liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Radu Paraschivescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 603. Vineri 24 august 2018. O prostie pe zi (3)


Fără să aibă caracter de ”perlă” ( = prostie amuzantă), expresia ”ca și” este (încă destul de) larg utilizată la Radio și TV, în discursurile politicienilor și în textele noilor generații de ”jurnaliști” care au invadat ecranele televizoarelor, undele radio și paginile (print sau virtuale) ale publicațiilor cu varii meniri și structuri, ca să nu mai amintesc de rețelele de comunicare (unii le spun ”de socializare”). În afară de utilizarea corectă a acestei expresii (”ca și cum”, ”ca și mine…”, ”ca și în cazul…”) noua sintagmă care parazitează limba română ține de prețiozitate lingvistică, de ipocrizie culturală și de prostie prost fardată. Nu mai consum spațiul virtual cu alte explicații, deoarece o face clar, concis și concret scriitorul Radu Paraschivescu, simpatizat nu doar de doamne și domnișoare, ci și de toți iubitorii de limbă română corectă. Așadar, citiți cu folos (și cu remanență pe cât posibil maximă) această dulce-amară ”pastilă de limbă”: https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/top-3-cele-mai-frecvente-greseli-de-limba-ca-si-vs-ca-647212  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 602. Joi 23 august 2018. O prostie pe zi (2)


Și încă un aspect important: adesea este suficient să remarci o prostie în general, o (simplă) inadecvare evidentă în materie de limbă/ logică/ acțiune/ comportament/ gândire/ atitudine. Neindicându-i paternitatea, prostia capătă o aură de generalitate, una care chiar merită să fie scoasă în băț și la o margine de societate. Este ceea ce făcea la radio, în cadrul emisiunii ”Limba noastră”, timp de multe decenii, renumitul lingvist Alexandru Graur (1900 – 1988) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Graur). Dar și ceea ce face doamna Rodica Zafiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Rodica_Zafiu) în săptămânala ei rubrică ”Cuvinte nepotrivite” din Dilema veche, și scriitorul Radu Paraschivescu (https://pressone.ro/radu-paraschivescu-sa-nu-ne-ferim-de-cuvinte-sunt-foarte-multi-prosti/) cu rubrica sa Pastila de limbă de la Digi24 (ca să enumăr doar câteva personalități de anvergură națională care s-au angajat masiv în lupta împotriva prostiei lingvistice). La Iași, autor de rubrică de (serioasă) educație lingvistică a fost (acum octogenarul) Stelian Dumistrăcel (http://www.philippide.ro/persoane/curriculum/CV_Stelian%20Dumistracel.pdf) căruia i-am reproșat, în dese rânduri, acreditarea în limba română a monstruozității lingvistice ”mijloace mass-media”. Motivația? Expresia a intrat în uz și nu o mai putem scoate. Pe bune? Sau pentru că această expresie a fost mult mediatizată și suprautilizată în nesfârșitele cursuri de jurnalism ale doamnei Coman (decan la o facultate bucureșteană de jurnalism, pe vremea – 1997 –  când NU i-am recomandat studenților mei cărțile domniei sale, pe motiv de …. ”mijloace media”). Curios sau nu, firesc sau forțat, expresia a apărut din ce în ce mai puțin, iar acum nu o mai aud pe nicăieri. Înseamnă că și intrarea în uz are portițe de ieșire la fel cum orice învăț are și dezvăț.

Umoristul filolog, profesorul universitar și criticul literar, ieșean prin naștere, nemțean prin copilărie și adolescență și bucureștean prin adopție, pamfletar, zeflemist și ironist, politician liberschimbist și, inevitabil pentru un liberschimbist, devenit ulterior pesedist, epigramistul român Șefan Cazimir (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Cazimir sau https://www.youtube.com/watch?v=8qxwTUMlNgI) numește unele prostii amuzante, drăgălașe și rizibile drept perle. Într-adevăr, bogăția unei limbi constă și în inadecvările/ prostiile (”perlele”) cu care o împodobesc unii, invitând, indirect și involuntar, la (mai multă) atenție, claritate, precizie, concizie, corectitudine și (mai mult) echilibru în folosirea acestui mijloc de comunicare: limba. Definiția ”perlei” este, prin modul cum a dat-o Șt. Cazimir, una sinonimă cu cuvântul prostie: https://www.facebook.com/298254730199628/videos/1116941384997621/ . Redau aici, (din povestirile pe YouTube ale profesorului Cazimir) pe scurt, o perlă extrasă dintr-o altă perlă care avea la originea ei exact perla extrasă. Profesorul Cazimir împreună cu profesorul Ion Rotaru (autorul unei Istorii a Literaturii Române) erau colegi de comisie de admitere la facultatea de Litere (sau la un bac, mă rog…). Ambii, dar și alți colegi de comisie s-au transformat în culegători de perle: era chiar un fel de concurs – cine descoperă cea mai mare perlă/ prostie. Prof. Cazimir era sigur că a dat lovitura descoperind într-o teză, la subiectul Bacovia și poezia Plumb, ceva ce nu putea fi decât o uriașă prostie. Perla consta în faptul că ”catindatul” a început tratarea poeziei Plumb cu descrierea elementului plumb (eventual pe baza https://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb). Toată lumea râdea de prostia candidatului, numai Ion Rotaru nu: ”Păi ce a scris el acolo este din Istoria literaturii române”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 534. Luni 18 iunie 2018. Smart city – Orașul inteligent. Deșteptăciune urbană vs prostie urbană (8)


Eram tentat să scriu un episod prin care să argumentez necesitatea de a scoate (mai mult) în evidență (și) prostia urbană (de ex., iluzia orășenilor că sunt – prin definiție – superiori sătenilor), respectiv de a sugera necesitatea de a face clasamente ale prostiei urbane sau chiar a urbelor care excelează la capitolul prostie (un fel de ”Zmeura de aur”  – https://ro.wikipedia.org/wiki/Zmeura_de_Aur – pentru primarii care se evidențiază prin nefăcute sau prost făcute). În aceste zile foarte ploioase aflăm mereu despre primari care nu și-au închipuit că ar putea veni ploi mai mari decât plăcutele ploițe de vară… Am renunțat la idee când am dat peste un post de radio online, unul deștept și oferit oamenilor care iubesc deșteptăciunea, intitulat ”Apusuri urbane”/ ”Urban sunsets” (https://www.urbansunsets.com/). Pe lângă faptul că transmite muzică non stop, are rubrici interesante despre cărți, despre/ și cu autori români și străini. Poate fi și o metodă de a face publicitate ceva mai plăcută (o idee bună este aceea că autorii cărților prezentate citesc din cărțile lor), dar este și o invitație la autodepășire (intelectuală) prin lectură. Cap de listă la rubrica ”Booktapes” (”Cărți pe bandă” – rulantă, dacă vreți) este acum Mircea Cărtărescu, urmat de Florin Iaru, Ioan Es Pop, Radu Paraschivescu, Nora Iuga, Radu Vancu, Ioan Groșan, Liliana Corobca etc. Gustul estetic poate fi și el șlefuit prin vizitarea galeriilor foto, cu comentarii din partea ”radiofonistului” de serviciu. Să vezi poze (excelente) la radio, iată un mod de a sublinia că nimic nu este definitiv și încremenit pe lumea asta. În fiecare luni seara, de la ora 22, Marius Chivu dialoghează cu scriitori români, americani sau din alte zone culturale ale lumii. Dacă ar fi să continui seria aspectelor care vor defini, în viitori incerți, orașele lumii (aspecte evidențiate bine și plăcut de revista Sinteza de la Cluj) aș adăuga cel puțin două rubrici: ”Radio inteligent” și ”Literatura inteligentă” – nu neapărat în sensul deșteptăciunii pe care o conțin, ci prin sugestia de digitalizare fără limite a ceea ce merită digitalizat (cărți, muzică, pictură, dans, sport etc.). Acestea fiind spuse/ scrise, vă doresc să audiați cărțile pe care apoi veți dori să le citiți în întregime.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 392  Sîmbătă 27 ianuarie 2018. Jurnal de viitor licean prostuț (120). Intermezzo explicativ – implicativ.


Pentru că am încheiat întreaga perioadă (consemnată în Jurnal) referitoare la studiile gimnaziale și liceale (mai puțin ultimul trimestru din clasa XI-a), reamintesc aici că vor urma episoade care vor descrie TOATE vacanțele (mici – între trimestre, și mari – între ani de studii). În total vor fi zece vacanțe mici și patru mari. Adesea, vacanțele pot fi chiar mai semnificative pentru cunoașterea unui om, deoarece prostiile își pot da drumul, în aceste contexte de presupusă maximă libertate, fără alte eventuale opreliști convenționale (familia, școala etc.). După ce voi epuiza însemnările din cele zece vacanțe, voi încheia acest subserial cu ultimul trimestru de licean (prostuț!). Serialul (cel infinit!) va continua cu articole pe tema inteligenței și prostiei din cultura română (îndeosebi cea actuală, dar și cu benefice incursiuni în trecut și în culturi din care noi românii ne-am ”adăpat” sau pe care le admirăm/ desconsiderăm).

Sper ca cititorii mei să fie de acord cu mine că printre cei mai îndrituiți să scrie despre ”prostie”  sunt aceia care au acumulat mari cantități de prostii făcute la viața lor. Anticipez puțin o subtemă viitoare și afirm că absolut toți oamenii (vii) din lume sunt aproape permanent și proști și inteligenți, în sensul că fiecare persoană este aptă de a face acțiuni prostești sau inteligente, și chiar le face. Ne diferențiază ”dozele”/ propoprțiile în care cele două categorii de acțiuni ne caracterizează. (Toți suntem la fel: diferiți!). Evidențele ne spun că spiritul critic prevalează covârșitor asupra spiritului autocritic de unde și concluzia (falsă în esență, dar confortabilă în aparență) că – mereu – proștii sunt (doar) alții. Dar convingerea că proștii sunt mereu alții coroborată cu definiția prostului (unul care se crede deștept) duc la concluzia (ușor tristă și descurajantă) că proștii sunt majoritari în lume, fapt ce nu poate fi, din păcate, contrazis. Divagații, speculații și alte considerații pe această temă vor fi mereu prezente în serial, dar asta nu mă exclude deloc din mulțimea care deține majoritatea. Pe contul de FB al unui amic, un amic al amicului scria, cu un ușor aer de superioritate, că toți aceia care scriu despre proști și prostie sunt… cam proști. Așa este, amice de amic: oamenii inteligenți nu se țin de prostii și nu se preocupă de ridicarea proștilor la nivelul inteligenței lor (relative, desigur). De regulă, cam așa se (mai) întîmplă: vrînd se te detașezi, te incluzi; vrînd să te scuzi, te acuzi. Cred că ”De te fabula naratur” ar fi un Motto potrivit pentru toate articolele pe tema prostiei (cu alte cuvinte i-am dat dreptate amicului amicului meu).

În fine, cu titlul de respect față de orice opinie formulată la această (generoasă) temă, amintesc aici și observația făcută de o amică referitoare la sugestia indirectă pe care o fac cititorilor că ar fi niște proști. Aici amica are dreptate: eu mă refer/ adresez la marea majoritatea a oamenilor (adică exclud geniile, sfinții și îngerii), iar despre această majoritate (în care, cu umilință mă includ) am scris mai sus. Oare să fie chiar așa de greu să ne asumăm prostiile făcute în viață?

Tema este extrem de generoasă și mereu prezentă în mass media, viața politică și în viață, în general. Aproape că nu este zi în care să nu se facă referire la această atotprezentă temă. Se spune că prostia nu doare imediat, dar costă al naibii de mult și doare pe termen lung. Fără să vreau am atins, iar, o constatatre mai veche a mea: sărăcia și prostia merg mînă-n mînă. Asta nu înseamnă că opulența furăcioasă și mafiotică ar fi vreun semn clar de inteligență. Unul dintre scriitorii mei preferați, Radu Paraschivescu, confirmă că naivitatea (prostia) are dimensiuni planetare, iar la noi… Mai bine dați click pe acest link: https://pressone.ro/radu-paraschivescu-sa-nu-ne-ferim-de-cuvinte-sunt-foarte-multi-prosti/  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!