liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Primăria Iași

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 459. Miercuri 4 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (10)


Cu riscul să-mi supăr/ irit/ plictisesc puținii mei cititori voi reproduce aici textul variantei îmbunătățite a scrisorii redacției ”Scriptor” către subsemnatul pentru a puncta mai ”la obiect” ceea ce cred eu că ar fi trebuit spus/ tăcut din partea redacției revistei sus amintite.

Scriptor Revista <revistascriptor@gmail.com>

To:liviusdrugus@yahoo.com

Mar 9 at 3:00 PM

Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog. Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.

Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6 (numărul 4-5 a apărut de ziua junimistului Ion Creangă). Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică! În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele:  „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.

 

Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia… Numerele duble au 144 de pagini, un număr simplu ar avea 72 de pagini! Iașii „Daciei literare”, acum cu o populație de circa jumătate de milion, merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai. La CENTENAR naţional, la SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA…

 

Răspundem pentru ceea ce facem, zi de zi, noapte de noapte, prin contract managerial, autorităților competente: DNA, AUDIT etc.

 

AUGURI!

Lucian Vasiliu

Editura JUNIMEA, revista SCRIPTOR

Iată răspunsul meu la această scrisoare:

Domnule Lucian Vasiliu,

Am publicat pe blogul meu șase episoade (în total 14 pagini A4, la un rând) ale unui miniserial despre (auto)plagiatul comis de colaboratorul dumneavoastră, profesorul Traian Diaconescu, care, într-un articol de două pagini de revistă, a adus în fața cititorilor un articol plagiat după un articol al lui Dumitru Vela, publicat în revista ”Tribuna”, articolul semnat de T.D. fiind, totodată și un autoplagiat (”conținut duplicat” în terminologia folosită în normele de etica/ integritatea cercetării) el fiind publicat anterior în revista ”Studii eminescologice”.

V-am trimis, spre informare, în format electronic, cele șase episoade pentru a vă convinge de soliditatea afirmațiilor/ acuzațiilor mele. De asemenea, am trimis (pe data de 6 martie 2018) aceleași materiale și Primăriei Iași, Ziarului de Iași, Ministerului Culturii, revistei ”Tribuna”, Uniunii Scriitorilor, Editurii Clusium, revistei România literară precum și unor membri ai Colegiului de onoare (autodezonorat prin acceptarea plagiatului în revista ”Scriptor”). Aproape firesc într-o țară guvernată de interese directe, meschine și de moment, niciunul dintre co-destinatarii sesizării mele nu mi-a răspuns. Faptul că ați binevoit să-mi răspundeți este unul pozitiv și pe care îl apreciez ca atare.

Dezamăgitor, pentru mine, a fost însă modul mai mult decît superficial, formal și neimplicat în care ați formulat acest răspuns. Mă asigurați (pe mine și pe cititorii blogului meu) că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate”. Despre ce responsabilitate poate fi vorba atunci când nu numai că nu verificați originalitatea și respectarea criteriilor deontologice ale breslei la articolele primite, dar – și mai grav – atunci cînd vi se semnalează încălcarea flagrantă a acestor criterii/ norme/ cutume deontologice de către un autor nu luați nicio măsură de stopare a oribilului fenomen (furt intelectual, conținut duplicat, citări incorecte etc.). Dimpotrivă, mă asigurați că voi primi replica (cuvenită!) din partea (auto)plagiatorului! Mai mult, în textul scrisorii trimise mie nu pomeniți deloc cuvântul ”plagiat”, ca și cum acesta (plagiatul) nu ar exista sub nicio formă. Nici despre autoplagiat (conținut duplicat) nu pomeniți nimic, ca și cum așa ceva nu s-a întâmplat în revista pe care o conduceți. Aveți însă grijă să mă admonestați că ”În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele: „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.”. Această ”punere la punct” demonstrează cu nu ați citit cu atențe analiza mea critică sau că nu ați considerat-o demnă de atenție. În episodul 4 al acestui miniserial pe tema plagiatului din revista ”Scriptor” (17 februarie 2018), supărat de faptul că ați acceptat un text agramat, cu pleonasme și construcții ciudate, neromânești, am scris: ”Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”.  Și atunci cum poate fi luată în serios afirmația dumneavoastră că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.”? În fond, a arunca întreaga responsabilitate asupra calității și originalității unui articol doar asupra autorului înseamnă a lăsa orice plagiator să publice în revistă. Dacă va fi prins e treaba lui: să răspundă! Mă amăgesc cu faptul că veți întări controlul asupra textelor primite și sper ca acesta să fie conținutul și consecința afirmației dvs. din  scrisoarea din 9 martie: ”Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6”. Sunt sceptic că despre asta ar fi vorba, atunci când citesc, în continuare: ”Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică!”. Am aproape convingerea că acel drept la replica va fi o ”demonstrare” a faptului că… nici vorbă de plagiat și autoplagiat! Dar nu mai este mult pînă la începutul lunii iunie, așa că voi relua atunci și aici, pe acest blog, dreptul la replică acordat colaboratorului dumneavoastră.

 

Sigur, este democratic și elegant să acorzi dreptul celui acuzat să se apere, dar asta presupune echidistanță și reciprocitate. Mai exact, consider că revista Scriptor ar trebui să facă un anunț despre acuzațiile mele pentru ca cititorul să știe exact la ce m-am referit și ce argumente am folosit. Pînă una alta, ”magistrul Traian Diaconescu”, este din nou publicat de revista Scriptor, în numărul care a apărut chiar de 1 martie, ziua de naștere a junimistului Ion Creangă (nr 3-4/ 2018): (Traian DIACONESCU, SIMBOLISMUL TERMENULUI DIES ÎN POEZIA LUI PRUDENTIUS, pp. 110 – 112).  http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf . Probând ”onoare, demnitate și responsabilitate” revista Scriptor se încarcă din nou cu glorie negativă publicând acest (nou?) articol al ”magistrului”, unul care conține cel puțin 30 de erori de scriere și de exprimare (includ aici și trimiterile bibliografice incorecte). Sper ca voluntarii care asigură corectura să verifice textul, să găsească erorile și să se rușineze. Măcar atât. Sper ca ”magistrul” să primească, încă o dată, dreptul de a replica și la această acuzație documentată și evidentă pentru orice cunoscător și iubitor de limbă română.

Al dumneavoastră,

Liviu Druguș

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 458. Marți 3 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (9)


Cele două răspunsuri primite de la redacția revistei ”Scriptor” diferă, unul față de celălalt, prin 11 modificări/ ștersături în a doua variantă față de textul din prima variantă a scrisorii. Probabil, un ”ochi limpede” (”capul limpede” ar fi trebuit să fie al acelei persoane din redacție care primește, analizează și acceptă pentru publicare materialele primite) a sesizat, imediat după expedierea primei variante, că unele cuvinte, expresii sau semne de punctuație nu asigurau nota de sobrietate/ seriozitate/ gramaticalitate pe care ar fi vrut, probabil,  să o dea semnatarul scrisorii. Voi lua pe rând cele 11 autocorecții nu doar ca pe o probă că superficialitatea este prima notă caracteristică în acest dialog ce s-ar fi dorit sobru și responsabil, ci și ca o dovadă a faptului arhicunoscut că ”dacă vrei poți” (să îmbunătățești un text):

  • Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog…”. În varianta corectată au dispărut punctele de suspensie de care abuzează utilizatorii de FB care vor să sugereze ironie, ușoară desconsiderare, sau care fac apel la inteligența cititorului de a sesiza că ceva nu este chiar așa: de exemplu, blogul nu e chiar blog, ci un fel de blog, sau ”întîmpinarea” mea nu este chiar o treabă serioasă, ci o aflare în treabă a unui pensionar plictisit și care, nepracticând plagiatul, nu trimite materiale (publicate prin alte părți) la reviste ce se pretind onorabile. Plus de asta, ”întîmpinarea” mea nu a fost doar pe blog (unul necitit de crema culturii ieșene), ci în scris, prin e-mail, în primul rând redacției revistei ”Scriptor”, apoi și cât mai multor persoane implicate (direct sau tangențial) în evaluarea calitativă și managerială a bine intenționatului proiect numit ”Scriptor”. (unul care s-a bucurat de susținerea financiară a Primăriei Iași în speranța că – prin asta – se va contribui la câștigarea calității de ”capitală Europeană a culturii pentru anul 2021” pentru municipiul Iași).
  • Vom tipări o precizare (punct de vedere al redacției) în SCRIPTOR nr.5-6”. În varianta corectată cuvintele luate între paranteze au dispărut. Adică: ce să ne băgăm noi, redacția, în povestea asta și să publicăm un ”punct de vedere al redacției”? Redacția (n-așa?) nu are nici un punct de vedere, are doar grijă să nu se piardă finanțarea de la Primăria Iași și DNA ul să nu-și bage nasul în afacerea cu tipărirea de texte anterior tipărite și (eventual) plătite și răs-plătite. Că doar banii publici de aia sunt publici: ca să sprijine cultural bietul public ieșean cu texte făcute publice (adică publicate) de alte publicații și prin alte colțuri/ locuri ale patriei.
  • Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un cuvenit drept la replică!”. În varianta corectată/ tunsă scurt a dispărut cuvântul ”cuvenit”. Într-adevăr, textul este mai cursiv fără acel ”cuvenit”. De altfel, povestea cu ce este ”cuvenit” și ”ce nu este cuvenit” este delicată pentru o redacție cu musca pe căciulă. Dacă cumva ”întâmpinătorul” (adică eu) solicit(ă) un ”cuvenit” drept la replică, atunci redacția ar trebui să-l publice, nu? Mai bine să hotărâm noi, redacția, ce este cuvenit și ce nu este cuvenit, la timpul potrivit.
    • Revista apare prin eforturi redacționale voluntare,cu grele, indescriptibile, tacite eforturi. Prin proiect, din bugetul (fragil, aproape simbolic) primarial, sunt plătite doar hârtia și tiparul...” Iată ce a ieșit după ”corectură”: ”Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia...”. Interesant este că ambele fraze sunt agramate. În varianta inițială lipsește pauza necesară după ”voluntare,”, dar, în varianta corectată, virgula nu este înlocuită cu punct așa că avem o construcție a la Gâgă. Au dispărut, din varianta ”corectată” și lamentațiile privind acele ”grele, indescriptibile, tacite eforturi” (corect! degeaba vă plângeți, tot nu vă crede nimeni). Apoi se renunță și la descrierea bugetului: ”fragil, aproape simbolic” ceea ce echivala cu o palmă pe obrazul finanțatorului primarial. Adică, dacă ar fi rămas cele trei cuvinte asta ar fi echivalat cu un reproș la adresa consilierilor Primăriei: ”cum, băi nesimțiților, la cultura noastră care este, doar atâta ne oferiți? Așa slujiți voi ideea de Iași – capitală a culturii române? Să vă fie rușine!”. În fine, ”ochiul” vigilent al corectorului (care este!) a înlocuit și ”tiparul” cu ”tipografia” (adică unealta cu instituția/ firma) dar a uitat să scoată acele afurisite puncte de suspensie specifice ”jmecherilor” care populează FB ul.
  • Construcția ineptă ”Format carte, fiind publicație de… editură!” a dispărut cu tot cu nelipsitele și nesuferitele puncte de suspensie.
    • Iașii „Daciei literare”, urbe cu, acum, o populație de circa jumătate de milion, plus cohortele colocviilor, turiștilor, oamenilor de afaceri trecători, citadela universitară veche merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai.”. Din acest amalgam de cuvinte, cu puțin cap și cu multă coadă, în varianta ”îmbunătățită” a dispărut cuvântul ”urbe” și aiuritoarea înșiruire de cuvinte, fără vreo legătură cu mesajul scrisorii: ”plus cohortele colocviilor, turiștilor, oamenilor de afaceri trecători, citadela universitară veche”. Deci, se poate și scriitură normal(izat)ă!

10) Propoziția: ”Dosarele de cheltuieli, difuzare, arhivele cu oglinda activității noastre stau la dispoziția autorităților, legal!” a fost, pe bună dreptate, cenzurată. Cum să vorbești de dosare când finalul face o trimitere fierbinte către cele trei majuscule (DNA) care nu lasă hoții de fonduri publice să mai doarmă? Mai mult, din scrisoare reiese că redacția are ”contract managerial” (cu Primăria, probabil) și că răspunde în fața DNA și AUDIT etc. Deci, fără dosare, că e de rău!

11) În fine, sub semnătura lui Lucian Vasiliu (și a instituțiilor pe care le reprezintă: Editura Junimea și Revista Scriptor), în varianta inițială era scris și ”de ziua celor 40 de mucenici” (cunoscută la noi și ca ”ziua celor 40 de pahare” – dar fără vreo aluzie la stilul ușor euforic al scrisorii). Ei bine, varianta corectată a renunțat la conexarea veselă a redacției la calendarul religios (și, iar, bine a făcut).

 

Acestea sunt micile mele observații/ alegații/ constatări referitoare la cele două scrisori primite pe data de 9 martie 2018. Îndrăznesc să presupun că dacă ar fi fost și o a treia încercare, scrisoarea ar fi arătat cu mult mai bine. Dar acestea sunt doar câteva păreri referitoare la tehnica și metodica scrierii unei scrisori de răspuns la o acuzație concretă și documentată. Problema de fond a ”întâmpinării” mele este pasată spre viitor, spre autor și spre decor. Se vede treaba că seniorul L.V. hârșit în grelele momente de luptă ale ”rezistenței prin cultură” față de foștii finanțatori (de fapt, cam aceeași…) a păstrat vii în memorie tehnicile de ”temporizare”, de ”deposedare prin alunecare” și de a spune nimic în cuvinte destule. În episodul următor voi încerca să scot în evidență ce a spus greșit și ce nu a spus (dar ar fi trebuit să spună) conducătorul publicației literare iașiote. Desigur, după umila mea părere.

 

Evident, cu toții așteptăm cu interes zdrobitorul drept (cuvenit!) la replică al autorului plagiator Traian Diaconescu, text pe care îl voi aduce la cunoștința cititorilor acestui miniserial despre cultura furăciunii la oltenii moldovenizați și despre (in)cultura pretinsei urbe care mustește de ”oameni de cultură” (construcție calchiată după mai cunoscutele expresii ”oameni de zăpadă”, ”oameni de paie”, ”oameni de nimic” etc.).

 

Consilierii Primăriei Iași (nu doar majoritarii, ci și minoritarii), în deplină cunoștință de cauză asupra acestui caz, sunt părtași vajnici la irosirea fondurilor publice pentru retipărirea unor texte cel puțin la fel de pline de ”conținut” ca și scrisoarea de răspuns a redacției revistei ”Scriptor”.  (mai precizez încă o dată că cele șapte episoade anterioare au fost trimise, în format electronic, și Primăriei Iași).  (va continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)


Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfareaPrimăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto:Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 410 Miercuri 14 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (1)


 

Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Mărturisesc că nu aleg revistele (culturale) care apar pe la chioșcuri sau pe internet după vreun criteriu oarecare. Încerc să citesc cât mai mult din ceea ce apare, indiferent de ”gașca literară/ culturală/ ideologică/ politică etc.” căreia îi aparține o revistă sau alta. Prin urmare, citesc și ”Scriptor”, revistă aflată în cel de-al patrulea an de apariție, fiind coordonată de directorul ei fondator  Lucian Vasiliu (Fiind subvenționată, costă doar 4 lei un număr de cca 150 de pagini! Susținerea financiară vine de la Consiliul Local și Primăria Iași, străvechi fiefuri pesediste. Un avantaj al subvenționării unei reviste este și distribuirea gratuită a acesteia pe internet. Dar subvenționarea are și destule servituți: una dintre acestea este posibila nepreocupare pentru calitatea materialelor pentru că, nu-i așa?, revista este ca și vândută, salariile sunt garantate, iar autorii pot fi plătiți indiferent de valoarea contribuțiilor.). Cel mai recent număr apărut este cel pe ianuarie-februarie 2018. Fiind (eu) cufundat (acum) în diaristică și ceva memorialistică (din perioada liceului) m-am bucurat să văd fotografiile cu scriitori din perioade ale propriei mele tinereți când frecventam mai mult Filologia decât Economia la care eram înscris, primeam bursă și chiar luam examenele. Mai mult, fotografiile unor autori de articole îmi amintesc de aceștia tocmai din perioada anilor 1967 – 1977 cînd am ”recidivat” în calitate de student (neînscris) la Facultatea de ”umanioare”. S-a întîmplat acest lucru și cu fotografia autorului Traian Diaconescu cu o poză, în ”Scriptor” de pe la vârsta de 35-40 de ani (deși autorul este născut în 1939).

Cu figura ”tînărului” autor în minte citesc cu prioritate articolul său intitulat ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” – unul dintre cele patru articole de la rubrica ”Eminesciana”. Desigur, nu toți cei care citesc ”serialul infinit” sunt filologi sau pasionați de doctrine economice, de unde și presupunerea mea că analizarea articolului semnat de Traian Diaconescu poate fi pe deplin ignorată de aceștia fără nicio pierdere majoră. În schimb, pasionații de cultură clasică și (eventual) de doctrine economice clasice se vor simți în elementul lor citind articolul în întregime, cu atenție și cu preocuparea pozitivă de a căuta și vedea dacă scriitura filologului ieșean (prin adopție) T.D. este un câștig pentru cititor sau nu. Câștigul poate veni doar dintr-un articol scris cu meșteșug, cu incitare la gândire proprie, cu argumente solide și cu concluzii pertinente. Articolul poate fi citit integral la linkul următor: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf Și despre autor se pot afla mai multe văzându-i pledoaria sa pentru valoare și calitate în cultură, într-o emisiune înregistrată pe YouTube în august 2015. Emisiunea poartă titlul ”Modelele de lângă noi” și poate fi vizionată/ audiată la adresa următoare: https://youtu.be/abBZYugnx-c (Bineînțeles, nu putea lipsi din pledoaria profesorului Diaconescu și amintirea/ citarea/ prezenarea/ lăudarea altui ”model de lângă noi”, respectiv a scriitorului ieșean sub acoperire Vasile Diacon). De asemenea, informații despre cariera în studii clasice a profesorului ieșean T.D. pot fi citite dând click pe link ul următor: http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/diaconescu-traian/ (Lista lucrărilor publicate). La un asemenea (impresionant) tablou profesional nu ne rămâne decît să ne încredițăm ochii și mintea celor (aproape) două pagini ale articolului, în căutarea miezului, dar neignorând nici forma și tehnoredactarea (Cezar Baciu, tehnoredactor al revistei) și nici ortografia (corectură Viorel Dumitrașcu). Desigur și notele bibliografice vor fi atent studiate. În cazul în care în această zi de miercuri (Ziua îndrăgostiților!) episodul de față cade sub ochii unui asistent de la filologie/ economie cred că ar fi un bun subiect/ studiu de caz/ exercițiu de analiză pentru studenți. Cu precizarea că astăzi pot fi făcute aceste analize, iar mâine și în zilele următoare ele pot fi comparate cu (cel puțin) o alta, respectiv cu cea a autorului rândurilor de față. Analizele comparate (chiar între ele) pot fi bune instrumente de șlefuire a calităților viitorilor filologi/ economiști/ politologi/ moraliști/ scriitori/ publiciști etc.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 264. Joi 21 septembrie 2017. Cât de inteligentă este arta/ muzica populară? (4)


Înainte de a face o mică abatere de la stilul acestui serial (care nu se ocupă de clasamente, promovări de persoane sau evenimente) cred că este oportun să numesc Cercurile militare din țară care au printre preocupările lor promovarea înțelepciunii (lore) poporului (folk): Alba Iulia, Bacău, Bârlad, Brașov, Botoșani, Buzău, Cluj Napoca, Curtea de Argeș, Focșani, Galați, Iași, Piatra Neamț, Pitești, Tulcea, Vaslui, Zalău. În faza finală au concurat 16 concurenți din care 6 din Iași. Reamintesc etimonul englezesc al cuvântului ”folclor” și care înseamnă înțelepciune/ inteligență a unui popor/ a unor oameni. Avem, din acest context, și răspunsul la întrebarea din subtitlu: Cât de inteligentă este arta/ muzica populară? Un posibil răspuns: arta/ muzica populară este exact la același nivel de inteligență ca și acela al poporului care a creat-o. Cine spune că muzica populară este proastă/ simplistă/ slabă face această apreciere și asupra poporului din care face parte.

Revenind la concurenții ”înțelepți” (lore) care au venit la Iași, mi se pare interesant faptul că la categoria ”tineret” fetele predomină vizibil (un singur băiat dintre cei 16 concurenți), în timp ce la categoria ”consacrați” raportul a fost echilibrat (7B și 8F). Sociologii pot verifica dacă fenomenul este general sau ne aflăm, aici, la o situație mai aparte.

Iată și câștigătorii, merituoși, ai concursului de interpretare: PREMIILE FESTIVALULUI:

Trofeul Festivalului a fost cucerit (prin luptă dreaptă) de SASU Anita-Karina (Cercul Militar Iași). Premiul I a fost acordat AMĂRICĂI Andreea (Cercul Militar Botoșani), premiul al II-lea tinerei (și drăgălașei) LĂCĂTUȘ Ana-Maria (Cercul Militar Focșani), în timp ce premiul al treila a fost primit de CÎTEA Elena (Cercul Militar Iași). Au fost acordate și premii speciale stipendiate din fonduri separate de bugetul festivalului (despre care voi comunica imediat și rezultatul investigației mele). Iată aceste premii: Premiul Juriului a fost acordat tinerei Spiridon Beatrice (Cercul Militar Iași) din partea dnei conf.univ.dr. Irina Zamfira Dănilă. Premiul Fondatoarei Muzeului ”Angela Moldovan”, a fost înmânat de prof.univ.dr. Nina Cuciuc (laureată a Crizantemei de Aur și a Crizantemei de Argint) tinerei Nechita Violeta (Cercul Militar Bârlad); Premiul Președintei Societății Universitare de Medicină Internă, Geriatrie și Gerontologie, prof.univ.dr Rodica Ghiuru, afost înmânat tinerei Artem Mădălina (Cercul Militar Tulcea); premiul pentru cel mai autentic costum, acordat de Muzeul Unirii Iași condus de dir. Aurica Ichim a fost primit de Sabău Simina, Cercul Militar Bistrița; premiul de popularitate, acordat de Cercul Militar Iași condus de col. Benone Tiron a fost primit de singurul ”soldat” din grupa celor 16 concurenți, Alin Man de la Cercul Militar Brașov.

Așadar, putem să conchidem: deplasarea la Iași a instrumentiștilor, dansatorilor, interpreților (consacrați sau în curs de consacrare) a însemnat un semnificativ efort financiar. Ținând cont și de faptul că spectacolul a fost unul gratuit (s-au oferit invitații, adică nu s-au vândut bilete) înseamnă că banii puteau proveni din banii Cercului Militar (nu a fost cazul), din banii TVR și RR/I (nu a fost cazul) sau din donații făcute de oameni de afaceri ieșeni (nu a fost cazul). Și atunci s-a apelat la Primăria Iași care și-a înobilat imagina și nu numai cu aura de promotor al artei/ înțelepciunii populare. Primarul în funcție – Mihai Chirica – a contribuit mult la adoptarea deciziei de a se acorda acestui festival bugetul necesar. Cifrele pot sau nu să spună ceva, dar gestul de a promova înțelepciunea nu poate fi apreciat decât ca fiind unul înțelept.

Liviu Druguș    Pe mâine!