liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: radicalismul american

Toader


 

 * Nu există istorie, ci  doar amintiri selective și subiective

* Povestind despre alții, vorbești, inerent, despre tine. Și invers.

* Doi bucovineni sudați de soartă au trecut deja în cea de-a doua jumătate de secol de prietenie frățească

* Omul are două vieți, dar după 60 de ani înțelege că are doar una

* Ce își pot dori mai mult și mai mult sexagenarii decât un declin lin?…

 

În biblioteca părinților mei, la începutul anilor 60, am găsit și citit o carte intitulată ”O mare prietenie: Marx și Engels” scrisă de doi autori ruși: L. Vidgop și I. Suhotin. Ceea ce am reținut atunci (și acum) din acea carte a fost ideea de prietenie colaborativă, de afinitate intelectuală generatoare de idei noi și de atitudini trecute prin filtrul critic al prietenului, critica prietenoasă fiind suportul solid și real pentru o autentică devenire ascendentă. În clasa VII-a, sub îndrumarea profesorului de limba română Constantin Maximiuc am prezentat în fața colegilor recenzia acestei cărți, dar ideea centrală – conținută în titlu – mi-a fost reper pe parcursul vieții.

 

În urma examenului de admitere în clasa VIII-a, în anul de grație 1963, adică cu exact 50 de ani în urmă, am devenit liceean – visul de tinerețe al bunicii mele – la Liceul nr 2 din Rădăuți, județul Suceava. Deși exista un liceu în orașul Siret, la doar câțiva kilometri de comuna Grămești, unde locuiau părinții mei, aceștia au găsit de cuviință să mă ”deporteze” la peste 30 km distanță, la un liceu ”bun”, cu ”internat” și cu profesori ”serioși”. Cred că era primul an în care s-a dat în folosință clădirea nouă a fostului Liceu de fete (atunci, Liceul nr 2, acum Liceul industrial nr 2), iar diferența dintre vechea și insalubra Școală de la Grămești (unde am urmat clasele V-VII) și noua și luminoasa clădire a liceului rădăuțean era colosală.

 

Paradoxal, nu îmi amintesc colegul sau colega de bancă din primul an de liceu, dar îmi amintesc foarte bine de colegul din spatele meu, Gherasim Toader, care era ”învecinat” cu colegul și consăteanul său din comuna Grănicești, Gafencu Marcel. Am ”conviețuit” în această formulă doi ani și jumătate, până în momentul transferului meu la clasa de ”umanistică”. La internat, s-a ”întâmplat” să ne alegem colegii de cameră după colegialitățile/ vecinătățile din clasă. Fiind ”novici” de clasa 8-a, am fost cazați la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (actualmente Liceul Eudoxiu Hurmuzachi) în dormitoarele mari (circa 20 de elevi). Ruptura bruscă de mediul cald al familiei ne-a obligat să ne ”recreem” familii ad-hoc care să suplinească maslowienele trebuințe de securitate și afectivitate. Ne-am continuat, așadar, la internat, vecinătatea impusă la școală cu o vecinătate liber aleasă. Am ales, Toader și cu mine, paturi vecine și un dulap comun. În subsolul internatului, la sala de valize, și valizele noastre erau ”vecine”. În această formulă predestinată am parcurs toți cei patru ani de liceu. Mai mult, atunci când am fost exmatriculat/ eliminat din internat pentru organizarea unei revolte împotriva pedagogului și a bucătarului șef (fiu și tată), Toader a venit cu mine la gazdă, până când am fost reprimiți la internat.

 

Drumurile  noastre au avut un traseu ce se poate asemăna cu o șosea și o cale ferată care sunt, aproape mereu, alăturate/ paralele, dar care aveau și inerente traversări de nivel: fie șoseaua trecea peste calea ferată, fie calea ferată trecea peste șosea, dar destinația era mereu aceeași sau, oricum, țintele au fost mereu apropiate. De la colegialitatea de bancă de la liceu, la colegialitatea de bancă din sala de meditații, la colegialitatea de dormitor și dulap pe parcursul celor patru ani de liceu a apărut, firesc și nedeclarativ, o prietenie cu adevărat rarissimă și specială. A existat, inevitabil, o primă ”separare”: în clasa X-a trebuia făcută opțiunea pentru clasa ”reală” sau ”umanistă”: deși aveam probleme nu doar cu matematica, ci și cu profesoara de matematică am ales ceea ce alesese deja Toader, adică secția ”real”. După primul trimestru însă, pasiunea mea pentru limbi străine și inapetența pentru matematică și-a spus cuvântul: am fost obligat să trec la ”umaniști”, o clasă cu 26 de fete și patru băieți, moment în care am excelat deoptrivă și la limbile străine, dar și la bruma de matematică a clasei de ”umaniști”. Clasele noastre erau chiar vecine (D și E), iar în fiecare pauză ne întâlneam și ne povesteam ce și cum s-a mai întâmplat prin clasele noastre. Evident, mergeam împreună la masă, la internat, la film sau la teatru, la plimbările de seară. Singura excepție acceptată: când au apărut prietenele…

 

La terminarea liceului, căile/ drumurile păreau a fi definitiv despărțite: eu am ales să dau admitere la Engleză la Universitatea din București (Iașul îmi părea mic față de Bucureștiul deschis spre lume cu care eram obișnuit din vacanțele de vară), iar Toader a ales să meargă la Iași la Facultatea de Științe economice  a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. La București, deși eram convins că voi intra cu brio, inclusiv după susținerea examenului scris, sorții au decis să nu intru nici măcar la oral (concurența era mare, iar concurenții erau – mulți dintre ei – fii de diplomați sau de viitori diplomați. Atunci am văzut pentru prima oară un candidat cu barbă și care fuma pipă în timpul examenului scris…). Mi-am acceptat eșecul neașteptat, iar părinții găsiseră deja o școală postliceală cu profil sanitar la Botoșani, când poștașul îmi aduce o scrisoare de la Toader (singurul schimb de scrisori din viețile noastre). Reușise cu bine la Iași și aflase deja de insuccesul meu de la București. Mi-a scris că au mai rămas 16 locuri neocupate la Economia industriei și m-a sfătuit prietenește să încerc: ce aveam de pierdut? Doar o mică ”problemuță” era: cele două discipline de examen nu mi-au fost niciodată prietene în liceu: matematica și economia politică. Aveam însă o vară la dispoziție, timp în care chiar am învățat cele două discipline (ba chiar la economie m-am pregătit după manualul universitar pentru anul I). Concurența era incredibilă: circa 20 pe loc. Experiența de la București mi-a fost de folos: am luat lucrurile foarte în serios și m-am trezit că am reușit pe locul 18, locul 17 fiind ocupat de un viitor coleg de facultate și de breaslă: Sasu Constantin de la Bălăceana, Suceava. Cei trei care am intrat pe locurile 16-18 aveam exact aceeși medie, de unde și suplimentarea cu două locuri (pentru doi viitori profesori universitari…).  Am mers personal la Grănicești să serbez, împreună  cu Toader, evenimentul regăsirii și reintersectării drumurilor.

 

La facultate, lucrurile au evoluat ”la indigo”, adică exact ca la liceu: colegi de grupă (874), colegi de cameră la cămin, cu paturile alăturate, colegi de dulap, nedespărțiți la școală și în timpul liber. Noutatea era că eu frecventam mai mult cursurile de la filologie (română și engleză, franceză și germană, spaniolă și esperanto). Lipsa mea de la cursuri era suplinită de amabilitatea unei colege care pe lângă faptul că mi-a plătit cotizația la UTC-ul universitar numit UASCR (am refuzat să devin membru UASCR în anul I pe motiv că nu aveam bani, 0, 50 lei/ lună, pentru cotizație. Șefa de grupă și organizatoarea de UTC – Dobre Antoneta-Tony – a găsit soluția ca să nu fiu un paria ”ideologic”, plătindu-mi cotizația și luând cursurile la ”dublu”, dar pe care eu le citeam strict în sesiune J). În timpul facultății, viața de cămin, cu greutățile materiale dar și cu  satisfacțiile spirituale, îndeosebi acelea de a fi împreună, și-a pus amprenta asupra vieților noastre aproape în aceeași măsură ca și școala însăși. Multă lume se miră că eu îi spun lui Toader nu Toader sau Teddy (cum l-au dezmierdat, mereu, colegele), ci Costică, iar el mi se adresează tot cu Costică. Suprabotezul s-a produs într-o cameră de cămin, unde locuiam 5-7 colegi, adesea unii plecând la gazdă, alții completând locurile rămase libere. Într-o seară am constatat că toți ceilalți colegi ai noștri se numeau Costică, mai puțin noi, desigur. Atunci, ne-am auto-”botezat” și noi Costică pentru ca atmosfera de confuzie să fie deplină. Era nostim când unul dintre colegi se adresa altuia și răspundeam cu toții… De atunci și până astăzi ne apelăm reciproc cu numele de Costică.  În ultimă instanță, la fel cum gemenii primesc nume foarte asemănătoare, hotărârea noastră de a avea același nume a fost adoptată și ca o formă de subliniere a egalității depline dintre noi. În urmă cu câțiva ani am încercat să revenim la identitățile noastre străvechi: nu s-a mai putut… automatismul era deja instalat definitiv…

 

În anul III, toți colegii știau că voi rămâne asistent la catedra de Economie politică, la disciplina Doctrine economice a profesorului Mihai Todosia, pe atunci șef de catedră și rector, el fiind (încă) în grațiile conducerii superioare de partid, având posibilitatea să decidă sau cel puțin să influențeze. Toader era vizat pentru catedra de Organizare a profesorului Ioan Hălălău, dar susținerea a venit și din partea profesorului Mihai Todosia. Interesant este și faptul că cei doi mari profesori economiști erau și foarte buni prieteni…

 

Eu am primit repartiție guvernamentală la Academia Română, Filiala Iași pe un post de cercetare la Centrul de Cercetări Economice (coordonatorul Centrului fiind tot profesorul Mihai Todosia, în calitate de rector al UAIC, iar Toader a devenit asistent la Catedra profesorului Ioan Hălălău). Primele mele experiențe didactice au fost tot la Catedra de Organizare a profesorului Hălălău unde făceam seminariile la disciplina Conducerea întreprinderilor, disciplină pe care o numeam, englezește, Management. După ce am refuzat să mai vin la catedra de Economie politică și Doctrine economice, relațiile cu profesorul Todosia s-au răcit, astfel încât încercările mele de a mă înscrie la doctorat la domnia sa au fost mereu tratate cu refuz. De altfel aveam nevoie de o caracterizare din partea organizației de bază PCR din Centru pe care nu realizam că nu o pot avea nefiind membru de partid. Când am încercat să devin membru de partid mi s-a spus că nu mai sunt locuri… Toader era deja doctorand la profesorul Al. Bărbat și lucra intens pentru a se încadra în rigorile doctoranturii. A lucrat sisific și homeric într-o perioadă cu multe angajamente didactice, cu doi copii mici (Ady & Dany) și cu dorința de a face o lucrare bună. Fiind un domeniu relativ tehnic (statistică) se acceptau mai ușor inovațiile decât în domeniile ideologice. Am și acum un exemplar din teza sa de doctorat, împănată cu formule și indicatori sofisticați. În ce mă privește, după ce s-a schimbat șefia la organizația de partid, poziția fiind ocupată acum de un jurist experimentat, care a devenit, după 1989 un excelent profesor universitar (acum pensionar), Maricel Sava, căruia îi datorez acceptarea rapidă în PCR, în anul 1976, am primit invitația de la Directorul Școlii de Partid Iași, lector Ilie Dodea de a deveni asistentul său la cursul de Economie Politică de la UMF (pe atunci IMF). Am acceptat pe loc. Practic țineam și cursul și seminariile. Tot în 1976 am fost acceptat la doctorat la București de prof univ dr Ivanciu Nicolae Văleanu de la Catedra de Doctrine economice de la ASE București. Teza mea a fost pe Gândirea radicală americană și a durat exact…. 20 de ani.  În a doua jumătate a anilor 70 am început să colaborez cu Toader pe teme de cercetare, primul articol comun fiind o … recenzie la o carte a unui francez, recenzie care a apărut, ulterior, în Analele Universității ”Al. I. Cuza”. Atunci, mai ales în procesul redactării finale, am cunoscut, fiecare dintre noi personalitatea culturală a celuilalt: eram doi căpoși/ ambițioși fiecare ținând cu dinții de opinia proprie, de formulările care ni se păreau mai adecvate.  A fost, cred, singurul articol scris realmente în comun. Mărturisesc că, apoi, am tânjit mereu după un asemenea teribil oponent ideatic cu care să dezbat până la ultimele consecințe fiecare cuvânt și frază. Oricum, propensiunile din perioada liceului s-au păstrat până în ziua de azi: Toader – realistul extrem de bine calculat, eu – umanistul romantic și idealist. Cele două trăsături ne-au marcat nu numai în alegerea specializărilor (Toader: Economia transporturilor, ulterior Marketing; eu: Economie politică/ Economie sanitară, ulterior Management/ Managementul sănătății), ci și în alegerea parcursului în viața profesională.  Un ”amănunt” ce nu mai ține de întâmplare, ci de destin: în anul 1976, după ce am așteptat trei ani la rând/ la coadă la apartamentul cu trei camere ce se construia pe Bulevadrul Ștefan cel Mare din Iași, la ședința de repartizare aflu că am apartamentul mult dorit la etajul trei. Deorece chiar în acel an se născuse și al doilea copil am solicitat patru camere. ”Nu avem patru camere în centru. Dacă vreți patru camere, avem în cartierul Alexandru cel Bun, la etajul zece” preciză reprezentantul OJCVL. Am răspuns în aceeași secundă: ”De acord”. Nu știam unde se afla blocul, știam doar că aveam nevoie de patru camere. În momentul în care m-am mutat am constat că soarta mă adusese, din nou, în preajma lui Toader, care locuia cu familia la etajul întâi al blocului de peste drum… Așadar, din nou vecini.

 

Toader a avut, din liceu, niște idealuri care s-au spulberat parțial și s-au împlinit… tot parțial. Profesorul de biologie și zoologie de la liceu, Zăicescu, a insuflat multora dintre noi dragostea față de natură. Drept urmare, iubitorul de natură Toader s-a hotărât, prin clasa X-a să dea admitere la Silvicultură, la Brașov. ”Mă fac pădurar” spunea el, văzându-se deja în uniforma verde și cu pușca pe umăr. Visul nu s-a împlinit, dar iubirea de natură a lui Toader a rămas. Pe oriunde și-a construit căsuțe de vacanță, musai acestea erau cu ditamai pădurea în spate. Altfel, ce fel de refugiu în natură mai era și ăsta?… Deci, ”omul pădurii” își re-trăiește, acum, mereu, visul de pădurar. Un alt vis (secret) al lui Toader a fost actoria. În liceu a jucat diverse roluri în piese alese de profesori. Juca cu pasiune și ardoare, pregătirea pentru spectacol fiind la fel de serioasă ca la un examen greu. Între actorie și silvicultură, a învins pragmatismul și realismul, Toader optând pentru economie – un domeniu care avea o mare nevoie de cadre noi la începutul erei Ceaușescu, un timp al unei incredibile liberalizări în plin comunism. Dar, talentul actoricesc al lui Toader nu afost obturat definitiv. Se știe, managerii/ liderii trebuie să țină discursuri, iar discursurile presupun stăpânirea retoricii, o disciplină fără de care nu poți fi actor bun. Au rămas antologice discursurile lui Toader de la deschiderile sau închiderile festive de an universitar la Universitatea George Bacovia din Bacău, mai ales din perioada în care universitatea a crescut în mod constant și ferm. Într-adevăr, un auditoriu masiv te stimulează, te inspiră și te motivează. Diminuarea auditoriului face inutile orice exerciții de retorică. Dar, spre deosebire de mine (eu nepregătindu-mi niciodată vreun discurs, improvizația fiind, pentru mine, cuvântul de ordine) Toader se pregătea foarte serios, chiar momentele de ”spontană” schimbare de ritm, ton sau atitudine fiind pre-meditate.

 

Schimbarea de regim politic (1989) ne-a găsit aparent la distanță, deși ne întâlneam destul de des. Romanticul de mine a acceptat cu (prea) mare ușurință detașarea la Chișinău (sept. 1990 – dec. 1995) ocazie cu care am neglijat doctoratul, dar tot acolo am finalizat teza, susținută, la București, în 1996. Realistul de Toader a avansat firesc pe scara ierarhică profesională și administrativă, fiind ales șef de catedră și apoi decanul facultății. Dar, din nou izbitoare asemănare de destin: după ce eu părăsisem Iașul pentru Chișinău (unde puțin a lipsit să nu rămân definitiv), aflu că Toader a părăsit Iașul pentru Bacău (unde deja se poate spune că a rămas definitiv).  Revenirea mea, în 1996, la UMF Iași a însemnat o împlinire profesională majoră: conducerea Catedrei de Managementul Sistemelor de Sănătate și a Secției de Managementul Sănătății din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, concomitent cu intrarea în Registrul Funcționarilor publici în calitate de purtător de cuvânt al CAS Iași și cu conducerea Asociației pentru Managementul Sănătății. Aceste trei poziții erau active în anul 2004 când prietenul meu Toader vine la mine cu o propunere cel puțin îndrăzneață: ”Liviule, lasă Iașul, UMF ul și celelalte universități, precum și toate pozițiile de conducere și vino la Bacău la Universitatea ”George Bacovia”!”.  Nici nu vroiam să aud… la început! Dar numai cine nu-l cunoaște nu știe că este suficient ca Toader să-și propună ceva și sigur reușește. Apoi, după runde de discuții și argumentări am acceptat să-mi petrec ultimii 10 ani din viața profesională împreună cu Toader, la Bacău. Je ne regrette rien!

 

Talentul managerial al lui Toader s-a dovedit a fi unul de excepție, el conducând colegial și cu calm universitatea în ultimii 10 ani, dintre care ultimii trei ani au fost ani de criză și de punere sub semnul întrebării a însăși posibilității instituției de a (mai) exista, motivele fiind eminamente exogene. Cu măsuri dureroase dar necesare, conducerea universității insuflă și azi optimism celor tineri. Eșalonul seniorilor se subțiază pe zi ce trece, dar universitatea va rezista prin puterea tinerilor și prin înțelepciunea sfaturilor bătrânilor.

 

Toader s-a afirmat mereu, pe multe planuri, cu o mare forță, dar cu o și mai mare modestie. A fost mereu în avangardă, dar a acceptat cu greu inovațiile sau schimbările insuficient motivate. Conservatorismul său funciar l-a explicat tot el prin originea sa țărănească, de care nu numai că nu s-a dezis niciodată, ci este pentru el prilej de mîndră afirmare. Și-a iubit cu mare devotament părinții, frații, întreaga familie, fiind el însuși un mare și bun familist – familia fiind valoarea supremă a vieții sale și rostul existenței sale terestre.

 

Între mine și Toader există o diferență de vîrstă de un an, dar acest an s-a făcut mereu simțit. Toader a intrat cu an an înaintea mea în UTC și cu mai mulți ani înainte în PCR, a avut funcții manageriale semnificative fiind șef de catedră și decan cu mai mulți ani înaintea mea. Dincolo de faptul că nu am dorit niciodată să am funcții de conducere, modelul pe care mi l-a oferit Toader m-a făcut să accept mai ușor aceste funcții. Dar, indiferent că a fost vorba despre intrarea în organizații, despre primele baluri/ chermeze, despre primele iubiri, despre căsătorie, doctorat, funcții de conducere sau… bunicie, Toader a fos mereu înaintea mea, cu… cel puțin un an.

 

Toader împlinește, la 26 ianuarie 2014 vârsta legală de pensionare, după 43 de ani de activitate dedicată strict universului academic, cu zeci de cărți și sute de articole publicate, cu zeci de mii de studenți care au trecut prin examenele sale, unii dintre studenți urmându-l în plan profesional și managerial. La mulți ani, dragă Toader, acum, la 50+1 ani de când ne cunoaștem. Să fii iubit și respectat în continuare, așa cum s-a întâmplat de când te știu.

 

 

Noiembrie 2013, Bacău  și  Miroslava, Iași

Liviu Druguș

 

www.liviudrugus.ro    www.liviudrugus.wordpress.com     www.facebook.com/liviu.drugus

 

Adaug, în continuare, și urările transmise, de la mare distanță, de către unul dintre colegii noștri din deja celebra promoție ISECO 71 ( http://www.is71eco.site50.net  ), actualmente  proaspăt absolvent (și) al unei Facultăți de Drept din SUA, Nicolae Rașcov

 

Good morning Sir,

 

De la mare depărtare îmi amintesc, mereu, de tine cu dragoste și plăcere. Din fericire, am petrecut multe clipe împreună, deși de multe ori nu ne-am vorbit; doar ne-am văzut pe culuoarele facultății și ale căminului. Pentru mine este o mare onoare și o mândrie de neegalat faptul că am fost coleg cu tine, fiind amândoi parte din întregul corp omenesc supranumit ISECO 1971. Am redesfășurat amintirile din trecut privind, din nou, pozele postate de Maeștrii si minunații noștri colegi, Vergiu și Liviu,  ca să numesc doar câțiva, și regret acum că nu am fost prezent în toate  acestea alături de tine și de toți ceilalți. Ce bine ar fi fost ca acest timp implacabil să rămână înghețat!

 

Și dacă, peste timp, părul ți s-a schimbat puțin, zâmbetul cald, șăgalnic și prietenos, a rămas același. Pentru mine, ești exemplul perfect de om înțelept și cugetat. Calmul tau perfect mi l-am dorit din totdeauna, dar Bunul Dumnezeu nu mi l-a dat. Acest calm demonstrează personalitatea ta bună și caldă, prietenoasă și omenească. De multe ori am fost gelos pe tine pentru adevarata prietenie față de Liviu. Prietenia ta sinceră și colegialitatea ta adevarată arată un caracter onest și profund.

 

Ma alătur cu drag tuturor colegilor care îți vor adresa un mesaj calduros și prietenesc la acest moment culminant din viata ta. Cu ocazia retragerii dintr-o profesiune nobilă de Profesor și din funcțiile de onoare și de maximă responsabilitate (Rector și Președinte al Senatului) îți doresc din inimă viață lungă cu sănătate alaturi de familie, copii și prieteni.

 

Sa ne traiești mulți ani dragă Teddy!

Nicolae (Nicu) Rașcov

San Diego, California, U.S.A.

Noiembrie/15/2013

 

Nota adăgată azi 26 ianuarie 2013.

 

În conformitate cu o reglementare de ultimă oră, adoptată la 30 decembrie 2013, profesorii universitari care împlinesc vârsta de pensionare au posibilitatea de a opta pentru continuarea activității didactice și de cercetare, cu aprobarea Senatului universității. Cu o săptămână în urmă, Senatul Universității George Bacovia din Bacău a aprobat în unanimitate continuarea activității profesorului Toader Gherasim, fără a mai intra în categoria pensionarilor. Prin urmare, atât activitatea didactică, cât și funcțiile de conducere pe care le deține își continuă parcursul lor firesc.  Un bun prilej pentru a-i adresa colegului și prietenului meu de o viață, Toader, ”La mulți ani” în activitatea didactică pe care a îndrăgit-o cu asupră de măsură! (LD)

Reclame

”Decât o Revistă” / ”DoR”. Doar o revistă? / Cea mai revistă!


Argument. Ceea ce urmează este un fel de ”studiu de caz” pe o revistă concretă, un fel de ”analiză media”, un fel de sumă de ”recenzii” ale unor articole publicate în revistă și un fel de ”promo” la o revistă care mi-a plăcut sub multiple aspecte. Este din toate câte puțin, dar scopul cel mai important pe care îl urmăresc în alocarea de timp pentru o asemenea întreprindere este diseminarea unui model (pozitiv!) de a face presă.

 

Până acum am scris mai multe ”recenzii” negative la adresa unor editoriale, politici manageriale sau articole publicate în reviste de cultură, dar ecourile au fost minime, ca să nu spun nule. Rareori, făcând aceste comentarii negative la adresa unor articole, am primit replici sau explicații, mai exact am făcut o corelație pozitivă între calitatea slabă a articolelor și a politicii editoriale, pe de o parte, și lipsa deschiderii spre dialog și spre învățare a autorilor și editorilor, pe de altă parte.

 

În cazul de față, îmi propun să ofer un exemplu pozitiv de revistă bine făcută, de articole bine scrise, de politică editorială cu bătaie lungă, cu deschidere și cu finalități nu doar strict financiare. Printre aceste finalități subliniez propensiunea educațională și formativă a politicii editoriale: oricine se considere apt să scrie un articol cu miez și cu talent este invitat să o facă și să trimită articolul redacției în vederea publicării. Mai mult, i se sugerează potențialului colaborator și modele concrete de scriitură, iar redacția se angajează la un proces de șlefuire a articolului împreună cu autorul. Pun în antiteză acest mod creativ și stimulativ de a face presă cu antimodelul editorial de la revista Tribuna din Cluj, un caz deja notoriu de distrugere a unei reviste și a unui colectiv de jurnaliști culturali. Proba supremă a antimodelului promovat de Mircea Arman, managerul revistei este precizarea din caseta redacției că întreaga responsabilitate revine autorilor articolelor. Atunci de ce mai există redactori și manager? Doar ca să accepte ”materiale” în limita spațiului tipografic disponibil, evident doar de la prieteni ”verificați”?

 

Ca urmare, revista este atât o pepinieră de condeie, cât și o scanare ”la zi” a temelor mari cu care se confruntă România. Am folosit ghilimelele pentru ”la zi” deoarece un trimestrial nu se poate substitui unui ziar. Temele alese sunt însă perene și par extrase chiar din activitatea noastră cotidiană, revista fiind citită cu același folos și plăcere și peste ani.

Referitor la propensiunea educațională a revistei amintesc doar două evenimente și moduri de lucru cu potențialii colaboratori. Mâine, 24 iulie 2013, are loc la București un nou Seminar (atelier-școală). Iată anunțul preluat de pe site ul revistei: http://www.decatorevista.ro Seminariile DoR; Cristain Lupșa, 24 iulie:

Tags: Cristian Lupşadecat o revistaDoRffffFFFF.roharvardjurnalismjurnalism narativlupsaNieman FoundationSeminariile DoRThe Power of Storytelling

Miercuri, 24 iulie, vă aşteptăm la un nou Seminar DoR, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu editorul Decât o Revistă, Cristian Lupșa. Lupşa va vorbi despre câteva unelte esențiale — planificare, focus, structură — pentru a construi povești jurnalistice de impact.

În august, Lupşa va pleca cu o bursă de 10 luni la Nieman Foundation for Journalism at Harvard, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl poate avea asupra publicului și a societății.

Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.

Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Friends For Friends Foundation, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.

Consider că această școală de presă ar putea fi extinsă ca adresabilitate, transformând aceste seminarii f2f  în seminarii online. Altfel, revista va rămâne una ”dă București”, cu cantonarea tematicii în proximitatea capitalei și cu pierderea unor oportunități de a racola tinere condeie de pe cuprinsul întregii Românii.

Cel de-al doilea eveniment este Conferința internațională cu titlul ”The Power of Storytelling”, găzduită în acest an de București, o temă prin excelență postmodernă (vezi http://www.decatorevista.ro/storytelling/)  cu posibilitatea dialogului cu reporteri postmoderni din lume.

####

Nu am găsit, prin(tre) revistele de cultură pe care le răsfoiesc, trimiteri voiase la apariția unui nou număr de ”DoR”… Geloziile colegiale sunt firești, până la un punct, dar eu continui să cred că valoarea se propagă (și) prin ea însăși. Am terminat de citit cele 160 de pagini ale revistei (cu pixul alături și cu adnotări aproape la fiecare pagină, majoritatea dintre acestea fiind eventuale teme de discuții cu autorii), iar concluzia finală este că am citit o revistă inteligentă la a cărei reușită au muncit nu doar autorii (neplătiți!), ci și editorii (recte redactorii), graficiennii, fotografii, designerii etc.

 

Referitor la stilul și categoria în care se încadrează această revistă, eu o clasific drept una eminamente postmodernă și de evidentă inspirație occidentală/ americană. Nu întâmplător, revista are și un frate geamăn care se exprimă în limba engleză (http://www.decatorevista.ro/english-dor/). O asemenea revistă ar merita sprijinul financiar al ICR, conținutul numerelor editate în limba engleză recomandând-o în mod expres pentru o astfel de finanțare. (Îmi exprim totodată rezerva că actuala conducere a ICR ar putea prelua o asemenea sugestie, dar…). Tot referitor la stil, recunosc în multe dintre articole stilul cvasiinconfundabil al Școlii de presă de la Opinia Studențească (acum Opinia Veche) de la Iași. Dacă este o simplă coincidență sau o filieră stilistică autentic ieșeană, sau doar una postmodernă voi afla mai târziu…

 

Postmodernitatea revistei provine din spațiul acordat, aproape în exclusivitate, reportajului-poveste, narațiunilor cu impact uman evident și cu putere de influențare a comportamentelor umane, în sensul umanizării și ”normalizării” acestora. Desigur, o căutare ușor obstinată a tematicii ”plitically correctness” este sesizabilă, dar nu și deranjabilă, inteligența autorilor și editorilor/ redactorilor reușind să estompeze tonul ușor moralizator al unor articole. Mai mult, revista este plăcută la citit, în pofida numărului mare de pagini. Curajul editorilor de a scoate o revistă de 160 de pagini și publicarea unor articole de 8-12 pagini este cu atât mai de apreciat cu cât propensiunea spre lectură a românilor este în cădere liberă, iar adresabilitatea revistei pare a fi una destul de elitistă. Cred că  descoperirea acestei nevoi de elitism este unul dintre atuurile reușitei revistei. Și tot la plusuri: nu am găsit nicăieri (cu singură excepție, unde se face trimitere en passant la USL) săgeți la adresa unor partide, ideologii sau alte structuri instituționale, la modul demolator, criticist sau partizan. Totul este raportat la fapte concrete, iar faptele sunt ale unor oameni, poveștile sunt ale oamenilor și sunt adresate, benefic, oamenilor care au de învățat ceva din aceste povești.

 

Desigur, subiectivitatea autorului acestor rânduri este firească, atât la aspectele pozitive cât și la cele …perfectibile. Nu toți membrii redacției au adresele personale/ directe de email, și de asemenea, nici toți autorii articolelor nu au aceste adrese (poate și la dorința expresă a acestora). Consider însă că o revistă cu o asemenea deschidere spre dialog ar trebui să ofere și această șansă cititorilor de a dialoga direct cu autorul/ autorii. Prezentarea fotografiilor și a unor mini CV uri ale celor 9 autori considerați principali de către revistă ar fi putut fi extinsă la cei cca 20 de autori de texte (din totalul de 60 de colaboratori care au pus umărul la scoaterea acestrui număr de vară).  Cu siguranță, titlul revistei este unul căutat și asumat. Mărturisesc că la apariția primelor numere ale revistei am reacționat negativ la acest titlu, considerându-l incorect (”Doar o Revistă” ar fi fost forma corectă) și unul care vrea să frizeze modestia absolută. Cu atât mai mult cu cât varianta engleză a titlului este ”Just a Magazine”, cred că ”Doar o Revistă” ar fi formula ideală. Am găsit de cuviință să subliniez acest aspect mai puțin plăcut și ca urmare a gafelor lingvistice făcute de ministrul educației, ing Mihnea Costoiu, cu ocazia Bacalaureatului 2013, una dintre acestea vizând tot proasta folosire a lui ”decât” (în loc de ”doar”).

 

Aceste cuvinte introductive fiind spuse voi proceda la o prezentare de ansamblu a revistei și a echipei editoriale, apoi voi face unele considerații asupra tematicii și scriiturii articolelor mai ”importante”.

 

Date de identificare: al 12-lea număr al revistei, vara 2013

Cantitativ: numărul de vară al revistei ”Decât o revistă” are 160 de pagini, cu multe pagini color, cu peste 60 de colaboratori și cu peste 20 de autori de texte/ articole.

Calitativ: pe hârtie de bună calitate (cretată), cu o așezare în pagină atractivă și relaxantă, Colegiul de redacție este prezentat în două chei: A.: clasic/ modern (funcții, nume): Editor: Cristian Lupșa; Art Director: Cristian Petrescu; Seniori editori: Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Adrian Lungu; Designeri: Carmen Gociu, David Stroe, Samira Natour; Fotografi: Alex Gâlmeanu, Andrei Pungovschi; Advertising @ Business Developer: Ana Vișan (ana@decatorevista.ro); Editori asociați: Oana Sandu, Gabriela Pițurlea, Georgiana Ilie, Ani Sandu, Simina Mistreanu, Sorana Stănescu, Andreea Lupu;  B.: în stil postmodern (funcții denumite metaforic, cu nume): Ucenice: Andreea Bota, Mădălina Iacob; Magi Administrativi: Ramona Cherciu, Ana Maria Andronic; Ninja financiari: Accountess. Simple Finance; Înger de print: Laura Abrihan (peggy.ro); și din nou în stilul modern clasicizat A.: Editori fondatori: Cristian Lupșa, Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Sebastian Ispas; Art Director fondator: Raymond Bobar.

Contact: www.decatorevista.ro; dor@decatorevista.ro; facebook.com/decatorevista; Tel 021 210 0786

 

Redau, în continuare, cu preluare de pe website ul revistei, modul cum își atrage redacția cititorii ca să devină colaboratori/ colaboraDoRi.

”Fii colaboraDoR

Decât o Revistă este un proiect independent, finanţat dintr-o combinaţie de bani strânşi din vânzarea revistei, publicitate şi donaţii.

Suntem mereu în căutare de colaboratori și voci noi – atât pe partea de text, cât și pe vizual (fotografie, ilustrație, design).

Așteptăm propuneri la dor [at] decatorevista.ro. Înainte să ne scrii, ar fi bine să citești rândurile de mai jos.

__________________________________

CUM SĂ TRIMIȚI PROPUNERI LA DOR:

● Ca să scrii pentru DoR e important să ştii ce publicăm. Citeşte revista. Descoperă-i construcţia, secţiunile, curgerea şi alternanţa.

● Nu publicăm poezie. În ceea ce priveşte ficţiunea, suntem dispuşi să fim convinşi.

● Nu publicăm texte despre evenimente – lansări, expoziţii, festivaluri etc.

● Continutul din DoR – texte, ilustraţii, fotografii – este încă executat pro bono. Sperăm să ajungem să ne putem recompensa colaboratorii harnici cât mai curând.

● Textele publicate în DoR sunt rezultatul unui proces de editare prin care încercăm să le aducem la o formă cât mai completă şi închegată. Asta înseamnă discuţii nenumărate dintre reporter şi editor, drafturi, tăieturi, rescrieri. Nu credem în texte dictate de muză la ora de maximă inspiraţie.

● Dacă vrei să scrii un text personal, cel mai bine e să ne trimiţi fie un fragment, fie textul integral. Un text personal în DoR nu înseamnă opinia ta despre ceva – relaţiile dintre femei şi bărbaţi, soarta animalelor –, ci o poveste, cu o intrigă, cu acţiune, cu reflecţie şi cu atenţie la detalii. (Iată niște exemple.)

● Dacă vrei să scrii un text jurnalistic documentat, cel mai bine e să ne trimiţi o idee bine articulată.

● Nu avem subiecte preferate; poveştile pot să existe în orice domeniu – de la politică, la sport la tehnologie. Cheia e să vorbească despre lumea în care trăim sau despre ce urmează. Dacă citești ce ne place o să înțelegi.

● Când trimiţi o idee, vinde-o. Convinge-ne că trebuie s-o publicăm.

● Când trimiţi o idee, asigură-te că trimiţi o poveste. Nu ne spune că vrei să scrii despre încălzirea globală, educaţie, oameni care inspiră.

● Dă-ne exemple concrete. Poveştile bune pornesc de la un personaj şi o situaţie care poate să ilustreze un adevăr/sentiment universal.

● Când trimiţi o idee, ar fi bine să arăţi că ai făcut deja o pre-documentare şi că ştii ce propui şi de ce. Ai putea să urmezi în mesajul tău următoarea structură: despre ce vreau să scriu – de ce acum – de ce se potriveşte în DoR – de ce sunt eu autorul cel mai potrivit.

● O sursă minunată pentru a învăţa cum se scrie şi ce trebuie să conţină o propunere – baza de date de propuneri de la Pitch Database.

####

Mă voi referi atât la tematica revistei cât și la aspecte de conținut și formă ale articolelor. Mai întâi, sub raport structural, revista începe, standard, cu un Editorial de o pagină (semnat de editorul revistei, Cristian Lupșa), editorial care subliniază atașamentul total al autorului față de postmodernitate și temele acesteia: povestea/ narațiunea și eroul din poveste.

 

Temele predilecte ale postmodernismului american (majoritar de stânga, sub influența radicalilor americani de stânga, pe care i-am studiat în cadrul tezei mele de doctorat 1976 – 1996) sunt: subdezvoltarea și sărăcia, discriminarea pe baze etnice/ rasiale, de gen, de avere, imperialismul și dominația marilor companii transnaționale etc..

 

Acest al 12-lea număr de revistă este dedicat, în esență, situației romilor din România în noul context european, așa cum rezultă și din spațiul generos acordat articolelor cu această temă. În lipsa unui Cuprins care să ajute cititorul să poată naviga ușor prin paginile revistei, voi răsfoi revista în căutarea celor două articole tematice majore: le găsesc la paginile 84-96 (”Bă, de ce ești tu țigan?” de Oana Sandu) și 126-140 (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”, de Lavinia Gliga). Așadar, 13, respectiv 15 pagini (total 25 pagini), la care adaug Editorialul și Coperta revistei (care reprezintă chipul uni rom în fața căruia își dau mâna trei etnici, dintre care unul cu acordeonul (rom), unul chel, cu ochelari și cu un megafon de activist civic (român) și un altul îmbrăcat în costum național (pare unul turcesc, după părerea mea).  Tot ca subliniere a temei acestui număr de revistă, pe prima copertă sunt amintite (stilizat) titlurile articolelor principale: Nicolae Gheorghe, Dilexie și soulții, Modelul Germania, Aventuri cu eroi și ilustratori și Profa de la Coșbuc. Așadar, dintre cinci titluri primul și ultimul se refera la problemele romilor.  Eroii analizați sunt cei doi romi emblematici: Nicolae Gheorghe, fondatorul mișcării civice pentru drepturile romilor din România, 67 ani) și Roxana Marin, profa de engleză de la Liceul Coșbuc din București, 45 ani), eroi pe care editorul îi descrie ca fiind ”incomozi și neadaptați” (Editorial/ Eroi, p. 1) dar, în călătoria spre înțelegerea problemelor etniei lor, Cristian Lupșa susține că ”sunt printre puținii ghizi pe care ne putem baza”.

 

Mai multe dintre articolele publicate în acest număr sunt produse în cadrul unui concurs de proiecte jurnalistice (”Oameni. Cetățeni. Autorități”) parte, la rându-i, din proiectul ”Jurnalismul responsabil – cale spre participarea civică”, proiect derulat de Asociația Media DoR/ Decât o Revistă cu sprijin financiar de la Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe și cu sponsorizare de la Raifaissen Bank. Asta explică faptul că unele reportaje au presupus costuri serioase, dar nesuportate de către jurnaliștii-autori. Asta pune puțin în umbră precizarea Editorului, aceea că articulele publicate nu sunt plătite, fiind, deocamdată, scrise pro bono. Poate articolele mai mici sunt scrise de amorul artei, dar investigațiile serioase nu prea pot fi susținute din banii proprii ai autorului…

 

La pagina 7 găsim un ”Actualizator”, un Bref de evenimente întâmplate în ultimele trei luni, scrise cu umor și ironie fină. Trei interviuri – unul cu un regizor de film, celelalte despre muzici insolite – (fiecare având alocate câte două pagini, inclusiv poze) sunt publicate sub un titlu comun de rubrică: ”Spirit”, la care se adaugă, pe o pagină răspunsul Luizei Vasiliu de la Dilema Veche la întrebarea: ”Ai vreun personaj literar care ți-a fost model de aventură în copilărie?”. După cele patru materiale despre ”Spirit”, urmează trei despre ”Minte”, trei despre ”Trup” și alte trei sub titul de rubrică ”Trivia” (adică lucruri simple). De la Trivia mi-au plăcut (prin utilitarismul lor), ideea de ”Casierie non-stop” (un soft pentru plata taxelor la administrație), si ”Masina ta si a noastră” (carpooling). Ambele vizează optimizarea traiului în comun, respectiv trecerea de la colectivismul bolșevic de nesuportat și de la egoismul individualist nu întotdeauna benefic, la un mod uman și plăcut de con-viețuire. Cele trei scrisori de la rubrica Reactor (din Sofia, Boston, Chișinău și Viena) sunt realmente informative și formative, descriind probleme și oferind soluții posibile. Cu o ”Scrisoare din Cipru” la rubrica ”Explicație”, se încheie primul tronson de articole scurte și foarte scurte, înainte de a trece la lungile povești cu tâlc ce se întind cam de la 10 pagini în sus. Pe cca o pagină și jumătate de text Mihai Stoica oferă o explicație teribil de clară, simplă și logică despre criza financiară cipriotă.

 

Urmează sub titlul de rubrică ”Aprofundare”, un articol de 10 pagini despre gazele de șist, articol intitulat ”Disidenții improbabili” cu subtitlul: ”Două state, trei țări, patru oponenți ai exploatării gazelor de șist” scris de bulgarul Dimiter Kenarov, căruia i-aș acorda locul 1 într-o ierahie a calității articolelor. Drama ”șistilionarilor” din Polonia, România și SUA se citește ca un thriller, dar concluzia autorului este una cinică: ”Acum câteva milioane de ani, creaturi unicelulare au trăit și au murit în oceanele primordiale, iar rămășițele lor s-au dus la fund, transformându-se lent în petrol. Peste câteva milioane de ani, nimenu nu-și va mai aminti de noi” (p. 57). Editorul menționează că articulul a apărut inițial în revista americană ”The Virginia Quaterly Review”.  Între altele fie spus, după ce actuala guvernare a României a susținut în perioada de dinainte de alegeri toate demersurile antigaze de șist, acum premierul Victor Ponta a decis că interesele financiare primează asupra vieților și sănătății unor familii de români. Oricum, mișcările antiguvernamentale din România pe tema exploatării gazelor de șist au în revista ”DoR” un puternic aliat, prin articolul bulgarului Kenarov.

 

La rubrica Educație, se abordează cazul unui educator pasionat, profesorul Dan Buzărnescu de la Penitenciarul de Minori și Tineri de la Craiova. Impresionant, emoționant și util de citit de cei care pot să-i oprească pe tineri înainte de a ajunge după gratii.

 

Cele trei pagini ale Oanei Băcanu (rubrica Personal) ale articolului ”Apropo de biciclete. Cum l-am cunoscut pe tata pe Facebook” este excelent scris (premiul II, după Kenarov…).

 

La rubrica ”Familie” Lorelai Mihală descrie drama unei familii de rwuandezi integrată (greu) în România. Este un manifest antirăzboi pe care orice decident militar și politic ar trebui săl citească înainte de a se angaja în războaie de orice fel.

 

În șirul lung de ”umiliți și obidiți”, avuți în vizor de politica redacțională a DoR, se înscriu și marginalizații de la Sucevița care azi formează comunitatea sătească Marginea. Mărginenii sunt ca exclușii englezi care au construit America. La Liceul (nr 2, pe atunci) din Rădăuți am avut colegi din Marginea, duri și dârji. Minunați oameni mărginenii din Marginea!

 

După cum spuneam, axul revistei este problema romilor: Oana Sandu scrie despre Nicolae Gheorghe (”Bă, tu de ce ești țigan?”), iar Lavinia Gliga despre Roxana Marin (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”).  Pentru Nicolae Gheorghe primează problema identitară: ”sunt pierdut, sunt deprimat, sunt complet nul, pentru că sunt în golul dintre identități… Când sunt român, când sunt țigan, când sunt rom, când sunt european, când sunt cosmopolit, când sunt x, când sunt y…, și uneori simt că sunt între…, într-un limbo…, rămân în vid, rămân cu mine însumi… și atunci nu mai am niciun pic de identitate. …. dar această frământare, sau ”neîmplinire etnică” este parte din prețul libertății”.  Povestea profesoarei Roxana Marin este mai trepidantă, fiind și mai proaspătă și cu un happy end binevenit, inclusiv pentru eroina poveștii care a fost identificată inițial (în primele săptămâni de Coșbuc) cu o negresă de la Washington. Amuzantă este expresia folosită de autoare, introdusă ca atare în limba romînă, ”șold la șold”, în locul clasicei sintagme ”umăr lângă umăr”. Amuzamentul provine din faptul că, la vizita unui președinte american în România, translatoarea a tradus expresia englezească ”shoulder to shoulder” (umăr lângă umăr) prin inovația pe bază de similaritate sonoră ”șold lângă șold”, stârnind multe zâmbete auditoriului român. Meritul profesoarei Roxana Marin este acela că ”colecționează ciudați – în cel mai special mod – și  scoate din ei ce e mai frumos”. Stilul de lucru al profesoarei de engleză de etnie romă este unul realmente american: nonconformist, stimulativ, antrenant, amuzant, plăcut, instructicv și eliberator. Imaginile din revistă cu clasa de elevi așezați pe jos, mâncând câte ceva mi-a amintit de lecțiile profesorilor americani de la Facultatea de Litere, Secția Engleză din Iași (anii 70), în contradicție totală cu stilul scrobit al profesorilor români: îmbrăcat cu blugi și adidași, fumând din pipă, profesorul se urca pe catedră, uneori stătea în ”lotus”, dialoga permanent cu puținii studenți din sală, și cobora doar pentru a mai scrie câteva cuvinte cheie pe tablă. Uneori ne invita acasă la el, unde, la o cafea mare și un coniac mic, se preda lecția… Amintesc astea pentru a sublinia că Roxana a avut de înfruntat nu doar prejudecățile unora față de etnia ei, ci și mai gravele prejudecăți legate de cum trebuie să fie și să se poarte un profesor, la catedră și în timpul extracurricular.

 

Cele două articole ar putea deveni foarte bine cărți, date fiind trăsăturile de personalitate ale personajelor lor. Între cele două articole cu Nicolae și Roxana se mai află un articol referitor la copiii dislexici  și unul de educație artistică, la care am încercat și eu să răspund: ce reprezintă pictura de alături? La o primă vedere am răspuns pe aproape, deși libertățile de interpretare ale artei abstracte sunt cvasiinfinite…

 

Numărul curent al revistei ”DoR” se încheie cu un foarte interesant documentar despre mentalitatea germană, una care odată însușită și aplicată nu dă greș în atingerea țintelor de bunăstare și pace propuse. Reproduc, în continuare, un extras din miniarticolul ”Pământul, între moștenire și eficiență”. (Cu voia redacției voi reproduce și comenta pe FB mai multe pasaje din grupajul de materiale pe teme germane, sau din alte articole. Mulțumesc anticipat, dar aștept acordul redacției).

 

În nord e altfel, pentru că nu vei găsi ferme tradiționale, ci doar întrprinderi profesioniste. Legislația privind pământul e diferită. Deși e tot proprietate privată și poți face ce vrei cu ea, de fapt nu poți. Terenul arabil nu se împarte la moștenitori. Rămâne la unul dintre ei, care își asumă răspunderea pentru integritatea fermei – nu trebuie să le dea fraților decât o compensație. În schimb, nu are voie să vândă. Dacă vinde, trebuie ca în același an fiscal să cumpere un teren arabil cel puțin egal ca suprafață sau să le dea celorlalți moștenitori partea lor. E o atitudine diferită față de agricultură. Se consideră că pământul nu e cu adevărat al tău, ci al comunității pe care o deservește. Integritatea lui trebuie protejată pentru binele generațiilor viitoare. E o abordare anti-individualistă care a salvat agricultura din nord și a eficientizat-o” (Dintr-o poveste relatată Georgianei Ilie, p. 147).

 

Și acest pasaj îmi aduce în memorie începutul anilor 90 când am pledat, ca ziarist, dar și ca profesor de economie, pentru neparcelarea terenurilor agricole. Agricultura mecanizată, fapt elementar, nu se poate face decât pe suprafețe mari, compacte. Dacă la noi nu am fost ascultat, la Chișinău am găsit susținere (desigur, unii au luat asta ca pe o formă de păstrare a colhozurilor… J ). Fapt este că orice societate, are nu doar libertatea, ci și obligația de a adopta cadre juridice/ legale care să favorizeze dezvoltarea pe termen lung.  Lecția germană ar trebui predată parlamentarilor noștri, fie chiar și la ceva cursuri serale…

 

Felicitări echipei DoR! Sper ca acest proiect să dureze și să aibă efectele scontate de inițiatori. Revin cu observația legată de titlu și afirm, fără reținere, că DoR nu este doar o revistă, ci este o școală de jurnalism și de atitudine civică proactivă de care societatea românească aflată în derivă are mare nevoie!

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași,                23 iulie 2013

 

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

 

liviusdrugus@yahoo.com