………………..131

IV.7 Ipostaze etice la nivelul organizaţiei de afaceri……134

V Bioetică    Ana Moisoiu Atodiresei

V.1Etici antropocentrice și anti-antropocentrice Adriana Mihaela Macsut…………149

Adriana Mihaela Macsut

V.2 Aspecte epistemologice în bioetică Ștefan Grosu………………………..154

V.3 Aspecte meta-etice în bioetică………………………………158

VI  Despre limite în etică și filosofie   Daniela Stănciulescu

VI.1 Excursus în hermeneutica filosofică…………………….170

VI.2 Pragmatica discursului religios Corneliu Robert Sîrghea………………………186

VI.3 De limbajul wittgensteinan la neuropsihologie  Ionuț Adrian Rădulescu…195

VI.4 Mesajul subliminal în publicitate  Ștefan Grosu             ………………………..213

VI.5 Singularitatea încotro?……………………………………….219

(LD 1. Generalitățile nu înseamnă banalități, iar opiniile cercetare nu ar trebui să coincidă cu cele populare. Accesibil nu înseamnă facil, iar etica este (doar) discursul (teoretic) despre moralitate, adică despre comportamentul uman generat de gândire, simțire și acțiune. Va accepta oare autoarea acestui capitol de carte că management = moralitate/ comportament uman, iar Management = Etică?)

Voi începe cu capitolul introductiv semnat de Adriana Mihaela Macsut, autoare care se sacrifică (excesiv, cred eu) pe altarul carierei, promovând, în acest capitol, o presupusă ”etică în cheie accesibilă”, de fapt  o etică confuzivă, normativă și chiar imperativă, dar vetustă prin atașarea forțată, în vremuri postmoderne, a unor valori actuale la vetustele valori ale modernității. Deoarece, până la urmă, fiecare are propria înțelegere a unei etici presupuse a fi (general) acceptată (și) de către ceilalți, a avea un punct de vedere personal nu este chiar un lucru rău, dar terminologia utilizată trebuie clar explicitată, definită, descrisă și exemplificată. În ultimă instanță, există tot atâtea etici posibile câte școli de gândire etică există. În tentativa de a declașa un dialog și de a face clar vizibile deosebirile de opinii între autor și recenzor voi prelua unele pasaje mai importante/ definitorii pentru economia ideilor capitolului introductiv, intercalând punctul meu de vedere punând paranteze care încep cu LD:, așteptând, desigur, răspunsuri punctuale din partea autoarei la aceste nedumeriri sau observații. Voi preciza pagina de carte la care se găsește paragraful preluat și intercalat cu observații, subliniind cuvintele mele pentru a nu permite confundarea lor cu cuvintele din textul autoarei. În acest mod, cititorul răbdător are trei variante de acțiune (desigur, le poate aplica succesiv pe toate trei): a) să citească textul autoarei ignorând parantezele inserate în text; b) să citească textul autoarei inclusiv cu parantezele mele; c) să citească doar parantezele, în ideea formulării unor reacții/ răspunsuri/ replici.

Pagina 13: ”Fiecare om își stabilește în viața țeluri de atins  precum și  interese personale. (LD: există deosebiri între țeluri și interesele personale? Nu cumva interesele personale se regăsec pe deplin în țelurile/ scopurile propuse?). Sunt însa și scopuri intermediare (LD: acestea sunt altceva decât ”țeluri de atins”? Personal am optat, în MSM, pentru o descriere generalizată și compactă a scopurilor, stabilite și definite DOAR în funcție de mijloace) care constituie mijloace utilizate în vederea unor țeluri finale (LD: astea sunt, probabil, țelurile de atins, cele diferite de interesele personale. Dincolo de terminologia confuzivă, aceste două prime propoziții redau o parte a esenței MSM – o teorie relativistă, subiectivistă, individualistă, adică una eminamente postmodernă) cum ar fi construirea unei cariere (LD: studenții dau, de regulă, ca exemplu de scop personal ”obținerea unei diplome”, iar autoarea își devoalează scopul scrierii acestui capitol și al coordonării acestei cărți: construirea unei cariere) . În viața scopul nu scuza în niciun caz mijloacele, (LD: autoarea cade în capcana negării radicale a gândirii unuia dintre cei mai importanți eticieni, politicieni și manageri ai lumii, Niccolo Machiavelli, atitudine ce ține mai degrabă de o percepție populară/ vulgară a doctrinei machiavelliene. Totodată, autoarea se contrazice: chiar scrierea acestui articol este scuzată de dorința ardentă de a construi o carieră…Deci, se probează efectiv și activ că ”scopul scuză mijloacele”)  adica este lipsit de etica (LD: etică = discurs despre moralitate, despre comportamentul uman; pentru mine, un om lipsit de etică este acela care nu discută despre moralitate. Oamenii au comportamente specifice, respectiv au o anumită moralitate, indiferent dacă este acceptată sau nu de către societate/ semeni)  omul care calca totul în picioare spre a-și cladi o cariera (LD: autoarea își face autocritica: pentru a-și clădi cariera academică ea calcă în picioare, fără milă, timp personal de odihnă, timp de distracții, petreceri cu prietenii sau cu familia, ceea ce, în sine nu este deloc condamnabil. Condamnabil/ criticabil poate fi faptul de a irosi aceste resurse și de a nu-și atinge scopul propus). – el nu este nicidecum model credibil în societate, ci este doar eventual temut daca ajunge sa dobândeasca putere economica, dar nu va fi niciodata respectat. Societatea umana nu poate ființa decât în relație cu eu-celalalt pentru ca toți oamenii, chiar daca vor și chiar daca nu vor (LD: și cu autiștii ce facem?), sunt condamnați sa traiasca în koinonia” (LD: fiind vorba despre prezentare unei ”etici în cheie accesibilă”, cred că era firesc ca termenul grecesc să fie explicitat. Iată explicația la http://en.wikipedia.org/wiki/Koinonia, termenul în cauză însemnând comunitate, comuniune, împreună participare la viața societății umane. Cred că termenul românesc ”cununie” poate proveni de aici).

”Dar dincolo de acest domeniu (LD: care domeniu?) care ține de viața personală, mai există și conduita morală ce se referă la precepte morale (LD: contest aici aserțiunea că ”conduita morală se referă la precepte morale”. În primul rând, moralitatea se referă la orice fel de conduită/ comportament, iar sintagma ”conduită morală” este una pleonastică devreme ce moral se referă la conduită. Preceptele există doar în etica normativistă – sursa primă a reglementării juridice) precum ar fi să nu ucizi, să nu furi, să nu îți uiti cuvântul dat și chiar să îți plătești impozitul, iar în acest sens, însuși Isus Cristos spunea să se dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. (LD: se adresează autoarea strict segmentului de credicioși creștini? Ce facem cu credincioșii de alte confesiuni, dar și cu credincioșii atei?). Se configurează aici (LD: unde aici?, deoarece până acum s-a conturat doar  ideea necesității unei etici înalt normative) un domeniu care face parte din etica aplicată (va fi explicat mai târziu termenul) și care se numește etica afacerilor, domeniu care devenea o cerință socială la începtul (LD: începutul) secolului XX când se manifesta capitalismul sălbatic ce  urmărea îmbogățirea cu orice preț. (LD: unde se manifesta acest capitalism sălbatic? În România, în Europa, în țările creștine?, în lume?). În acest context, a apărut doctrina socială catolică (LD: cunoaște autoarea niște inițiatori, precursori, promotori ai catolicismului social, vreun eveniment care a marcat aceste începuturi, o localizare geografică? Consider că este obligatorie o asemenea localizare în timp sși spațiu a unei doctrine) care susținea principii de bază într-un stat de drept precum venitul minim garantat, dreptul la repausul duminical. Chiar și astăzi există această tendință: un capitalist sălbatic și implicit imoral (LD: imoral = o persoană care nu se comportă, care nu are o conduită, probabil un om mort….) va impune angajaților un program infernal de lucru și le va oferi un salariu de mizerie. (LD: ”program infernal” și ”salariu de mizerie” sunt termeni extrași mai degrabă din texte sindicaliste sau chiar marxiste, și nu prea au ce căuta într-o publicație cu pretenții de ”științificitate”). Capitaliștii sălbatici sunt oameni de afaceri așa numiți libertarieni (LD: libertarienii nu sunt oameni de afaceri, ci sunt doctrinari ai unei concepții economice bazată pe libertatea individului de a fi sclav sau stăpân. Pe pagina mea de Facebook la rubrica Political vision scrie doar atât: libertarian, dar nu am și nu am avut afaceri, fiind mereu doar un salariat, la stat sau la privat. Identificarea gânditorilor libertarieni cu capitaliștii sălbatici este, cel puțin, un abuz terminologic) care cer angajaților lor un  program de lucru zilnic de 12 ore, fară nicio zi liberă. Ei sunt setoși de îmbogățire și anarhiști, iar în acest sens, chiar întocmesc organizații neguvernamentale prin care îndeamnă la nerespectarea Codului Muncii și a Codului Fiscal (LD: în calitatea mea de libertarian nu mă simt deloc nici ”setos de putere” și nici ”anarhist”. Probabil autoarea se referă la Mișcarea Antitaxe inițiată și promovată de Mihai Giurgea, această mișcare fiind înregistrată legal la instituțiile de specialitate ale statului român. Observ ca se pune semnul egal intre maxicorporatiile care domina lumea si ideologia corporatista. Cred ca libertarienii sunt mai prezenti în antreprenoriatul mic si mijlociu, care clameaza libertatea de a patrunde pe piață. Megatransnaționalele clameaza si ele libertatea de a ramane giganți, dar sunt și o frână în calea liberei inițiative. Capitalismul liberal și capitalismul corporativ sunt la fel de diferite ca socialismul aplicat de Hitler și cel aplicat de Stalin. Deși au esențe identice, formele și consecințele sunt diferite).

Etica   reprezintă   o   ramură   a   filosofiei   care   studiază conduita morală. (LD: dacă se scria că Etica studiază (doar) conduita era mai bine, cred eu. Am mai spus, ”conduită morală” este o exprimare pleonastică deoarece moralitatea se referă la conduită/ comportament. A afirma că X este un tip moral nu înseamnă că este un bun creștin, un bun specialist, un bun familist sau un bun fotbalist, ci înseamnă că poate fi și un bun fundamentalist musulman, un bun specialist în fraude fiscale, un bun familist gay, sau un bun fotbalist care reușește să faulteze fără să fie văzut de arbitri. Așadar moral înseamnă că faci referire la comportamentul cuiva, fără a face presupoziții că alții gândesc exact ca tine despre cât de agreabil sau nu este acel comportament. ). Se împarte în două părți: etica normativă și meta-etica. La randul ei, etica normativă se divide în două subdomenii: teoriile etice și etica aplicată (LD: autoarea încadrează, abuziv, teoriile etice și etica aplicată în cadrul eticii normative. Și eicile nenormative au teorii și aplicații etice!). Teoriile etice oferă răspunsuri la întrebări existenţiale de genul: ce este corect din punct de vedere moral, când este o acțiune bună sau rea, care sunt  valorile  sau  principiile  la  care  trebuie  să  adere  o persoană. Etica aplicata, apărută în anii ”60 în SUA, în contextul mișcării de emancipare a femeilor și al mișcărilor contra discrimării rasiale. (LD: fraza anterioară este incompletă/ neterminată. Totodată, informația oferită este incompletă prin omiterea numelor care au promovat feminismul și antirasismul. În realitate, autoarea se referă la mișacrea radicalilor de stânga din SUA, o mișcare marxiană dar puternic antisovietică, curentul doctrinar numit radicalism de stânga american făcând obiectul tezei mele de doctorat (cu titlul ”Radicalismul economic de stânga. Cazul SUA”. elaborată în perioada 1976-1996). Se dezbat aici probleme morale specifice precum avortul, pedeapsa cu moartea, protecţia mediului, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, drogurile, prostituția etc. Denumirea însăși arată faptul că este vorba de încercări de punere în practică a unor teorii etice precum etica legii naturale (sau altfel spus morala naturală), kantismul, utilitarismul. Începând cu anii ”70  apare în cadrul eticii aplicate un nou domeniu numit bioetică impus de nevoia de conduită morală în cercetarea și practica medicală. (LD: oare fondatorii bioeticii nu ar trebui, și ei, menționați?). Meta- etica are drept scop studierea naturii etice (LD: poate autoarea a dorit să afirme ”studierea naturii eticii”) și de exemplu pune întrebări cum ar fi: care este coduita corectă în momentul în care o acțiune este morală sau imorală, există adevăruri etice universale sau acestea sunt relative în funcție de individ și mediul cultural, o acțiune trebuie descrisă obiectiv sau subiectiv? (LD: ”moral” și ”imoral” sunt folosiți aici în locul termenilor ”acceptabil” și ”inacceptabil”. Consideră că această substituire termenologică este forțată deoarece ”moral” se referă la orice tip de conduită, iar ”imoral” nu are obiect pentru că nu există ”comportamente fără comportament”. Plus de asta, ”descriere obiectivă” nu poate exista, orice opinie fiind subiestivă atât timp cât este emisă de către un subiect oarecare. Prin urmare, expresia ”descriere subiectivă” este tautologică, de vreme ce orice descriere este rodul subiectivității umane, a subiecților umani adică)).

I.2 Aspecte etice  în lumea contemporană

Totul se rupe și totul se sparge și lumea întreagă pare că se prăbușește în haos sub povara unui relativism al cunoașterii în care totul pare posibil și totul pare imposibil, iar atunci se manifestă  relativismul  ,,cunoaşterii,  fapt  ce  a  subminat credibilitatea exerciţiului intelectual de natură ştiinţifică” (LD: pentru ușurința urmăririi referințelor voi ridica aceste referințe de la subsolul paginii în text. Cred că se impuneau mai multe precizări referențiale cum ar fi localitatea și paginile de revistă la care apare acest articol.  Cosmin  Marinescu,  ,,Economistul  recent  –  între  relativismul ştiinţific şi recursul la etică”, în Revista Oeconomica, 2009). Se pune atunci întrebarea dacă mai este cu putință etica în această lume haotică! (LD: autoarea se contrazice prin această întrebare deoarece etica este doar discurs despre comportamentul uman, astfel încât oricât de haotică ar fi lumea, comportamentul acesteia va face oricând obiectul discursului etic. Ba chiar cu cât lumea este mai complexă, dinamică, schimbătoare, haotică cu atât mai necesar este discursul despre moralitate – adică Etica -, respectiv despre comportamentele umane în noile contexte). Nu se poate da un un răspuns tranșant dar se poate afirma că se prefigurează  o situaţie paradoxală prin care „etica este pretutindeni revendicată dar, în fiecare sferă a vieţii sociale, proliferează noi morale, fondate pe imperative inedite ce par să se sustragă unor repere universale” (Sorin Tudor Maxim, Etica în afaceri, curs, Universitatea Ştefan Cel Mare, Suceava, 2013, manuscris) (LD: virgula dintre ”sociale” și ”proliferează” este în plus…. Pentru profesorul conducător de doctorat în specialitatea Etică, Sorin Tudor Maxim, apare ca o nedumerire lipsa reperelor universale. Invocarea necesității unor asemenea repere provine din ideologia normativistă, dirijistă, reglementatoare promovată de autor. Observ că genul acesta de discurs prin care autorul eludează denumirea doctrinei sau ideologiei pe care o promovează este nu doar agreat, ci și practicat de autorii celorlalte capitole. Consider că o asemenea pretenție de a prezenta o doctrină oarecare ca fiind un mod de gândire general uman este total nejustificată. Dorința de reglementare rigidă și ”universală” ar putea coincide cu interesele ideologiilor totalitare, mari amatoare de reglementări ”universale”, un exemplu recent fiind bolșevismul sovietic îmbrăcat în frazeologie marxistă). Se conturează, astfel, lumea postmodernă care suferă de o criză a principiilor (LD: corect ar fi să se fi scris că lumea postmodernă suferă din cauza dispariției principiilor care au caracterizat modernitatea. Este firesc ca o nouă perioadă istorică să aibă alte repere morale, alte principii așezate la baza comportamentului uman). Apare o dilemă legată de acest cadru postmodern: ,,cum se… scrie academic despre un curent aflat încă în desfăşurare,… din moment ce cunoaşterea certă nu se poate obţine decât după ce obiectul său este bine cristalizat?” (Camelia   Grădinaru,   Discursul   filosofic   postmodern.   Cazul Baudrillard, Editura Institutul European, Iași, 2010, p. 10). (LD: dilema înseamnă alegerea între două opțiuni posibile. Or, în fraza anterioară găsim doar o întrebare…). În contextul postmodern   există   un   pluralism   conceptual   la   nivelul valorilor,   opiniilor   despre   lume   și   viaţă,   moralităţii   şi practicilor religioase. (Salomeea Popoviciu, Pluralismul religios postmodern, 2007, teza de doctorat, rezumat, manuscris, p. 3). (LD: referențialitate incompletă. Unde se poate găsi și consulta această teză? Sub aspectul conținutului, criticarea existenței unui pluralism conceptual este un semn că nu valorile postmodernității, ci cele ale democrației și statului de drept sunt considerate a fi demne de criticat). Totuși chiar în acest câmp al crizei principiilor se impun normele morale ,,care definesc binele, atât sub aspectul valorii cât şi sub aspectul datoriei, astfel încât omul să cunoască atât situaţiile dezirabile cât şi pe cele reprobabile” (Salomeea Popoviciu, Pluralismul religios postmodern, 2007,  teza de doctorat, rezumat, manuscris, p. 3). (LD: din nou: unde s-a elaborat și unde se găsește această teză?). Așadar un loc aparte îl ocupă binele, ,,o valoare morală  dorită,  dar  cu  toate  acestea  problema  structurii  şi naturii valorilor morale cunoaşte diferenţe semnificative, conturându-se soluţii precum cele oferite de egoismul etic, relativism, etica  poruncii    divine,   etica    naturală, sau emotivismul” (Ibidem). În aceste condiții, se conturează necesitatea unui pluralism etic prin care să se fundamentaze ,,societatea postmoralistă” (Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei: Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 21), lipsită ,,de predicile maximaliste şi care nu acordă credit decât normelor nedureroase ale vieţii etice” (Ibidem). Rezultă, astfel, nevoia unui demers meta-etic: prin care se cristalizează ,,prezența unei particularități distinctive a limbajului moralei, fără a cărei cercetare și cunoaștere, teoria moralei, respectiv etica, se condamnă la o continuă ezitare între facticitate și speculație metafizică” (Niculae Bellu, ,,Cuvânt înainte”, în Svetozar Stojanovic, Meta-etica contemporană, vol. I, Editura Științifică, București, 1971, p. I). (LD: După ce se plânge de existența unui pluralism conceptual, acum autoarea pledează în favoarea ”necesității unui pluralism etic”. Evident, pluralismul etic presupune și pluralism conceptual!). Rămâne însă presupoziția morală „liberă a comprehensiunii,… dezlegată de… supoziţii“ (Ştefan Afloroaei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 10). (LD: greu de înțeles ce înseamnă ”presupoziția … dezlegată de supoziții”). Totuși în acest cadru postmodern, destul de liber, apare neliniștea metafizică generată de criza principiilor și astfel se restituie eticii semnificația inițială printr-o gândire orientată ,,spre un punct de vedere al transcendenţei şi spre relaţia cu o realitate transcendentă” (Sorin Tudor Maxim, op. cit.). Se conturează, astfel, o întoarcere la Mitul Peșterii care dovedește (LD: miturile nu dovedesc nimic, ele doar sugerează….) că există încă o ordine ,,a comportamentului oamenilor… în sfera sensibilului şi a devenirii” (Ibidem) și implicit în câmpul devenirii postmoderne. Schiţarea cadrului istoric pentru doxa platoniciană duce la concluzia că oamenii actuali sunt frământaţi de aceleaşi întrebări  (LD: ca) cei  din  vechime. (Adriana Mihaela Macsut, Doxa în concepția lui Platon, 2013, manuscris, p. 13). Transcendența  omului contemporan este legată în egală măsură de vechile întrebări metafizice  și de singularitate, iar în acest sens, este sugestiv filmul Transcendent Man care arată că în cercetarea actuală se ,,transcende biologia” (,,Omul  transcendental  2009”,  în  documentare.digitalarena.ro, 09.05.2013, 15:18:39). În această lume postmodernă a crizei de  principii  fiecare  om  devine  fiul  rispitor  care  trăiește ,,fascinația transcenderii codului” uman. (Andrei  Pleșu,  Minima  Moralia.  Elemente  pentru  o    etică  a intervalului, Editura Humanitas, București, 1994, p. 12). Dar acest  om nu poate ființa izolat și în aceste condiții relațiile inter-umane există doar prin raportul eu-celălat: ,,responsabilitatea faţă de Celălalt nu este accidentul care i se întâmplă subiectului, ci precede în el Esenţa, n-a aşteptat libertatea sau angajamentul pentru Celălalt” (Emanuel Lévinas,   Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, Kluver Academie, Nijhoff, 1974, p. 126). (LD: trebuie precizat că traducerea aparține autoarei devreme ce se citează o lucrare publicată în altă limbă. Acest capitol, încheiat cu un citat, nu are o concluzie și un punct de vedere clar conturat al autoarei).

Bibliografie

Afloroaei, Ștefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994.

Bellu,  Nicolae,  ,,Cuvânt  înainte”,  în  Svetozar  Stojanovic, Meta-etica contemporană, traducător S. Dragan, prezentarea grafică Val Munteanu, vol. I, Editura Științifică, București, 1971.

Grădinaru,  Camelia,  Discursul  filosofic  postmodern.  Cazul Baudrillard,  Editura Institutul European, Iași, 2010.

Lévinas   Emmanuel,   Autrement   qu’être   ou   au-delà   de l’essence, Kluver Academie, Nijhoff, 1974.

Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei: Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,  traducere şi prefaţă de Victor- Dinu Vlădescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

Macsut,  Adriana,  Mihaela  Doxa  în  concepția  lui  Platon, 2013, manuscris.

Marinescu, Cosmin, ,,Economistul recent – între relativismul ştiinţific şi recursul la etică”, în Revista Oeconomica, 2009.

Maxim,  Sorin,  Tudor,  Etica  în  afaceri,  curs,  Universitatea Ștefan Cel mare, Suceava, 2013, manuscris.

,,Omul transcendental 2009”, în documentare.digitalarena.ro.

Pleșu, Andrei,  Minima Moralia. Elemente pentru o  etică a intervalului,  Editura Humanitas, București, 1994.

I.3 Excursus despre etica aplicată

Ștefan Grosu

Etica aplicată reprezintă o sintagmă mult vehiculată și în acest sens se impune o definire a ei: ea se revendică a fi un domeniu multi-disciplinar contemporan care are în vedere cercetarea sub aspect filosofic a problematicilor din domeniul vieții private și publice și care apoi sunt supuse judecății morale. (LD: nu se dă o definiție, ci o descriere a ceea ce este, în general, Etica). Așadar câmpul eticii aplicate este complex și viu disputat în lumea actuală, iar problemele abordate privesc avortul, pedeapsa capitală, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, consumul de droguri, prostituția, căsătoria între homosexuali, mediul înconjurător, copyright-ul, opensource vs. software comercial fiind deci un câmp plurisdiscplinar de studiu. (Encyclopedia  of  Applied  Ethics,  London  Academic  Press, Printbook, London 1997, p. 183.) (LD: în opinia mea, sintagma ”Etică aplicată” este o supralicitare a caracterului aplicativ al Eticii, respectiv al concluziilor generate de dialogurl discursurilor despre conduita umană. Etica este, prin excelență, discurs teoretic cu referire la comportamentul oamenilor în situații concrete și evaluarea acestora prin prisma unor idealuri sau interese umane cu care evaluatorul se află în acord. Faptul că Etica își extrage principiile și opiniile din comportamentul concret, practic al omului nu înseamnă că Etica a devenit ”aplicată”. În opinia mea sintagma de Etică aplicată este un termen eufemistic pentru normativismul etic și nimic mai mult.).

În ceea ce privește etimologia, numele de etică aplicată este sugestiv simbolizând: ,,credinţa metodologică iniţială: era vorba despre încercări de aplicare a marilor teorii etice…   a kantianismului şi utilitarismului, dar şi a teoriei legii naturale sau a neoaristotelismului) la controversele ce stârneau valuri în opinia publică americană a epocii” (Valentin Mureșean, ,,Este Etica aplicată o aplicare a eticii?”, în Revista de Filosofie Analitică, iulie-decembrie 2007, p. 70). (LD: autorul confundă etimologia cu interpretarea unui termen/ a unei sintagme. Etimologia este un demers pur lingvistic, iar interpretarea unei denumiri este un demers pur hermeneutic. Așadar, în loc să explice etimologia, autorul se apucă de hermeneutică). Se poate spune că filosofii moraliști au fost preocupați încă din antichitate de etica aplicată dar termenul s-a impus abia în anii ”60, iar contextul conceptualizării ,,a fost acela al marilor schimbări… provocate de mişcările pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare,… războiul din Vietnam,… marile tulburări studenţeşti  şi…  militantismul  societăţii  civile  pentru eliberarea    femeilor” (ibidem).  (LD: aceste teme sunt lansate și studiate de către radicalismul american de stânga, ideologie marxiană încă activă și în zilele noastre, dar mult atenuată ca impact. Consider că autorul ar trebui să facă, în carte, aceste precizări de natură ideologică). În  anii  ”70  nucleul  eticii  aplicate devine bioetica impusă instituţional de practica medicală şi cercetărea ştiinţifică. sens apar de abia după 1989 și se pune ,,mai degrabă problema responsabilităţii colective sau individuale pentru colaborarea cu Securitatea, problema   vinei   în   comunism   şi   a   corupţiei   sistemului politic” (ibidem, p. 73). (LD: fraza este lipsită de sens, posibil și datorită pierderii de text prin copiere. Nu am cartea în față pentru a verifica dacă textul apare la fel și în carte, dar, în forma găsită de mine în pdf ul trimis de către cei doi coordonatori, fraza este lipsită de sens și de logică). Apare atunci o criza morală autohtonă agravată datorită: liderilor   politici incapabili să zidească proiecte durabile, legilor votate din motive electorale sau pentru interesele de grup precum și prevederilor fiscale restrictive aplicate în momente greșite. (Principele  Radu  al  României,  Provizoratul  istoric,  Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 99 – 102). Așadar nu există o dezbatere principiistă și rămâne ca un leitmotiv întrebarea pe ce direcție trebuie îndreptat studiul de etică aplicată pe tărâm autohton: ,,provocarea constă în a „produce  principii‟ care nu numai că ar trebui să corespundă unor situaţii reale, dar ar trebui să aibă un sens” (D. Crăciun, V. Morar, V. Macoviciuc, Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 25). Această lipsă de dezbatere principiistă aruncă societatea românească într-o stare de provizorat, iar atunci etica tradițională devine incapabilă să răspundă ,,problemelor ridicate de puterile pe care omul le-a dobândit” (Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001, p. 176). Acest haos moral  impune  fundamentarea  responsabilităţii  morale  cu menirea ,,de a ţine mereu trează o conştiinţă îngrijorată” (Ibidem) prin care se cristalizează o cercetare numită  ,,etică prospectivă, o nouă dimensiune a discursului teoretic” (Ibidem), orientată nu spre descrierea ,,unei lumi care nu este încă, dar care ar putea fi” (Ibidem, p.28). Etica prospectivă devine, astfel, zona teoretică, iar cadrul practic este conturat prin etica aplicată. (LD: concluzia este, așadar, aceea că etica aplicată nu este altceva decît cadrul teoretic al practicii cotidiene, generând o contradicție în termeni despre care am scris mai sus).   (LD: un subcapitol cu lungimea impresionantă de … o pagină nu cred că se justifică. Aceasta cu atât mai mult cu cât se dezbat două probleme importante: definirea conceptului de etică aplicată și devenirea istorică a acestui concept din antichitate până în zilele noastre. Acest capitol, fundamental pentru înțelegerea conceptului de etică se aplicată putea lesne întinde pe câteva zeci de pagini. Trimiterea autoarei la haosul moral din contemporaneitatea imediată îmi întărește convingerea că, sub aspectul mentalităților și al ideologiilor portante ale acestor mentalități, România se află, în continuarea comunismului totalitar/ dictatorial, respectiv în faza feudalismului târziu, precapitalist.  Corupția endemică din societatea românească se alimentează din ”obiceiurile (feudale ale) pământului”, alături de șpagă/ mită/ ciubuc/ peșcheș/ temenele etc. toate acestea blocând aducerea României la mentalitatea occidentală postcapitalistă, postindustrială și postmodernă).

Bibliografie

Crăciun  D.,  V.  Morar,  V.  Macoviciuc,  Etica  afacerilor, Editura  Paideia, Bucureşti, 2005.

Maxim, Sorin Tudor,  Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001.

Mureșean, Valentin, ,,Este Etica aplicată o aplicare a eticii”, în Revista de Filosofie Analitică, iulie-decembrie, 2007.

Principele  Radu  al  României,  Provizoratul  istoric,  Editura Polirom, Iaşi, 2010.

 

(LD:  2. O viziune instituționalistă asupra eticului și economicului)

 

II Etică și instituționalism

 

II.1 Analiza economică în instituții sub aspect filosofic (Studiul a pornit de la Ștefan Grosu, Adriana Mihaela Macsut, ,,Aspecte filosofice ale analizei economice a instituțiilor”, în Daily Business, 17 februarie 2013)

Adriana Mihaela Macsut

Ideea generală (LD: idee despre ce?) este că filosofia reprezintă doar un fel de inițiere (LD: inițiere în ce?) într-un turn de fildeș izolat de societate. Este timpul ca filosofia să coboare din acest turn de fildeș (LD: în subcapitolul anterior Ștefan Grosu scria că etica aplicată, adică cea coborâtă din turnul de fildeș, are rădăcini în antichitate și este deja o prezență vizibilă începând din anii 60) și să aibă un aport la soluționarea crizei financiare și de valori în care se zbate actualmente omenirea. (LD: Ideea ca filosofia să soluționeze criza financiară este de o originalitate absolută. Oricât de terestru ar fi acel ipotetic filosof rezolvitor de crize finaciare, modalitatea concretă este aruncată în grădina… doctrinarilor, adică tocmai a celor cărora le lipsește spiritul practic… Iar ciudățeniile sunt abia la început…) Filosoful coborât din turnul de fildeș conchide că această criză are ca punct de plecare o disoluție a instituțiilor și atunci punctul de plecare într-o analiză economică ar fi că instituțiile sunt ,,constructii sociale” (Mihail  Radu  Solcan,  Teoria  generală  a  instituțiilor,  curs, Facultatea de Filosofie, Universitatea București, manuscris). (LD: Așadar, punctul de plecare în rezolvarea actualei crize mondiale este unul de ordin conceptual: să privim instituțiile ceea ce ele sunt de fapt: niște constructe sociale. Nu ni se spune cine este filosoful coborât din turnul de fildeș, dar se poate deduce că la originea acestei propuneri trăznite se află chiar regretatul Mihai Radu Solcan, care, din păcate, nu se mai poate apăra de această grea misiune mondială…). Filosofia (LD: deci nu MRS, ci întreaga filosofie, indiferent de orientarea ideologică este autoarea unei revoluții în gândirea economică, una aptă să soluționeze criza mondială în care se zbate omenirea…) conturează, în acest mod, o  nouă metodă de analiză economică prin care ,,este edificată orice construcție teoretică ulterioară” (Ibidem)  unde ,,analiza fundamentelor teoriei generale a instituțiilor prezintă în special interes” (Ibidem). (LD: acum se revine la ideea că MRS este, de fapt, autorul ”noii metode de analiză economică” și al cărei conținut este unul năucitor de simplu: ”orice construcție teoretică ulterioară”. Cred că aici s-a reușit un record greu de egalat: pe spațiul a câteva fraze se identifică metodologia economică cu neoinstituționalismul, iar pe baza acestei identități ”orice construcție teoretică ulterioară este posibilă… Mirarea mea se concentrează în două cuvinte: sancta simplicitas! Pretenția ca filosofia să genereze planuri concrete de ieșire din criza financiară este generatoare de hohote homerice…) Analiștii tradiționali economici vor contesta însă acest demers deoarece accepția generală este că analiza economică se referă ,,doar la acțiuni precum aceea de a cumpăra șunca de la băcănie sau de a investi bani într-o afacere” (Ibidem). (LD: Autoarea împarte economiștii lumii în două categorii: adepții noii metode de analiză economică (neoinstituționaliștii) și adepții tradiționalismului economic care, inevitabil, neagă noul, creația intelectuală de ultimă oră și se cramponează pe banalul proces de vânzare cumpărare la piață… Nefiind adeptul (neo)instituționalismului, cred că autoarea mă va considera, fatalmente, un tradiționalist naiv și cu un nivel de gândire la nivelul unui băcan sau al unui investitor oarecare…) Totuși analiză economică tradiționalistă (LD: oare cine or fi tradiționaliștii? se referă autoarea la Smith, la Marx, la Keynes sau la Hayek, sau la toți la un loc…?) este limitată, iar filosofia minții (LD: deci nu orice filosofie paote rezolva problema crizei mondiale, ci doar filosofia minții…) arată că mintea umană funcționează la fel în orice ipostază adică în filosofie și în economie, altfel  ,,indivizii umani ar trebui sa fie precum un schizofrenic – mintea lor la bancă ar fi alta decât aceea din sala de lectură a unei biblioteci” (Ibidem). (LD: cred că mintea umană funcționează la fel nu doar dacă gândul ne duce la economie sau la filosofie, ci și la teologie, teosofie, astrologie, numerologie, magie sau orice alt domeniu. Cred că neurologia actuală poate da multe alte exemple prin care se demonstrează cu indiferent de domeniu, mintea omenească gânditoare funcționează la fel. Problema mai delicată este însă cu mințile care nu prea funcționează și care se blochează la un anumit nivel al raționamentelor și judecăților). Examinarea minții umane (LD: cine efectuează această examinare a minții omului? Autoarea? Filosofii? Gânditorii adevărați?) arată că economia ,,vizează felul în care oamenii potrivesc acțiunile pe care le au în vedere cu posibilitățile de acțiune pe care le oferă lumea din jur” (Ibidem). (LD: i se pun lui MRS cam multe afirmații, poate cu (alt) sens în textul de unde sunt acestea extrase… Aflu acum că ”economia vizează” orice acțiune umană, lucru susținut și de mine. Dacă este așa, autoarea, împreună cu MRS sunt adepții unei componente importante a Metodologiei Scop Mijloc, elaborată de mine cu peste trei decenii în urmă și care nu reduce economicul doar la actul de vânzare cumpărare, ci – la fel ca și politicul, eticul, juridicul și managementul – are ca preocupare adecvarea dintre scopuri și mijloace, fapt redat cu alte cuvinte de către MRS atunci când identifică economicul cu ”potrivirea” finalității unei activități cu posibilitățile reale de atingere a scopului propus.) Așadar analiza profundă arată că doar personalitatea umană complexă este capabilă să fundamenteze ,,concluzii prin care se dirijează efortul, astfel încât efectele sa fie maxime” (Aurel Isfanescu, Vasile Robu, Ana Maria Hristea, Camelia Vasilescu, ,,Analiza economico-financiară”, în  Cursuri în  format digital). (LD: O concluzie atât de ”profundă” aparține altor patru autori ai unui truism economic clasic/ tradițional: orice efort uman urmărește obținerea unor efecte cât mai mari). Fără o analize (LD: sic!) economice sub aspect filosofic (oare cum se pot distinge ”analizele economice simple” de ”analizele economice filosofice”?) se ajunge la o confuzie între dimensiunea teoretică și dimensiunea narativă a analizei economice pentru că nu realizează o conceptualizare bazată pe acţiunea alegerii unor stări de lucruri. (Mihail Radu Solcan, op. cit.). (LD: Până în prezent, acest subcapitol prezintă punctul de vedere al lui MRS. Era util să aflăm și punctul de vedere al autoarei). În acest sens, problematica analizei economice se impune a fi circumscrisă ,,la asigurarea cantitativă și calitativă cu resurse umane și eficientizarea acestora” (Aurel Isfanescu et al, loc. cit.). (LD: precizarea că analiza economică trebuie să se ocupe în principal de eficientizarea exploatării muncii omului este rodul acelorași patru ”somități” ale gândirii economice românești amintiți deja și mai sus. Dar care este contribuția autoarei la soluționarea crizei mondiale prin analiza economico-filosofică a instituțiilor compuse și definite de către oameni?).  Se ajunge la stabilirea indicatorilor pentru dimensionarea   resurselor   umane:   ,,numărul   maxim   de salariați, adică limita superioară în care se poate înscrie firma pentru utilizarea eficientă a factorului  muncă…   ; numărul mediu de salariați cu contract de muncă; numărul mediu de personal… ; efectivul scriptic de personal care cuprinde totalitatea  personalui  existent  în  evidența  unității  la  un moment  dat  și  efectivul  scriptic  prezent  la  lucru  într-un anumit moment” (Ibidem). (LD: iar sunt invocați cei patru cu o listă de indicatori care țin de managementul resurselor umane, cunoscuți și utilizați în mod firesc în cadrul oricărei firme care dorește să-și eficientizeze activitatea…Și atunci, care este rostul acestui capitol?) Dacă însă analiza acestor indicatori este făcută  de  persoane  din  afara  unității  se  pot  realiza  și comparații despre eficiența unor instituții similare. În acest sens, se conturează rolul motivației  care ,,nu este doar acela de a-i face pe oameni să muncească, ci de a-i determina să-și utilizeze integral resursele fizice și intelectuale” (Nicolae Camarițean, Gheorghe Voloșin, Motivarea personalui în sistemul  de  asistență  socială,  în  Umanism,  Educaţie,  Resurse Umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, p. 141). (LD: invocarea rolului motivației persoanelor a căror muncă este exploatată de către capitaliștii sălbatici numiți libertarieni se potrivește, în context, exact ca nuca în perete).

Un loc important îl ocupă  analiza stabilității personalului, iar în acest sens, pentru a vedea fluctuația de personal este necesar ca inspectorul de resurse umane să facă fișe de intrare și de plecare a salariaților. (LD: Asta da, filosofie profundă….) Motivarea amintită anterior este un factor de bază în păstrarea angajaților pentru că datorită globalizării  există  posibilitatea  de  a  găsi  firme  din  același domeniu de activitate care oferă condiții mai bune de lucru și salarii mai mari. Dar pentru a putea oferi condiții bune și salarii atractive o companie trebuie să fie eficientă, și un rol esențial îl ocupă parametrul numit ,,cost de oportunitate” (David D. Friedman, Price Theory, Publishing Co.©David D. Friedman, 1990) care nu este doar un simplu cost ci reprezintă ,,un mod de a concepe orice tip de cost” (Mihai Radu Solcan, op. cit). (LD: costul de oportunitate este utilizat de economiștii tradiționaliști/ clasici de mult timp, inclusiv de către libertarienii din Școala austriacă…). Acest cost însă are valențe subiective: există, în acest sens, ,,teoria costului (de oportunitate),…  concepţia…  atribuită  natural  costului acţiunilor umane care poartă amprenta Şcolii Austriece de Economie” (Cosmin Marinescu, De ce costul nu poate fi niciodată zero, în ©ECOL, 21/10/2008). Teoreticienii economici austrieci resping influența matematicii în economie, formulează critici despre analiza economică standard (Ibidem) și acordă importanță individualismului metodologic care se raportează la costul de oportunitate. (Mihai Radu Solcan, loc. cit). Așadar, costul de oportunitate nu poate fi redus la un obiect pentru că nu se face un studiu despre ciocolată, ci se face o alegere între, de pildă, o tabletă de ciocolată neagră și o tabletă de ciocolată cu lapte. Se poate da chiar și un exemplu care se referă la  modalitatea de evaluare în mediul universitar. (Ibidem).  În acest caz problematica se complică deoarece nu mai este vorba de un obiect, ci de factorul uman. De fapt, actorul în economie este omul,  iar  beneficiarul activității economice trebuie să fie tot omul. (LD: asta da noutate absolută! Nu se precizează dacă beneficiarul este exact aceeași persoană ca și producătorul sau este vorba de calitatea de om pe care o are atât producătorul cât și beneficiarul actului economic, oricine ar fi acesta).  În concluzie, costul de oportunitate nu este nicidecum doar o componentă strict economică, ci constituie un proces complex de alegere umană: ,,indiferent dacă resursele la care se referă economiştii sunt sau nu limitate, viaţa omului presupune… alegere” (Cosmin Marinescu, op. cit.). (LD: această filosofie pentru preșcolari este nu doar de o banalitate evidentă, ci mai și deformează cele spuse de către autorii citați cu ostentație, ca nu cumva să creadă cineva că ideile acestora ar fi, cumva, ale autoarei). Dar analiza economică nu ține cont de factorul uman decât la nivel statistic! (LD: păi cum altfel să țină cont analiza economică de persoana umană decât ca un fapt statistic?...). Aici intervine rolul filosofiei economice care fixează o metoda revoluționară de studiu numită noul instituționalism prin care analiza se îndreaptă spre zona ,,pe care cercetarea economică standard nu o abordează: instituțiile” (Mihai Radu Solcan, loc. cit.). (LD: se deduce că autorul noii filosofii economice revoluționare numită neoinstituționalism este tot MRS….Oare așa să fie?). Această zonă devine ,,este (LD: sic!)  non-standard în raport cu direcțiile uzuale de cercetare în știinta economică” (Ibidem)  pentru că ține cont în de factorul uman. Totuși la nivel teoretic analiza economică recunoaște  că  instituțiile  au  reguli  care  afectează  acțiunile umane. (Douglass  C.  North,  ”Institutions”,  în  Journal  of  Economic Perspectives, 5(1):97–112, 1991, p. 97) (LD: deduc din această ultimă precizare că aanaliza economică instituțională a fost făcută de North doar la nivel teoretic, dar aplicată practic de către MRS…).

,,Ca sa dau un exemplu simplu mă voi referi la un examen în două universități     ipotetice. În prima universitate, cine știe mai mult obține o notă mai mare. În a doua universitate, notele sunt date în funcție de ordinea prezentării  la examen. Aceste examene ipotetice sunt două instituții diferite… . S-ar putea ca-n ambele cazuri cine vine mai devreme sa aibă o notă mai mare. Problema este ca în al doilea caz acest efect este generat de instituție ca atare. Putem spune în cazul celui de al doilea examen descris mai sus ca persoanele examinate au reacționat la acțiunile pe care se așteptau sa le întreprinda profesorii? Nu tocmai. Profesoarele sau profesorii au acționat așa pentru ca lumea se așteapta ca ele sau ei sa respecte regula.”  Dacă se mai ține cont și de vechiul instituționalism problema devine din ce în ce mai complicată, întrucât acesta ancorează costurile ,,într-un cadru cultural” (Mihai Radu Solcan, op. cit), iar astfel, fenomenele economice se raportează  ,,prin prisma carcasei culturale în care ar fi fost  încastrate” (Ibidem). Prin urmare, noul instituționalism care pune accent pe factorul uman constituie o completare a vechiului instituționalism circumscris cadrului cultural de manifestare umană. (LD: așadar, marea noutate revoluționară care va soluționa criza financiară mondială este, de fapt, o completare…).

Trebuie precizat că, în limbajul jurnalistic, nu se poate face o diferențiere între organizații și instituții, iar ,,starea aceasta de lucruri este…   firească” (Ibidem)  deoarece ,,limbajul natural are tendința de a încețoșa multe distincții” (Ibidem). Lipsa clarificării generează însă confuzii! (LD: curat Caragiale: lipsa curățeniei generează mizerie, opacitatea scade vizibilitatea, iar sfânta simplitate generează banalitate…)

În cadru (LD: cadrul) instituțional se impune răspunderea umană dar este nevoie și de respectul față de instituții: ,,avem nevoie să ne întoarcem la un comportament instituțional civilizat, la respectul  pentru  instituții” (A se vedea Principele Radu al României, Cuvânt introductiv. Partea noastră de răspundere).  La  rândul  lor  instituțiile  au nevoie de cultură organizațională puternică și profesionalism: ,,o societate fară instituții, fără etică și fără respect al profesionalismului și al valorilor este o societate vulnerabilă, slabă, ambiguă” (Ibidem). (LD: Caragiale ar fi formulat cam așa: o societate fără instituții înseamnă că nu le are!) Fără instituții puternice nu există nici democrație, iar ,,unul dintre motivele pentru care democrația are astăzi slăbiciuni este… că instituțiile sunt tratate.. precum moșii personale” (Ibidem) și de această boală sunt afectați ,,nu numai politicienii, ci și oameni cu putere culturală sau economică” (Ibidem). Filosoful se înscrie printre oamenii de cultură pentru că  este prin   excelență   dascălul   de   înțelepciune,   iar   în   câmpul problematicii economice clădește instituții credibile, iar atunci concepte ,,de   bază   precum   cele   de   cost,   utilitatea   și raționalitatea acțiunii alcătuiesc un sistem clar delimitat și pe temelia căruia se construiește tot edificiul ulterior” (Mihai Radu Solcan, op. cit.).  (LD: concluzia, ușor penibilă, banală și … confuzivă are doar menirea să reitereze aserțiunea anterioară că rolul filosofului – care gândește profund, care este dacăl de înțelepciune! – este decisiv în salvarea omenirii, urmând ca economiștii tradiționaliști să fie înlocuiți cu filosofii neoinstituționaliști... Acest subcapitol nu face altceva decât să treacă în revistă opiniile unor autori despre instituționalism. Fără a descrie cum trebuie esența acestui curent doctrinar, rostul acestui capitol este greu de descoperit și cunoscut…).

Bibliografie

Friedman, David D., Price Theory, Co.©David D. Friedman, 1990.

Grosu, Ștefan; Macsut, Adriana, Mihaela, ,,Aspecte filosofice ale analizei economice a instituțiilor”, în Daily Business,  17 februarie 2013.

Isfanescu, Aurel; Vasile, Robu;  Ana Maria Hristea, ,,Analiza economico-financiară”, în Cursuri în format digital.

Marinescu,  Cosmin, De ce costul nu poate fi niciodată zero, în ©ECOL, 21/10/2008.

North,  Douglass  C,  ”Institutions”,  în  Journal  of  Economic Perspectives, 5(1):97–112, 1991.

Solcan,  Radu,  Mihai,  Teoria  generală  a  instituțiilor,  curs, Facultatea de Filosofie, Universitatea București, manuscris.

II.2  Despre principul  toleranței (Punctul de plecare este Adriana Mihaela Macsut, ,,Despre etica toleranței”, în Daily Business, 11 aprilie 2013)

Adriana Mihaela Macsut

În cultura organizațională apelul la toleranță este deosebit de important pentru că devine o modalitate prin care se pot evita conflictele. Se impune atunci instituirea principiului toleranței care fundamentează ,,o nouă etică, în rezonanță cu problemele timpului nostru, generate de o realitate socială mai puțin dispusă să se sprijine pe ideea obligatiei pure, a datoriei absolute” (Sorin Tudor Maxim, Etica afacerilor, curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013, manusris). Din nefericire criza economică în care se zbate societatea actuală a indus o disoluție morală în sensul că a evidențiat exacerbarea răului: ,,intolerența, xenofobia și fascismul” (Gheorghe Piperea, ,,O  Românie  multiculturală  și  toleranță,  în Bursa, 26.80.2010).  Într-o  lume  bântuită  de  spectrul  imoralității apare persecuția, care  ,,agravează pericolul transformând un adversar deschis…. într-un dușman disimulat și viclean” (Dominique Colas, Genealogia fanatismului și a societăţii  civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 255). În aceste condiții, spre a nu se ajunge la conflicte exacerbate se impune toleranța pentru ,,opiniile… care nu atentează la stabilitatea statului sau nu cauzează neplăceri vecinilor” (John Locke, A  Letter  Concerning  Toleration, Editor J. Tully, Indianapolis, Hackett Publ. Co., 1983, p. 10.). (LD: probabil traducerea textului englezesc aparține autoarei)

În cultura organizațională intoleranța și indiferența sunt ticăloși lacomi care au declanșat crize mondiale și se impune protecția oamenilor ,,față de malversații” (Cait Murphy,  Escrocherii care au zguduit lumea, Editura Litera Internațional, Bucuresti, 2010, p. 13). Firmele   care se ghidează după un management etic (LD: ”management etic” este pleonasm devreme ce eticul și managerialul sunt identice în esențele lor) defectuos au de obicei durată scurtă de viață. La nivelul autorităților este necesară toleranță zero față de acești ticăloși spre a împiedica dezastre economice. Dar lumea contemporană este tributară eficienței economice cu orice preț și ignoră dimensiunea umană, favorizând  criteriului  rentabilității.  (LD: ideologia marxistă, prezentă vizibil pe parcursul capitolelor recenzate până aici se prezintă sub masca unui umanism autentic, a unui integralism uman care să ducă la intoleranță zero față de exploatarea omului de către om…De fapt și salariatul aplică criteriul rentabilității atunci când se mută de la o firmă la alta în funcție de salariu. Obiceiul de a blama capitalistul și de a ridica în slăvi clasa munictoare – prin antiteză, rezultă că capitalismul este un trântor care este dedicat distracțiilor de varii feluri și… nu muncește, nu face parte din clasa muncitoare – este un obicei bolșevic foarte util și eficace aplicat în țări sărace cu educație precară și cu manipulare la nivel înalt. Recomand autoarei să scrie clar în Introducere, sau ori de câte ori are ocazia, că este o militantă de stânga, cu un crez marxist puternic, regăsit de mine și în catolicismul social(ist) promovat de Vatican. Am zăbovit, în anul 1992,  o săptâmână în Librăria de la intrarea în Vatican, citind mai multe cărți – neavând bani să le cumpăr, am ales să le citesc direct în librărie, pe gratis… – și având senzația că citesc cursul de Filosofie al profesorului Alexandru Boboc sa a altor profesori de filosofie marxistă. Repet, a fi marxist, a avea convingeri de stânga, a promova anarho-sindicalismul și populismul nu sunt păcate în sine. Ceea ce doresc este doar recunoașterea de către autori a poziției de pe care se afirmă o idee sau alta și argumentarea acelei idei. Alfel, cădem în retorici care au simpla misiune de a umple niște pagini, de a mai adăuga o carte la opera ”științifică” și la dosarul de promovare…) Lumea  care  se  grăbește spre profitul cu orice preț generează opinii contradictorii care provoacă stări conflictuale! (LD: este fals că doar profitul și capitalistul pot provoca conflicte. Salariatul care declanșează greve și pentru vrute și pentru dorite, tot conflicte generează…) În aceste condiţii, doar principul toleranței este în măsură să armonizeze  ,,puncte de vedere contradictorii, ridicând la rangul de principiu respectul…  faţă de Celălalt, pentru a-și regăsi… substanţa universalității sale, aparent diluată de acceptarea unei pluralităţi de opinii şi atitudini” (Ibidem). În aceste condiții, principiul toleranței are valoare morală fiind important în etica aplicată pentru că în luptele aprige  de  la  nivel  economic,  social și  politic  se  impune  o ,,sferă  de  echilibru,  seninătate și  dreptate…  care  frânează excesul pasiunilor,… fac lupta mai umană” (Sturzo, Luigi, Libertatea: prietenii şi duşmanii ei, traducere de Nicoleta Panait, Editura Paideia, Bucureşti, 2001).  (LD: un subcapitol de sub o pagină care, promovând toleranță în instituții și organizații, se pronunță împotriva oricărei tolerări a exploatării omului de dragul rentabilității și profitului. Mai lipsește (doar…) propunerea instituirii unei societăți comuniste cu față umană, prin care exploatarea să fie înlocuită de sentimente de frățietate și ajutor reciproc…).

Bibliografie

Colas,  Dominique  Genealogia  fanatismului  și  a  societăţii civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

Locke, John, A   Letter   Concerning   Toleration, Editor   J. Tully, Indianapolis, Hackett Publ.  Co., 1983.

Macsut, Adriana, Mihaela, ,,Despre etica toleranței”, în Daily Business, 11 aprilie 2013.

Maxim,  Sorin,  Tudor,  Etica  afacerilor,  curs,  Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013, manusris.

Murphy,  Cait,  Escrocherii  care  au  zguduit  lumea,  editori Vidrașcu și fii, redactor  Sorin Șerb, traducere de Carmen Ion, Editura Litera International,  Bucuresti, 2010.

Piperea, Gheorghe, ,,O  Românie  multiculturală  și  toleranță, în Bursa, 26.80.2010.

Sturzo, Luigi,  Libertatea: prietenii şi duşmanii ei, traducere de Nicoleta Panait, Editura Paideia, Bucureşti, 2001.

II. 3 Definirea voluntariatului ca activitate etică

Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu

Voluntariantul constituie o activitate care se încadrează în interesul public și care are loc din inițitiva proprie a unei persoane decisă să ajute altă persoană, aflată în dificultate, fără a pretinde o compensanție materială. (LD: autorii sunt marcați/ preocupați în exces de latura materială. Procedând astfel, nu observă că voluntariatul nu este sacrificarea sinelui și a interesului personal pe altarul binelui Celuilalt. Aceasta este utopie pură. Voluntariatul pornește din interesul persoanei de a trăi într-o lume mai respirabilă, mai umană, mai calmă și mai inteligentă. Compensația este una de ordin spiritual/ moral-comportamental. Mă simt recompensat când văd rezultate bune și fericire în jur. Dar trebuie ca pentru asta să fii bine educat. Amintesc aici o experiență personală din Olanda, unde am locuit – pe parcursul unei conferințe – la un coleg, profesor de finanțe. Seara când ajungeam acasă, mai întârziam la taclale cu un rachiu de ienupăr în pahare: soția profesorului radia de fericire când povestea că a reușit, după mai multe încercări să convingă o bătrână singură și bolnavă să-i accepte ajutorul. Acesta era un voluntariat adevărat, girat și gestionat de biserica din acea localitate. Așadar, nu ideea de ”muncă voluntar-obligatorie” din comunism, repudiată pentru că nu se obținea nimic material și imediat, în schimbul acelei munci trebuie să ne apară în minte când vorbim despre voluntariat, ci modelul oferit de doamna voluntară din Olanda care și-a găsit rostul și fericirea ajutând în mod voluntar și lăudabil un seamăn…) Se referă la activităţi desfășurate în diverse domenii, cum ar fi: asistență socială, cultură, învăţământ, medicină, religie, protecţia drepturilor omului și a mediului, protecție comunitară, știinţific; sportiv și umanitar – se observă că definiția este ancorată în cadrul legislativ. (Cadrul legal al voluntariatului este stabilit de ,,LEGEA nr. 339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2006”,  în  Monitorul Oficial nr. 651/27 iul. 2006 precum și  Universal Declaration on Volunteering, ianuary 2007,  Amsterdam  (adopted  by  the  Board  of  Directors  of  the International  Association  for  Volunteer  Effort  (IAVE),  January 2001, The Netherlands).  O altă definiție mai simplă arată că voluntariantul este  activitatea  care  pornește  din  voința  proprie  a  unei persoane care a decis să își ofere în mod gratuit timpul și energia spre a ajuta alte persoane. Trebuie precizat că voluntarul are însă dreptul de a beneficia la decontarea cheltuielilor realizate în cadrul activității de voluntariat.  În ansamblu, voluntariatul implică activătăți multiple care se încadrează într-un veritabil mozaic, iar atunci capată o deosebită importanță recrutarea și formarea voluntarilor (Centrul National de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis). În acest sens, un document important este Declarația Universală cu privire la voluntariat, adoptată în  2001 la Amsterdam de Comitetul  Director  International  pentru  Efortul  Voluntar (IAVE – The International Association for Volutneer Effort) care  arată că  voluntariatul are  aspecte spirituale și morale întrucât anima aspiraţii nobile ale omenirii precum: ,,pacea, libertatea, oportunitatea, siguranţa și justiţia pentru toate persoanele” (Universal  Declaration  on  Volunteering,  ianuary  2007, Amsterdam (adopted by the Board of Directors of the International Association  for  Volunteer  Effort  (IAVE),  January  2001,  The Netherlands). Așadar, aspectele definitorii ale voluntariatului arată în mod clar că acesta nu poate exista fară o bază etică întrucât  în  societate  activitatea  ,,voluntarilor  este  vitală  ca importanță, iar rezultatul muncii lor este profund” (Volunteer Ethics and Professionalism Online Course, copyright ©20010-2013, Unite for Sight, Inc. All Rights Rezerved). Se pune, astfel, problema neprofesionalismului voluntariatului în momentul când nu se respectă etica profesională. Rolul formatorului de voluntari este de a preveni cazurile de neprofesionalism și de a defini conduita etică. (LD: ”conduită etică” nu înseamnă un comportament acceptat, adecvat sau agreat de toată lumea. Mai mult, ”conduită etică” este pleonasm – ca și cum ai spune ”economie economicoasă”).

Oamenii din vremea actuală trăiesc în vremea globalizării (LD: cam așa e: oamenii din vremea actuală trăiesc din vreme în vreme…), iar lumea  devine  din  ce  în mai  mică,  adică un fel de  sat planetar. Voluntariatul  individual sau de grup este, în acest context al globalizării, o activitate  prin care oamenii  susţin şi înţeleg valorile comunitare. Se stabilesc, astfel, bazele unei societăţi  în care membrii se ajută unii pe alţii şi îşi valorifică potenţialul comun conturând destinul comun al unei societăţi sănătoase  având  ca  esenţă  valorile  comunitare  cu  o  bază etică. (Universal Declaration on Volunteering, op. cit.) În acest sens, voluntariatul constituie în accepţia declaraţiei Naţiunilor Unite un element moral esenţial care uneşte în acţiune oamenii care au puterea de a schimba lumea: ,,reprezintă un element esențial al tuturor societăţilor… transformă în acțiune  Declaraţia Națiunilor Unite  conform căreia ‘Noi, oamenii’ avem puterea de a schimba lumea” (ibidem). Nu este o declaraţie discriminatorie întrucât fiecare om (femeie, bărbat, copil) indiferent de religia, vârsta pe care o are, venitul material realizat sau condiţia lui fizică are libertatea deplină de a se implica, fără a aştepta beneficii financiare, în acţiuni comunitare de voluntariat. Prin urmare, toate persoanele din lume care consideră că au o o conduită morală au dreptul de a face voluntariat şi nu există restricţii. (ibidem)

Voluntariatul este important pentru că înseamnă implicare comunitară în viaţa oamenilor care sunt singuri. Este o acţiune prin care promovează idealul solidarităţii de la nivel familial la nivel global. Oamenii implicați în koinonia voluntariatului cer ,,implicarea… comunităţii în identificarea și soluționarea..  problemelor, oferă o voce celor care nu pot să se reprezinte singuri” (ibidem) dar nu înlocuiește serviciile ,,care trebuie să fie oferite de alte sectoare sau de angajații plătiți” (ibidem). Așadar, voluntarii și organizațiile în care aceștia activează precum și comunitățile deservite au valori comune la nivelul culturii organizaționale dar există și riscuri, iar în acest cadru se definesc ,,responsabilităţi comune: a crea un mediu în care activitatea voluntară are sens… , a defini criterii referitoare la participarea voluntarilor, inclusiv cu privire la condițiile în care organizația și voluntarul pot să înceteze anagajamentul lor reciproc și de a dezvolta politici care sa ghideze activitatea voluntară, a oferi protecţie împotriva diferitelor riscuri… ; a oferi voluntarilor instruire adecvată, evaluare regulată,… a aprecia rezultatele acestora în mod formal și a asigura accesul tuturor la activităţile de voluntariat, prin eliminarea barierelor fizice, economice, sociale şi culturale” (ibidem). Se ţine cont de Declaraţia Universală a Drepturilor omului (1948) şi se acţionează având drept crez opinia că voluntariatul este o forţă creativă bazată pe criteriile etice comune ale omenirii. (ibidem)

Așa  cum  s-a  mai  arătat,  voluntariatul  este  un  aspect esențial ce contribuie la cristalizarea unei societăți civile cu valențe etice și în acest sens, se va evidenția rolul unor factori de influență din societatea civilă. Liderii din societate au datoria morală de a implementa centre de voluntariat ,,locale și naționale, puternice, vizibile și eficiente ca actori principali în coordoanrea activităților legate de voluntariat” (ibidem)   şi de a dezvolta politici instituționale care să ,,asigure… respectarea dreptului tuturor persoanelor de a deveni voluntari,… să implice voluntari în… activități și să ofere organizațiilor neguvernamentale resursele necesare promovării… unui management eficient al voluntarilor” (ibidem). Sectorul de afaceri are menirea  de a încuraja ,,implicarea angajaților ca voluntari și de a aloca resurse umane și financiare pentru a dezvolta infrastructura necesară pentru sprijinirea voluntariatului” (ibidem). Mass-media trebuie ,,să promoveze publicarea articolelor despre voluntari şi să ofere informații pentru sprijinirea voluntariatului” (ibidem). În sistemul educațional non-formal este necesară încurajarea persoanelor de toate vârstele să devină voluntari prin dezbateri reflexive despre ,,activității de voluntariat și de învățare din experiența de voluntariat” (ibidem). La rândul lor instituțiile religioase promovează ,,voluntariatul ca un răspuns adecvat la chemarea sprituală… de a-și sprijini aproapele” (ibidem). Organizațiile neguvernamentale au datoria ,,să creeze medii organizaționale prietenoase cu voluntarii și să aloce resursele financiare și umane necesare pentru implicarea eficientă a voluntarilor” (ibidem).  Pentru a ajuta un om căzut, trebuie să stai în genunchi spunea Maica Tereza, răsplătită cu Premiul Nobel pentru Pace din 1979 și meditând la esența voluntariatului rezultă că îngenuncherea simbolică înseamnă dezinteresul faţă de orice profit, iar întrebarea și mie ce-mi iese? nu are loc în demersul voluntar. (Diana Adela Ioniță, Learning  from Violence, Suntem suma experințelor noastre, 19 martie 2012)

Bibliografie

Centrul Național de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis.

,,LEGEA nr. 339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2006”, în  Monitorul Oficial nr. 651/27 iul. 2006.

Ioniță, Diana, Adela, ”Learning from Violence”, în Suntem suma experințelor noastre, 19 martie 2012.

Universal Declaration on Volunteering, adopted by the Board of Directors of the International Association for Volunteer Effort (IAVE), January 2001, The Netherlands.

Volunteer Ethics and Professionalism Online Course, copyright©20010-2013,  Unite  for  Sight,  Inc.  All  Rights Rezerved.

(LD: Închei aici activitatea mea de voluntariat individual în folosul comunității cercetare din România, respectiv recenzarea acestei cărți pe tema gândirii etice contemporane. A continua reproducerea comentată a textului cărții ar putea fi considerată de către autori drept un abuz, în sensul că librăriile nu vor mai putea vinde niciun exemplar de carte deoarece textul s-ar afla pe net. Așadar, consider că cele 32 de pagini comentate pot arunca o lumină destul de clară și asupra restului cărții. Precizez că toate comentariile sunt doar opiniile mele în legătură cu ideile prezentate în aceste pagini și cu forma în care au fost ele redate. Autorii pot folosi cum doresc aceste comentarii: să le ia în considerare și să refacă pasajele din carte care au fost comentate negativ sau pozitiv (cu citarea acestul articol de pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ), să intre în dialog cu mine pe blogurile unde voi posta acest material (inclusiv pe wordpress sau pe FB), și evident au libertatea deplină de a ignora toate aceste comentarii, sugestii, observații critice etc.   Închei cu detașarea mea totală față de conținutul citatului din Einstein, folosit ca motto de către autori, conform căruia ,,Relativitatea se aplică în fizică, nu în etică”. Convingerea mea este că în privința comportamentului uman relativitatea este la ea acasă. Sau cel puțin discursul etic postmodern este unul relativist prin excelență. Evident, autorii se pot revendica nu numai de la Einstein, ci și de la marii moraliști ai antichității Sofocle, Socrate, Aristotel etc.) Mai important mi se pare să căutăm plusul de cunoaștere pe care îl oferă autorii unei cărți și mai puțin inventarul de idei și fapte ale altor autori.)

 

 

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași

1 iulie 2013

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

Reclame

Nicolae Manolescu – antirelativistul relativizant, susține ideea excluderii din specia umană a celor care au opinii, crezuri și comportamente contrarii presupusului universalism axiologic dominant


 

În seara zilei de 3 mai 2013, domnul Nicolae Manolescu publică pe blogul adevărul.ro un articol de opinie intitulat ”Preauman, subuman” (vezi http://adevarul.ro/cultura/carti/preauman-subuman-1_51824e2f053c7dd83f684ddd/index.html?science=51849a9287f86#_=_), (vezi varianta pdf la: http://adevarul.ro/cultura/carti/preauman-subuman-1_51824e2f053c7dd83f684ddd/index.pdf). Pentru a facilita o lectură comparată a articolului domniei sale cu opiniile subsemnatului redau, mai jos, și textul integral al op-ului manolescian de ultimă oră. Construcția articolului este una ingenioasă, invocându-se ideile formulate de gânditorul Isaiah Berlin, și publicate și în traducere românească, în 2012, idei puse imediat în antiteză cu ideile care au generat recentul atac terorist de la Boston. (Originalul cărții lui I.B. a apărut postmortem, în anul 2000, la trei ani după moartea gânditorului britanic: The Power of Ideas, Chatto & Windus, 2000. Pimlico. ISBN 0-7126-6554-4.) Urmând filiera Berlin vs. Boston, autorul devine deopotrivă un critic al ideologiei pluraliste promovate de I. Berlin, dar și un executor (la propriu!) al autorilor atentatului, precum și al oricăror altor abateri de la corectitudinea politică actuală, toate aceste în numele unor valori umane presupuse a fi perene și universale. Iată textul domnului Manolescu, secondat imediat de o opinie a mea formulată, a doua zi după apariția textului publicat de N.M., chiar la rubrica de Comentarii a blogului adevărul.ro:

Articolul domnului Nicolae Manolescu din 3 mai 2012: ”Nu las din mână culegerea de articole „Puterea ideilor“ a lui Isaiah Berlin, apărută la Humanitas, în 2012, în traducerea Danei Ligia Ilin, decât ca să urmăresc pe CNN ce s-a întâmplat la Boston ca urmare a atentatului recent. În prima clipă, nu fac legătura între carte şi realitate. Abia mai apoi îmi dau seama că eseul autobiografic, care deschide culegerea, al filosofului englez (născut la Riga în 1909 şi emigrat din Rusia Sovietică în 1921) vorbeşte despre monismul enciclopediştilor francezi din secolul al XVIII-lea ca despre una din rădăcinile acelei forme de fanatism ideologic sau religios care stă la baza actelor de terorism precum acela de la Boston. Simplificând puţin, să spunem că moniştii consideră că valorile ştiinţifice, morale, culturale sau religioase sunt răspunsuri unice la provocările realităţii. Isaiah Berlin este, el, adeptul pluralismului lui Herder şi al romanticilor. „Duşmanul pluralismului, scrie filosoful liberal, este (tocmai) monismul, vechea credinţă că există o singură armonie a adevărurilor în care, dacă este autentică, trebuie să se încadreze totul în cele din urmă.“ Biblia cruciaţilor de ieri sau Coranul teroriştilor de azi este această gândire unică şi nenegociabilă, aceea produsă în sânul unei anumite comunităţi religioase, politice sau morale. Nu poţi să nu vezi că atentatul de la finişul maratonului bostonian, operă a doi tineri musulmani, unul de 19, altul de 26 de ani, ceceni de origine, dar mutaţi  în SUA, are o explicaţie perfect întemeiată în educaţia monistă pe care, cu siguranţă, au primit-o şi care nu acceptă decât un unic răspuns valabil la fiecare din întrebările pe care e firesc ca omul să şi le pună. Şcolile coranice de astăzi, ca şi acelea mănăstireşti din Evul Mediu au avut şi au ca menire spălarea creierelor. Cruciadele şi Jihadul nu şi-au propus scopuri diferite. Şi nici mijloace. Fiind prin excelenţă dialog, gândirea implică varietate, opoziţie, contradicţie. Cele sfinte fiind indiscutabile, credinţa preferă gândirii libere rugăciunea, care e un monolog pios. E o iluzie că fanaticul religios stă de vorbă cu Dumnezeul lui, că meditează la răspunsul acestuia. În fond, el repetă comandamentele Celui de Sus ca încredinţare absolută că-i vor salva sufletul. Valori diferite Ca orice liberal, ca Popper sau Aron, Berlin are grijă să distingă pluralismul de relativism. Iată ce spune el: „Am ajuns la concluzia că există mai multe idealuri, aşa cum există mai multe culturi şi temperamente. Nu sunt relativist. Nu zic: «îmi place cafeaua cu lapte, iar ţie îţi place fără; eu prefer bunătatea, tu preferi lagărele de concentrare» – fiecare dintre noi are deci propriile valori care nu pot fi depăşite sau integrate. Cred că asta e fals. Dar cred că există mai multe valori pe care omul le poate căuta, şi le caută, iar aceste valori sunt diferite“. Şi fac totodată parte din esenţa umanităţii, după părerea lui Berlin. Ele definesc, altfel spus, condiţia umană. Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Mai mult: „Toate fiinţele omeneşti tebuie să aibă unele valori comune, altfel încetează să mai fie umane“. Această necesară comunitate a valorilor ne cruţă de pariul pe relativitatea care ne-ar conduce inevitabil la arbitrar. Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Berlin are, aşadar, o problemă: existenţa unor valori comune presupune, pe de o parte, că nu ajunge ca acestea să fie pur şi simplu diferite, cum pretind deopotrivă relativiştii şi pluraliştii, iar, pe de altă parte, că nu ne putem lipsi fără riscuri majore de criteriul de universalitate al moniştilor de ieri sau de azi. Jihadul, bazat pe uciderea celor străini de dreapta credinţă, a lui Allah, se înţelege, pleacă tocmai de la respingerea universalităţii valorilor iudeo-creştine. Dacă am considera că islamiştii fanatici au dreptul de a ucide, acesta fiind nimic mai mult decât o valoare diferită de a noastră, ar trebui să tolerăm terorismul şi să-i socotim nevinovaţi pe fraţii Ţarnaev de la Boston. Berlin afirmă însă el însuşi nu doar că valorile sunt multiple, dar şi că fac parte din esenţa umanităţii. Sunt valori pe care nu le admitem, ne războim cu ele, dar pe care, precizează el, „continui să le recunosc ca obiect al căutării omeneşti“. Fanatism şi boală Exemplu frapant: „Consider că valorile naziştilor sunt detestabile, dar pot să înţeleg cum cineva poate să creadă că ele sunt singura salvare“. Dar valorile cu pricina nu sunt doar detestabile, ci şi criminale. Ca şi cele ale lui Ben Laden. Nu e destul să le refuzăm, fie şi pe calea armelor, cum sugerează Berlin, nu numai pe aceea a ideilor: trebuie să le scoatem din rândul valorilor care constituie fiinţa umană. Prin prisma valorilor în numele cărora au rănit şi ucis semeni ai noştri nevinovaţi, cei doi fraţi de la Boston nu pot fi consideraţi fiinţe umane. Nici Ben Laden, nici francezul Merah, care a împuşcat cu sânge rece şapte persoane, între care o fetiţă de 12 ani, apucând-o de codiţe, în timp ce-i punea pistolul la tâmplă. Împotriva tezei lui Berlin, ei sunt „literalmente cazuri patologice“. A invoca drepturile omului, în cazul lor, nu este altceva decât una din costisitoarele slăbiciuni ale democraţiilor contemporane. A fi preauman conduce,  iată, la a da câştig de cauză subumanului. Sau, în definitiv, la a accepta că din esenţa omului face parte crima. Sunt pentru pluralism, dar nu pot renunţa la ideea că există şi valori universale şi că aceia care nu le respectă nu pot pretinde să fie consideraţi fiinţe umane şi să beneficieze de drepturile cuvenite acestora. Copilul de 5 ani ucis la Boston sau fetiţa de 12 ucisă de Merah n-aveau, ei, dreptul la viaţă? O viaţă pe care le-au luat-o nişte fanatici bolnavi incurabil”.

Așadar, acesta este textul manolescian publicat pe 3 mai. La acest text, am avut următoarea reacție la rubrica de Comentarii a blogului adevărul.ro, unde am promis și o revenire mai în detaliu pe acest blog (găzduit de wordpres.com) în dimineața zilei de 4 mai 2013:

Domnul Manolescu alege să înlocuiască un/ niște monism/e cu altul/ altele, decretând că criminalii de la Boston nu sunt ființe umane. Dar ce sunt ei? Draci? Extratereștri? Animale? Acest mod de gândire este, cred, unul periculos și neargumentat. Este oare firesc să scoatem din cadrul speciei umane pe aceia dintre noi care nu ne plac sau ne deranjează acut? Este firesc să-i condamnăm la moarte doar pentru că sunt inumani/ subumani? Condamnarea oricărui criminal se face pentru crima comisă și nu pentru disprețul pe care îl pot stârni semenilor pentru metodele/ mijloacele alese întru apărarea unor idei sau atingerea unor scopuri, indiferent care ar fi acestea. Conform raționamentului domnului Manolescu promotorii altor idei decât cele plăcute nouă (eventual decretate de către o entitate oarecare drept ”valori universale”) merită scoși (inclusiv fizic) din specia umană, striviți la primele semne de abatere de la universalitatea presupusă a unor valori nedefinite sau oricum neclare pentru mulți semeni. În numele unui presupus universalism axiologic vom continua să dăm verdicte aberante (excluderea din specie, din regn…) unor indivizi ale căror mecanisme logice și ideologice ne sunt nu doar neclare, ci chiar necunoscute. Domnul Manolescu respinge relativismul cu un joc de-a exemplele care nu permit niciun fel de respingere. Personal sunt relativist și pe baza acestei ipoteze (aceea că toate sunt relative) am construit Metodologia Scop Mijloc, contribuție modestă care mi-a interzis susținerea tezei de doctorat în 1984 și mi-a adus propunerea excluderii din universitate și din învățământ în 1987 (este prima oară când amintesc aceste lucruri, fiindcă nu am vrut să mă alătur batalioanelor de disidenți fabricați ad hoc înainte și după 1989, și fiindcă nu am făcut nicio disidență: mi-am exprimat doar un punct de vedere). Așadar, relativismul meu se opune antirelativismului domnului Manolescu, și nu cred că relativiștii sunt cei care acceptă (eventual, promovează!) exterminarea în masă sau crime împotriva umanității așa cum, subtil, sugerează dl Manolescu. Pericolul acestei logici șchioape constă tocmai în facilitarea a ceea ce domnia sa presupune că stopează: eliminarea relativismului din gândirea umană și a relativiștilor din cadrul speciei umane… Voi detalia (contra)argumentele mele pe blogul meu de pe wordpress. Închei aici cu precizarea că dl Manolescu promovează, și în acest artricol, confuzia/ indistincția dintre ”din” și ”dintre”. Este dl Manolescu adeptul unui relativism lingvistic sau oferă tinerilor care îl citesc un exemplu de inconsecvență care, preluat de liceeni, ar putea obține o notă mică la examenul de limba română de la Bacalaureat?

Revin, acum, cu o discuție de fond a ideilor promovate, apărate și avansate de dl N. Manolescu în articolul său publicat de blogul adevărul.ro.  În primul rând, N. Manolescu nu avansează vreo definiție sau descriere a conceptului de valoare, (ne)alegând fie una dintre multele sute de definiții ale valorii vehiculate pe mapamond, fie oferind una personală propusă spre validare cititorilor și criticilor contemporani lor, sau de peste veac(uri). În ultimă instanță, toată discuția inițiată de I. Berlin, continuată de N. Manolescu și reluată acum de mine are în miezul acesteia idea de valoare și unele concretizări ale acesteia: libertate, democrație, drepturi ale omului, relativitate, arbitrar, liber arbitru, relativism, ideologie, universalitate axiologică etc.  Meritoriu pentru I. Berlin (și foarte util pentru urmași) este preocuparea acestuia pentru sensurile conceptelor, pentru clarificarea conținutului acestora și nu pentru ațâțarea ideilor și genitorilor acestora unele/ unii împotriva altora, complicând inutil lucrurile. Iată cum descrie un biograf al luiI.Berlin această preocupare a britanicului de a lămuri cât mai bine cum stau lucrurile:

” Berlin is popularly known for his essay „Two Concepts of Liberty„, delivered in 1958 as his inaugural lecture as Chichele Professor of Social and Political Theory at Oxford. The essay, with its analytical approach to the definition of political concepts, re-introduced the methods of analytic philosophy to the study of political philosophy. Spurred by his background in the philosophy of language, Berlin argued for a nuanced and subtle understanding of our political terminology, where what was superficially understood as a single concept could mask a plurality of different uses and therefore meanings. Berlin argued that these multiple and differing concepts, otherwise masked by rhetorical conflations, showed the plurality and incompatibility of human values, and the need for us to distinguish and trade off analytically between, rather than conflate, them, if we are to avoid disguising underlying value-conflicts. The two concepts are ‘negative freedom’, or freedom from interference, which Berlin derived from the British tradition, and ‘positive freedom’, or freedom as self-mastery, which asks not what we are free from, but what we are free to do. Berlin points out that these two different conceptions of liberty can clash with each other.”  (Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin).

La fel procedeazăI.Berlin și în privința definirii conceptului de valoare, pe care îl asemuiește cu cel de importanță (relativă, desigur). Redau și acest pasaj referitor la grija gânditorului britanic pentru analiza conceptuală, preocupare pe care o am și eu de mai multe decenii (cu precizarea că nu am citit opera lui Berlin, scurtele descrieri de pe Wikipedia sugerându-mi o surprinzătoare apropiere intelectuală față de modul meu de gândire):

” Value pluralism

Main article: value pluralism

”For Berlin, values are creations of mankind, rather than products of nature waiting to be discovered. He argued, on the basis of the epistemic and empathetic access we have to other cultures across history, that the nature of mankind is such that certain values – the importance of individual liberty, for instance – will hold true across cultures, and this is what he meant by objective pluralism. Berlin’s argument was partly grounded in Wittgenstein‘s later theory of language, which argued that inter-translatability was supervenient on a similarity in forms of life, with the inverse implication that our epistemic access to other cultures entails an ontologically contiguous value-structure. With his account of value pluralism, he proposed the view that moral values may be equally, or rather incommensurably, valid and yet incompatible, and may therefore come into conflict with one another in a way that admits of no resolution without reference to particular contexts of decision. When values clash, it may not be that one is more important than the other. Keeping a promise may conflict with the pursuit of truth; liberty may clash with social justice. Moral conflicts are „an intrinsic, irremovable element in human life”. „These collisions of values are of the essence of what they are and what we are.”[14] For Berlin, this clashing of incommensurate values within, no less than between individuals constitutes the tragedy of human life. Alan Brown suggests, however, that Berlin ignores the fact that values are commensurable in the extent to which they contribute to the human good.[15] (Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin) .

În pofida faptului că N. Manolescu a avut acces la opera scrisă a luiI.Berlin (fie și sub forma unei traduceri) și nu la descrieri gen Wikipedia, modul în care domnia-sa selectează exemplele oferite de I. Berlin pentru a sugera distanțarea acestuia față de relativism  este unul care sugerează clasica teorie a lui Lenin despre ”jocul de-a exemplele”. Dar și mai grav este faptul că pe baza unor simple exemple extrase din contexte nespecificate, N. Manolescu generalizează și și-l ia, nepermis, pe gânditorul britanic drept argument și pavăză la unele concluzii pripite ale domniei sale și care nu consună cu ideile berliniene. Astfel, pentru N.M. relativitatea duce la arbitrariu, iar lipsa unor valori cadru/ ghid duce la anomie și conflict interuman: ” Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Berlin are, aşadar, o problemă: existenţa unor valori comune presupune, pe de o parte, că nu ajunge ca acestea să fie pur şi simplu diferite, cum pretind deopotrivă relativiştii şi pluraliştii, iar, pe de altă parte, că nu ne putem lipsi fără riscuri majore de criteriul de universalitate al moniştilor de ieri sau de azi. Jihadul, bazat pe uciderea celor străini de dreapta credinţă, a lui Allah, se înţelege, pleacă tocmai de la respingerea universalităţii valorilor iudeo-creştine. Dacă am considera că islamiştii fanatici au dreptul de a ucide, acesta fiind nimic mai mult decât o valoare diferită de a noastră, ar trebui să tolerăm terorismul şi să-i socotim nevinovaţi pe fraţii Ţarnaev de la Boston”.  Pentru mine – autorul rândurilor de față – libertatea  chiar înseamnă că putem alege orice valoare. Dar ce semnificație accord eu conceptului de valoare? Una foarte apropiată de cea conferită de I. Berlin și anume: valoros este un fapt important pentru subiectul evaluator. Dar importanța de unde provine? Din INTERES, cred eu Mai exact, din scopurile față de care un subiect uman manifestă interes (în sensul că ar fi interesat ca acele scopuri/ idealuri/ dorințe să fie atinse cât mai repede și, eventual, cu mijloace cât mai puține). Din acest context am extras o definiție proprie (și lucrativă) a conceptului de valoare: valoarea este conjuncția dintre intensitatea intereselor urmărite și posibilitatea de alocare a mijloacelor necesare satisfacerii acelor interese. Astfel, chiar dacă interesul de a deveni bogat este foarte intens, valoarea bogăției viitoare a unui sărac actual este cvasinulă dacă mijloacele de ieșire din sărăcie sunt cvasinule. (Notez, în treacăt, că posibilitatea ieșirii din sărăcie sau, în general, a ieșirii dintr-o stare de fapt nedorită, neplăcută și/ sau nesuportabilă rezidă în mijloace non-materiale, de regulă idei, creativitate, inovații etc. De aici am conchis că sărăcia și prostia sunt surorile gemene ale unei stări de fapt inexplicabile sau greu de explicat de către săraci/ proști. De asemenea, este foarte important de reținut că un om cu venituri medii poate fi fericit și mulțumit dacă nu își propune să devină mai bogat, mai ales în lipsa oricăror mijloace de a parveni în planul avuției, iar un bogat poate deveni foarte nefericit neavând mijloacele necesare de a deveni și mai bogat. Pentru fiecare dintre cei doi unul și același mijloc de parvenire în planul bogăției materiale va avea importanțe/ valori foarte diferite). Conchid aici că în orice discuție axiologică definirea cu claritate a conceptului central – valoare – este o problemă ce ține de abc – ul oricărei cercetări sau expuneri de opinii pe o temă dată. Probabil (sau, alternativ, puțin probabil…) că dl Manolescu va reveni cu o precizare pe tema definirii valorii, fie și, eventual, într-un eseu viitor.

Revin acum la conținutul articolului domnului Nicolae Manolescu și îmi mărturisesc surprinderea față de legăturile de cauzalitate făcute de domnia sa între actul terorist de la Boston și … monismul enciclopediștilor francezi din secolul 18. Înțeleg, în continuare, că dl N.M. nu mai suportă niciun fel de monism, dată fiind legătura (logică?) dintre moniști și teroriști. Alternativa la monism este pluralismul, I. Berlin, fiind un pluralist declarat. Mai mult, britanicul pune monismul și pluralismul într-o antiteză directă, decretând (ah, modernismul cu logica sa de tip ori – ori!) că ”Dușmanul pluralismului este tocmai monismul”. Preluând ideea berliniană, dl. N.M. se autodeclară antimonist (recte antiterorist) incluzând în lista monismelor păguboase creștinismul militant/ cruciat și islamismul jihadist. Aparent, dl N.M. susține că doar creștinismul intolerant/ cruciat este monist, fiind demn de dispreț, în timp ce creștinismul contemporan (ortodox, catolic, greco-catolic, protestant, neoprotestant etc.) este un model viu de dialog intraconfesional. OK, dar de ce ecumenismul s-ar opri la marginile unei confesiuni și nu vizează promovarea toleranței între toate confesiunile religioase, generând o frăție ideo-creștino-musulmano-budisto-etc, cu un Dumnezeu unic și atotiubitor. O fi concurența acerbă dintre religii o formă a concurenței economice? Iată o temă ce merită atenție. În context, nu pot să nu atrag atenția asupra demersului unificator încercat de Basarab Nicolescu atât în plan religios cât și în planul cunoașterii, în general. Nu am motive să ascund faptul că susțin acest demers pluralist și convergist deopotrivă, Metodologia Scop Mijloc (vezi mai multe despre MSM pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com) fiind un exemplu de convergism/ integr(ation)ism/ holism epistemologic benefic nu doar comunității de cercetători și iubitori de cunoaștere, ci și păcii mondiale. Modernul I. Berlin distinge între pluralism și relativism, opunându-le și negând relativismul. Postmodernul relativist – care sunt eu – se revoltă la o asemenea contrarietate artificială, propunând și promovând în continuare atât postmodernismul ca mod de gândire, cât și relativismul ca esență a acestuia și logica terțului inclus ca model nou de logică (bazat pe concomitența de tip și-și. Consider că pluralismul fără relativism este la fel de nociv ca si monismul, deoarece – astfel văzut – pluralismul nu este decât o colecție de monisme aflate în conflict și confruntare perpetue. Concluzia dlui N.M. este că ”toți liberalii disting pluralismul de relativism”, referindu-se, desigur, la liberalii moderni, nu la cei postmoderni printre care mă consider și eu (înțelegând prin liberalism libertate de gândire și acțiune a oricărui individ până la limita în care acest mod de gândire și acțiune afectează libertatea altor indivizi).  În esență, eseul manolescian vizează nu atât relativismul (pe care îl consideră nociv), ci liberalismul postmodern, concretizat în sintagma ”drepturile omului”. Aplicarea acestei concepții liberale postmoderne (drepturile omului) la explicarea terorismului contemporan (cel din Bosto în cazul de față) îl conduce pe reputatul critic literar la concluzia, stupefiantă, că drepturile omului nu pot fi aplicate tuturor (inclusiv criminalilor teroriști) deoarece asta ar însemna un exces de generozitate umană, cei care ar practica acest mod de gândire liberal (drepturile omului) dând dovadă de slăbiciune tratând teroriștii drept oameni (cu drepturile aferente). Pe acești adepți ai aplicării teoriei drepturilor omului dl N.M. îi numește ”preaumani”, spre deosebire de teroriștii care se (auto)exclud de la orice tratament uman, fiind clasificați în categoria ”subumani”. Deduc de aici că oamenii se împart în trei categorii: preaumani, umani și subumani. Evident, dl Manolescu joacă la echipa ”umanilor”, adică de partea acelor cetățeni ai Planetei care trebuie să lase deoparte menajamentele gen ”drepturile omului” și să stârpească fără cruțare orice deviație de la calea dreaptă a ”umanilor”. Asta amintește perfect de sloganul stalinist care circula pe vremea ceușismului: ”ăștia trebuie omorâți de mici!”, dar și de sloganul ideologic geamăn (cel național socialist) care condamna ”preaumanii” care îi adăposteau pe evrei, comuniști, antifasciști etc. și sugera exterminarea în masă a celor care nu acceptau sau nu se încadrau corectitudinii politice naziste. Ce să înțeleagă cititorul onest și de bună credință. doritor de pace și bunăvoire? Ar putea înțelege că ”subumani” ca frații Țarnaev trebuiau lichidați înainte ca ei să poată acționa. Sau ar putea înțelege că autoritățile americane sunt în culpă nefiind în stare să prevină și să împiedice atacul terorist. În ambele cazuri, orice prezumție de nevinovăție dispare, arbitrariul și legea bunului plac înlocuind ”preaumana” legislație bazată pe drepturile omului. În numele unui presupus umanism, N.M. sugerează apelul la forță și la duritate maximă în raport cu orice alt model cultural în afara celui decretat ca fiind corect politic.  Mai pe scurt spus, doar cei corecți politic ar putea beneficia de prezumția de vinovăție și de drepturile omului. Și ca lucrurile să cadă pe deplin în grotescul nedemocratic al unor vremuri pe care le credeam apuse, dl N.M. îi încadrează pe cei doi frați musulmani teroriști și ”subumani” în larga categorie a ”fanaticilor bolnavi incurabili”.  A uitat dl Manolescu vremurile tinereții sale când spitalele de psihiatrie din România aveau internați oameni care ”fluierau în biserica” ideologiei totalitare și se ”bucurau” de tratamente ”adecvate” unor ”fanatici bolnavi incurabili”?

După ce s-a tot perorat, în ultimele două decenii, că ideologia nu mai joacă niciun rol în noile treburi politice românești, iată avem acum, un ideolog al urii și al distrugerii ”subumanilor” înainte ca aceștia să fie clasificați ca dușmani ai umanității de vreun tribunal oarecare…  Va rămâne oare la latitudinea psihiatrilor verdictul referitor la faptul dacă gândim corect politic sau nu?  La această întrebare încearcă să răspundă și A. J. MacDonald, jr. pe blogul său de pe wordpress. Cei interesați pot lectura cu folos câteva ipoteze care au în centrul lor ideea de sănătate mintală a celor care gândesc altfel sau au idei noi:
http://ajmacdonaldjr.wordpress.com/2013/05/04/those-against-the-regime-must-be-mentally-ill-and-disarmed/?blogsub=confirming#subscribe-blog  Cei care sunt de alta părere sunt nebuni, nu-i așa?

Iată și un alt articol care a fost scris pornind tot de la discuția dacă cazul Boston este unul fanatic religios sau nu: http://openparachute.wordpress.com/2013/05/06/interfaith-delusions/

PS. Crinaa comentat acum 10 ore

Relativistii au un singur absolut: ca totul inafara de aceasta afirmatie e relativ

Iată și răspunsul meu, pe blogul adevarul.ro, la acest mic ”ghiont” ideologic:

5 mai 2013 Liviu Drugus: ”Daca tot ne jucam cu cuvintele as adauga ca ”relativistii au un singur (adevar) absolut: absolut totul este relativ”. Inclusiv afirmatia ta, inclusiv afirmatia mea… Conceptele de relatie, relativ (la), relativitate, relativism – unele dintre ele neavand nicio legatura cu absolutul (cel mult cu vodka Absolut).  Exemplul de relativism (relativitate?) oferit de N. Manolescu prin preluare selectivă dintr-un text al lui Isaiah Berlin este, cred, contestabil, fiind mai mult o ironie la adresa a ceea ce (nu) poate fi acceptat ca adevar peren. Relativismul, asa cum il vad eu, nu este altceva decat sublinierea adevarului elementar ca realitatea este alcatuita din elemente interconectate. Tocmai imposibilitatea eliminarii interconectivitatii a generat teoria relativitatii (Einstein), teoria complexitatii si teoria transdisciplinaritatii (Basarab Nicolescu). Marx a fost un relativist (teoria relatiilor de productie), absolutizat aiuristic de epigonii care i-au folosit doar numele și renumele pentru a convinge ”masele largi populare” ca schimbarea politica este ”absolut” necesara… In rest, toata discutia starnita de Nicolae Manolescu despre inutilitatea acceptarii relativismului – discurs utilizat in taxarea teroristilor de la Boston drept fiinte subumane – este de o inutilitate frapanta si chiar riscanta. Este oare necesar sa invoci marii ganditori ai lumii pentru a demonstra un fapt juridic elementar, acela ca criminalii trebuie pedepsiti (eventual exemplar)? Pastrand proportiile, N.M. foloseste un tun cu laser de mare putere pentru a distruge o musca sacaitoare. Sau, referindu-ma la meandrele recente ale concretului politic contemporan, demersul manolescian impotriva a doua fiinte umane vinovate de faptul de a nu respecta dreptul la viata a altor fiinte umane nevinovate seamana cu atacul miltar rus ultradisproportionat impotriva Georgiei care gandea altfel decat centrul de putere de la Moscova.  Nu pot incheia aceste mici consideratii fara a observa ca un critic literar (N.M.) si un critic de vocatie (L.D.) sunt singurele personaje reale (cu identitate cunoscuta, adica) intr-un dialog cu anonimi care isi afirma, cu curaj, opiniile… Desigur, sper ca dl N.M. sa (mai) intervina cu raspunsuri sau aprecieri la aceste dialoguri starnite (involuntar) de domnia sa”.

Liviu Drugus

Miroslava, 6 mai 2013

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus