liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Regele Mihai

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 342. Vineri 8 decembrie 2017. Intermezzo II – 2. Istoria ca poveste cu geometrie variabilă și cu final(itate) incert(ă) (1)


Cu câțiva ani în urmă (vreo cinci-șase), am avut privilegiul să-l întâlnesc la Bacău, în cadrul Universității ”George Bacovia” din Bacău, unde fusese invitat să țină o prelegere, pe academicianul Alexandru Zub de la Iași. A fost mai mult decât o întâlnire, fiind pentru mine o nesperată șansă de a dialoga direct (și doar în doi) cu o somitate în domeniul Istoriei. Dl profesor a avut gentilețea de a-mi oferi, în finalul discuției, un pachet cu câteva dintre cărțile domniei sale, gest pentru care îi mulțumesc și acum. Dar discuția nu a fost deloc una confortabilă sau convențională. Era perioada în care scriam intens pe FB despre rolul nefast al disciplinei școlare numită ”Istorie” în educarea tinerilor. Supralicitând puțin, imaginați-vă cum ar arăta un manual de Istorie a ultimilor 30 de ani scris de pe pozițiile forțelor politice care au guvernat țara. Pentru că moartea regelui Mihai este un eveniment recent, amintesc aici că prntru Traian Băsescu regele Mihai a fost un trădător de țară care a pactizat cu ruso-americanii, în timp ce pentru Emil Constantinescu regele Mihai era un erou național căruia i-a promis că-l va readuce la tron imediat ce va câștiga mandatul de președinte al Românei. Le încadrez pe amândouă la capitolul gargară electorală, dar aceste aprecieri au rămas, probabil și în mințile unor tineri. Cât despre manuale este bine de știut că orie prim pas al unei noi guvernări este rescriere Istoriei. Cei care au citit atent ”Jurnalul unui elev prostuț” au reținut probabil faptul că imediat după venirea lui Ceaușescu la putere Istoria a fost scoasă de la examenul de bacalaureat și reintrodusă abia după ce a fost rescrisă. I-am mărturisit – franc și frust – această convingere a mea (că Istoria trebuie să fie radical reconsiderată ca materie de studiu) marelui istoric de la care așteptam câteva lămuriri/ explicații.

Argumentele mele în favoarea scoaterii Istoriei din curriculum (mă refeream la forma și cantitatea în care se predă aproape dintotdeauna și actualmente, la noi, această discutabilă disciplină) erau, în linii mari, următoarele (desigur, în discuția cu acad. Al. Zub, aceste argumente au fost mult sintetizate):

  1. am acuzat ”neseriozitatea” unei discipline școlare/ academice care pretinde să se considere și să fie considerată, ostentativ și obstinat, ”știință”. Cunoașterea științifică presupune experiment, repetabilitate, rigoare, exactitate, reguli imuabile, adevăruri imbatabile și argumente irefutabile (evident, toate astea sunt valabile pentru un anumit nivel al cunoașterii, nivel ce va fi depășit și/ sau parțial anulat de noile informații oferite de cercetare, în primul rând în așa numitele științe ”exacte”). Niciunul dintre aceste elemente definitorii nu sunt respectate de presupusa ”știință” a Istoriei. Trebuie să ai un mare ”curaj” să afirmi în fața unui auditoriu că îi oferi acestuia adevăruri verificate și verificabile, imposibil de contestat. Mai mult, este realmente greu să pretinzi că ai afirmat adevărul INTEGRAL în legătură cu un eveniment din trecut. În primul rînd, incompletitudinea permanentă a ”adevărului istoric” provine din complexitatea cvasiinfinită a generării, desfășurării și a consecințelor potențiale și reale ale unui eveniment oarecare. Cercurile concentrice (vezi metafora pietrei aruncate într-o apă/ baltă) care definesc și explică un eveniment frizează infinitul: idei dominante aflate în competiție cu idei subversive, condiții meteo imprevizibile sau greu previzibile, calitatea umană a personajelor istorice, starea de sănătate (mentală) a actorilor principali, dar și a celor din preajma lor, poziții geoclimatice și geostrategice, vecinătăți imediate și îndepărtate, puteri economice/ financiare ale forțelor aflate în competiție pentru declanșarea/ împiedicarea producerii unei eveniment, nivelurile (nu nivelele!) de inteligență, imaginație, intuiție, inspirație ale decidenților etc. etc. Necunoscând sau neluând în analiză TOTALITATEA acestor cercuri concentrice de factori cauzali și conjuncturali ești împiedicat, pur și simplu, să pretinzi că ai formulat un adevăr integral, clar și exprimat pe înțelesul tuturor celor care chiar vor să cunoască trecutul, mai mult sau mai puțin îndepărtat. Se spune că timpul (trecerea timpului, adică trecutul) clarifică evenimentele și face posibilă spunerea adevărului. Fals! Este cunoscută butada în care – întrebat fiind despre importanța și semnificațiile Revoluției franceze pentru omenire – Mao Tse Dun a declarata că ”este un eveniment prea recent pentru a-l putea înțelege pe deplin”. Mai relativistă, dar mai sinceră este zicerea italiană conform căreia: ”si non e verro, e ben trovato”, adică ”Chiar dacă nu este adevărat, este util/ de ajutor”. Aparatul conceptual al acestei discipline (Istoria) este, mereu, masiv dictat ideologic și politic, dincolo de adevăruri și credințe. Glumița că, după 1990, asistăm la ”sfîrșitul/ moartea istoriei” (americanul Fukuyama), completată apoi cu altă trăsnaie ”glumeață”: ”moartea ideologiilor” (americanul Daniell Bell), s-a dovedit utilă (”ben trovato”) pentru o scurtă perioadă istorică (dar agreată zgomotos ca fiind ”perfect” adevărată de către mulți istorici). Aceste ”snoave științifice” ar merita un Premiu Ignobil pentru Istorie,  consfințindu-se prin aceasta că nu tot ce este scris sub denumirea de Istorie (în cazul de mai sus era vorba despre Istoria ideologiilor) chiar merită validat ca fiind contribuție ”științifică” la  corpus ul de ”adevăruri istorice” care alcătuiesc, adesea, întrgul eșafodaj al acestei discipline. Pe scurt, ideologizarea Istoriei este inevitabilă în condițiile în care există INTERESE concurente și adesea contradictorii sau chiar conflictuale între tabere mari de oameni, manipulate cel mai bine cu ”adevăruri istorice” presupuse a fi perene. Neseriozitatea pretenției de ”științificitate” a disciplinei de studiu (adesea propagandistic dezvoltată și susținută) este ușor de probat prin modul cum au fost definite/ caracterizate/ denumite acte istorice majore din istoria unui popor după cum bate vântul… istoriei foarte recente. Cel mai bun exemplu, în opinia mea, era definirea – în decursul ultimilor 50 de ani – a actului de la 23 august 1944, definire mereu schimbată și contrazisă de către istorici și politicieni deopotrivă. În fapt, aici avem de-a face doar cu hermeneutică istorică, nu cu Istorie. Istoria, ca disciplină școlară ar trebui doar să consemneze faptul în sine și să ofere cititorilor o sumă de interpretări posibile sau deja efectuate, plus accesul neîngrădit la documente. Aș spune chiar: Arhivistică și Arheologie, da!, Istorie – ba! Se spune că istoria este scrisă de învingători (în războaie sau în alegeri), dar tocmai acest lucru nu se spune în manuale, lecțiile din cărțile de Istorie mustind de sublinierea ”veridicității absolute” a celor relatate/ descrise. Se probează astfel eternul adevăr că Istoria ne învață că nimeni nu învață niciodată nimic din istorie, ci doar manipulează cu interpretări ad hoc, interesate și bine fardate. Voi încheia acest prim argument al meu împotriva modului cum este predată Istoria și a conținutului informațional al lecțiilor de la disciplina Istorie cu o altă butadă de pe vremea comunismului sovietic ”biruitor” (”biruitor”, adică unul care a impus noi biruri unor noi colectivități umane nevinovate, sau vinovate doar pentru faptul de a fi în zona de interes a neoimperialismului bolșevic rus). Întrebare către Radio Erevan: ”Se pot face predicții pentru viitor?”. Răspuns: ”Da, se pot face. Nu avem probleme cu acest aspect. Probleme sunt doar în privința trecutului, care se schimbă mereu”. Și eu, naivul de mine, scriam, într-unul din episoadele anterioare (Intermezzo I) că trecutul are această nesuferită calitate, aceea că nu mai poate fi schimbat…     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame