liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: prostia românească

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) (Episoadele 181 – 200)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 181. Vineri 30 iunie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (3):

 

  1. Proștii au convingeri ferme, în timp ce inteligenții au mereu mirări/ dubii. Poate de aici apare opinia că credincioșii fanatici trec adesea drept proști tocmai pentru că au convingeri/ credințe extrem de ferme, de neclintit, în timp ce savanții se îndoiesc chiar de știința lor.
  2. Inteligentul observă și trage, la sfârșit, concluzii. Prostul face observații, corectează pe toată lumea și își expune astfel limitele pe care nici nu-și propune să le depășească.
  3. Un eufemism pentru proști: oameni încremeniți în proiectele lor (Liiceanu). Încremenirea în proiect este un eufemism pentru cel cu convingeri ferme (idei fixe).
  4. Lauda de sine este caracteristica proștilor care așteaptă în zadar (sau nu mai așteaptă) să fie lăudați. Dacă vrei să prostești un prost, laudă-l!
  5. Prostul are un vocabular sărac, dar el crede că asta îl ajută să fie mai pe înțelesul proștilor.
  6. Fudulia prostului este diploma/ certificatul (de prost sadea). Prostul cu diplomă – periculos. Colecționarii de diplome – simpli colecționari. Când simplii colecționari primesc demnități publice diagnosticul este ușor de pus: impostură academică de înalt nivel!
  7. Prostul vorbește neîntrebat, dar nu răspunde la întrebări.
  8. Prostul întreabă în speranța că nu poți răspunde. În rest, el are doar afirmații.
  9. Patriotismul, ca de altfel toate ”-ismele” extremizante, este religia proștilor (cu sau fără biserică). Dar există oare și matriotism?
  10. Cea mai mare prostie pe care o poate face un om inteligent este să încerce să convingă un prost că este prost (prostul, nu inteligentul!).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 182. Sâmbătă 1 iulie 2017. Patriotismul și patriotistul – două concepte fără conținut cultural adecvat, adică o prostie și un prost sadea

 

Fac o mică întrerupere în seria de ”decaloguri” pe tema prostiei & inteligenței omenești (cu eventuale accente românești, adică de prin ogrăzile noastre) și încerc o detaliere a ”gândului” cu nr. 29 din episodul anterior: ”Patriotismul, ca de altfel toate ”-ismele” extremizante, este religia proștilor (cu sau fără biserică). Dar există oare și matriotism?”. Voi începe cu termenii folosiți. Să vedem ce informații distribuie Wickipedia (care, oricum, nu este deținătorul adevărului suprem). În https://ro.wikipedia.org/wiki/Patriotism se fac afirmații greu de acceptat (în afară de cazul că nu te interesează subiectul și te lași sedus de doi termeni latinești și de câteva expresii juridice folosite ad hoc. Iată prima afirmație: ”Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc, tărâm al taților, originea greacă denumea inițial linia de filiație paternă) se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei sau ca promovarea unui neam printre celelalte și nu trebuie confundat cu xenofobia: preferința exclusivă pentru un singur neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate.” Criteriile istorice invocate arată că toate argumentele sunt, la rându-le, învechite/ vetuste/ depășite. De ce doar teritoriul taților? De ce nu și al mamelor (matriotism)?. Mai exact, dacă tatăl meu este un congolez din Congo și care trăiește în Congo (iar eu sunt născut în RO) înseamnă că patria mea este Congo? (tărămul tatălui meu). Mai departe, patriotismul se definește/ se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei (deci, dacă eu iubesc Japonia, înseamnă că sunt un patriot japonez? Nicidecum!). Tot o prostie este și afirmația că ”patriotismul este promovarea unui neam printre celelalte”. Adică dacă eu sunt agent de turism și promovez litoralul bulgăresc asta înseamnă că eu sunt patriot bulgar?

Continuă inteligenții (păcat că nu știu autorii) care au scris acest articol:

”Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi, ca de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli ; naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis[1].

Dacă acceptăm că ”patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu” asta înseamnă că moldovenii de peste Prut au tot dreptul să vorbească despre națiunea moldovenească devreme ce se revendică la aceasta prin ”apartenența la același teritoriu” (adică a statului moldovenesc artificial creat prin consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov).  Mai mult, confuzia vizibilă dintre stat, patrie. țară și națiune duce la compromiterea întregului articol pe care (probabil) mulți îl vor folosi ca argument în favoarea unuia sau altuia dintre sensurile pe care el/ ea vrea să le atribuie patriotismului. În continuare, sub titlul ”Despre patriotism” autorul/ autorii scriu și dau citate din autori care au scris despre ”patrioți”, dar absolut NIMIC despre patriotism. Evident, conceptul de ”patriot” este confundat cu cel de ”patriotist”. Patriotismul este promovat de patriotiști (de regulă politicianiști), la fel cum naționalismul este promovat de naționaliști, comunismul de comuniști și fascismul de fasciști. Așadar, în momentul în care scrii despre patrioți dar titlul subcapitolului este ”Despre patriotism” este evident că are loc o deviere majoră de sens. Pentru claritate: atunci când îți propui să descrii patriotismul, trebuie să vorbești despre patriotiști și nu despre patrioți! Pentru Dex online patriotismul este tot o discuție despre patrioți și nu face nicio trimitere la purtătorii perverși ai patriotismului, patriotiștii. ”Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și popor, statornicit în decursul istoriei” (aici, altă poznă: invocarea criteriului istoric le-ar interzice primilor americani, autori ai înființării primelor 13 state americane, să fie patriotiști sau măcar patrioți!). Susținătorii patriotismului se numesc, din păcate, tot patrioți și nu patriotiști cum cere limba română.  Autorul articolului de mai jos atenționează asupra derapajelor conceptuale pe care le poate genera conceptul de patriotism, mai ales atunci când intervin în discurs politrucii, patrihoții și patriotarzii. (vezi https://danieldavidubb.wordpress.com/2014/02/01/despre-patriotism-ce-inseamna-astazi-sa-fii-un-bun-patriot-roman/). Mai aproape de viziunea mea despre patriotism și patriotiști este cea a profesorului Ioan Stanomir care oferă o separare netă a ce nu este și nu poate fi patriotism (în sensul comun în care circulă acest cuvânt) (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-patriotism-astazi/). ”Mândria de a fi român” este o lozincă electorală la fel de ineptă cu ”mândria de a fi gorbăneștean/ bucureștean/ caracalean). Prin idiotismul patent al lansatorilor și utilizatorilor acestui slogan electoral de doi bani s-a compromis și sentimentul firesc de a te mândri cu realizările tale reale, sau cele epocale, mondiale și de cert interes universal ale unor compatrioți de-ai noștri (vezi episodul în care am scris despre Sorin Pașca, un clujean devenit cetățean al planetei Pământ). Da, ne vom mândri (chiar prostește, dar ne vom mândri) când lumea va afla că și românii au produși ai școlii lor care pot uimi mapamondul…

 

Lenea gândirii (sursă și materie primă a prostelii cu ștaif și cu diplome frumos colorate) este omenească (voi arăta că leneșii au, de fapt, o gândire adesea mai bună decât a harnicilor) și cred că mulți dintre cititorii actuali și viitori ai alegației mele despre patriotism ca prostie lucie și strălucitoare mă vor taxa rapid și fals drept ”trădător de neam și țară”, de ”vândut străinilor” de ins nerecunoscător față de pământul care mă suportă, dar mai ales de ȚARA care m-a născut (nu mama, ci țara) educat (eu și profesorii mei n-avem niciun merit în asta) și crescut (adică țara m-a apărat de dușmani cu banii mei, plătiți ca impozit pe calitatea mea de cetățean român major/ contribuabil). Sigur, cei care vor să-i iubească pe cei care îi prostesc pe față, în numele patriotismului și iubirii de țară sunt liberă să o facă.

 

O precizare care, cred, se impune: sentimentul de atașament față de o colectivitate/ societate/ cultură/ limbă (numit excesiv și nedrept ”patriotism”) este unul dintre cele mai egolatre posibile. Filtrez totul prin egoul meu care ar putea suferi în cazul în care nu contribui, personal, la susținerea structurilor care ÎMI FAC viața MEA mai bună, mai sigură, mai sănătoasă. De aceea ”ubi bene, ibi patria”. De aceea unii (curajoși, demni, bine informați) au părăsit patria dictatorului Ceaușescu: pentru a le fi mai bine, pentru a se putea împlini ca personalitate, nu ca societate românească. Din aceleași motive, cca patru milioane de patrioți (unii chiar patriotiști!) au plecat în ultimii ani din patrie lăsând-și copii în seama bunicilor sau a instituțiilor statului pentru a se apăra de patria care le-a dorit atât de mult binele încât au fost nevoiți să emigreze. Da, vreau o Românie puternică și prosperă, respectată, admirată și chiar temută de alte țări, dar asta nu se poate face votând mereu patrihoți patriotarzi patriotiști care nu scapă niciun prilej pentru a afirma (ipocrit/ fals) că ei lucrează ”în interesul românilor”. Vreau un prim ministru care să afirme, onest, că a acceptat jobul de prim ministru pentru că este mai bine plătit decât un președinte de județ. Că în fișa postului său stau niște indicatori de îndeplinit, niște măsuri de luat, niște sacrificii de asumat împreună cu membrii guvernului și cu partidul care i-a propus să accepte acel job. Fără patriotisme, naționalisme și alte grețoșenii (broaște înghițite)!

Închei, acest poate prea lung dar încă insuficient de elaborat text despre patriotiștii și patriotarzii (români în cazul nostru), adică despre acei adepți ai patriotismului de tip religios/ bisericos și deloc iubitori de patria/ matria/ țara/ terra unde s-au născut. Adepții patriotismului sunt proști prin definiție, pentru că ei se cred superiori celorlalți (prostul este unul care se crede deștept), adică față de simplii cetățeni cu bun simț civic/ cetățenesc, neinflamați de lozinci găunoase și demne pentru un electorat needucat sau prost educat. Iată și o bună punere la punct a tentației de a ”rrrrromâniza” tot ce ne înconjoară. Pentru că nu am găsit accentul pentru u din cuvântul ”postură”, am scris U (cu majusculă, în semn că accentul acolo cade). Vintilă Mihăilescu este un excelent observator și promotor al culturii române, tocmai pentru că nu cade în patima/ patologia patriotismelor și naționalismelor de duzină: ”…înainte de a deveni obiect de cult, corpul a fost subiect de cultură. Să-l ascultăm…   (…) corpul și nu ”spiritul” este cel care exprimă spațiul și îl încorporează. Iar acest spațiu nu este neapărat cel ”național”, cea mai mare eroare în  acesată privință fiind naționalizarea spațiului și a postUrilor culturale aferente. Spațiul mioritic al lui Blaga nu este ”românesc”, ci, eventual, ardelenesc. Un țăran român din Bărăgan s-ar putea să aibă postUri mai apropiate de bulgarul de peste Dunăre decît de conaționalul său din Mărginimea Sibiului. Oricum însă, nu despre geografie este vorba aici, fie ea și una culturală.” (Vintilă Mihăilescu. PostUri culturale, în: Dilema veche, nr 696, 22 – 28 iunie 2017, p. 3) (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/posturi-culturale)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 183. Duminică 2 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (4):

 

 

  1. Cel mai prost dintre inteligenți este mai prost sau mai deștept decât cel mai inteligent dintre proști? Răspuns inteligent: depinde!
  2. Dacă mama proștilor este mereu gravidă, atunci cine este tatăl? Răspuns: mater certus est, pater incertus.
  3. Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată înlocui prostia umană. (Cezar Straton)
  4. Majoritatea se spală (singuri) pe cap, dar marea majoritate se lasă spălați pe creier.
  5. Spălații pe creier sunt mai mult prostiți decât proști. Prostia lor a constat în faptul că s-au lăsat spălați de alții cu doar ceva mai puțin proști ca ei.
  6. Când un prost se apucă să-l mintă pe alt prost, cel dintâi este convins că are de-a face cu unul mai prost ca el. De aici și surprizele…
  7. Sunt interesante corelațiile dintre vârstă și binomul inteligență-prostie. La vârste fragede, prostia este asociată cu ignorața (e copil, ce știe el?!), la tinerețe prostia este asociată cu impetuozitatea/ impulsivitatea, adică cu nechibzuința/ negândirea, pentru ca la senectute prostia să fie asociată cu scăpările de memorie (cum îi zice? amnezie?). Cât despre inteligență, la copiii normali nu se pune problema (supradotații ies din discuție), la tineri inteligența este o rara avis (ehei, atunci dacă eram deștept…), în timp ce la senectute inteligența este presupusă a fi suprapusă cu înțelepciunea, cu calmul gândirii profunde și contextualizate (un lucru rar). Concluzie: prostia predomină vizibil viețile tuturor oamenilor. Oare asta să fie cheia evoluției civilizației umane?
  8. ”A fi prost de bun” este un oximoron cvasigeneral acceptat (de regulă, prostia consună cu răul/ răutatea). Dar este oare corectă asocierea prostiei cu bonomia? Se pare că da, îndeosebi atunci când facerea de bine este echivalată cu incestul. Ai înțeles, motherfucker?
  9. Aveți putere și inteligență să respectați și părerea altora! Fiți indulgent! Intransigența nu înseamnă inteligență, ci prostie! Un om inteligent nu va fi niciodată rău. Răutatea se naște din prostie, inferioritate, frustrare și incultură. (Paul Agarici)
  10. Primul simț afectat de prostie este bunul simț. Restul vine de la sine.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 184. Luni 3 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (5):

 

  1. ”Orgoliu prostesc” este o tautologie devreme ce prostia și fudulia una sunt.
  2. Aparent ciudat, prostia ține de cultură. Prostia, ca și inteligența, este un fapt de cultură. Mai exact, un fapt oarecare apare ca fiind o prostie sau o dovadă de inteligență în funcție de gradul de potrivire/ adecvare dintre cultura ta și cultura mediului în care te afli. Expresia ”neam prost” nu are în ea nimic genetic/ etnic/ etnografic și nici vreo presupusă trimitere la rudele tale, ci subliniază doar nepotrivirea/ inadecvarea de mai sus.
  3. ”Vorbești/ spui prostii” este expresia dezacordului/ diferenței dintre modul tău de gândire și modul lui/ lor de gândire. (Re)facerea acordului/ armoniei se dovedește, adesea, imposibilă pe termen scurt. Amuzant este, însă, atunci când atât vorbitorul cât și auditoriul converg (explicit sau implicit, fățiș sau pe ascuns) în a aprecia că un discurs/ text/ monolog este o idioțenie cap-coadă. Ideologiile politice și cele religioase sunt cap de afiș în lista lungă a acestor reciproce argumentări fără obiect concret.
  4. Oare suspicioșii/ bănuielnicii sunt proști sau doar proștii sunt aceia care exagerează cu suspiciunile?
  5. Cine râde la urmă, gândește mai încet. (Murphy) Da, dar gândește, ceea ce nu-i puțin lucru. În caz contrar, râzi ca prostul.
  6. Cică dacă ești deștept poți s-o faci pe prostul, dar dacă eși prost nu o poți face pe deșteptul. Ba da! Poți s-o faci pe deșteptul, dar asta îi ajută pe ceilalți să vadă mai repede și mai bine cât ești de prost!
  7. Ești mai deștept doar când îți dai seama de ce ai fost prost. (culeasă de la Paul Agarici)
  8. “Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca celălalți” (Emil Cioran) LD: Identitatea omoară individualitatea. Într-o turmă de oameni identici nici nu mai contează dacă ești primul sau ultimul. Cu excepția celor care sunt mai identici decât alții.
  9. “Dacă toți gândesc la fel, atunci nimeni nu gândește” (George S. Patton). LD: Egalitatea anulează individualitatea. Deci, e o prostie să fii adeptul egalității, mai ales în domeniul gândirii.
  10. Exemple de prostii colosale: a) să pornești de la exact aceleași date ale problemei dar să aștepți să obții, de fiecare dată, rezultate diferite; b) să intri în direct la o emisiune TV în reluare; c) să spui că n-ai noroc la loterie, dar să nu joci niciodată; d) să joci sume tot mai mari la jocuri de noroc și să fii convins că vei câștiga crezând că teoria probabilităților este de partea ta. Etc. Etc.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 185. Marți 4 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologilor care ar putea fi (culese de pe Facebook/ FB) (6)

 

  1. ”Prostul nu te apreciază, prostul te invidiază”. (FB)
  2. ”Primul semn al prostiei este lipsa rușinii” (FB).
  3. ”Este mai bine să fii tăcut decât să fii prost” (FB)
  4. ”Deșteptul își vede de treaba lui, prostul de treaba altuia” (FB).
  5. ”Există spital de nebuni, dar nu există spital de proști. Pentru că nu ai cum să-i vindeci, mai bine îi ocolești” (FB)
  6. ”Azi e vineri? – Nu, tâmpitule, azi e marți! – Deci abia mâine e vineri? Nu cretinule, mâine e miercuri! – Înseamnă că ieri a fost vineri? – Nu idiotule, ieri a fost luni! – Atunci, fă-mă să înțeleg: vinerea nu mai există în calendar?! (FB)
  7. „Cu cat regula e mai strictă, cu atat capul care a conceput-o e mai prost.” (Jean de la Bruyere)
  8. Bulă, la reîntâlnirea de 20 de ani, se adreseaza foștilor lui dascăli:
    – Stimații mei profesori, mă tot frământă o întrebare: chiar atât de imbecil eram, de mă tot lăsați corijent?
    – Vaaai, se poate, domnule prim-ministru? (FB)
  9. ”Din 1990 încoace, tot felul de prostovani, mîrlani, șmecheri, securiști, șobolani oportuniști, vedete de toate felurile l-au găsit pe Dumnezeu ca pe o justificare a ”succesului” lor” (Valeriu Nicolae, Dilema Veche, an XV nr 693, 1-7 iunie 2017). Subscriu!
  10. ”Mintea omenească este o slugă credincioasă, dar un stăpân groaznic.” (FB).

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 186. Miercuri 5 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologilor care ar putea fi (culese de pe Facebook/ FB) (7)

 

  1. „Nimeni nu s-a născut învăţat, însă nu ai nici o scuză să mori prost.” (FB)
  2. ”Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu!” (FB)
  3. „Toți suntem genii. Dar dacă judecăm un pește după abilitatea de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că este prost.” (Albert Einstein )
  4. Chiar dacă un milion de oameni cred într-o prostie, tot o prostie rămâne. (Murphy)
  5. Dacă o serie de evenimente pot merge prost, vor merge prost în cea mai proastă secvență posibilă. (Edward Aloysius Murphy Jr.)
  6. „Când era bunica fata / Prostia era la fel de lata” (FB)
  7. ”Urât mi-a fost o viață-ntreagă de omul prost și de femeia bleagă” (folclor oltenesc)
  8. ”Omul inteligent observă primul prostiile pe care le face și își acordă șansa reparațiilor necesare” (apud Fl Iaru)
  9. Cică la Caracal se răsturnase o căruță cu ploști, nu cu proști. Asta vorbește despre cât de importantă poate fi o literă sau o pronunție, dar și despre cât de repede prinde ceva negativ lipit pe fruntea unei colectivități nevinovate dar amatoare de glorie.
  10. ”în timp ce înţeleptul ştie să fie prost doar cînd trebuie, prostul e deştept doar cînd nu trebuie.” (FB)

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 187. Joi 6 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea consăteanului meu din Gorbănești, Ion Pribeagu (8):Liviu                                   Druguș      Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 188. Vineri 7 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente nemțești) în viziunea lui von Moltke (9)

 

Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke(1800 – 1891) a fost un general prusac, Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

* gradul de inteligență (de la proști la inteligenți) și

* atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:
* A: prost și leneș
* B: inteligent și harnic
* C: prost și harnic
* D: inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca, într-o bună zi, să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timp și întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, prosti si harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care von Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut (legea maximizării eficienței acțiunii umane).
Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 189. Sâmbătă 8 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente italienești) în viziunea lui Leonardo da Vinci (10)

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 190. Duminică 9 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor contemporane (1).

 

În mod cert, Traian Ungureanu (TRU) – un intelectual rătăcit printre politicienii europarlamentari (sau invers) – este un prostolog post-postmodern convertit la dreapta iliberală populară conservatoare. Pe cale de consecință, TRU este antiprogresivist și antiliberal (Pentru clarificare: H. Clinton este liberală/ progresivistă/ de stânga, iar D. Trump este iliberal/ conservator/ de dreapta). Analist de profunzimi și un excelent eseist, TRU are (și) calitatea de a fi citibil de un larg (arc de) cerc de cititori, având abilitatea de a verbaliza ceea ce alții preferă să substantivizeze. Rezultatul este un stil alert și mereu surprinzător prin oximoronimia sa originală, una în care nu atributele se contrează, ci sensurile și nuanțele sintagmelor. Un mic exemplu. Referindu-se la un interviu al dlui Cioloș (un liberal), TRU (un iliberal) îl descrie ca fiind unul ”bun de pus la rană”, cititorul fiind (in)dus rapid într-o zonă de pozitivitate maximă, pentru ca imediat continuarea să-l ducă într-una de negativitate maximă: ”pentru o mai bună infecție” (p. 172). Rezultatul este, desigur, dat de gustul de la urmă: interviul în cauză era, de fapt, (în mintea lui TRU) unul infect… Acest zig-zag pe verticala sensurilor seamănă cu imaginea monitorului unui cardiograf unde bătăile (normale) ale inimii se deduc din creșteri și scăderi ale unei linii mereu brusc frânte. Stilul ușor frust/ golănesc/ de cartier/ sportiv al lui TRU are, totuși, șarmul și atractivitatea de care ar avea nevoie cam toate analizele politice prea seci și foarte greu digerabile/ asimilabile. TRU este un critic pătimaș (adică plin de patos) fără a deveni (deocamdată) patologic el însuși. Am ales să pun accentul pe, și să încep prezentarea prostologului ad hoc (TRU) cu forma în care scrie autorul și nu cu fondul mesajelor și analizelor sale pentru că – în cazul de față – forma atrage, în timp ce fondul (cam) respinge. Desigur, depinde de fiecare cititor și de afinitățile sale doctrinar-ideologice. Îmi imaginez un potențial cititor care, căutând o altă carte într-o librărie Humanitas, dă cu ochii de cartea ”Proștii Europei”. Prima reacție a rrromânului verde și imparțial ar fi (foarte probabil): ”bine că ești tu deștept!”. Dar când vede că și românii sunt direct vizați în carte, gestul mecanic va fi acela de a pune repede cartea în raft. ”S-a mai găsit unul care să ne arate cât suntem de proști, ca și cum noi n-am ști cum și cât suntem…!”, ar zice în sinea sa refuznikul și patriotistul total care știe că toți românii sunt inteligenți, harnici, cinstiți și frumoși. Tocmai de aceea, adică pentru a fi citit și de progresiști/ stângiști TRU și-a construit acest stil aparte, acid și penetrant, incitant și ușor agresiv, presărat cu oximoroane și cuvinte ingenios combinate, pe scurt un stil atractiv.

 

Cu riscul să mă abat (și mai mult) de la descrierea acestui interesant și (recunosc) plăcut stil de scriitură (al lui TRU), redau o amintire de pe vremea ”cimitirului tinereții mele” (Bacovia), amintire stârnită tocmai de stilul Ungureanu(lui) Traian. În fiecare sâmbătă seara liceenii de la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (unde eram tolerați și noi băieții, puțini, de la Liceul nr. 2, fost Liceu de fete) ne încolonam cu direcția Baia evreiască (baie de tip saună cu aburi fierbinți și dușuri calde/ reci). La final, apărea un bătrânel (evreu), care, cu accentul specific întreba cu voce tare: ”buna baia baieți?”. La care, venea răspunsul, în două trepte: un daaaaa prelung, urmat imediat de un tot lung și șugubăț ”de undeee?”, cu rezultatul că presupusa pozitivitate inițială se transforma brusc în negativitate totală. Bătrânului îi plăcea acest joc, altfel nu se explică de ce repeta întrebarea sâmbătă de sâmbătă…

 

Dar ce nu-i place criticului acerb și prostologului care este TRU? Nu multe. Doar (deocamdată) Uniunea (Europeană), Germania (merkeliană), progresivismul (clintonian), Estul european (partea neconservatoare, deci și RO)  și România pricepiștilor nepricepuți adică proștii cu acte în regulă. Voi extrage din cartea ”Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile” (Humanitas, 2017) îndeosebi acele pasaje care răspund cel mai mult titlului cărții și, concomitent, titlului serialului meu/ nostru.

 

Închei, dar nu înainte de a spune că lectura cărții este nu doar plăcută, ci chiar riscantă pentru o minte insuficient exersată în labirintul verbiajului ideologico-doctrinar și (geo)politic contemporan. Din acest motiv (al clarificărilor conceptuale, semantice) voi insista ceva mai mult decât ar cere-o o cvasirecenzie la o carte despre proști. Termenul de iliberal este unul relativ recent (are doar două decenii de la lansarea acestui termen în SUA de către Fareed Zakaria (un articol din 1997, ‘The Rise of Illiberal Democracy’, a devenit o carte în 2007, The future of freedom: illiberal democracy at home and abroad. Vezi: http://adevarul.ro/news/societate/adio-democratie-despre-nasterea-statului-iliberal-1_5912daf65ab6550cb8f657fa/index.html) dar unii (Ovidiu Nahoi) consideră că a fost creat și lansat în circuitul public de premierul ungar Viktor Orban tocmai în România (”Iliberalismul este o noțiune lansată public de premierul ungar Viktor Orbán chiar pe teritoriul României, în 2014, la Școala de vară a UDMR de la Tușnad” cf.: http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/liberali-si-iliberali-o-comparatie).  Despre războiul ideologic aflat în plină desfășurare voi fi obligat să vorbesc și în continuare, deoarece cartea lui TRU este una eminamente de polemică ideologică. De ce ne-ar interesa și pe noi aceste aparent anoste chestiuni terminologice și politologice? Simplu: ca să nu murim proști.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 191. Luni 10 iulie 2017 ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor contemporane (2)

 

Concret, geopolitic vorbind, TRU ia în vizor moartea/ sinuciderea anunțată a UE și a Europei de Vest (”Patimi europene în vid”), nervozitatea mortală a Europei de Est (”Unde e Estul?”), frământările din SUA și Canada (”Revolta atlantică”), și – last, but not least – soarta tristă a unei Românii cu busola defectă în prag de centenar (”Pricepism românesc”). Cele mai multe articole sunt acordate României (17), urmată de cele care studiază civilizația atlantică (11), apoi cele dedicate Europei Vestice (13) și, în fine, Europei Estice (7). Concentrând fronturile, autorul ia sub lupă Occidentul (UE, SUA, Canada) și Orientul (Europa de Est, România fiind inclusă). Cu alte cuvinte, dacă direcțiile din ambele zone geopolitice sunt nefaste, mai mult moarte decât vii, noi încotro ne îndreptăm și… cu cine (mai) votăm? OK, dar cine sunt proștii despre care ne vorbește autorul începând chiar cu titlul cărții? Devreme ce toată lumea vizată este criticată, evident că ”toți e proști”: conducători de țări, parlamente și (euro)parlamentari (TRU este europarlamentar pe listele PDL, începând cu 2009), partide, sisteme politice progresiste/ neomarxiste (de stânga), presa cumpărată și lipsită de independență, culturile lipsite de vigoare și… votanții/ cetățenii maturi care acceptă (încă) scenariile funeste descrise de TRU. Evident, unii sunt cei mai proști dintre toți, alții sunt doar mai proști decât alții, iar alții sunt prostiți mereu fără să realizeze asta. Voi încerca să-i numesc concret (pe parcursul analizei mele, în funcție de contextele vizate), dar oare TRU în ce categorie se (auto)include?

 

Canavaua/ urzeala pe care sunt țesute intrigile dintre forțele care amenință să ducă la sinuciderea civilizației occidentale este una preponderent ideologico-doctrinară, împărțind protagoniștii politici mondiali între ”cei buni/ deștepți” (dreapta autarhică, izolaționistă, naționalistă) și ”cei răi/ proști” (stânga integraționist-unionistă, internaționalist-globalistă). Dacă privim regimurile politice din principalii actori statali de pe scena mondială observăm un lucru surprinzător: în tabăra celor ”buni” (apud TRU) intră: SUA, China, Rusia, Marea Britanie, Turcia, Singapore, Columbia, Belarus, Ungaria, Polonia, Croația, Slovacia, Cehia etc. Date recente oferite de organizații demografice mondiale au calculat că în țările cu regimuri declarat iliberale locuiesc acum 53% din populația planetei. România este foarte aproape de a intra și ea în acest club nedemocratic sau puțin democratic, dar deocamdată suntem apropiați de liberalismul practicat de Germania și Franța. Ceaușismul fără Ceaușescu este direcția viitoare pe care o revendică o parte a celor care fac politica actuală a RO. Presupun că partidul în care va acționa Ponta va fi unul de orientare iliberală. Singurul partid parlamentar cu orientare clar iliberală este PMP condus de Traian Băsescu. O opinie interesantă avansează Cristian Pârvulescu care consideră că PSD ul este plin de intenții iliberale: http://www.observatorcultural.ro/articol/plonjonul-abis-un-abis-iliberal/

 

Ne putem aștepta la o coaliție conservatoare/ iliberală mondială? Sau va avea loc o acutizare a conflictelor dintre națiuni tot mai egoiste/ egocentrice tocmai ca urmare a aplicării doctrinei iliberale? Deloc întâmplător, analiza Estului european făcută de TRU nu ia în calcul Rusia (chiar dacă este o țară asiatico-europeană) decât tangențial, ceea ce mi se pare a fi o eschivă ideologică inabilă și prost mascată. Motivul eschivării? Majoritatea românilor nu doresc prietenie cu rușii (argumente istorice – cu duiumul!), iar a face elogiul dreptei conservatoare la modul general are ca efect și promovarea (voită sau nu) a regimului Putin din Rusia (conservator, de dreapta), ceea ce nu avantajează deloc România ca stat. Voi atrage atenția cititorilor  asupra cazurilor (puține) în care Rusia este invocată (și cum). La nivel mondial este deja notorie triada Washington-Pekin-Moscova – trei puncte forte ale iliberalismului actual.

 

Granița dintre inteligență și prostie este, adesea, (ca și) inexistentă, unul și același lucru având calitatea ambivalentă de a fi pozitiv și negativ, concomitent sau alternativ. Acest lucru este vizibil îndeosebi în disputele retorice (campaniile electorale fiind exemple elocvente de retorică ad hoc și pro causa sua). Prin adăugarea unor sufixe transformi rapid pozitivul în negativ. De ex., multiculturalitatea, cred eu, este un fapt pozitiv, dar multicultralismul este unul cât se poate de negativ (vezi și explicația mea asupra diferențelor majore dintre patriot și patriotist, la care mai adaug aici diferențele dintre ortodox și ortodoxist, elitar și elitist, național și naționalist, birocrație și birocratism, globalizare și globalism etc.). Pentru a-și atinge scopurile propagandistice mulți autori (TRU included) se prefac a nu sesiza, uneori, sensurile total opuse (pozitiv și negativ) ale unor simple atribute și ale extremizării (-ism izării) acestora.  Este vechea tehnică a mutării oalei de noapte sub fundul altuia care habar n-are că rahatul din oală nu-i aparține. TRU se autoprezintă cititorilor ca fiind un pesimist constructiv în timp ce el este, în fapt, un critic(ist) distructiv al realităților liberale actuale, un paseist romantic și un propagandist calificat pentru un viitor la fel de incert ca și cel al oponenților săi politico-ideologici.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 192. Marți 11 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (3)

 

Disputa dintre iliberalii conservatori și liberalii progresiști vizează aspecte asupra cărora ar putea fi în acord sau în dezacord partizani din ambele tabere. Conjuncturile geopolitice, mărimea și influența unui stat pot face ca o măsură iliberală să fie mai bună sau mai rea decât una progresistă/ liberală. Și invers. De ex. liberalizarea completă/ totală a vânzării terenurilor (văzută de iliberali ca act de trădare națională/ de patrie) poate chiar distruge temeliile unui stat, eliminând unul dintre elementele sale identitare. Dar blocarea la granițe a pătrunderii capitalului străin (viziune iliberală) poate fi o la fel de mare pierdere pentru o economie emergentă.

 

Cred că mulți dintre cititorii acestui serial nu sunt mari amatori de doctrine politice și economice, dar pentru a vedea cum  taxează TRU de proști pe toți aceia care au doar opinii diferite decât cere corectitudinea politică a doctrinei conservatoare (pe care TRU o adoră, doctrina, nu corectitudinea politică) voi lista o serie de cuvinte/ concepte/ idei/ valori/ scopuri pe care le promovează liberalii, urmată de o listă cu termeni specifici iliberalilor. Sper să fie o busolă în hățișul lingvistic și semantic aruncat în luptă de cele două forțe beligerante. O precizare legată de cum deosebești un iliberal de un liberal: în primul rând prin violența de limbaj folosită de iliberali. Pe FB postările iliberalilor mustesc de atribute ale limbajului de gang: X este prost-prost, dna Y este o tâmpită fără nicio valoare, cei de la partidele cu altă orientare sunt cretini, oligofreni, retardați, idioți etc. De regulă persoanele vizate sunt vârfuri ale actualei clase politice și intelectuale a României.

 

LIBERALISM = corectitudine politică, marxism cultural, păstrarea establishmentului actual, piață liberă, stat de drept, independența justiției, democrație reprezentativă, acceptarea multiculturalității ca formă de respect al altor culturi, liberatea de asociere (UE), acceptarea globalizării ca factor imposibil de eludat, capitalul trebuie să nu se oprească la nicio graniță, acceptarea LGBT, promovarea elitelor în toate domeniile, apărarea minoritarilor (pe criterii etnice, religioase, sexuale, religioase), grija pentru condițiile de viață ale generațiilor viitoare (încălzirea globală, ecologie etc.), promovarea gândirii critice, relativism postmodern, acceptarea migranților de oriunde ar veni aceștia.

ILIBERALISM = protecționism economic, naționalism economic, măsuri împotriva capitalului străini, atitudine neprietenoasă față de străini, xenofobie, rasism, susținerea familiei tradiționale, religia/ biserica are rol important în atingerea scopurilor politice, justiția trebuie să fie mai puțin independentă, Uniunea Europeană este văzută ca un pericol pentru identitatea națională a statelor membre (îndeosebi a celor mici), intoleranță etnică, antielitism (considerat o reminiscență feudală), antisistem, antiestablishment, populism (puterea aparține poporului nu reprezentanților vremelnici ai acestuia), minoritatea se supune necondiționat majorității. Oprirea oricărui flux migraționist și expulzarea străinilor (a esticilor inclusiv). Autoritarianism ce frizează dictatura personală. Intervenționism. Etatism. Dirijism. Elogierea trecutului măreț (cultul strămoșilor glorioși). Conservatorism.

 

Cititorii sunt invitați să-și definească propriile poziții, alegând valori liberale sau iliberale (eventual procente din fiecare curent doctrinar). TRU este iliberal. Liberalii sunt (în viziune iliberală) proștii lumii și ai Europei. Am preluat o comparație dintre valorile liberale și iliberale dintr-un articol semnat de Ovidiu Nahoi (http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/liberali-si-iliberali-o-comparatie) . Iată-le, față în față:

 

LIBERALI: o lume deschisă reprezintă o sursă inepuizabilă de oportunități; libertățile sunt condiții de bază pentru o societate de succes; viitorul poate fi mai bun decât prezentul; problemele pot avea explicații și, posibil, soluții; soluțiile nu sunt niciodată simple și nici efectul lor nu este garantat; liberalii își pun mereu întrebări; diversitatea este fascinantă și incitantă; statul este bun în măsura în care este neutru și deranjează cât mai puțin raporturile dintre oameni; minoritatea trebuie ascultată și protejată; importantă este funcționarea instituțiilor; negocierea este importantă; compromisurile sunt de dorit; patriotismul înseamnă promovarea valorilor împreună cu partenerii și aliații.

ILIBERALI: o lume deschisă este o sursă de inepuizabile angoase; libertățile sunt o sursă de dezordini; trecutul a fost mai bun (fiind o sursă de inspirație pentru politicile prezentului); dacă apar probleme trebuie găsiți vinovații; soluțiile sunt simple și infailibile; iliberalii oferă mereu răspunsuri; diversitatea este văzută ca o problemă, ce este diferit poate fi amenințător sau demn de dispreț; statul este bun în măsura în care intervine pentru a stabili raporturile dintre oameni potrivit convingerilor sale; majoritatea dictează; dincolo de instituții ceea ce contează este forța liderului; negocierea este sinonimă cu trădarea; forța este preferabilă negocierilor; patriotismul înseamnă revanșă istorică.

 

Iliberalii îi acuză pe liberali de marxism cultural, în timp ce unii liberali îi taxează pe iliberali drept fasciști. Iată cum se scutură iliberalii de acuza de fascism lansată în direcția lor de progresiștii liberali:

https://www.vice.com/ro/article/evdzm7/am-intrebat-conservatori-din-romania-de-ce-nu-sunt-fascisti-cum-ii-acuza-progresistii .

 

Din punctul de vedere al unui analist (relativ) neutru (adică eu), doctrina și îndeosebi practica iliberală (indiferent de numele adoptat de un partid sau altul), prin stilul său agresiv-revoluționar mă duce cu gândul mai mult la bolșevismul leninist-stalinist (cu irizări fascistoide) decât la un spațiu al libertății maxim posibile. Ca o trăsătură generală, în lume trendul este deplasarea ideologiilor partidelor dinspre democrațiile liberale înspre autocrațiile iliberale. O precizare se impune: avem în RO un Partid Național Liberal, partid care a clamat dintotdeauna liberalismul de tip occidental. Acum, PNL (împreună cu UDMR) este parte a Grupului Partidelor Populare din Parlamentul European  (adică populiștii/ iliberaliștii/ conservatorii). Totuși, PPE nu este omogen ideologic, fapt care va da în continuare bătăi de cap analiștilor și chiar votanților. (vezi https://www.europalibera.org/a/24743003.html). Va trebui să ne obișnuim să nu ne limităm la cititul etichetelor (numelor partidelor) pentru a spune: aha, ăști-as așa și pe dincolo…). Tocmai de aceea, TRU nu face trimiteri nici la partidele care iau decizii majore și pentru alte țări, ci aruncă în pagini fapte, fapte, fapte. ”Faptele vorbește!”.Singura posibilitate reală de a cunoaște esențele unor partide sunt acțiunile lor concrete între două campanii electorale și (mai rar) Statutul și, eventual, Programul de guvernare. Și cunoașterea contextului geopolitic – mișcător de la an la an – este necesară pentru a putea intui ondulările și volutele ideologice ale unui partid sau altul.  Asta ca să realizăm că dinamica ideologiilor urmează strâns dinamica intereselor economice și geostrategice concrete într-un segment temporal dat. Metaforic vorbind, sintagma ”Proștii Europei” ar putea face trimitere la toți aceea care nu adulmecă rapid schimbarea și nu se adaptează liniilor principale de forță (vectorii principali) din țările cu cea mai puternică influență în lume și în regiune. Lumea se orientează mai mult către Platon (http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-politica/platon-si-guvernarea-filosofilor/) , dar Machiavelli este mai actual ca oricând!

 

Liviu Druguș     Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 193. Miercuri 12 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (4)

 

Cu speranța că discuțiile pe teme doctrinare nu vor fi confundate cu struțocămilismul doctrinar afișat de trompetele partidelor politice din RO, cunoașterea modului de gândire alternativ ne poate ajuta să nu cădem în sau să ne ridicăm din dogmatisme și fixisme ideatice și ideologice. Merită subliniat că distincția liberal(ism) – iliberal(ism) nu este una care plasează una dintre doctrine (cu totul) în stânga și cealaltă (cu totul) în dreapta. Pur și simplu schema stânga-dreapta are o tot mai mică relevanță. De ex. identitatea de esență dintre fascism și bolșevism nu plasează niciuna dintre cele două doctrine extremiste în stânga sau în drapta eșichierului politic. Pur și simplu înțelegem că sunt două doctrine gemene. Relevante sunt doar valorile promovate prin doctrine și politicile publice aferente. Iată un exemplu de detașare de schema stânga-dreapta și de (auto)plasare în … nicăieri: ”Sa belim corectitudinea politică, sunt absolut de acord. Dar nici sa nu cădem in extrema ailalta…” (Marius Cristian, Iași, 9 iulie 2017). Adică nici cu liberalii, nici cu iliberalii. Mai exact nici să cădem în extrema ailaltă, nici să nu cădem…! Curat echidistant, coane Fănică!

 

Dar să-l citim, mai bine, pe TRU, autor care ne dă o mostră de presupusă echidistanță originală între Moscova și Berlin: ”În Est, națiuni încă apăsate de handicapul comunist au o relație nu tocmai normală cu un Vest care continuă să vadă, îndată ce întoarce capul spre Moscova, o plajă populată de națiuni-problemă” (p.8). Încerc să traduc: Vestul nu ne prea vrea, ba chiar ar fi dispus să ne lase sub ”grija” Moscovei, obișnuită deja cu aceste ”națiuni-problemă”. În limbaj doctrinar, zicerea lui TRU ar suna cam așa: liberalismul occidental este pe cale să-și dea duhul, așa că pentru RO ar fi o variantă de ales apropierea de ”viitorul de aur al omenirii”: iliberalismul autocrat (care se construiește cu succes sub conducerea înțeleaptă a kgb istului Putin, de exemplu). Sub lupa analistului TRU, RO este încă incapabilă de a lua o asemenea decizie istorică pentru simplul motiv că ”țara e blocată în incapacitatea de a gândi în folosul național” (p. 8). Așadar, în varianta patriotistului TRU, deblocarea noastră din proiectul european ”vetust” ar putea fi concretizată în următoarea poruncă: ”Români, vă ordon: treceți Prutul și sărutați mâna țarului vostru protector, Măria sa Putin!”. Aici l-aș invoca pe Karl Klaus care a spus: ”Libertate de gândire avem. Gândire ne mai trebuie”. Cu siguranță, mai mulți cititori au tradus aceste texte TRUiste în cheia filorusă pe care am oferit-o și eu, altfel nu se explică fervoarea cu care îi ia apărarea Cristian Pătrășconiu: ”TRU ar putea fi declarat vinovat pentru că pune de atât de multe ori în această carte degetul pe rănile mari ale Uniunii Europene. Dar atenție….nu merge, așadar (ca TRU) să fie plasat în zona filorusă. Vizionar, poate prevăzător, dar mai ales hiperlucid în această chestiune, Traian Ungureanu vorbește de două decenii cu competență și sistem despre răul postsovietic, despre toxinele putiniene ș.a.m.d.” (vezi: Cristian Pătrășconiu, ”TRU: vinovat. Din nou?”, în: Revista 22, nr 22, p. 13, 6-12 iunie 2017). Dar una este să pui degetul pe rănile unionale europene și alta este să critici de sus până jos întreaga construcție europeană, iar ca remediu la aceste boli să recomanzi – cu sânge rece – eutanasierea bolnavului european. De ce nu mai multă și mai bună integrare? De ce nu mai puțină birocrație și mai puține legi proaste? Răspunsul ar trebui să-l dea TRU tocmai pentru a nu mai lăsa impresia de critic distructiv (atribut pe care el îl respinge și îl înlocuiește cu calificativul de pesimism constructiv). Dar întrebarea la care ar trebui să răspundă TRU în primul rând este: după ce că ne iei de proști, de ce vrei să ne prostești și mai mult, stimabile?

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 194. joi 13 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (5)

 

Primul eseu dintre cele 49 ale cărții ”Proștii Europei” se intitulează, ca să nu fie dubii, ”Proștii Europei” (pp. 13-16). Sunt convins că puținii mei cititori ard de nerăbdare să afle cine sunt proștii Europei. Ei bine, aveți răspunsul prim: proștii Europei suntem, în primul rând, noi românii, mai exact cei cca patru milioane de români care alcătuiesc diaspora românească, majoritatea lucrând în condiții grele, dar efectuând munci mai bine plătite decât acasă. (Aș adăuga că și ceilalți români, ”pricepiștii nepricepuți”, care au ales să rămână acasă intră, și ei, în categoria proștilor pe care vrea să-i deștepte TRU și noua ideologie politică iliberală). Soluția însă care ar fi? Gândind iliberal (ca TRU) asta ar însemna aducerea celor patru milioane de români înapoi în țară, cu oferte de tip Dan Diaconescu, urmate apoi de închiderea granițelor și alungarea capitalului străin și a tuturor străinilor din scumpa noastră patrie Republica Iliberală România. Dacă Ceaușescu n-ar fi fost ucis de patriotiștii filosovietici și n-ar fi împlinit (în cazul în care scăpa cu viață) 102 ani la alegerile din 2020, cu siguranță s-ar fi întâmplat una din două: ar fi numit prim-ministru iliberal sau ar fi surâs oltenește: ”vă zâsei io c-am avut dreptate?”. Evident, TRU nu afirmă direct, clar și răspicat că toți românii sunt proștii Europei (riscând astfel un mic linșaj nemediatic, adică la propriu, din partea altor patriotiști orgolioși și cu dragoste de tricolor: ”Cum adică noi suntem proști? Dar tu dacă lucrezi la Bruxelles nu ești la fel?”). TRU are abilitatea lingvistică (rară, e drept) de a spune adevăruri dureroase ambalate în ațe colorate care îți distrag atenția de la conținut și ți-o cantonează (atenția) doar la … ațe. Mai mult, ca un bun propagandist ce este, TRU reușește să omoare mai multe dintr-o singură pălitură. Iată pasajul cu pricina în care are loc nu doar devoalarea misterului cauzal cu privire la ”proștii Europei” (exploatare cât ține lumina zilei), ci și alte ”cauze”/ teze/ teme  iliberale: migranții în general, teroriștii în special (”exclușii cu kalașnikoave”, cei de altă religie care poluează spațiul creștin cu alte obiceiuri la fel de sacre): ”În Molenbeeck, micul cartier mare cultivator de teroriști din Bruxelles, există un bloc cu un bar la parter. Era cuibul din care plecaseră spre Paris, la găurit oameni aleși la întâmplare, exclușii cu kalașnikoave. La etajele de deasupra, muncitori români și polonezi. Răspunsul lor la întrebările gazetarilor care voiau detalii despre vecinii de la parter: nu-i cunoaștem, că ne sculăm dimineața la 5, plecăm la muncă, ne întoarcem seara, mâncăm ceva și ne culcăm. Proștii Europei.” (p. 16).  Cum am mai spus, TRU pune diagnostice corecte, dar nu merge la cauze și, fatalmente, nu oferă soluții. Doar emoționează și, eventual, motivează electoratul patriotist, dar și pe cel nostalgic după o Românie ”puternică, liberă, pe soartă stăpână – Trăiască Republica Populară Romînă” (am citat din vechiul imn al României comuniste înainte de alegerea ca imn a cântecului ”Trei culori”).

 

Un lucru cred că ar merita reținut: TRU critică/ nominalizează și persiflează idei cum ar fi ”corectitudinea politică”, ”relativismul postmodern”, ”superstițiile liberal progresive”, ”stânga reconvertită după necazul cu prăbușirea comunismului”, ”încălziștii sau ecologiștii”, ”dezastrul politicii de imigrație”, ”iluzia pieței europene a muncii”, ”marginalizarea Estului”, ”negustorul cinstit e hoț neprins” (proverb DNA), ”apoteoza globală a ordinii liberale” postbelice etc. etc., dar niciodată el nu spune numele doctrinei pe care o apără ”cu zel și cu săbii de-oțel”: iliberalismul popular conservator. Mai pervers decât atât, TRU clamează MEREU că vorbește doar în numele adevărului și doar al adevărului. Cât de tupeist poți fi ca într-o dispută ideologică (adică una bazată pe interese/ scopuri clare de apărat) să invoci adevărul, calitate care, se știe din istorie, nu se află niciodată doar de o parte a vreunei baricade?!

 

În episodul anterior am subliniat (contrar opiniei lui Cristian Pătrășconiu) că TRU se plasează, voit sau nu, în tabăra filorusă. Iată un alt pasaj care argumentează spusele mele: ”Până să aflăm dacă Trump se va îneca în borș rusesc, știm că Putin a făcut ce a vrut  din Obama, Clinton și Kerry: samovar, opincă și turbincă. Dar Putin nu e un zeflemist. Dimpotrivă, acest mare democrat rus înțelege bine ce se întâmplă pe și sub masa de joc”. E clar? Se răsucesc în mormânt ziariștii împușcți în era ”marelui democrat rus” Putin! (vezi: http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv-special/l-au-criticat-pe-vladimir-putin-si-au-fost-ucisi-lista-celor-care-au-murit-dupa-ce-l-au-atacat-pe-presedintele-rusiei.html)  După criteriile iliberale ale lui TRU progresistul Obama a fost un idiot, în timp ce iliberalii Trump și Putin sunt inteligenți și cunoscători!

 

Istoria se scrie și așa!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 195. Vineri 14 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (6)

 

Întâmplarea face ca astăzi, 14 iulie, de ziua Franței (a hexagonului adică) să public subepisodul 6 care are o legătură directă cu viziunea lui TRU despre Franța. Nu mai este nevoie să amintesc, probabil, că Franța a fost condusă în ultimii ani de socialistul/ progresistul Hollande, iar recent președinția Franței a fost câștigată de centristul Emmanuel Macron (”En fin, Macron s-a dat De Gaulle” – Ion Barbu) în defavoarea iliberalei Le Pen. Da, este Franța cea mereu atacată de terorismul islamisto-radical, cea care a fost un model pentru civilizația română modernă și o apărătoare a României. Acum, Franța este criticată aspru de TRU pentru că nu este iliberală, pentru că nu are la conducere ”un mare democrat ca Putin” și pentru că rămâne prea tolerantă față de intoleranța imigranților și a teroriștilor fără număr, fără număr. Exact în urmă cu un an a fost măcelul de la Nisa cu 10-15 victime. ”Etapa violentă va lua sfârșit și vom intra în faza pașnică: faza supunerii” (p. 17) conchide ironic-sardonic vizionarul pesimist TRU. Cum am mai precizat, TRU are capacitatea de a mitralia dintr-o singură frază un snop sănătos de dușmani ideologici care nu au avut înțelepciunea să treacă rapid la iliberalism. Iată încă o mostră de măiestrie belicoasă a acestui franctiror de cuvinte imprecante și încărcate cu ură creștinească care execută cu sânge rece președinți de state, culturi, modele de gândire politică, credințe și pattern uri sociale: ”Francois Hollande, președintele asfixiei naționale franceze, are o scuză. A fost surprins de evenimente alături de neprețuitul frizer oficial de la Elysee – slujbaș plătit cu 9895 de euro pe lună, salariu echivalent cu rangul de ministru al cabinetului. Cine mai are timp să bage în seamă mersul lumii când elitele se tund atât de pasional?” (pp. 19-20). Ticăloșia lui TRU este mai mult decât evidentă:  președintele trebuia să se tundă sau înainte, sau după atentat, nicidecum exact în timpul atentatului! Sigur, atacul lui TRU este nu doar la președinte, ci și la elita care îl înconjoară și care ”suge sângele poporului” (mesajul lui TRU este realmente unul pur caragialesc!). Pesimismul istoric al lui TRU este de nestăvilit: ”…după Nisa nu ne rămâne decât să asistăm, îngrijorați și neputincioși, la mersul istoriei. Care își caută sfârșitul în Occident.” (p. 26). Dar să nu cădem în frazeologia TRUistă. Așa-numitul său pesimism istoric, este de fapt masca sub care se ascunde optimismul istoric al nașterii noii civilizații panglobale numită iliberalism condusă (deocamdată) de trei lideri: Putin -Trump -Xi Jinping.

 

Despre Franța care și-a permis să să-i ”dea nas lui Iran” (care a cumpărat avioane Airbus de la francezi) și apoi l-a primit pe comunistul Fidel Castro la Elysee, TRU scrie cu apăsată ură și nedisimulat dispreț: ”Da, e vorba de Franța, sora noastră mai mare și mai stricată care ne ceartă prin MCV uri pentru corupție și nelegiuiri, în timp ce se ține de mână cu prieteni care spânzură disidenți de macarale la Teheran.” (p. 46). Are TRU alternativă la aceste situații din țări care nu au trecut încă la iliberalism? Sigur. Un model este patria ”vestitului teoretician” Vladimir Putin. Acolo ai să vezi o adevărată democrație populară, o libertate bine strunită și o permanentă voie bună măsurată cu paharul.

 

Un punct de vedere al Franței însăși se impunea, așa încât recomand cu plăcere interviul ambasadoarei Franței la București acordat postului de radio Radio France International (RFI): http://www.rfi.ro/politica-96489-ambasadoarea-frantei-la-bucuresti

 

Dar, în fond, ce este Franța? Nu-l întrebăm pe iliberalul băsist Traian Ungureanu, pentru că el și-a spus deja părerea (”sora noastră mai mare și mai stricată” – evident, această opinie ar fi aruncată la coș de TRU dacă Marine Le Pen ar fi câștigat alegerile. În acel caz, Franța ar fi fost țara care și-a recâștigat onoarea, demnitatea, verticalitatea etc.). Alte opinii legate de esența statului francez pot fi un bun prilej de reflecții și atitudini:

 

”Franța nu e o etnie, nu e o rasă; Franța e o comunitate de valori.” (Nicolas Sarkozy, președintele Franței între 2007 – 2012, politician neogaullist, conservator)

 

”Franța nu e un popor, nici o limbă, nici un teritoriu, nici o religie, este un conglomerat de popoare care vor să trăiască împreună. Nu există francez neaoș, există doar o Franță a metisajului” (Eric Besson, n. 1958, politician fondator al Partidului Progresivii, aliat cu Uniunea pentru Mișcarea Populară, partidul lui Sarkozy)

 

O ultimă precizare, legată de sublinierea mea făcută mai sus: ”iliberalul băsist TRU”. Reamintesc cititorilor că TRU a fost ideologul principal al PDL (de fapt al lui Traian Băsescu) partid înscris în familia popularilor europeni (PPE), alături de partidul lui Sarkozy. La ora actuală, în Grupul popularilor europeni, din partea României activează Partidul Național Liberal (PNL) și UDMR. Partidul actual al lui Traian Băsescu (PMP) nu activează în Parlamentul European. TRU a lansat, la o televiziune, conceptul de ”băsism” pe care l-a încărcat cu dimensiuni filosofice, ideologice și politice demne de un mare curent care va domina nu doar România, ci lumea întreagă. În privința faptului că iliberalismul băsist nu mai reprezintă în economia forțelor politice actuale din România mare lucru, nu același lucru se întâmplă cu iliberalismul la scară planetară care se întinde asemănător bolșevismului sovietic postbelic pe toate continentele.

 

Până când și cu ce urmări vom vedea.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 196. Sâmbătă 15 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (7)

 

Primul capitol al cărții lui TRU se numește ”Patimi europene în vid” și se constituie ca un ”faire part” (românește ”ferpar”, anunț mortuar) cu privire la – zice TRU – fosta organizare a Europei numită Uniunea Europeană. Mai mult decât simpla anunțare a dispariției UE, TRU ne oferă și un călău (încă în funcție) al acestei organizări europene postbelice (susținută, inițial, de americani ca o contrapondere la tot mai puternica URSS). Călăul se numește Jean-Claude Junkers, președintele Comisiei Europene, cel care în noiembrie 2015 ”a promis apropiere de Rusia și dezrobire de dictatele Washingtonului” (p. 39). JCK, ne explică TRU, nu a vorbit chiar aiurea. Nici vorbă de o presupusă ”așezare cuminte a UE în poala Rusiei” (p. 40), ci, pur și simplu, un îndemn către țările din Este de a proceda astfel. De fapt, aceasta este și percepția lui TRU care, în prefața scrisă ”Din partea coautorului” afirma tranșant: ”În Est, națiuni încă apăsate de handicapul comunist au o relație nu tocmai normală cu un Vest care continuă să vadă, îndată ce întoarce capul spre Moscova, o plajă populată de națiuni-problemă”. (p. 8). Ar fi vorba despre o politică a șopârlei care își abandonează coada spre a-și salva viața. Dar este oare Occidentul în postura de a face acest gest meschin, comparabil doar cu Tratatul Ribbentrop – Molotov, prin care Germania și URSS împărțeau, în secret, Estul European? După ce UE și-a declarat – chipurile – independența față de umbrela americană (în 2015), nu mai apare deloc surprinzătoare declarația dnei Merkel, de după alegerea lui Trump ca președinte al SUA, că ”Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini”. Care Europă? De Vest? Sau și de Est? Estul european nu are alternativă la declarațiile de mai sus decât să se apropie tot mai mult de SUA, țară care nu mai vrea să fie concurată de tot mai puternica UE (cu vârful de lance Germania). În acest caz, Europa va fi – din nou – împărțită: Vestul (relativ) independent și Estul (inclusiv Ucraina și Moldova) – protectorat american! Adică zonă liberă de liberalism și plină de iliberalism! Mai este oare, în acest caz, de mirare comportamentul cameleonic al PSD ului care din partid socialist vrea să fie partid iliberal (și încă pentru multă vreme)? Doar câteva cuvinte și teme dragi PSD ului justifică afirmația de mai sus: Soros liberalistul trebuie judecat pentru sângele vărsat; Coaliția pentru Familie (CpF) înseamnă orientare iliberală către familia tradițională, deci jos cu libertatea sexuală; religia se va preda mai abitir în școli și invocarea lui Dumnezeu va fi presărată în toate discursurile, inclusiv de către atei; preocuparea pentru trecut (mantră iliberală) se va concretiza prin pregătirile în stil american pentru celebrarea centenarului; amenințări voalate se îndreaptă către capitalul străin (mai puțin către cel american, dar cum faci legi bune pentru unii și rele pentru alții? Ehei, știe PSD cum se face!); întărirea prieteniei și colaborării economice cu iliberalii comuniști chinezi; ecologismul și ”încălzismul” sunt tot mai mult puse între paranteze. Și uite-așa, România devine stat pesedist iliberal, cu un guvern tot mai autoritar(ist) și cu o justiție la dispoziția statului, nu a cetățeanului. În fine, toate astea nu pot și nu vor însemna (cum sugerează TRU) ca România să se retragă din UE. Dimpotrivă! Dar Germania și Franța nu vor aplauda curbiluntrismul mioritic.

 

Din toate astea, cartea cea mai proastă pare a o fi tras președintele Iohannis care – în pofida plinei de succes vizite în SUA și în țări mari din UE – a avut ”neinspirația” să declare la 6 aprilie 2017:  „O societate democratică solidă, de tip liberal – opusă aşa-zisului model «iliberal» – are nevoie ca măsurile luate de majoritate să nu afecteze statul de drept.  (…) cu cât puterea şi opoziția refuză să asculte ce doresc cetăţenii, inclusiv atunci când coboară în stradă, cu atât se adâncește ruptura dintre societate și clasa politică. Iar consecințele sunt dramatice pentru toţi, cu efecte pe termen lung”. Evident, declarația va gâdila plăcut urechile Germaniei și Franței, dar va zgâria auzul lui D. Trump, cel care implementează acum în SUA ”așa-zisul model iliberal”. O președinție liberală și un Executiv iliberal – oare asta să fie esența diplomației dâmbovițene actuale?

 

Ca un fel de colac de salvare pentru PNL (partid care l-a propulsat în funcție pe actualul președinte al statului nostru) se aruncă, la sacrificiu, entuziastul Mihail Neamțu, care, după ce a scris o carte de 350 de pagini despre Trump se înscrie în PNL și încearcă să facă din PNL campionul iliberalismului românesc. Cum spuneam, binomul dreapta-stânga nu mai contează (deși neinspiratul MN continuă să îi tragă cu ”partidul de dreapta PNL”) astfel încât putem spune că la noi s-a deschis deja competiția între toate partidele din RO cu tema: ”cine este cel mai iliberal partid din RO care să merite încrederea și prețuirea iliberalilor americani în frunte cu  Donald Trump”. Iată un mesaj video https://www.facebook.com/georgemneamtu/videos/10210943903608537/  adresat – confuz și adesea irațional – de Mihail Neamțu susținătorilor prezenți și viitori din noul său partid care l-a adoptat recent. A face dintr-un partid care se numește (statutar) ”liberal” unul care să miroase puternic a ”iliberal”, iată un tur de forță pe care l-ar putea face doar politicieni ultraversați (și versatili) cum ar fi de ex. Traian Băsescu, care pur și simplu și-a luat partidul (PDL) din tabăra socialiștilor și l-a înscris în tabăra populiștilor (popularilor europeni). Doar foștii PDLiști din actualul PNL ar avea dreptul să tragă partidul înspre orientarea iliberală. Ceilalți, nu prea…

 

Deși scopul serialului meu nu este de a face analize politice (în niciun caz partizane), excepția de astăzi și-a făcut (singură!) loc pe calea de consecință logică a impactului pe care îl poate avea o carte bine scrisă asupra celor care chiar vor să înțeleagă ceea ce citesc. Drept pentru care invit cititorii mei să-și asume curajul de a avea opinii, de a argumenta logic și faptic, de a se implica – măcar în acest mod – în viața Cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 197. Duminică 16 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (8)

 

Ajută Rusia la sinuciderea civilizației occidentale?

 

La această întrebare pare a încerca să răspundă și TRU, iar răspunsul său, difuz și distribuit pe tot parcursul cărții, pare a fi unul pozitiv: da, nu numai că ajută, dar acesta este și unul dintre scopurile supreme ale politicii externe rusești din Era Putin. (Îmi aduc aminte de un dialog pe FB cu Dan Alexe în care acesta nu s-a lăsat până nu am acceptat că Putin este un bolnav psihic irecuperabil… Dar oare nu este planeta noastră o ”corabie a nebunilor”?). Am citat deja de două ori pasajul (din Prefață) în care se sugerează cititorilor că Vestul ar fi dispus să cedeze, șopârlește, Europa de Est în zona de influență rusă, contra ceva gaz ieftin și eventuale treceri sub tăcere a criminalului rapt crimean. Se pare că chiar dacă lucrurile ar sta astfel, America lui Trump nu ar accepta asta sub niciun chip, renașterea fostei URSS anihilând, practic ”sfârșitul” istoriei imaginat și aplicat de americani timp de mai multe decenii postbelice. Acesta ar fi încă un punct discordant în relațiile americano-europene, punct care se traduce, ideologic vorbind, în conflictul dintre liberalii europeni și iliberalii americani. (Aici sunt de acord cu TRU care scrie: ”Revolta antielitară a câștigat și Statele Unite, iar asta promite o despărțire pe care Europa trebuia să o evite cu orice preț” (p. 7).

 

TRU vrea să demonstreze că Rusia lui Putin nu trebuie să miște niciun deget pentru ca Europa să se sinucidă: ”Acum zece ani, faimosul teoretician rus V. Putin declara că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolulu XX. Copilării! Titlul a fost cucerit de altcineva. Dna Merkel și invitația ei la migrație liberă în Germania sunt cea mai mare catastrofă a secolelor ce vin.” (p. 30). Mai mult, Europa se leagănă iluzoriu în pseudoteorii care sugerează că tocmai Rusia este în declin, nu Occidentul: ”Lumea bună europeană se amăgește cu teorii pe care le ia drept probă de subtilitate analitică. Cea mai la modă spune că Rusia va fi în curând victima propriei supraexpuneri militare” (p. 42). Se face aluzie la trecutul ”război al stelelor” (competiția militară cu SUA, căreia Gorby nu i-a făcut față și a lăsat imperiul răului să se destrame cât de cât organizat. Dar, pesimistul constructiv TRU nu este de acord cu optimismul liberalilor europeni: ”Rusia nu intră în criză după criteriile de impas ale lumii occidentale. … Presa rusă e demult în buzunarul lui Putin. …. Occidentul va  afla, curând, ce e KGB ul. Putin va curăța zona de protecție din jurul bazei militare rusești din Mediterana …” (pp. 42-43). Noua Cassandră (TRU) ne amintește un lucru știut sau presupus de mulți dintre noi: ”Războiul Rece a fost al treilea (război mondial – LD). Rusia l-a pierdut și acum vrea revanșa. La cald.” (p. 70).  Concluzia pesimistului de serviciu (TRU) este brici-clară: ”… cine a deschis ușa valului musulman n-o va închide în fața Rusiei. Sub privirile absente ale UE, Rusia desface șuruburile pe linia Varșovia, Kiev, Chișinău” (p. 152). Dar cum? Iată predicția lui TRU: ”…rușii vor face foarte bine ce știu să facă foarte bine: vor trage cu toate katiușele propagandistice și vor scoate la plimbare fantoma unui bloc prorusesc în Est.” (p. 155). TRU nu uită să-l urce în căruța prorusească pe ”Trumpov, noul președinte american și, de la New York Times citire, agentul voluntar al lui Putin” (ibid). Aici se vede cum lupta ideologică dintre liberali și iliberali poate înnebuni/ prosti electorate întregi. Pentru că prost nu e cel ce prostește, ci prost e cel prostit.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 198. Luni 17 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (9)

 

Canada cea proastă și America cea deșteaptă

 

America, mai exact Nordul Americii (SUA și Canada) este divizată ideologic acum prin venirea lui Trump la conducerea SUA. Iliberalul Trump nu prea are multe în comun cu leftistul/ stângistul/ socialistul/ progresivistul/ liberalul canadian Trudeau. Invit cititorii să constate/ să verifice validitatea observației mele că iliberalii au o mare problemă: se cred deștepți (definiția prostului: unul care se crede deștept), în timp ce întreaga opoziție liberal-leftistă este proastă, idioată, cretină etc. Atent cu formulările, TRU ne asigură că ”Ca orice bun demagog, Donald Trump nu e nici prost nici nebun” (p. 73). Evident, proștii se află în partea cealaltă, la cei care au alte convingeri/ interese/ idei. America pre-Trump este ”greșeala și eșecul final al doctrinei piețelor libere lărgite global” (p. 74). Din nou, două (ba chiar trei) lovite dintr-o pălitură: liberalismul și globalismul (ecologismul fiind o formă de globalism)! ”Greșeală” este aici un eufemism pentru ”prostie”. Dar cuvântul din urmă este mereu folosit de autorul care l-a proptit chiar și în titlu. Proștii care au pierdut alegerile din noiembrie trecut au persistat în prostie și după alegeri: ”Cea mai mare prostie rostită după victoria lui Donald Trump … e povestea șocului. Șoc față de ce? Față de ce hotărâse, din timp și în unanimitate, blocul stângii? Față de rezultatul  anunțat de luni de zile în presa progresistă? Față de recomandarea fără fisură a establishmentului?  … A doua prostie suflă în ceafa celei dintâi și spune că victoria lui Trump a răsturnat politica. … Dacă e așa, atunci trebuie să admitem că politica defila prin lume citind Marx în ediții epurate de componenta proletară…” (p. 85).  Pesimistul de serviciu (TRU) nu ezită, în pofida victoriei lui Trump să anunțe ritos că ”democrația occidentală nu va supraviețui” (p. 86). Iată și vinovații: a) Uniunea Europeană (proiect liberal/ leftist/ progresist); b) ideologia corectitudinii politice (establishmentul academic în principal). Evident, salvarea Occidentului poate veni doar prin generalizarea gândirii iliberale, antielitare/ populiste, antiunioniste (anti-UE), anti stânga, anti-sistemul actual. Cine poate conduce lupta mondială pentru slavarea Occidentului? Evident, D. Trump, ”un multimilionar strident și un exhibiționist inteligent” (p. 91). Așadar, urmează războiul inteligenților iliberali împotriva proștilor liberali/ unionali. UE, după mintea lui TRU, ar trebui să dispară (culmea, tocmai acum când UE vrea să pună în practică mai vechiul proiect federalist de tip american care să genereze națiunea europeană sau, cel puțin, statul european). Ciudățenia apare în toată splendoarea ei atunci când TRU recunoaște că intrarea RO în UE a fost un lucru bun pentru noi: ”Adevărul e că fără UE România ar fi fost tinda murdară de la intrarea în bordeiul moldovenesc de la intrarea în bordelul rusesc” (p. 98). Este adevărat însă și faptul că intrarea în UE a coincis și cu depopularea țării (degradarea demografică a României, fapt de risc maxim pentru o țară cu o economie incertă, soluția oferită de Dorel Dumitru Chirițescu: aducerea în țară de străini cu pregătire superioară – vezi Dilema Veche, nr 699/ 2017, p. 20).

Fiind un admirator al lui Fidel Castro, premierul Canadei, Justin Trudeau nu putea scăpa neetichetat: ”Marele bărbat de stat canadian e prost ca noaptea polară” (p. 112). Ca să nu se simtă prost (pardon, stingher) TRU îi asociază lui Trudeau nume celebre ca: Obama (”jucăria favorită a lui Putin”, Junker (”care dă cu stânga-n dreapta până rămâne doar cu stânga”), F. Mogherini (șefa politicii externe a UE, fostă comunistă italiană) și, inevitabil, filantropul liberal american Soros.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 199. Marți 18 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (10)

 

Motto 1: ”Ăștia hoți, ăia hoți, mama lor la toți!” (muzică românească folk)

Motto 2: ”Nu uitați! România nu-i a voastră, nu-i a urmașilor voștri și nici a urmașilor urmașilor voștri! E a ăstora care v-au furat-o! (Revista Kamikaze)

Motto 3: ”Unde nu-i cap, vai de popoare” (Dragoș Pătrașcu)

Motto 4: ”Momentul cel mai primejdios pentru un guvern prost este, de regulă, cel în care începe să se reformeze” (Alexis de Toqueville)

 

”Pricepismul românesc” – aceasta este sintagma sub care TRU își propune să analizeze critic starea națiunii române aflată, din nou, la o răscruce istorică. Mesajul apocalaptic (stil TRU) este transmis pe întreg parcursul cărții: lumea (și, desigur, România) va fi iliberală sau nu va fi deloc! În privința României existe multe de criticat, dar cel mai criticabil lucru i se pare lui TRU ca fiind faptul că românul nostru e cam prost. De unde se deduce asta? Din faptul că românul se pricepe la orice, făcând din pricepism filosofia sa de viață și un modus operandi original. El se descurcă oricând și oricum. Chiar dacă face prostii cu carul! (evident, e vorba despre cei din carul cu proști). Pentru că, se zice, românul e blând și prost ca oaia, un ministru năzbâtios-agrar a propus ca oaia să devină simbol național. De ce nu boul cu țâțe sau vaca nebună? Despre propunerea lui Daea se poate spună că ”n-a fost minte pricepută/ și nici minte s-o priceapă”.

 

Pe vremea când fostul dictator român dădea indicații prețioase la toată lumea apăruse un banc: Ceaușescu nu va mai semna N. Ceaușescu, ci N. Priceputul, adică nepriceputul. Urmașii nepriceputului dictator conduc de aproape trei decenii România cum se pricep ei mai bine. Cum? Iată cum: ”PSD e cel mai corupt și cel mai votat partid al țării” (p. 166). Și încă un diagnostic: ”vom aniversa o sută de ani de unire și două sute de hoție” fapt concretizat și în realitatea că ”aproape toate doctoratele sunt furate” (p. 167). Dar ce se poate întâmpla într-o asemenea țară în care hoția este mai mult invidiată decât înlăturată? Cum se poate revolta românul într-o țară în care mămăliga nu explodează? Iată cum: ”Protestul românilor a fost devastator. Revolta a scos din țară 3,5 milioane de oameni.” (p. 168). Iar ”în spatele celor plecați a rămas o țară tot mai prost pregătită pentru viitor” (p. 197). ”Oamenii nu au respins, ci s-au deprins” (p. 168). Soluția întrevăzută de TRU nu este nici miraculoasă, nici imposibilă: dezvoltarea țării și nu mimarea unei creșteri economice bazată pe consum și pe îndatorarea generațiilor viitoare. Sigur, pedepsirea corupților este necesară, dar asta nu ține de soluția salvatoare, ci are doar rol de balsam psihic pentru cei care nu vor sau nu pot să fure. Cum s-a ajuns aici? În linii mari, răspunsul e dat de votanții care au fost mai atrași de promisiunile și pomenile PSD, în timp ce PNL, presupusa opoziție era/ este ca și inexistentă. (Adaug aici și nefericita mezalianță cu PSD, amintire tristă care permite oricând cetățenilor să pună cele două partide pe același plan și… să plece din țară). TRU pune degetul pe rană și clamează inexistența unui proiect de țară. Eventual unul care să aibă un singur punct cum ar fi construirea unei șosele, oricare ar fi aceasta. ”O șosea! Am ajuns în situația disperată în care avem nevoie de un comunism inteligent. … Să-i lăsăm pe alții să facă afaceri și capitalism. Noi nu știm și nu vrem. Măcar să săpăm albia. Vom fura totul mai târziu. Dacă ne facem treaba, vom avea ce.” (p. 176) Umorul amar al lui TRU este justificat. În țara care a experimentat modernitatea prin construirea formelor fără fond, nu văd cum am putea începe acum, în postmodernitate, cu construirea prioritară a fondului. Casa regală (o altă instituție goală, lipsită de fond-uri) face înțelegeri cu PSD ul, fapt care îi dezarmează și pe promotorii regalității ca soluție la starea actuală. Da, ”Monarhia salvase România” (p. 180). În ansamblu, ”… nepriceperea a devenit normă. Ea a atacat rapid structurile cerebrale și viitorul activ al societății. Adică educația” (p. 249). ”Ne închipuim că știm tot și, din acest motiv, nu pricepem nimic” (p. 209). Viziunea apocaliptică a lui TRU ia forme concrete: ”Soiul nu va pieri. Pentru că e la el acasă. În schimb, va pieri, fără să dispară de pe hartă, România. Prostia românească a ajuns la zenit. Ieșim din lume în mod rușinos. Fără s-o știm, ne desființăm” (p. 201).

 

 

Acest ultim capitol (”Pricepism românesc”) ar putea fi editat/ tipărit separat și distribuit, la cost de producție, peste tot (și postat gratuit pe net). Chiar ar merita efortul! Cunoscând diagnosticul corect, poate va/ vor apărea și soluția/ soluțiile cu adevărat fezabile și benefice pentru nație.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Pentru iubitorii de Nichita Stănescu și de formule sacre. Zicerea sa ”Patria mea este limba română” are ca originalitate doar cuvântul ”română”, în timp ce originalul era doar scris într-o altă limbă. Uitați că Dan Alexe ne ajută să aflăm că marea zicere patriotico-literar-filosofică a marelui iubitor de votcă are, de fapt, un alt tată. Comparați: „Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu) în timp ce predecesorul său Pessoa scrisese că ”Patria mea este limba portugheză” („Minha patria e a lingua portuguesa”, scrisese Pessoa). Încă o dată se demonstrează că hoția și prostia merg mână în mână.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 200. Miercuri 19 iulie 2017.    Shakespeare – prostologul genial

 

Marii scriitori (dramaturgi, poeți sau prozatori), dar chiar și cei mai puțin mari nu aveau cum să ocolească un dat uman fundamental: prostia, și corelativul său inteligența. Cu atât mai mult pentru sarcasticul și neîndurătorul critic William Shakespeare tema era una perenă. Pe vremea dictaturilor care au fost (dar și a celora care stau să vină sau au venit deja sub varii măști) Sonetul 66 (LXVI) reprezenta/ reprezintă un mod de a atrage atenția că ”minciuna stă cu regele la masă” (Al. Vlahuță) sau că prostia se substituie subtil/ subliminal deșteptăciunii molatece și prea ades visătoare. Eradicarea fiind imposibilă, ameliorarea se impune!

 

Iată celebrul Sonet 66 (scris în 1609), urmat de un număr de traduceri alternative/ succesive în limba română. Numărul variantelor românești este de cel puțin opt. Dacă cineva cunoaște și alte variante (eventual personale) este invitat să le facă aici cunoscute. Iată sonetul în limba engleză și șase traduceri ale sale în limba română: http://www.pruteanu.ro/MeritaImag+Texte/sonetul66m.htm. Desigur, atenția mi-a fost atrasă de ultimul catren, cel care vizează inteligența alungată și înlocuită de prostie, catren pe care îl redau aici, urmat de traducerile sale în românește.

 

And art made tongue-tied by authority,

And folly doctor-like controlling skill,

And simple truth miscall’d simplicity,

And captive good attending captain ill

(W. Shakespeare, 1609)

 

Iată și versiunile românești ale catrenului de mai sus:

 

Ion Frunzetti

Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia – dascăl la cuminţi
Şi adevărul – semn al “slabei minţi”,
Şi Binele slujind ca rob la rele…

 

George Pruteanu

Frumosul – zugrumat de-un zbir mîrşav,
Cuminţii – bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr – numit prostie,
Şi Binele – dat Răului ca sclav…

 

Gheorghe Tomozei (1978, 1998) A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

 

Dan Grigorescu și N. Chirică

Şi artele de pumn încăluşate,
Şi doctor raţiunii, nebunia,
Şi adevărul simplu, simplitate,
Şi binele slujind neomenia!
Petru Rezuș (1991)

iar arta la sătui netrebnici – roabă
ştiinţa – ucenică a prostiei,
spunînd minuni pe cel cu mintea slabă
şi binele slujindu-i mişeliei.

 

Nicolae Pintilie (1991)

Şi graiul artei sub căluş închis
Şi nebunia doctor pe dibaci
Şi adevărul nerozie zis
Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

 

Mihnea Gheorghiu

Si artele sun pintenul despot.
Si adevarul, “vorba de netot”,
Si strambul poruncindu-le la drepti.

 

Talentu-l văd de cenzori sufocat,

Ştiinţa uzurpată de prostie,

Dispreţuit ce e adevărat,

Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.

(http://lyricstranslate.com/ro/sonnet-66-sonetul-66.html)

 

http://managementdeidei.blogspot.ro/2011/01/shakespeare-sonetul-66.html Mihai Cuza propune alte trei variante (proprii) de traducere a sonetului 66. Totodată sunt incluse traducerile integrale ale Sonetului 66 (nu doar ultimul catren pe care l-am reprodus eu mai sus)

 

Foarte utile, lămuritoare și chiar plăcute sunt teoretizările și comentariile pe seama textului shakespearian, a traducerilor în româneștie și a unor spectacole de teatru dedicate exclusiv acestui minunat sonet. Pentru aceasta recomand câteva link uri:

http://www.tm-t.ro/ro/?page=piesa&pid=498&cronici=1&introlng=ro Actualitate lui Shakespeare. Texte despre perenitatea ideilor care exprimă natura umană imuabilă…

https://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2009/08/22/sonet-66-william-shakespeare/ Gabriela Savițchi. Cu trimiteri la societatea româneasă a anului 2009, la exact 400 de ani de la apariția originalului englez.

Comentarii traductologice interesante și binevenite (vezi întregul articol la http://precumodata.blogspot.ro/2013/10/sonetul-lxvi-de-w-shakespeare-sase.html)

 

Sunt convins că Shakespeare nu era naiv să creadă că denunțând impostura, prostia, mimetismul, ipocrizia, minciuna, hoția și răutatea aceste trăsături umane vor dispărea. Nicidecum! Dar în lipsa devoalării lor ne putem imagina că domnia prostiei ar fi fost cu mult mai vehementă și chiar enervant de permanentă.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenței și prostiei românești (un serial infinit) (Episoadele 161 – 180)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 161 (CLXI) Sâmbătă, 10 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

„5. Prostia aristocratică. Evident, nici acest apanaj al spiritelor alese nu lipseşte. Este ilustrată cu patologiile educaţiei româneşti comparativ cu reuşitele occidentale; cu nefericita şi permanenta subfinanţare a învăţământului universitar românesc; cu evidentele carenţe ale noului sistem Bologna, dar şi cu strania reprezentare prezidenţială a filosofilor ca fiind „creaţiile de lux ale şcolii de tâmpiţi”. Campania electorală din 2009 ne-a oferit şi ea cu apreciabilă generozitate, monstre (sic! LD) de prostie aristocratică. Am reţinut în această carte doar exemplul jurământului strâmb, cu mâna pe Biblie, rostit ferm şi apăsat de Mircea Geoană şi Traian Băsescu.”

 

Sper că cititorii nu s-au suprasaturat cu aceste perle profesorale/ academice ale ieşeanului cu (doar) pretenţii de prostolog profesionist. Cuvântul „monstre” apare de mai multe ori în carte, ceea ce ne convinge că nu este vorba doar despre o eroare de dactilografiere. Mostra de prostie probată de utilizarea cuvântului „monstre” pe post de „mostre” este demnă de un Gâgă postmodern.

 

Dar să revin, din nou, la corelaţia dintre titlul paragrafului şi conţinutul acestuia, corelaţie care străluceşte prin lipsă. Că prostia este un „apanaj al spiritelor alese”, aristocratice, conducătoare şi diriguitoare în societate este un adevăr deja probat de N.G. Dacă nu ar comite prostii gramaticale, N.G. nu ar fi un ales spirit aristocratic, nu? După ce şi-a asigurat încadrarea în clasa aristocraţiei româneşti contemporane, autorul vine cu câteva exemple de prostie românească, evident, învăţământul fiind, nu numai pe prim plan, ci şi unicul domeniu vizat.

Pentru că răbdarea cititorilor are limitele ei, voi concentra în acest episod şi celelalte două „chipuri” imaginate de profesorul ieşean. Iată-le:

 

„6. Prostia ca insuficienţă mentală. Este şi ea ubicuuă. Ar putea explica bolile sistemului educativ, dar şi tragedia savuroaselor perle secretate de elevi la recentul bacalaureat”.

 

Aici nu aş adăuga decât faptul că sigur mulţi dintre bacalaureaţii care scriu „monstre” în loc de „mostre” au citit articolaşele savantului profesor publicate de un ziar local. Perla nu sare departe de scoică. Ca şi insuficienţa mentală de aristocraţia ieşeană actuală.

 

„7. Prostia ca încremenire în proiect” (Gabriel Liiceanu). Este specia de prostie care presupune blocarea în limitele unei singure perspective. Este imposibilitatea de a depăşi creativ convenţionalul şi de a gândi nonconformist. Prostul încremenit în proiect, cel despre care a scris pagini admirabile Gabriel Liiceanu, este exemplificat aici prin omul modern incapabil de a gândi metafizic şi simbolic despre pământ, poluare şi educaţie, dar şi despre noile mitologii cotidiene.”

 

Graţie lui G.L., N.G. reuşeşte, chiar la sfârşit, să descrie un chip al prostiei, o categorie care include oameni uniţi printr-un anumit mod (precar) de gândire. Mai mult, expresia autorului bucureştean are şi avantajul de a fi adecvată realităţilor româneşti prin faptul că chiar surprinde un păcat al românilor: acela de a nu termina proiectele începute, dar de a se crampona de ideea că doar acel proiect este viabil, alternativele fiind fie excluse fie extrem de greu acceptate. Pe scurt, încremenirea în proiect este mereu exemplificată de ideile fixe de care nu mai reuşim să scăpăm, de convingerile greu motivate/ justificate pe care le promovăm uneori. Sisif şi Meşterul Manole ar putea constitui embleme ale conceptului liicean. Dogmele ideologige (politice, etice, economice, sociologice, (para)psihologice, estetice etc. ar fi încă un exemplu şi lista ar putea continua. Obsesivitatea cu care N.G. îşi desfăşoară activitatea carieristică în plan academic şi mediatic ar fi, din nou, un posibil exemplu de forţare a intelectului peste limitele sale naturale, piruetele ideologice în care s-a specializat deja fiind notorii şi greu suportabile. Probez această ultimă afirmaţie cu faptul că, în carte, N.G. aduce elogii (fără număr, fără număr!) nou alesului (pe atunci) preşedinte Obama şi ideologiei corectitudinii politice, în timp ce recent, într-o emisiune tv, a acceptat cu entuziasm critica radicală şi totală a multiculturalismului, corectitudinii politice şi neomarxismului cultural american şi european. (vezi: https://youtu.be/UWDLBu0_Jg0 Manipularea. Strategii contemporane. Invitatul lui Vasile Bănescu: Nicu Gavriluţă 29 mai 2017). Cititorul/ vizionatorul atent va observa cum N.G. demolează, împreună cu moderatorul, bazele cartezianismului, ale gândirii ştiinţifice vorbind despre „viermele îndoielii” ca debut al manipulării, nu al obţinerii adevărului („dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”). Marele manipulator este, conform ideologiei creştine, diavolul care reuşeşte să inducă minciuna că el nu ar exista. Diavolul lucrează cu tehnici de manipulare subtile şi dezastruoase pentru oameni. Etc. etc. Această emisiune, respectiv noua producţie „ştiinţifică” a lui N.G. promovată de moderator, explică temeinic de ce N.G., marele specialist în manipulare, nu a fost solicitat să-şi exprime opinia în dosarul realizat de Călin Ciobotari în recentul număr de „Dacia literară”. Deoarece „manipulare” poate fi echivalat şi cu „prosteală” (fiind chiar miezul celor 6 P), voi acorda atenţie, în episoade viitoare, şi opiniilor despre „prosteală” ale unor intelectuali ieşeni publicate de revista condusă de C.C. Evident, la modul critic.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 162 (CLXII) Duminică, 11 iunie 2017  Românii sunt proşti. Conducători. Auto.

 

Despre sentimentul românesc al autosupraaprecierii (de sine) am mai scris. Despre cum au fost conduşi românii de-a lungul istoriei aţi mai citit. Despre modul cum conduc românii maşinile lor (aproape zburătoare) aţi mai văzut şi v-aţi crucit! Despre aceste aparent insignifiante lucruri ar trebui scris/ citit/ comentat mai mult, deoarece ele ne definesc şi ne scurtează vieţile.

 

Deşi inteligenţa şi prostia umană nu se opresc la graniţele ţărilor şi nicidecum la cele ale raselor, religiilor sau genurilor, totuşi „excepţionalismul românesc” continuă să facă ravagii: de la  convingerea în preexistenţa limbii dac(ic)e faţă de cea latină, la România văzută ca marea Grădină a Maicii Domnului (Mare e Grădina Ta, Doamne), dar şi de la campionul/ atletul absolut al antiotomanismului creştin (Ştefan cel Mare) şi până la genialitatea românilor în majoritatea domeniilor de activitate, iată era cât pe ce să uităm de un alt record românesc (unul real, din păcate). Suntem campionii Europei la omorât oameni pe şosele.

 

Date concrete şi triste despre odiseea şoferilor (vinovaţi), pasagerilor şi pietonilor (nevinovaţi) am adunat în cele 11 articole existente pe internet (dintre multe alte milioane) postate la finalul acestui episod, plus un extras dintr-o sinteză a unui articol scris de Vasile Dâncu. Există şi exagerări (cică şoferii bătrâni produc cele mai multe accidente!?), dar toate articolele selectate ar merita deschise, citite şi… memorate. Spun asta pentru că nu toţi autorii accidentelor grave sunt nepărat teribilişti sau agresivi. Cunoaştem cu toţii mii de exemple şi întâmplări care au ca autor real: neatenţia, oboseala, surescitarea, lipsa de experienţă pentru situaţii limită, necunoaşterea sau nereamintirea unor banale reguli de circulaţie. Totul se subsumează unui mod de (ne)gândire.

 

Conducerea auto este un fapt uman specific subscris genului proxim numit management sau manipulare/ manevrare. Cine nu manevrează bine/ corect volanul, pedalele, oglinzile, distanţele şi contextele, imaginaţia, intuiţia şi inspiraţia este un prost şofer. Mai în glumă, mai în serios am numit adesea şoferii drept manageri auto (dat fiind că denumirea de conducător auto s-a cam banalizat). Poate părea o supraestimare, dar fiecare şofer aplică – în mod conştient sau nu, în mod corect sau nu – Metodologia Scop Mijloc (MSM), respectiv managementul acţiuunii umane. Am recomandat întotdeauna viitorilo/ actualilorr manageri să nu uite să-şi analizeze comportamentul lor la volan. Acesta este copia lor, în mic, a modului în care ei gestionează activitatea unor firme. Mai mult, dacă un manager nu are carnet de conducere pe motive de „nu vreau să risc în nebunia asta rutieră”, atunci, în mod cert este şi un prost manager. De asemenea, recomand şoferilor să citească, din când în când, şi câte ceva despre management. Vor conduce, sper, mai bine şi vor salva vieţi, inclusiv vieţile lor. Conducerea vehiculelor presupune antrenarea creierului în luarea miilor de decizii pe secundă necesare bunei conduceri. Poate aceste mici sfaturi să ajute (inclusiv pe decidenţii politici) să ia măsurile/ deciziile necesare pentru a detrona România din ignobila poziţie de campioana morţilor pe şosele. Adică să avem conducători auto inteligenţi. Închei cu strămoşeasca urare: deşteaptă-te, române!

Addenda:

VASILE DÎNCU: “TESTELE ARATĂ CĂ ROMÂNII SUNT MULT MAI PROȘTI DECÎT EUROPENII”

Într-un editorial publicat recent în revista ”Sinteza” și pe blogul propriu atrage atenția asupra faptului că, potrivit testelor din ultimii ani, românii sunt mult mai proști decît restul europenilor, dar se consideră exact invers. (…) Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers” mai punctează fostul vicepremier.

https://www.youtube.com/watch?v=nLsDT6D9Wmw Tarzan la volan

 

https://www.youtube.com/watch?v=IR4dtRefSeA La Măruţă, despre Tarzan, şoferul iadului

http://cyd.ro/masina-care-se-conduce-singura-pe-strazile-din-bucuresti-un-roman-a-platit-140-000-de-dolari-pe-singurul-suv-de-lux-100-electric-tesla-x/ Soluţia pentru şoferii indisciplinaţi: maşina care se autoconduce: http://cyd.ro/masina-care-se-conduce-singura-pe-strazile-din-bucuresti-un-roman-a-platit-140-000-de-dolari-pe-singurul-suv-de-lux-100-electric-tesla-x/

http://romanialibera.ro/stiinta-tehnologie/auto/cum-sa-conduci-defensiv-in-10-pasi-230474 Cum să conduci defensiv în 10 paşi

http://www.gandul.info/auto/bomba-cu-ceas-de-pe-strada-cati-soferi-romani-au-peste-70-de-ani-16235556 Bătrânii şi conducerea auto în Ro   Peste 95% dintre accidente sunt cauzate de soferi apti, cu varste cuprinse intre 18-69 ani. Ei reprezinta adevarata bomba cu ceas……

http://adevarul.ro/news/societate/profilul-soferului-agresiv-tanar-posesor-bolid-dependent-telefonul-mobil-1_569d1d8437115986c6a41fb1/index.html Profilul şoferului agresiv

http://www.erd.ro/invata-sa-sofezi-mai-bine Învaţă să şofezi mai bine

http://adevarul.ro/life-style/auto/Tarile-conduce-dreapta-35-populatia-globuluiconduce-cealalta-parte-drumului-1_56b0ca9b5ab6550cb862780d/index.html conducem pe dreapta sau pe stânga şoselei?

https://www.dcnews.ro/cum-devine-omul-fiara-la-volan-explica-ia-psihologilor-pentru-agresivitatea-oferilor-din-romania-sondaj-exclusiv_491080.html Cum devine omul fiară la volan?

http://www.1asig.ro/Romania-primul-loc-in-UE-dupa-numarul-de-morti-in-accidente-rutiere-articol-3-53535.htm Decese rutiere: România campioană

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 163 (CLXIII) luni, 12 iunie 2017  Românii sunt inteligenţi. Îndeosebi când îşi iau lumea-n cap.

 

Banal să afirm că inteligenţa este o problemă (legată) de cap. Capul face, capul trage (în sensul că orice prostie făcută dă mari dureri de cap). Dar nu este suficient să ai cap. Îţi mai trebuie şi minte (cap să ai, că minte-ţi vine!). Iar aceasta poate să apară sau nu, iar când apare, aceasta se poate întâmpla mai devreme sau mai târziu, în cantităţi şi calităţi mai mari sau mai mici – de la caz la caz.

 

Expresia „A-ţi lua lumea-n cap” trimite la radicala decizie de a-ţi lua soarta în propriile mâini, plecând unde crezi că ar fi mai bine pentru tine şi ai tăi. Asta înseamnă că nimeni nu pleacă de bine de-acasă. Abandonarea a tot ce ai (aproape nimic material, ci doar amintiri, prieteni, confortul de a trăi printre ai tăi etc.) în favoarea unui potenţial bine este, cred, o probă de înţelepciune. „Ubi bene, ibi patria” („Patria este acolo unde-i bine”) spuneau latinii, ca o încurajare a spiritului întreprinzător şi a libertăţii de gândire, simţire şi acţiune (management).  Desigur, patri(h)oţii vor invoca ideea de trădare de patrie, de glie strămoşească etc., uitând că, dacă nu le-ar fi bine, şi ei ar proceda la fel.

 

Despre faptul (surprinzător, la început, pentru mine) că românii se pot realiza mai bine în medii străine şi îndepărtate de ţară am cugetat în momentul în care am descoperit din ce în ce mai multe personalităţi de anvergură mondială care s-au format şi afirmat în străinătate. Unul dintre ei a fost Anghel N. Rugină (fost consilier pe probleme economice a unuia dintre şefii unui stat al SUA, influenţator din umbră al lui Gorbaciov). Apoi a fost Nicholas Georgescu-Roegen (întemeietor al bioeconomiei) – ca să amintesc doar două vârfuri ale gândirii economice româneşti care ar fi putut contribui la propăşirea economică a ţării dacă ar fi fost solicitaţi şi plasaţi în funcţii cheie. Despre o parte a elitei culturale româneşti risipită în lumea largă şi cu recunoaştere mondială nici nu mai trebuie să amintesc, faptul fiind arhicunoscut.

 

Scrierea acestui episod (o contrapondere la anteriorul) mi-a fost sugerată de un articol din „Dilema veche” semnat de Ana Dragu: „Cum să asamblezi un creier uman în laborator. Neurobiomagie” (nr. 693/ 1-7 iunie 2017, p. 23). Citind articolul mi-am adus aminte de zicerea „cap să ai că minte-ţi vine”, zicere ce pare a prinde un incredibil contur practic de interes major şi imediat. Eroul articolului este un român de geniu, unul care şi-a luat lumea în cap la momentul potrivit şi a profitat din plin de acest lucru. Este vorba despre SERGIU PAŞCA, iar aricolul despre domnia sa ar merita citit de cât mai multă lume. Voi, reda, în continuare, doar câteva idei care se subsumează temei noastre. În primul rând, inteligenţa românească există, deşi nu în proporţii de masă cum le place maforităţii românilor să o creadă. Dar… raritatea face valoarea!

 

Despre Sorin Paşca a scris acum trei ani Dorin Ţonea, în Adevărul din 20 ian 2014: „Un tânăr cercetător din Aiud, Sergiu Paşca, desemnat în 2013 cel mai bun student român din străinătate, şi-a înfiinţat propriul laborator de cercetare la Universitatea Stanford din Statele Unite ale Amercii. „Paşca Lab” cercetează mecanismele moleculare şi celulare ale tulburărilor neuropsihiatrice, inclusiv ale autismului. Sergiu Paşca a plecat din România în 2009 şi la doar 31 de ani a reuşit să deţină propriul laborator la una dintre cele mai mari şi mai importante universităţi din SUA. Începând din ianuarie 2014, dr. Sergiu Paşca conduce propriul său grup de cercetare în calitate de membru al corpului profesoral al Universităţii Stanford în California. Scopul laboratorului Paşca de la Stanford este de a descifra mecanismele moleculare şi celulare ale tulburărilor neuropsihiatrice, inclusiv ale autismului. Grupul de cercetători utilizează o abordare multidisciplinară care include elemente de genetică umană şi neurobiologia dezvoltării, modele animale şi neuroni diferenţiati din celule pluripotente reprogramate obţinute de la pacienţi. Obiectivul pe termen lung al grupului condus de Dr Sergiu Paşca la Stanford este de a identifica noi ţinte terapeutice pentru bolile neuropsihiatrice. La 30 de ani, Sergiu Paşca a primit premiul „Cel mai bun student român din străinătate“ la Gala Ligii Studenţilor Români din Străinătate. Tânărul studiază autismul de 10 ani, încă de când era student al Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca. De patru ani este cercetător postdoctoral la Universitatea americană Stanford din SUA, dar şi titular al mai multor articole ştiinţifice pe această temă în reviste internaţionale şi beneficiar al nu mai puţin de trei burse de studiu din străinătate. Sergiu Paşca este, de asemenea, prim autor al unuia dintre cele mai importante studii despre cauzele autismului, publicat în revista Nature Medicine în 2012. Echipa de cercetători condusă de Sergiu Paşca a reuşit să studieze neuronii pacienţilor cu autism şi să testeze o substanţă capabilă să schimbe defectele constatate utilizând o metodă nouă de abordare a patogenezei (mecanismelor) autismului prin derivarea non-invazivă în laborator de neuroni activi de la pacienţi cu autism. Pe scurt, s-au recoltat celule din piele de la pacienţi cu autism şi de la subiecţi sănătoşi şi, cu ajutorul unor factori de transcripţie (gene) purtaţi de viruşi, aceste celule din piele au fost transformate în celule care seamănă foarte mult cu celulele stem.”

 

După trei ani, Ana Dragu scrie despre eminentul cercetător: „O echipă condusă de un cercetător român de la Universitatea Stanford din Statele Unite a reuşit în premieră să genereze din celule stem şi apoi să asambleze în laborator regiuni ale creierului uman. Minicreierele astfel obţinute dezvăluie modul în care se dezvoltă reţelele minţii noastre şi cum comunică la nivel celular şi molecular, oferind oamenilor de ştiinţă o vedere fără precedent asupra celui mai fascinant organ. Cercetătorii speră să înveţe ce se întâmplă cu circuitele mentale ale persoanelor cu diferite boli sau tulburări. De asemenea, minicreierele generate în laborator pot fi folosite pentru a testa potenţialele medicamente, esenţiale pentru îmbunătăţirea mijloacelor terapeutice utilizate de psihiatri sau neurologi”. Articolul merită citit integral din cel puţin două motive: 1) se pregătesc descoperiri epocale în medicină; 2) autorul acestora este un român inteligent şi harnic care a ştiut să profite de oportunitatea şi libertatea de a-şi lua lumea-n cap şi de a-şi urma destinul!

 

Nu sper la eradicarea prostiei în lume, dar sigur inteligenţa unui român va contribui la diminuarea fenomenului. Cred că premiul Nobel pentru medicină este deja rezervat pentru cercetătorul român!

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 164 (CLXIV) Marţi, 13 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (1)

 

Scriam, nu de mult, în acest serial, că manipularea poate fi echivalată şi cu „prosteala”, cu păcăleala, mai exact (şi) cu cei 6P (Prostirea Proştilor cu Prostii Prosteşti de către Proşti Profesionişti). Şi pentru că orice este legat de „prostie”/ „prosteală” fascinează, atrage şi incită, subiectul nu putea fi nicicum ocolit de prostologul ad hoc Călin Ciobotari care a rezolvat rapid subiectul invitându-şi cunoscuţii şi prietenii (mai puţin pe specialistul manipulant Nicu Gavriluţă) să-şi dea cu părerea în legătură cu specificul românesc al prostiei şi prostirii universale. Întreaga revistă poate fi citită şi online la adresa: http://emliasi.ro/wp-content/uploads/2017/06/DaciaLiterara-1-2017-comprimat.pdf  Rezultatul (26 de autori ieşeni, plus excelentul artist conceptual Dan Perjovschi, scriu/ umplu nu mai puţin de 86 de pagini de revistă) este unul interesant şi demn de o analiză metaprostologică. Faptul că va avea loc şi o dezbatere publică pe această temă, organizată de acelaşi CC, demonstrează că material de studiu este din belşug, iar prostiţii şi prostitorii, spectatorii  şi observatorii vor fi prezenţi, cu certitudine, in corpore, la dezbatere.

 

După cum se poate observa, manipularea este văzută preponderent în sens negativ, acela de a-l prosti pe aproapele tău, aşa cum şi aproapele te prosteşte pe tine. Adică, „homo homini lupus” (în traducere liberă: cine atacă primul, ăla-i om adevărat…). Doar pentru ideea de completitudine a definirii conceptului de manipulare mai adaug aici că tot sub semnul manipulării (dar cu aură pozitivă) se află şi acţiuni umane remarcabile, fundamentale chiar pentru existenţa şi evoluţia umană: educaţia copiilor şi tinerilor, seducerea femeilor şi/ sau a bărbaţilor, conducerea organizaţiilor, managementul familiilor/ firmelor/ corporaţiilor, conducerea oricăror vehicule şi aparate, ghidarea turiştilor prin locuri necunoscute acestora etc. Toate acestea, plus acţiunile interumane cu sens negativ dau conţinut abordării teoretico-practice numite management sau Metodologia Scop Mijloc. Dar pentru că pozitivul nu vinde (nimic, inclusiv reviste), dimensiunea pozitivă a acestui concept (manipularea) este trecută în plan secund, ca să nu spun în derizoriu, cu consecinţele fireşti ale obţinerii unei imagini incomplete sau deformate.

 

Dosarul manipulării (publicat de Dacia literară de la Iaşi) intitulat „Manipularea, perspective ieşene” debutează, firesc, cu un mic preambul explicativ („Sentimentul românesc al manipulării”) semnat de redactorul şef al revistei, Călin Ciobotari (CC). Departe de a stabili un cadru rigid, de a da o (singură) definiţie sau de a sublinia îngroşat importanţa problemei în cauză, CC îşi concentrează punctul de vedere şi de plecare doar în prezentarea personajelor „piesei” (ieşeni) şi a publicului spectator (românii): „Chiar şi pentru cei mai simpli români, sentimentul că sunt manipulaţi pare a fi unul ce consolidează stima de sine. Dacă cineva îşi bate capul cu tine să te manipuleze înseamnă că nu eşti un nimeni, înseamnă că până şi tu contezi. De partea cealaltă, agenţii manipulării resimt şi ei satisfacţie, căci acţiunile lor manipulatorii le confirmă o mai veche bănuială: sunt inteligenţi! Există apoi și o a treia categorie, spectatorii manipulării, cei care înțeleg fenomenul și, fascinați de el, îl urmăresc cu interes.” (Dosar DL, primăvara 2017, p. 3). De aici rezultă că românii au o percepţie inversată a lucrurilor: manipularea (ca fapt negativ, antiuman) este percepută de majoritatea românilor ca fiind ceva pozitiv, plăcut chiar… De altfel, chiar asta este definiţia prostului: prostul este unul care se crede inteligent. (Reamintesc aici sondajul conform căruia 80% dintre români se consideră inteligenţi, în timp ce testele chiar arată contrariul). De unde şi (mica) concluzie: românilor le place nu doar să fie păcăliţi (cf. observaţiei lui CC), ci le place şi să se autopăcălească, adică să se automanipuleze, să se autosatisfacă. Cu alte cuvinte titlul dosarului ar putea fi, la fel de bine, să fie „Sentimentul pur românesc al automanipulării”. În fond, CC reuşeşte ceea ce nici eu nu speram: să adauge un subcapitol consistent la tema „Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenţei şi prostiei româneşti”.

 

Continuumul acţional triadic sugerat de CC: manipulat (prost)-manipulator (prostitor/ inteligent)-manipulabil (adică simplul observator, mai prost sau mai inteligent, de la caz la caz) asigură simplitate şi stabilitate maximă pentru o cercetare care chiar ar merita să fie făcută. În lipsa acesteia ne vom mulţumi să citim opiniile, mai mult sau mai puţin inspirate/ avizate ale unor autori ieşeni, deoarece şi părerile prostiţilor/ proştilor/ spectatorilor (părerologilor) pot ajuta la ceva. La ce, vom încerca să vedem în episoadele viitoare.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 165 (CLXV) Miercuri, 14 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (2)

 

Dosarul „Dacia literară” despre manipularea la români este, de fapt, o însumare de răspunsuri ale unor opiniomani ieşeni (oameni care ar corespunde statutului imaginar de intelectual) la un număr de şase întrebări concepute de CC. Voi posta, în acest episod, numele „aleşilor” şi titlul contribuţiei lor (simpla lectură a acestor titluri sugerează deja un răspuns, de fapt o imagine a unor opinii relativ comune, dată fiind cvasiomogenitatea profesională a repondenţilor). Voi face micile mele comentarii după un criteriu prim (întrebarea) şi unul secund (repondentul) în ideea că se va putea contura mai uşor o concluzie axată pe răspunsul la fiecare întrebare. Ordinea aleasă de redacţie puntru publicarea răspunsurilor este una strict alfabetică, fiind exclusă bănuiala cu privire la posibile judecăţi de valoare (la adresa invitaţilor) făcută de redactorul coordonator al acestui (binevenit) dosar. Iată cele şase întrebări (marca CC):

 

  1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?
  2. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?
  3. Care credeți că sunt sursele principale ale manipulării în România contemporană? Puteți identifica surse concrete sau, din contra, credeți că discuția rămâne la un nivel abstract?
  4. Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții? Se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei?
  5. Cine ar trebui să se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „rezistența la manipulare”? Are intelectualul român vreun rol în această opoziție la manipulare sau este un factor activ în procesul de manipulare?
  6. Ce criterii personale aveți pentru a identifica o încercare de manipulare asupra dvs.? Puteți exemplifica astfel de situații concrete?

 

Au oferit răspunsuri (opinii/ păreri/ convingeri) următorii tovarăşi (ca să vibrez şi eu la aluzia lui iviu Antonesei la „marele” Lenin, vezi textul) dintre care doar patru tovarăşe, un tovarăş student, un tovarăş avocat, un om politic/ partidic (tovarăş par excellence) şi un tovarăş preot – ca să fac şi puţin uz de abuz. Ceilalţi sunt profesori-publicişti-ziarişti. Să nu-l uităm însă şi pe cel de-al 27-lea autor, tovarăşul Dan Perjovschi (neieşean) ale cărui excelente contribuţii grafice dau (mult) de gândit.

 

Liviu ANTONESEI, – Dau o sticlă de whisky bătrân cui îmi dă un răspuns

Alexandru BODNAR – Este imposibil să nu fim manipulaţi

George BONDOR – Împotriva manipulării. Pluralism, spirit critic, failibilism

Eduard BOZ  – Școala trebuie să genereze anticorpii împotriva manipulării

Alexandru CĂLINESCU – Spânu, Gâdea, Ciutacu…

Florin CÎNTIC – De la zvonerii comuniști, la trolii și postacii din online…

Otilia CHITIC – … Românii sunt mai ușor de manipulat

Constantin CUCOȘ – Un popor needucat devine o gloată ușor manevrabilă…

Lucian DÂRDALĂ – Votați FNI!

Alexandrina DINGA – Cea mai bună armă împotriva manipulării este educația

Aurel DOBAȘU – Reclama comercială este prima sursă de manipulare…

Dan DOBOȘ – Din bezna mansardelor noastre putem comenta, critica,

înjura absolut orice și pe oricine…

Gabriel GACHI – Supradozarea face ravagii în România

Florin GHEȚĂU – Profesioniștii manipulării și sursele răului

Bogdan-Nicolae GHIURCO – Intelectualii nu sunt o soluție…

Bogdan GUȚU – Cele mai nocive: biserica și internetul…

Marian HARIUC – Manipularea democrației, democrația manipulării…

Tudor LEAHU – Îndoiala ca apărare…

Ada LUPU – Despre automanipulare în țara verbelor impersonale…

Adrian NETEDU – „Invazia imbecililor”…

Silvian-Emanuel MAN – Raportul ontologic: ceea ce este – ceea ce pare…

Gheorghe NICHITA – Am plantat 11.000 de tei, dar nu au contat decât cei 100 de tei tăiați pe Ștefan cel Mare!

Liliana ROMANIUC – E complicat să trăiești în România…

Constantin STURZU – Recomand rugăciunea ca formă de rezistență la manipulare…

Daniel ȘANDRU – Nu mi-aș face mari iluzii în privința calității morale a intelectualilor…

Nicolae TOMESCU – Spațiul public, mașină de tocat reputația…

 

Ideal ar fi ca la toate comentariile mele cititorii să apeleze şi la textul de revistă (am dat adresa/ link ul în episodul trecut). Nu-mi fac mari iluzii că dezbaterea publică organizată în viitor de CC ar putea începe chiar prin comentariile dragilor cititori ai acestui serial infinit (unii dintre ei, speriaţi de mărimea infinitului, au tras deja pe dreapta având lucruri mai bune de făcut). Dacă nu am reuşit să trezesc (şi eu) interesul pentru subiectul manipulării/ prostirii omului de către om înseamnă că sunt un manipulator prost.

 

  1. Un amic, auzind că am scris despre acest dosar publicat de Dacia literară a căutat revista la chioşcurile şi librăriile Iaşului dar… nimic-nimic! Dacă cineva află cum se poate cumpăra un exemplar în format print, îl rog să-mi scrie pentru a ajuta un însetat de cultură… scrisă/ tipărită. Înţeleg că Iaşul cultural se mută, firesc, pe online, dar atunci înseamnă că nu mai printăm deloc, ci doar scriem pe bloguri. Şi uite-aşa depozitele bibliotecilor vor avea spaţiu suficient.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Episodul 166 (CLXVI) Joi, 15 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (3)

 

Prima întrebare adresată aleşilor ad hoc este: „1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?”. (Din motive de economie de spațiu voi folosi, în continuare, M pentru ”manipulare”)

 

Iată ce au răspuns (în sinteza făcută de mine) ”aleşii” cu privire la cauzele creșterii cantității de M în societatea românească actuală:

 

Liviu Antonesei (L.A.): explozia informațională și multiplicarea profesioniștilor manipulării.

Al. Bondor (A.B.): Este imposibil să nu fim manipulați. M este omniprezentă. M este percepută și contracarată în funcție de interese/ convingeri.

George Bondor (G.B): Avem mai multă M pentru că suntem liberi să o facem. Lumea nu crede în mesajele puterii. Lipsa spiritului critic și neprelucrarea mesajelor cu mintea proprie. O cultură politică precară. Poporul este prost educat. Pluralismul politic stimulează mistificarea/ inversarea mesajelor partidelor concurente. Convingerile/ credințele rigide. M există dintotdeauna.

Eduard Boz (E.B.): explozia informațională și goana media pentru senzațional și rating.

Al. Călinescu (A.C.): M este omniprezentă și este în primul rând politică și ideologică. S-au înmulțit profesioniștii minciunii (mass media).

Florin Cîntec (F.C.): M este omniprezentă și toxică. M este o tehnică de prostire (persuasiune sau disuasiune). M este, în plan comercial, marketingul.

Otilia Chitic (O.C.): M este funcție de gradul de manipulabilitate al indivizilor. M înseamnă promovarea unor interese. M crește ca urmare a noilor tehnologii media.

Constantin Cucoș (C.C.): Se vorbește mai mult despre M pentru că există mai multă M. Noile tehnici permit mai multă M. M este infestată de interese nedeclarate.

Lucian Dîrdală (L.D.): M există pentru că nu avem mecanisme de control social de tip coercitiv. Libertatea înseamnă și libertatea de a manipula. Totodată, M. este inamicul libertății. M este o formă soft de coerciție/ influențare mascată.

Alexandra Dinga (A.D.): M este generată de crizele social politice. Atacarea anticorupției de către puterea coruptă este însoțită de manipulări ad hoc. Se vorbește mai mult despre M pentru că există mai multă M în societate. M este omniprezentă. M este stimulată de noile tehnici media.

Aurel Dobașu (A.D.): M este omniprezentă. În societățile mai puțin dezvoltate M are un impact mai mare.

Dan Doboș (D.D.): Cauzele proliferării M: internetul, inegalitățile culturale/ educaționale între partenerii de dialog, anonimatul favorizat de noile tehnici media (rețelele de socializare), iar dezinformarea a devenit o afacere profitabilă. În consecință, meseria de ziarist s-a perimat.

Gabriel Gachi (G.G.): M crește pentru că presa a devenit anexa politicului, pierzându-și independența. Partidele și-au pregătit manipulatori profesioniști cu mai multă credibilitate și care apar mereu la posturile de TV și radio.

 

Acestea sunt răspunsurile primite din partea a 50% dintre opiniomanii solicitați să răspundă la întrebările formulate de CC în numele redacției revistei ”Dacia literară” de la Iași. Cealaltă jumătate a răspunsurilor primite, în episodul următor.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 167 (CLXVII) Vineri, 16 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (4)

 

Florin Ghețău (F.G.): M este parte Tensiunea creată după alegeri. Exemplu de manipulare prin omisiune: PSD nu a inclus în programul de guvernare tema corupției.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): M este o bâtă cu două capete. Explozia informațională prin noile tehnologii media a făcut ca și M să fie pe măsură: mult mai mare și mai prezentă. Materia primă cu care lucrează M sunt emoțiile. Oamenii aleg mai mult cu inima decât cu capul. Cei care atrag atenția că poporul este manipualt sunt tocmai așii M. Cea mai frecvent utilizată emoție în M este frica (de străini, de război, de schimbarea climatică, de sărăcie, de M etc.).

Bogdan Guțu (B.G.): Bătrânii sunt mai ușor de manipulat, iar populația țării îmbătrânește văzând cu ochii. Toate formele de manipulare de la noi au un numitor comun: neoSecuritatea.

Marian Hariuc (M.H.): Cine încearcă să devoaleze M este acuzat că practică M. Manipulatorii și manipulații sunt greu de identificat/ separat. M este generată de vehemența cu care actorii social doresc să acumuleze un capital de influență în societate.

Tudor Leahu (T.L): M este (doar) un cuvânt la modă, adesea neînțeles ce înseamnă. M este influențarea celuilalt să gândească și să acționeze într-un anumit fel. Libertatea de expresie și de acțiune a dus la explozia M. Toți manipulează, așa este în lumea civilizată.

Ada Lupu (A.L.):  Oamenii sunt atrași de absurd. Cu cât mai halucinantă este o știre cu atât atrage mai mult și uneori influențează oamenii. M se bazează pe efectele hipnotice ale cuvintelor care pot lua mințile oamenilor.

Adrian Netedu (A.N.): M este influențare a comportamentului uman. Tehnicile de M sunt în continuă diversificare. M există peste tot. Propaganda și zvonistica sunt cele mai des întâlnite forme de M. Alte forme de M: publicitatea, sondajele de opinie și moda. Imaginile manipulează mai mult decât cuvintele.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): Unii numesc M orice opinie contrară. La noi M este rezultatul unui sistem de educație viciat. Familia și biserica au rol normativ limitat în educație, lăsând loc altor forme de influențare a comportamentelor. Școala de tip clasic are rol de M invocând mereu argumentul autorității. Școala este un eșec instituțional major pentru că omoară spiritul critic, creativitatea și libertatea de gândire proprie. Autoeducația este mai bună decât ceea ce oferă acum educația.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Simțim că suntem tot mai manipulați și atunci vorbim mai mult despre M. Cauza primă: Băsescu. Poziția geopolitică a RO ne face mai expuși la M. Deci suntem controlați din exterior. M este pretudindeni. Presa, serviciile, politicieni joacă altă carte decât cea pe care o flutură în văzul lumii.

Liliana Romaniuc (L.R.): Politicul este intruziv și excesiv de prezent peste tot. Oamenii au devenit suspicioși/ neîncrezători și văd M peste tot. Toți vor să-i păcălească pe toți. Presa și educația/ școala sunt vinovate pentru că favorizează M.

Constantin Sturzu (C.S.): M este atotprezentă de la începuturile omenirii. Diabolicul șarpe i-a manipulat pe A & E să muște din mărul cunoașterii. Recomand rugăciunea ca formă de rezistență la manipulare. Satana este tatăl minciunii.

Daniel Șandru (D.Ș.): Tehnologiile de comunicare creează atât mai multă M cât și mai multă senzație de M. M ajută la deținerea controlului (politic), deci este și va fi mereu folosită. Retorica manipulatorie conține: minciuna, proiecția urii, complexele mitologice ale unității și conspirației.

Nicolae Tomescu (N.T.): M este tot mai subtilă, dar agresivă. Comunicare înseamnă și M.

În episodul următor, câteva considerații personale asupra M și a celor 26 de răspunsuri.

 

Liviu Druguș   Pe mâine!

Episodul 168 (CLXVIII) Sâmbătă, 17 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (5)

 

Prima dintre cele șase întrebări pe tema M a fost: „1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?”.

Au dat răspunsuri punctuale 24 de repondenți, doi dintre ei, mai ”indisciplinați” (L.D. și G.B.) preferând să ofere un text compozit din care am extras idei care se potriveau, oarecum, cu întrebarea/ întrebările. Fără a fi neapărat malițios, unele răspunsuri par a fi date la alte întrebări, iar tentația de a valsa grațios peste granițele întrebărilor a fost, pentru unii, irepresivă. Ipotetic vorbind, dacă domnii repondenți ar fi invitați să ofere note celorlalți 25, cu siguranță notele nu ar fi prea mari, iar spiritul critic se va dezlănțui nemilos. Pe lângă repetatele abateri de la subiect/ întrebare, repondenții ar reproșa, probabil, celorlalți lipsa de rigoare și de pregătire a răspunsurilor (cu excepția, desigur, a răspunsurilor oferite de ei înșiși). Precizez că întrebările au fost adresate în iarnă, pe vremea manifestațiilor împotriva OUG 13 și 14, de unde și senzația că M era cuvântul cheie, la ordinea zilei. Oricum M este atotprezentă, indiferent de partidele care câștigă sau pierd alegerile, nuanțele fiind date de dozele de bunul simț ale actanților politici.

Nota comună dată de cele 26 de răspunsuri este recunoașterea atotprezenței manipulării și chiar a automanipulării. A reproșa cuiva că ”domle, nu încerca să mă manipulezi” echivalează cu o invitație la a-și ține respirația câteva minute… Cei care nu manipulează pur și simplu nu au interese/ motivații/ plăceri în a face acest lucru. Dar și ei au segmente din viață când au încercat și au reușit să manipuleze. Mă bucur că unul dintre repondenți (F.C.) a folosit cuvântul ”prostire” ca un sinonim pentru manipulare, fapt care îl include automat în lista (din ce în ce mai lungă a) prostologilor ieșeni. De asemenea, criticile unui student (S.E.M.)  la adresa sistemului de educație de la noi (și nu numai) m-au uns la suflet. Demn de semnalat aparentul paradox din binomul libertate – manipulare (G.B. și L.D.), cu nuanța că și în condiții de democrație, și în condiții de dictatură manipularea este omniprezentă. Apropos de democrație, citez o simpatică și adevărată definiție a acestui concept (al cărui autor îmi scapă): ”Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale”. Dar încredere nefondată, înseamnă, în fond, manipulare. Iar lipsa spiritului critic, al discernământului, face ca încrederile nefondate să prevaleze asupra celor fondate. Trimiterea de către un repondent (F.C.) la marketing este binevenită. Din păcate, niciun repondent nu a amintit măcar de management, darmite să mai emită și ideea că managementul și M sunt sinonime (așa cum eu unul consider). La fel de oportună este și observația legată de publicitate (A.N.). Un răspuns comun (și la obiect) legat de dimensiunile sporite ale M în zilele noastre, acela că M sporește datorită noilor tehnologii media este, de asemenea binevenit. Nu în cele din urmă, criticile la adresa sistemului de educație (G.B., D.D., S.E.M., L.R.) tind să devină cvasigenerale.

 

Îmi permit și eu o opinie despre manipulare și despre creșterea percepției că M este excesiv de prezentă. Eu pun semnul egal între management și manipulare, cu numitorul comun motivare. Apariția sutelor de facultăți de management și de marketing (= managementul vânzărilor) a contribuit mult la convingerea absolvenților că ei dețin cheile tehnicilor de păcălire/ prostire, în timp ce vulgul needucat habar nu are că cineva își bate joc de el. Realitatea a devenit însă alta: lumea este tot mai reticentă la publicitate/ reclamă sau la tehnicile de vânzare care au pus (și mai primesc) o binemeritată taxă pe prostie.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 169 (CLXIX) Duminică, 18 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (6)

 

  1. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?

 

Liviu Antonesei (L.A.): Presa rămâne un excelent mijloc de manipulare.

Al. Bondor (A.B.): Această asociere este dificil de contestat.

George Bondor (G.B): ar fi excelent dacă mass-media din România ar căuta să reflecteze adevărul, și nu să livreze ideologiile de serviciu ale unor grupuri sau partide.

Eduard Boz (E.B.): Acuzația de manipulare la adresa presei nu este complet lipsită de fundament

Al. Călinescu (A.C.): Este nu doar legitimă, ci și inevitabilă.

Florin Cîntec (F.C.): Presa e teritoriul prin excelență al orgiilor manipulatoare.

Otilia Chitic (O.C.): Purtăm încă deficitul/ povara transmiterii informației din timpul propagandei comuniste.

Constantin Cucoș (C.C.): Nu aș pune semnul egalității dintre manipulare și mass-media.

Lucian Dîrdală (L.D.): nu pot ignora ceea ce se scrie pe tema vechilor și noilor media, mereu

predispuse a propaga neadevăruri sau jumătăți de adevăr.

Alexandra Dinga (A.D.): s-a dovedit de multe ori legitimă asocierea dintre mass-media și manipulare

Aurel Dobașu (A.D.): Da. Opinia publică se formează în primă instanţă şi în mod covârşitor prin intermediul canalelor media.

Dan Doboș (D.D.): E absolut legitimă, iar rădăcinile sunt tare vechi.

Gabriel Gachi (G.G.): Presa din România, în proporție covârșitoare, e captiva cartelurilor

Florin Ghețău (F.G.): E legitimă asocierea, câtă vreme manipularea e vizibilă din avion.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): Pe plan politic, încă da. Însă eu aș asocia manipularea cu domenii ca publicitatea. Oamenilor le place să fie mințiți frumos.

Bogdan Guțu (B.G.): Da. Presa este un mijloc de manipulare a maselor

Marian Hariuc (M.H.): ar fi destul de nedrept să analizăm relația existentă între mass-media și manipulare, fără să luăm în considerare ușurința cu care mesajele ce conțin date îndoielnice pătrund în rândul anumitor grupuri sociale.

Tudor Leahu (T.L): Se poate spune că, la un anumit moment, presa românească devenise sinonimă cu manipularea.

Ada Lupu (A.L.): Există suspiciunea că presa oricum minte sau, dacă nu minte, măcar exagerează.

Adrian Netedu (A.N.): mass-media poate crea ceea ce putem numi un public captiv asupra căruia pot acţiona diversele scenarii manipulatorii.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): În sensul larg al termenului de sursă, presa poate fi cel mult un mijloc de manipulare, nu o sursă.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Da, întotdeauna a existat această asociere.

Liliana Romaniuc (L.R.): Presa face acest lucru pe față și asumat.

Constantin Sturzu (C.S.): Din păcate, da.

Daniel Șandru (D.Ș.): Asocierea dintre presă și manipulare este îndreptățită.

Nicolae Tomescu (N.T.): Trăim într-o lume fabricată de presă.

 

Comentariul meu: devreme ce toată lumea manipulează și manipularea este omniprezentă, este evident că (și) presa manipulează. La greu! Separarea informației de bani este imposibilă. Deci, follow the money!

Liviu Druguș    Pe mâine!

Episodul 170 (CLXX) Luni, 19 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (7)

 

  1. Care credeți că sunt sursele principale ale manipulării în România contemporană?

Puteți identifica surse concrete sau, din contra, credeți că discuția rămâne la un nivel abstract?

 

Liviu Antonesei (L.A.): sursele de manipulare s-au multiplicat: serviciile de informații, partidele

Al. Bondor (A.B.): Instituțiile de stat, religioase și cele private sunt principalii actori; fiecare actor în parte folosește tehnici specifice sau adaptate de manipulare pentru a-și îndeplini obiectivele

George Bondor (G.B): surse de manipulare: puterea politică, media, sistemul economic, cu interesele susținătorilor societății de consum, dar și societatea civilă, unele ONG-uri, la care se adaugă fanaticii de peste tot.

Eduard Boz (E.B.): orice persoană poate manipula prin articole, păreri, comentarii. Orice mediu care nu permite dezbatere reală cu informații și contrainformații în același timp, cu argumente și contraargumente simultane, este unul care manipulează.

Al. Călinescu (A.C.): Sursele sunt ușor de identificat. E vorba, mai întâi, de canalele de televiziune Antena 3 și România TV, cărora li s-a alăturat de la o vreme B1TV. Aceste posturi au devenit trompete ale actualei puteri. La acestea se adaugă site uri specializate în manipulare.

Florin Cîntec (F.C.): manipularea este concertată de pe piața mediatică și de pe internet

Otilia Chitic (O.C.): Serviciile Secrete sunt o principală sursă de manipulare. Nivelul slab al educației este o primă resursă în strategiile de manipulare.

Constantin Cucoș (C.C.): Surse ale manipulării sunt destule. Le putem identifica pornind de „sus”, de la etajele statale, guvernamentale, până la cele de „jos” – entități administrative, comunitare, prin pârghii specifice (platforme, purtători de cuvânt etc.), dar și nespecifice (interpuși, „lideri de opinie”, diversioniști etc.). Se manipulează organizat, prin presă, televiziune (vezi canale de televiziune gen Antena3, România TV), dar și prin anumiți actanți dispersați pe un areal mai larg.

Lucian Dîrdală (L.D.): în aria manipulării politice, făptașii nu riscă închisoarea

Alexandra Dinga (A.D.): manipularea, în general, are la bază un interes politic sau diverse interese economice.

Aurel Dobașu (A.D.): Reclama comercială este prima sursă de manipulare. Există însă şi manipulare politică

Dan Doboș (D.D.): Principala sursă a manipulării este dorința de a face profit în orice fel. Alte exemple de surse ale manipulării: dorința de accede la putere și de a rămâne acolo, pretenția că apartenența la elita intelectuală nu se conturează prin studiu, educație și morală, ci printr-o asociere frenetică la corul unor mugete colective de apreciere pentru unii gânditori guru, dar și interesele străine în România.

Gabriel Gachi (G.G.): sursele sunt, în principal, mass media (ex. Antena 3 și Bună Ziua Iași)

 

Comentariul meu: dacă manipularea este pretutindeni este evident că și sursele sunt pretutindeni. Ceea ce le deosebește este doar forța manipulatorie, nivelul susținerii financiare, modalitățile concrete de manifestare (ocult sau la vedere), capacitatea lor de insinuare în viața publică sau personală a oamenilor, fie aceștia oameni politici sau oameni de rând (întelectuali, funcționari și alți salariați). Nu în ultimul rând, lipsa de bun simț a unor patroni de presă a dus forța de manipulare a unor ziare sau televiziuni la cote greu de imaginat.

 

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Episodul 171 (CLXXI) Marți, 20 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (8)

 

  1. Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții? Se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei?

 

Iată, în sinteza mea, primele 16 răspunsuri dintre cele oferite de cei 26 de repondenți:

 

Liviu Antonesei (L.A.): Cred că numărul celor manipulați sau manipulabili este în scădere semnificativă de vreo zece ani încoace, iar cei din aceste categorii sunt în bună parte auto-manipulați

Al. Bondor (A.B.): Fiecare om este susceptibil la manipulare, iar românii nu fac notă discordantă.

George Bondor (G.B): românii sunt ușor influențabili, la fel ca toate popoarele înzestrate cu

o afectivitate exacerbată.

Eduard Boz (E.B.): noi nu avem o cultură a dezbaterii. Ne este greu să ascultăm și argumentele celeilalte părți și cu atât mai mult ne este greu să recunoaștem că ne-am formulat o părere greșită, sau poate am avut idei preconcepute. Deci, da, sunt teme în privința cărora probabil că suntem mai ușor de manipulat.

Al. Călinescu (A.C.): Nu pot face comparații în absența unor elemente cât de cât relevante. Cred însă că toate țările care au cunoscut regimul comunist au o veche – și tristă – experiență a manipulărilor.

Florin Cîntec (F.C.): Românii „e dăștepți” și, din cauza asta extrem de ușor de manipulat.

Otilia Chitic (O.C.): În comparație cu cetățenii țărilor nordice, de exemplu, cred că românii sunt mai ușor de manipulat.

Constantin Cucoș (C.C.): Nu cred că românii sunt mai manipulați decât alții. Rata manipulării trebuie pusă obligatoriu în relație cu nivelul de educație. Un popor needucat devine o gloată ușor manevrabilă.

Lucian Dîrdală (L.D.): Manipularea e o temă de discuție în orice societate complexă, dar mai ales acolo unde controlul social exercitat prin forță este redus sau bate în retragere.

Alexandra Dinga (A.D.): Este greșit să afirmăm că românii sunt mai ușor de manipulat decât alții. Din păcate, în educația românească lipsește mult din ce ar trebui să formeze cultura civică și politică a oricărui cetățean care trăiește într-un sistem ce nu poate funcționa decât politic.

Aurel Dobașu (A.D.): Da, românii sunt destul de uşor de manipulat.

Dan Doboș (D.D.): Nu, nu cred. Singurul lucru care ne expune ceva mai mult este lipsa absolută a criteriilor de valoare în societate.

Gabriel Gachi (G.G.): Românii nu sunt, ca medie, mai puțin inteligenți decât restul europenilor. Diferența este că în România doza de manipulare este mult mai mare

Florin Ghețău (F.G.): Nu cred că boala asta e întâlnită doar la români, problema e în ce măsură avem un segment mai mare de oameni care pot fi manipulați decât în alte părți. Și aici e greu de dat un răspuns.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): Exemplul lui Trump și Brexit-ul ne arată că nu suntem mai speciali decât alții. Dimpotrivă, de acum înainte, putem afirma cu mândrie că suntem și noi în rând cu lumea civilizată. În sfârșit, își au și ei faliții lor.

Bogdan Guțu (B.G.): Nu știu dacă un român este mai manipulabil decât un neamț. Fenomenul manipulării este întâlnit peste tot și nu este neapărat dependent de gradul de alfabetizare sau de rigurozitatea și seriozitatea unui popor. Manipularea este o găselniță prin care conducătorii conduc masele.  (partea a doua a răspunsurilor, în episodul următor).

Liviu Druguș  Pe mâine!

Episodul 172 (CLXXII) Miercuri, 21 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (9)

 

 

Marian Hariuc (M.H.): Pentru mulți români, adevărul personal, sau certitudinile, sunt suficiente. Aici, sentimentul de revoltă față de minciună se blochează.

Tudor Leahu (T.L): Probabil că românii sunt la fel de ușor sau de greu de manipulat ca și ceilalți cetățeni europeni. Mă îngrijorează însă la români ușurința cu care limbajul lor alunecă spre extreme.

Ada Lupu (A.L.): Cred că mulți au nevoie să fie manipulați, ca să se exonereze de orice eventuală vină. Nu mi se pare că suntem un popor curajos sau asumat. Posibil să fim mai ușor de manipulat decât alții, datorită adaptabilității extraordinare care ne caracterizează. Românii au ușurința de a se plia pe situație.

Adrain Netedu (A.N.): Cred că gradul de expunere la manipulare este constant în orice ţară şi în orice medii sociale. Diferenţele sunt date de modul cum este controlată informaţia, cum este intimidată presa sau cum sunt monitorizate diverse site-uri Internet.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): La noi rezistența la manipulare este mai mare decât în societățile progresiste. Manipularea cea mai mare este că noi suntem paria Europei, scursura continentului, un popor care are numai trăsături negative și doar câteva vârfuri prin care s-a remarcat.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Românii sunt un popor inteligent și, deși sunt conștienți că sunt manipulați, pur și simplu nu au ce face. Manipularea este universală, este în toată lumea. Românii sunt doar surprinși de tehnicile de manipulare, abia acum conștientizează existența acestui fenomen. Fiind numeroase interese în această zonă, manipulare există atât din interiorul, cât și din exteriorul țării

Liliana Romaniuc (L.R.): Un popor care a trăit sub comunism nu e foarte greu să fie manipulat! Am fost crescuți, educați și deformați pentru dependență! Din păcate, nu știm ce înseamnă asumarea responsabilității și trăirea cu consecințele deciziilor noastre. E mult mai ușor, dar și mult mai sigur să facem ce ni se spune și să nu răspundem pentru consecințe! Noi nu riscăm, doar supraviețuim…

Constantin Sturzu (C.S.): Nu cred că românii sunt mai ușor de manipulat decât alții. Fiind în Occident de jumătate de an, am constatat că și aici, în democrații tradiționale, opinia publică este destul de ușor de influențat. Ceea ce cred eu că ar fi specific românilor este un soi de raportare mioritică la manipulare. Știm că suntem manipulați, dar mai degrabă preferăm să nu acționăm. Dar și când „explodează mămăliga”…

Daniel Șandru (D.Ș.): România profundă a prezentului este încă dominată de obsesia controlului și de frica de autoritate. Tocmai din acest motiv recursul la manipulare accentuează asupra acestor elemente.

Nicolae Tomescu (N.T.): Nu cred în excepţionalitatea genetică a unui popor faţă de altul, nu cred nici în posibilitatea unei inferiorităţi. În general, românii au aceleaşi naivităţi şi defecte precum alte popoare ale Europei; pare a fi un fapt statistic. Ne diferențiem prin existenţa unui mecanism diabolic de manipulare, controlat de o categorie restrânsă. România este condusă de incompetenţi (clasa politică este născută din mediocritate și hoţie).

 

Liviu Druguș  Pe mâine!

 

 

 

 

Episodul 173 (CLXXIII) Joi, 22 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (10)

 

  1. Cine ar trebui să se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „rezistența la manipulare”?

Are intelectualul român vreun rol în această opoziție la manipulare sau este un factor activ în procesul de manipulare?

 

Liviu ANTONESEI: Intelectualul român? Cel autoporeclit public? Ce rol ar putea avea niște ipochimeni care au lins la fundul a două rânduri de președinți și își oferă deja serviciile unui al treilea. Cred însă că fiecare dintre noi trebuie să se ocupe intens de asta, așa de unul singur, fiecare după cunoștințele și puterile sale.

Alexandru BODNAR: orice educator, învățător sau profesor ar trebui să se preocupe de dezvoltarea gândirii critice, prin intermediul căreia să poată fi dezvoltată o astfel de rezistență. … orice intelectual este cel puțin la fel de implicat în manipularea audienței sale, fie și doar prin încercarea de a-și convinge interlocutorii de adevărul din spatele ideii sale.

George BONDOR: Înzestrați cu un spirit critic dezvoltat, intelectualii sunt primii care pot să demaște încercările de manipulare la care suntem supuși. Dar să nu fim naivi. De-a lungul vremii, tot intelectualii sunt cei care încearcă să manipuleze. … mă tem că „intelectualul român” încă nu există. Dar sunt semne bune că e pe cale să se nască.

Eduard BOZ: Cred că școala este cea care trebuie să genereze anticorpii împotriva manipulării. În școală copiii ar trebui să învețe să pună întrebări, să se îndoiască de orice informație, să o verifice, să o testeze și apoi să ajungă la propria concluzie.  … reacția împotriva manipulării devine o obligație civică. Este ca și cum ai fi martorul unei tâlhării și nu faci nimic.

Alexandru CĂLINESCU: Încercările unor intelectuali de a denunța manipulările sunt câteodată primite cu ostilitate. Intelectuali care manipulează? Sunt, vai, destui… Se complac să fie pe aceeași lungime de undă cu Spânu de la Cotidianul, cu Gâdea de la Antena 3 și cu Ciutacu de la RTV.

Florin CÎNTIC: Bunul simț și caracterul. Dar, vorba celor de la Radio Erevan atunci când au fost întrebați cum se pune accentul în limba română pe cuvântul caracter: carŕcter sau caractčr? „După cum știți, în România nu se pune accentul pe caracter!” (Despre intelectuali, numai de bine).

Otilia CHITIC: Implicarea intelectualilor are un impact major, indiferent de care parte se situează. Societatea românească duce lipsă de repere morale, intelectuale, de modele, de vectori vocali, vizibili,

implicați în structurile organizatorice.

Constantin CUCOȘ: Cel mai bun cenzor axiologic trebuie să fie persoana, care trebuie să ajungă să deceleze și să se orienteze în peisajul de incitări de tot felul. De asemenea, și liderii de opinie reprezentați de intelectuali, pricepuți și onești, pot deveni modele de raportare la mesajele manipulatorii sau îndoctrinatoare.

Lucian DÂRDALĂ: victimele trebuie să acționeze. Manipularea reușită nu se poate opri la nivel de atitudini, trebuie să putem observa comportamente.

Alexandrina DINGA: „Rezistența la manipulare” trebuie să fie în preocuparea școlii. Însă, paradoxal, sistemul educațional este condus de politicieni. Din păcate, astăzi observăm cum majoritatea intelectualilor sunt pasivi la multe dintre subiectele de pe agenda publică.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Episodul 174 (CLXXIV) Vineri, 23 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (11)

 

Aurel DOBAȘU: Principalul canal de transmitere a informaţiilor în societate (informaţii reale sau false) rămâne televiziunea. Acest segment media este, teoretic, reglementat de Consiliul Naţional al Audiovizualului, organism ce trebuie să păzească societatea de manipulări. Din păcate CNA nu prea îşi îndeplineşte această menire.

Dan DOBOȘ: Intelectualul român… intelectualul român e singurul din lume care nu e preocupat de o justă repartizare a plus-valorii în societate pentru maximizarea valorificării potențialului uman, ci de prezervarea și accentuarea bogăției acolo unde ea există deja. El crede în rolul conducător al elitelor. În al doilea rând, intelectualul român are standarde extrem de laxe, ba uneori chiar duble.  În al treilea rând, intelectualul român mi se pare astăzi extrem de afin de tipare.

Gabriel GACHI: Intelectualul român nu e similar cu analistul politic român, pentru că de multe ori intelectualii sunt superficiali în înțelegerea civismului, sunt lipsiți de nuanțe, cu idei puține și fixe.

Florin GHEȚĂU: școala ar trebui să facă mai mult. Și media ar trebui să lupte în direcția asta, însă interesele mari ale patronatelor din presă strică atmosfera. Intelectualii pot amenda încercările repetate de manipulare, fie din partea politicienilor, fie din partea unor televiziuni, doar că nu o prea fac. Există și intelectuali care participă ei înșiși la procesul de manipulare. Mi se pare grav asta, s-o faci conștient, fără a te gândi cât rău faci societății.

Bogdan-Nicolae GHIURCO: Manipularea nu poate fi combătută decât prin educație și accesul la un trai decent. Iar intelectualii, din păcate, nu sunt o soluție, pentru că le lipsesc nu doar credibilitatea și organizarea, dar și vocea.

Bogdan GUȚU: Intelectualul român ar trebui să iasă în prima linie Din păcate, intelectualul român se vede nevoit a se lăsa manipulat, nu neapărat pentru zahăr și ulei, ci pentru cărți, stilou și foaie de scris.

Marian HARIUC: consider că prezența instituțiilor statului ar trebuie să fie una determinantă în temperarea unor tendințe menite să provoace o atmosferă tensionată/ de revoltă în spațiul public. Intelectualul poate îndeplini un rol de analist veritabil, care să conserve o atitudine ponderată a cetățenilor față de conducătorii săi. În același timp, intelectualul poate fi un agent ideal în jocurile de interese ce utilizează manipularea ca pe o tehnică preferată în momentele decisive, cum pot fi campaniile electorale, sau derapajele de la ideile legalității.

Tudor LEAHU: Conștiința individului ar trebui să fie principalul inamic al manipulării. Omul nu ar trebui să înghită tot ce zboară. Să verifice și să citească mai mult. De asta are net pe telefon, nu doar pentru selfie și check-in. În plus intelectualul trebuie să iasă public și să urle: stați, bă, proștilor, că nu o fi chiar așa! El trebuie să ne convingă pe noi, muritorii de rând, că trebuie să ne îndoim mereu.

Ada LUPU: Depinde de intențiile intelectualului. Cu siguranță, poate influența. Suntem noi… așa cum suntem, dar respectul pentru educație încă există. Oamenii încă spun: hai să mă iau după ăla, că ăla-i deștept. În situația asta, intelectualul trebuie să decidă. Dacă vrea să manipuleze, o poate face. Dacă vrea să lupte contra manipulării, o poate face.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

Episodul 175 (CLXXV) Sâmbătă, 24 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (12)

 

Adrian NETEDU: rezistenţa la manipulare rămâne un dat relativ. … putem vorbi de o „rezistenţă la manipulare” din partea celor mereu absenţi, a celor dezabuzaţi sau a celor dezinteresaţi de propriul interes. În acest context intelectualii pot avea un rol decisiv în identificarea şi explicitarea manipulării.

Silvian-Emanuel MAN: Intelectualul are un rol doar dacă și-l asumă activ, în cetate. Dacă trăiește activ, printre „oamenii de rând” și alege o viață de jertfă pentru îndrumarea acestora. Dacă rămâne într-un turn de fildeș din care mai emite câte o idee, doar se amăgește singur că schimbă ceva. distanța dintre ceea ce este de fapt și ceea ce pare poate fi crescută infinitezimal de o ideologie. Iar intelectualul care este captat de un curent ideologic, automat va manipula masele pe curentul respectiv

Gheorghe NICHITA: De această „rezistență la manipulare” ar trebui să se ocupe, în primul rând, instituțiile statului care ar trebui să aibă ca prioritate stabilitatea și echilibrul din țară, și nu lupta pentru putere. În al doilea rând, educația contează foarte mult. dacă ești un om cultivat, care știe să discearnă între informația corectă și cea neadevărată, atunci nu vei fi o victimă a manipulării. Este foarte important ca cei care își asumă o funcție publică să aibă „rezistență la manipulare”, este o calitate foarte importantă pentru păstrarea integrității și pentru corectitudinea deciziilor luate.

Liliana ROMANIUC: Din nou, eu cred că educația este cheia și la această problemă. O populație alfabetizată funcțional va înțelege atunci când citește și când i se spun tot felul de inepții. Desigur, aceasta este soluția pe termen mediu și lung! Pe termen scurt, ar putea fi presa, doar dacă apar publicații și oameni care să reziste subordonării politice sau de grup. Nu aș neglija rolul justiției, mai ales acolo unde manipularea poate fi dovedită.

Constantin STURZU: Intelectualii ar trebui să fie vocile lucide și imparțiale ale cetății. Dar și dintre ei, mulți sunt captivi, conștient sau nu, ai unor grupuri de interese. Oamenii din presă, de asemenea, ar trebui să joace un rol important în demascarea oricărei manipulări. Am sesizat că o „rezistență” la manipulare mai hotărâtă vine mai degrabă din partea unor voci singulare, neimplicate politic, dar foarte active în zona rețelelor de socializare sau a blogurilor. Eu recomand rugăciunea ca formă de rezistență la orice fel de manipulare.

Daniel ȘANDRU: În mod evident, educația este un element esențial în procesul „rezistenței la manipulare”, și nu am în vedere atât educația formalizată – ce poate reprezenta, ea însăși, o formă de control, nu doar în societățile totalitare –, cât educația înțeleasă ca socializare democratică, ce pleacă din familie, „culege” semințele comportamentului civic responsabil și din școală, pentru a reflecta, în contextul existenței sociale pe care fiecare dintre noi o are, influența unor modele care pot fi, înainte de toate, modele intelectuale. În fapt, intelectualii pot juca ambele roluri, și o pot face fiind „determinați” de cel puțin două resorturi, care pot funcționa foarte bine în ambele sensuri, „pro-manipulare” sau „contra-manipulare”: unul de natură emoțional-afectivă, care naște „credința” că se află „de partea bună a lucrurilor” și altul de natură pragmatic-voluntaristă

Nicolae TOMESCU: revitalizarea asociațiilor profesionale sau la reglementarea printr-o lege a presei care să stabilească obligații și răspunderi de la patronat până la profesioniști, care să limiteze imixtiunea angajatorilor/ patronilor în politica editorială și să oblige la transparentizarea bugetului publicațiilor/ televiziunilor. Chiar mai importantă decât prima direcție, ar fi creșterea în valoare a conținutului jurnalistic. Până în acea clipă a fericirii, îmi propun să nu mă las prostit în public…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 176 (CLXXVI) Duminică, 25 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (13)

 

  1. Ce criterii personale aveți pentru a identifica o încercare de manipulare asupra dvs.? Puteți exemplifica astfel de situații concrete?

 

Liviu ANTONESEI: Ca tehnică minimă personală, iar asta ar putea fi de folos oricui: 1. Verificarea informației din cât mai multe surse – trei e numai un minimum!, 2. Neevitarea surselor pe care le suspectezi, cu care nu poți fi de acord în principiu, care te contrariază a priori – extrem de rar o manipulare folosește numai minciuni, cel mai adesea e „gri”, amestecă în doze variabile adevăruri, adesea banale, cu minciunile. Consultarea acestor surse îți poate semnala elemente de detaliu pe care nu le poți găsi în sursele predilecte, elemente critice valabile, care te pot ajuta să-ți verifici și nuanțezi propriile poziții. 3. Pune întotdeauna întrebarea „cui folosește?”. În sfârșit, de două ori în viața asta, am practicat tehnici de manipulare ca profesionist. Mă refer la campaniile electorale pentru locale din 1992, pentru CDR, și 1996, pentru PAC. Ambele victorioase. Să nu uităm că întotdeauna comunicarea este (și) un joc de putere, mai amplu sau mai restrâns, mai important sau mai neînsemnat, și că informația nu este doar mai mult sau mai puțin interesantă, ci mereu și interesată!

Alexandru BODNAR: Cine? Ce? Cum? În ce context? Cu ce scop? Orice informație poate fi analizată pornind de la răspunsurile acestor întrebări, pe care le pun atunci când sunt în fața unei informații relevante ori într- o situație inedită.

George BONDOR: Desigur că ar fi excelent dacă massmedia din România ar căuta să reflecteze adevărul, și nu să livreze ideologiile de serviciu ale unor grupuri sau partide. Din nefericire, pluralitatea punctelor de vedere ilustrează, cel mai adesea, o simplă bătălie pentru manipularea cetățenilor. Fiecare tabără încearcă să manipuleze mai bine, să le inoculeze oamenilor propriile ideologii, să mistifice realitatea, prezentând-o „pe dos”.

Eduard BOZ:  Nu pot să îmbrățișez un anumit punct de vedere fără a verfica sursa, fără a compara cu puncte de vedere ale unor instituții abilitate, fără a-mi pune întrebarea: care este interesul propagării unei anumite știri și fără a verifica raționamentul logic: dacă se pleacă de la premise corecte, dacă metoda de lucru, de analiză este una corectă și dacă s-a ajuns la o concluzie logică. Dacă toate acestea au fost respectate, îmi pun întrebarea dacă se putea proceda altfel.

Alexandru CĂLINESCU: E drept însă că sunt situații când e greu să discerni adevărul. În decembrie 1989 am simțit, intuitiv, că e ceva în neregulă cu „teroriștii” fără să-mi pot da seama despre ce e vorba. Mă consolez cu gândul că n-am fost singurul. Nu există rețete infailibile pentru a identifica manipulările. Tocmai de aceea fenomenul e atât de periculos.

Florin CÎNTIC: Inteligența, educația, flerul și bunul simț. Și reflexul de istoric de a verifica sursele și de a gândi cu capul meu. Au fost atât de multe încât mi-e greu să le mai enumăr. Pe scurt, nu avem nevoie de mani-pulare, ci de Mani pulite.

Otilia CHITIC: Intuiția și verificarea mai multor surse. Intuiția este bazată pe informațiile pe care le dețin deja, iar sursele noi provin atât din mediul mass-media cât și mediile de cercetare.

Constantin CUCOȘ: Apelez la mai multe strategii: judecarea unei aserțiuni sau situații manipulatorii din perspectivă strict logică; printr-o integrare și raportare contextuală, ținând cont de profilul intențional al persoanelor sau entităților, situațiile de comunicare, evoluții previzibile; printr-o cunoaștere mai pronunțată a emițătorilor unor idei, a profilului lor psiho-moral, a istoriei acțiunii lor; printr-o corelare/ confruntare a unei perspective cu altele care s-au manifestat anterior sau care se editează la un moment dat; printr-o evaluare/ procesare repetată, atentă a ceea ce primesc, ca informație sau atitudine, de la alții.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Episodul 177 (CLXXVII) Luni, 26 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (14)

 

Lucian DÂRDALĂ: Trebuie să ținem cont de faptul că, în aria manipulării politice, făptașii nu riscă închisoarea și pot rezista mult timp pe baricade. Spre deosebire de manipulatorii de pe piața investițiilor, ei pot gestiona o gamă mai vastă de sentimente umane, între care la loc de cinste se găsește ura.

Alexandrina DINGA: Criteriile pe care le am în vedere diferă de la situație la situație. Pentru unele, mă ajută pur și simplu rațiunea, logica, pentru altele cultura generală. Pentru situații mai complexe, mă ajută documentarea din mai multe surse credibile sau discuții cu persoane de încredere și cu expertiză pe anumite teme. Cred, de asemenea, că atunci când cineva încearcă prea tare să te convingă, ceva nu e în regulă la mijloc. Cea mai bună armă împotriva manipulării este educația.

Aurel DOBAȘU: Manipulările publice se trădează, de obicei, prin lipsa argumentelor credibile și prin prezenţa unor „argumente” ce ating detalii extrem de importante (naţionalism, copilărie, familia ş.a.).

Dan DOBOȘ: Îmi place să cred că principala mea armă e simțul umorului, în sensul că orice poantă bună are la bază inversarea unor premise. Sunt obișnuit să glumesc despre chestiunile de zi cu zi și, atunci când schimbarea perspectivei nu mi se pare hazoasă, e limpede că asist la o manipulare. Alteori, simt nevoia de confirmări, asta fiind o reminiscență de pe vremea când eram ziarist. De asemenea, experiențe triste m-au făcut să nu mai cred în ajutoare dezinteresate, în chilipiruri și chiar în coincidențe.

Gabriel GACHI: Aproape zilnic sunt supus manipulărilor și aproape am ajuns să nu mai suport dialogurile care nu duc nicăieri, întrerupând interlocutorul și spunându-i: „Hai, discutăm ceva sau batem câmpii?”.

Florin GHEȚĂU: Există o vorbă: nu tot ce zboară se mănâncă. Poate n-ar fi rău să aplicăm principiul ăsta și când vine vorba de declarația unui politician sau chiar de cuvintele unui jurnalist. La fel de important este ca atunci când sesizăm că unii ne iau de proști și ne manipulează grosolan să reacționăm, să spunem celor din jur ce vedem și ce credem.

Bogdan-Nicolae GHIURCO: ”Cum ochești o știre falsă? Verifică sursa; citește tot; caută autorul; ce dovezi există?; verifică datele, poate-i o glumă?; nu fi părtinitor; întreabă un expert.” (apud: Federația Internațională a Instituțiilor și Asociațiilor de Bibliotecă).

Bogdan GUȚU: În general tot ceea ce înseamnă interacțiunea cu societatea contemporană este apanajul manipulării. Ca orice cetățean al planetei, crescut și educat într-o societate democratică m-am lăsat, fără voia mea, manipulat de sistem și încerc pe cât pot să mă descotorosesc de el, asta pentru că țin la libertatea mea de a gândi și a acționa în folosul societății.

Marian HARIUC: Personal, pot încerca evitarea unei tentative de manipulare printr-o viziune din mai multe perspective asupra obiectului manipulării. Compararea mai multor surse și discursuri ar putea fi o formă prin care să devin mai circumspect în privința unor situații îndoielnice. Paradoxal, în contextul în care justiția devine unul dintre reperele centrale ce sunt grav amenințate într-o societate, tocmai discursul juristului riscă să devină un agent al manipulării.

Tudor LEAHU: Sunt asaltat cu încercări de manipulare. Persoane cu care intru în contact, din toate mediile, încearcă să-mi inducă idei și informații pentru că aș putea să le public, satisfăcându-le astfel diferite interese. Anii de experiență în domeniu mă fac să spun că le-am văzut pe toate, dar și că am „mușcat-o” de câteva ori.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 178 (CLXXVIII) Marți, 27 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (15)

 

Ada LUPU: În afara profesiei, ca individ, nu cred că pot fi manipulată decât în situațiile în care nu sunt suficient de bine informată. Sau atunci când nu înțeleg niște mecanisme.  Personalitatea, vedeta, idolul constituie cel mai sigur instrument de manipulare.

Adrian NETEDU: ar trebui să privim critic orice informaţie şi apoi să o verificăm din mai multe surse.

Silvian-Emanuel MAN: În primul rând analizez sursa, izvorul informației, iar după fac critica metodologiei și a formei de prezentare (redare): dacă informația nu cuprinde aspecte false care să fie legitimate pe baza unora reale, dacă este prezentată tendențios, dacă există aspecte omise etc. Pe parcurs urmăresc dacă are vreun scop manipularea și dacă servește cuiva (direct sau indirect): dacă, cui folosește și pentru ce?

Gheorghe NICHITA: am simțit încercările de manipulare în fiecare clipă. Una spuneam sau făceam și cu totul altceva auzeam că spuneau alții despre acțiunile mele. Să luăm ca exemplu Pasajul „Mihai Eminescu” și să încercăm să ne amintim cât s-a mai spus că nu vor încăpea autobuzele pe acolo! Un alt exemplu este cel al teilor de pe Ștefan cel Mare;

Liliana ROMANIUC: încerc să văd ce este dincolo de vorbe și de fapte. Întreb mult și verific și mai mult cu cât mai mulți. Sunt interesată de cât mai multe opinii. Au fost, totuși, situații în care m-am înșelat, adică am crezut în ceea ce mi s-a spus sau am văzut!

Constantin STURZU: Ca să-mi dau seama dacă are sau nu o natură manipulatorie, mă raportez la efectele pe care le are asupra mea orice curent de opinie din societate. Dacă o acțiune civică mă face să-mi pierd cumpătul și pacea, mai bine stau deoparte. Înseamnă că ori lucrurile sunt manipulate, ori eu sunt

imatur, incapabil de a lupta pentru binele comun cu mijloace creștinești.

Daniel ȘANDRU: Încerc, înainte de toate, o cât mai bună informare, atât cât este omenește posibil, cu privire la situația respectivă. Acest lucru înseamnă o foarte atentă selecție a surselor de informare și evitarea luării deciziilor „la cald”. Fac apel, apoi, la resursele mele educaționale, adică încerc să „filtrez” situația prin prisma valorilor pe care le asum și a căror origine se regăsește nu doar în simțul meu moral, ci și în cărțile care m-au format ca intelectual. Aș adăuga o raportare mereu rezervată față de tot ceea ce aduce a neverosimilitate de tip utopic.

Nicolae TOMESCU: mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectuluişi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea preferată riscă să pregătească, să imprime rigorii, un coeficient de subiectivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.

 

Aici se încheie încercarea mea de a prezenta sintetic răspunsurile unor potențiali/ presupuși prostologi ieșeni pe tema prostirii/ manipulării aproapelui. Desigur, citirea integrală a răspunsurilor lor poate aduce note suplimentare (nu neapărat clarificatoare).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 179. Miercuri 28 iunie 2017 Definirile/ decalogurile și legi(tăți)le prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (1):

 

  1. Definiția prostului: unul care se crede deștept. Prostul vede doar proști în jurul său. Deviza prostului: toți e proști! (strict cu referire la ceilalți).
  2. Prostul se uită în oglindă, dar nu se vede.
  3. Prostul își afirmă prostia mult mai zgomotos și mai agresiv decât își afirmă inteligentul înțelepciunea. De aici și concluzia (democratică): proștii sunt vizibil majoritari și decid (cam) tot.
  4. Prostia se află mereu la conducere în cel mai democratic mod posibil (regula majorității).
  5. Prostia nu doare, dar dă mari dureri de cap (atât prostului dar, mai ales, celorlalți).
  6. După cum hoțul se teme să nu fie furat, prostul se teme să nu fie prostit.
  7. Prostul (autoconsiderat deștept, prin definiție) încearcă să-și prostească semenii în primul rând în scop defensiv (cea mai bună apărare este atacul).
  8. Prostul care-și prostește semenii comite prostii după prostii, consolidându-și statutul de prost. Cumulând asemenea experiențe el devine prost profesionist (expert).
  9. Legea fundamentală și eternă a prostiei umane în acțiune (cei 6P): prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.
  10. Prostul nu știe de glumă. Nu glumi cu prostul pentru că te va taxa imediat de prost!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 180.  Joi 29 iunie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (2):

 

 

  1. Prostul nu are simțul umorului. Dacă l-ar avea s-ar ironiza mereu, existând asfel șansa deșteptării.
  2. Prost să fii, noroc să ai! Nu toți proștii au același noroc în viață.
  3. Sentimentul românesc al necesității prostirii omului de către om vine din lipsa masivă a încrederii omului în aproapele său. Doar proștii au încredere, spune prostul care se teme să nu fie prostit. Lipsa încrederii este garanția stagnării.
  4. Prostia prostitorului (el însuși prost) fascinează prostitul pentru că prostia este vastă în multidimensionalitatea ei. În schimb, inteligența rece și exactă devine respingătoare sau cel puțin neatrăgătoare, făcând, prin asta, și mai mult spațiu prostirii proștilor și proștilor prostiți.
  5. Prostul cu prostia mare, parte de dragoste are.
  6. Inteligența așteaptă validarea/ verificarea socială. Prostia nu așteaptă, și ajunge mereu prima.
  7. Prostul gust ține și de prostia prostului, dar mai ales de prostia acceptării de către ceilalți proști. De unde și raritatea (valoroasă) a bunului gust.
  8. Familia de cuvinte a cuvântului prostie este cu muuuuult muuuuuult mai mare decât familia de cuvinte a cuvântului inteligență. Orice argumentare este superfluă.
  9. Prostia este, în esență, inadecvarea dintre scopuri și mijloace. Prostul este (și) persoana care nu știe asta.
  10. Prostul nu-și recunoaște niciodată prostia. El are mereu dreptate. Când nu are dreptate, vinovate sunt împrejurările și răutatea semenilor.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (episoadele 141-160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării. Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine! Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei și inteligenței românești (episoadele 141 – 160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!