liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Petru Creția

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 475. Vineri 20 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (26)


După ce în numărul anterior din Scriptor (nr 1-2/ 2018, pp 46-49) au fost publicte extrase din viitoarea carte a lui Valentin CoșereanuEminescu și Constantin Noica” (nici vorbă despre vreun Jurnal… ), în numărul curent al revistei Scriptor (nr 1-2/ 2018) Bogdan Mihai Mandache face prezentarea cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (numele cu care a apărut cartea lui Valentin Coșereanu în Colecția Eminesciana a Editurii Junimea). Prezentarea cărții este intitulată ”Noica și comoara manuscriselor eminesciene” pp. 74-75.  Evident, fiind doar o prezentare de carte (Rubrica ”Cărți noi la Editura Junimea”) nu se așteaptă nimeni la evalări critice, la semnalarea măcar a unora dintre inadvertențele pe care le-am făcut eu în episoadele anterioare. Este o prezentare ”de serviciu”, cuminte și, desigur, favorabilă, deși aparent neutră.

Dar nerespectarea normelor de citare și a succesiunii logice a evenimentelor trebuiau respectate fără abatere. Tot în afara corectitudinii jurnalistice este, cred, și faptul că BMM nu observă diferențele de conținut dintre extrasul de jurnal publicat în numărul anterior al revistei și  textul cărții publicate la Junimea și prezentată în aceeași revistă. În mod normal, BMM ar fi trebuit să observe și să aprecieze ”coafatul” și ”cosmetizarea” textului publicat inițial în revistă și, ulterior, în carte. În scurta prezentare a cărții lui V.C., există șapte citate, dar la niciunul dintre acestea nu se face trimiterea la pagina la care poate fi găsit citatul (nu neapărat pentru a verifica corectitudinea transcrierii citatului, dar și pentru a da posibilitatea cunoașterii contextului în care a fost plasat acel text citat). Mai mult, în cazul citatului din Petru Creția nu este indicat nici titlul cărții și, evident, nici editura și anul. Cât despre respectarea criteriului cronologic, și aici apare o ciudată zigzagare a traseului istoric parcurs de manuscrisele lui Eminescu. Astfel prezentarea cărții lui Valentin Coșereanu începe cu o trimitere la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, pentru a fi apoi trimiși la jalonul istoric 1902. Urmează o aducere în prezent (apariția cărții prezentate), după care suntem trimiși la anii 1983 și 1987, pentru ca finalul prezentării cărții să se încheie cu anii treizeci ai secolului trecut. Încerc o explicație a acestei serpentine cronologice: BMM (absolvent de filosofie) a început cu un citat din filosoful Noica și a vrut neapărat neapărat să încheie, rotund, tot cu un citat din filosoful Noica.

Ca să închei și eu oarecum rotund, revin cu ceea ce m-a îndemnat să scriu atâtea episoade legate de articole care ar fi putut avea un conținut mai bun, mai corect, mai valoros. În fond, tema comună a tuturor acestor episoade a fost rabatul la calitate făcut cu pretenția de a crește calitatea și importanța vieții culturale a Iaș(i)ului. O citez pe Zoe Dumitrescu Bușulenga, citată și ea de realizatorul din 1995 a unei emisiuni TV, Grigore Ilisei (vezi Grigore Ilisei, Despre modele și criza valorilor, Scriptor, nr. 3-4/2018, p. 124) autor care o apreciază pozitiv pentru ceea ce a spus invitata sa: ”Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Sigur, o definire a valorilor/ modelelor ar fi ajutat mult dialogul și pe cititori, dar, presupunând că prin model se înțelege cineva/ ceva valoros și demn de urmat, eu aș spune că originea decăderii culturale a Iaș(i)ului nu constă în ”dispariția modelelor”, ci în strecurarea insidioasă și perversă pe post de modele a unor persoane care nu au datele necesare pentru a fi demne de urmat. Spre exemplu, aducerea în prim planul vieții culturale ieșene, de către revista Scriptor și de către un post local de televiziune – pe post de model – a profesorului Traian Diaconescu este dovada acestei substituiri valorice. Plagiatul și autoplagiatul, erorile gramaticale și ”împopoțonarea” lui Eminescu cu ceea ce nu a fost, nu pot fi nicicum prezentate ca fiind demne de urmat. Eminescopatia este, însă, adesea, ridicată la rang de virtute: ”În realitate, Paul Miron făcea parte dintr-o specie pe cale de dispariție, aceea a românului cultivat bolnav de Eminescu. Spun acest lucru cu oarecare sfială dată fiind densitatea zbierătorilor de profesie care mozolesc numele Poetului într-un discurs patriotard, lacrimogen și fals” (cf. Florin Cântec, ”Miron și frumoasa fără corp (Paul Miron)”, în Scriptor nr 3-4/ 2018, pp 129-130). Dacă ar fi fost date niște exemple concrete, chiar că aș fi adresat cuvinte de laudă și de susținere pentru un asemenea demers critic necruțător. Fiind în contextul analizelor unor articole din Scriptor sunt tentat să cred că Florin Cântec se referea chiar la Traian Diaconescu și la Valentin Coșereanu, notorii eminescologi eminescopați cultivați… Dar, în loc de exemple concrete Florin Cântec nu se poate abține să nu se lanseze el însuși într-un discurs ”patriotard, lacrimogen și fals”: ”E la Eminescu un efort titanic de cizelare a limbii, de rafinare a graiului, de îndumnezeire a lui culturală, prin efort meșteșugăresc și prin intuiție poetică (în sensul originar al lui poiesis) care l-a bântuit cu siguranță și pe Paul Miron” (ibidem). Eminescu – îndumnezeitorul de limbă/ grai: oare nu e prea mult? Oare nu tocmai asta critica F.C.? Cui folosesc aceste discursuri sforăitoare, ditirambice, mitizante, divinatorii și mitologizante (”care mozolesc numele Poetului”) făr să fie deloc nevoie de așa ceva? Citatele de mai sus sunt parte nu doar a articolului din Scriptor, ci sunt deja publicate sub formă de carte, alături de alte portretizări, la Editura Junimea, sub titlul ”Portrete în cerneală de China” (O prezentare – cum altfel decât foarte laudativă – a acestei cărți în care autorul își laudă prietenii personali din Iași – L.V. included – se găsește la https://bookhub.ro/portrete-in-cerneala-de-china-de-florin-cantec/#.WsxCr2z5Hak.facebook) Cam asta ar fi o posibilă descriere a mediului cultural ieșean: un cerc în care, ușor aplecați, în semn de respect și recunoștință, cei din spate îi pupă pe cei din față. Pupat toți.. piața de cultură!

Revenind la discuția despre modele, cred că publicarea unui (presupus) jurnal ”coafat” și ”îmbunătățit” (având ca pretext transcriere și facsimilarea manuscriselor eminesciene) pentru autopreamărirea autorului este un antimodel prezentat pe post de model. Dar tocmai acceptarea tacită a semivalorilor de către cei care ar trebui să fie filtru valoric este cauza principală a stărilor de fapt de la noi. De aici și refugiul în paseism, apelul la ”șmecherii” editoriale, gonflarea cărților cu texte irelevante și care duc la neajungerea cărții la cititor etc.

În consecință, voi reproduce, în episoadele următoare un ”model” de cod deontologic pentru conducerile revistelor (științifice sau artistice, filosofice sau literare). Am convingerea că hiatusul nostru cultural față de Occident provine (și) din cramponarea față de ”modele” create local și ad hoc făcute să justifice ”mergeșiașaismul” aparent specific nației. Concret, una este să scrii pe manșeta copertei revistei ”Scriptor” că ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textului” (ceea ce echivalează cu o deresponsabilizare managerială) și alta este să publici pe o pagină de revistă criteriile deontologice după care se ghidează conducerea publicației și să precizezi că răspunderea pentru publicarea unor articole plagiate revine conducerii revistei.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 472. Marți 17 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (23) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 1


Recunosc, nu am mai întâlnit un autor/ scriitor (ca Valentin Coșereanu) care să scrie toată viața sa (n. 24 aprilie 1950) NUMAI pe o singură temă: Eminescu. Pe de o parte asta ar fi garanția expertizei maxime pe acest domeniu, dar pe de altă parte asta te obligă să scrii doar variațiuni pe aceeași temă. Este și foarte greu să mai fii original într-o temă pe care s-au scris milioane de articole, s-au făcut sute sau mii de comunicări ”științifice” și s-au scris zeci de teze de doctorat. Și dacă nu (mai) poți fi original, atunci ești un simplu veleitar, îndrăgostit mai mult de tine însuți decât de tema pe care o mesteci de multe decenii. Această ipoteză a mea este confirmată de titlurile cărților scoase pe piață de Valentin Coșereanu, dar tocmai aceste titluri îmi trezesc o nouă bănuială: aceea de autoplagiere, de rescriere a uneia și aceleeași cărți în varii forme și cu titlu ușor schimbat. Subiectul manuscriselor eminesciene și prezența lui Constantin Noica în acest demers a fost abordat de V.C. pentru prima dată în 1997 (”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene”, Editura Muzeului Literaturii Române, București), apoi reluat în 2005 în cartea ”Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”, ed II-a revăzută și adăugită, volum editat de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. Titlul ultimei apariții, la Editura Junimea, Iași, în acest an, este o copie cavsiidentică cu titlul din 2005: ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”. Nu am răsfoit cărțile mai sus amintite (cu excepția celei pe care o voi prezenta în continuare), dar am aproape convingerea că cele trei cărți sunt mai mult decât ”variațiuni pe aceeași temă”. Este posibil ca o viitoare carte scoasă de V.C. să fie intitulată ”Jurnal cu Noica și cu manuscrisele Eminescu”. Probabil cei care au cumpărat și citit primele două cărți nu vor mai achiziționa și volumul recent apărut la Junimea. Ajuns la acest aspect – comerțul cu cărți – simt nevoia să amintesc cititorilor că România se află chiar pe ultimul loc la acest capitol. La noi se scrie mult, se cumpără puțin și se citește și mai puțin. (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/carti-fara-librarii-piata-fara-cititori). Inclusiv la digit(al)izare suntem pe ultimul loc în Europa (http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-este-romania-pe-ultimul-loc-la-digitalizare-in-ue/) . Printre cauzele dezinteresului față de citit eu pun la loc fruntaș ”șmecheria” practicată de autorii români, adică scrierea de cărți proaste, plagiate, autoplagiate, prefabricate din alte cărți și prea mult lăudate. La o carte lăudată (dar ce carte nu e lăudată la noi?) cititorul care devine și cumpărător simte o mai mare dezamăgire, după care nu mai are curajul să intre în librării. Pentru supraviețuire/ îmbogățire editurile fac curte bibliotecilor publice (și acestea cam goale față de secolul trecut; goale și de cărți și de cititori). Pentru că nici cărțile bune nu sunt prea căutate, atunci autorii aleg linia minimei calități, umplu două sute de pagini cu ”ceva” și o scot la raft, așteptând să pice fraierul care, după titlu sau după cuprins va fi păcălit să o cumpere. Își dă seama că a fost păcălit abia când citește cartea pe îndelete și mai și compară cu prețul plătit..

Care este structura cărții lui Valentin Coșereanu, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, apărută nu de mult la Editura Junimea păstorită de poetul Lucian Vasiliu? Cartea respectă rețeta de mai sus: pe lângă ceva conținut, multă umplutură, ca să iasă un număr ”rezonabil” de pagini. Concret, cele 8 pagini de Preambul sunt multiplicate cu cinci și în loc să ajungem la pagina 9 ajungem imediat la pagina 51. De ce? Pentru că Preambulul este tradus și în engleză, franceză, spaniolă și italiană (oare de ce nu și în germană, arabă, rusă și chineză? În felul ăsta se putea scoate o carte doar cu acest Preambul). Alte 8 pagini sunt folosite de Editura Junimea pentru a-și prezenta lista tuturor aparițiilor din Colecția Eminesciana, apoi 14 pagini sunt dedicate fotografiilor și facsimilelor din Eminescu. Apoi Lista Caietelor Eminescu de la Memorialul Ipotești mai acoperă trei pagini, corespondența dintre C. Noica și Iuliu Buhociu alte 19 pagini și în fine alte opt pagini sunt ocupate de un text din Petru Creția (pentru care, presupun, nu s-au plătit drepturi de autor). În total 85 de pagini NU au legătură cu titlul cărții și cu contribuția personală a autorului. Pentru restul de 110 pagini cumpărătorul plătește 30 de lei (costul hârtiei și tipografiei fiind de cca 7-8 lei). Restul se împarte între autor, editură și corectură. Probabil cel mai mare câștig este al editurii, câștig din care o parte este plătit librăriei pentru vânzarea cărții (depinde și de tiraj: probabil câteva sute de exemplare). Iată de ce cumpărătorul este descurajat să mai achiziționeze carte. Despre citit – aici lucrurile stau și mai rău. Nu tot ce se cumpără se și citește (integral), iar formatul electronic este încă un deziderat (în țara IT-iștilor de nivel european și mondial!).

Îmi permit să avansez ideea că toate aceste aspecte negative provin din câteva surse bine îngemănate: a) orgoliul exacerbat al unora de a deveni ”scriitori”, ca și cum acestei profesii i s-ar atașa automat pozitivitatea; în realitate există mult mai mulți scriitori proști decât scriitori buni. b) iluzia multora că scriind cărți câștigi bani (mulți); în realitate, autorii noștri cheltuie bani pentru a-și hrăni orgoliile. Singurii care mai câștigă ceva sunt editurile: cu condiția să publice multă carte proastă (maculatură). c) nivelul precar al educației de la noi (”Școala scoate tâmpiți”) se reflectă perfect în inapetența pentru lectură. Deși studiile arată clar că privitul la televizor tâmpește (depinde și de canal/ program), iar cititul cărților este o bună gimnastică a minții, orice sondaj poate arăta că timpul alocat lecturii este unul infim față cu cel alocat privitului la televizor sau la ecranul calculatorului. De aici (de la dezastrul educațional național) opțiunea multor familii de a-și trimite copiii în alte țări pentru studii. Conchid: date fiind aceste triste realități, nici lumea scriitoricească nu are cum să strălucească, iar ponderea traducerii scriitorilor români în alte limbi este una jenant de scăzută (am în vedere scriitorii în viață). Pe cale de consecință, revistele și editurile au coborât mult exigențele calitative, lăsând loc făcăturilor, plagiatelor și ”jurnalelor” scrise și rescrise din memorie, apoi coafate și restilizate în funcție de editură/ editor.

Veleitarul Valentin Coșereanu își devoalează această calitate din insistența cu care ”agață” în titlul cărților sale numele unor personalități care (încă) mai trezesc interesul. De ex., dacă V.C. și-ar fi intitulat ultima carte ”Jurnal de muzeograf ipoteștean” atunci vânzările/ încasările ar fi scăzut la jumătate. Or, cu Eminescu și Noica în titlu, cererea crește! Dar să le luăm pe rând!

Aproape incredibil pentru o editură de pe la noi, chiar pe verso-ul paginii de gardă a cărții este indicată sursa fotografiilor publicate în carte (Norica Bechiș), autorul fotografiilor (Octavian Nicolae) și un text: ”Alese mulțumiri Vivianei Buhociu pentru gentilețea de a ne fi pus la dispoziție corespondența inedită: Constantin Noica – Iuliu Buhociu”. Așa da! Dar.. nu este lumină fără umbră: textul intitulat ”Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanțul unui veac (X)” (pp. 172 – 179) este semnat de Petru Creția, urmat de un comentariu al lui Constantin Noica, ambele extrase din cartea lui Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 98-99. Oare nu erau necesare niște mulțumiri și Editurii Humanitas (sau deținătorului copyright ului pentru cartea lui Noica)? Eu cred că da, iar disprețul față de drepturile de autor/ proprietate intelectuală este primul pas spre treapta superioară a furtului intelectual: plagiatul. Cred că vina este a Editurii Junimea care nu a cerut autorului V.C. să probeze/ prezinte acordul Editurii Humanitas pentru această preluare. Chiar dacă între edituri ar exista o relație de prietenie și nu s-ar pune problema acționării în judecată pentru utilizarea abuzivă a unui text de opt pagini, precizarea în scris a acordului editurii bucureștene ar fi reprezentat un exemplu de bună practică și un bun exemplu de urmat pentru alte edituri.

În episodul următor voi analiza ciudățeniile ”Preambulului” de opt pagini care se întinde pe … 43 de pagini!  (va continua)

Liviu Druguș!

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 471. Luni 16 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (22)


Continui, în acest episod, analiza comparată a textului jurnalului lui Valentin Coșereanu publicat (sub formă de extras) în Revista Scriptor și apoi sub formă de carte la Editura Junimea.

Scriptor, p. 46: … Pe șefii mei nu-i interesa unde stau să citesc. … Înăuntru, o masă… A răsfoit una de pe masă din colecția de artă, zicând ca pentru sine…

Junimea, p. 53: Am făcut-o locuibilă, căci nu interesa pe nimeni… ….. întrucât în casa memorială nu se putea face foc, din cauza sobelor decorative, reconstituite din cahlele recuperate ale celor originale. Și cum pereții erau din beton, frigul era cumplit înăuntru… În chilioară, o masă… și câteva cărți pe care lucram, precum și notații împrăștiate.

 

Scriptor, p. 47: Filologie, îi răspund sec. … Nu, îi răspund oarecum jenat.  Unul din oficiali se vroia spiritual..   I-am arătat apoi chipul…. răspund apăsat. El nu știe totul ca alții!

Junimea, p. 54: Îi răspund automat: Filologie. … Nu, răspund. Unul din oficial se voia spiritual. … Îi atrag atenția asupra chipului….    Îi răspund cu promptitudine…. El nu știe totul ca alți vizitatori.

 

Scriptor, p. 47: Prin cine știe ce împrejurări a fost descoperit la Biblioteca….. apoi adus la Ipotești.   …. primelor tinereți,

Junimea: p. 56: ca apoi mai târziu să fie descoperit la Biblioteca..     …primelor tinereți eminesciene.

 

Scriptor, p. 47: cartea de impresii.  Încă emoționat n-am înțeles ce vrea să spună până când a scos o bucată de hârtie.

Junimea, p. 56: Cartea de onoare.  A scos o bucată de hârtie…  A pronunțat cuvântul manuscrise în așa fel încât să înțeleg că nu pot lipsi.  Urmărea, cum știam, să depisteze tineri dotați intelectualicește pentru a-i”antrena” în cultura mare.

 

Scriptor, p. 47: căpătase verticalitate olimpiană.   Am rămas uimit că ziaristul care propusese tipărirea râdea și el satisfăcut. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere…

Junimea, p. 58: căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană

 

Scriptor, p. 48: Seara la masă, m-am simțit stânjenit. Știam că-l vor agasa cu fotografiatul și cu întrebări care de care mai… filosofice.

Junimea, p. 58: Seara la masă, m-am simțit cu totul stânjenit. Știam că-l vor ”asasina” cu fotografiatul și cu întrebări nelalocul lor.

 

Scriptor, p. 48: După plecarea lui Noica de la Bibliotecă…. manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a tăiat disputa, hotărând caietele Ipoteștilor. O veleitară botoșeneană…

Junimea, p. 69: După plecarea lui Noica de la Biblioteca botoșeneană...  după părerea mai multor ”specialiști” manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a curmat rapid polemica, decretând încredințarea caietelor Eminescu aduse de la Păltiniș, Ipoteștilor, încredințându-mi-le. O veleitară botoșeneană, care lucrase cu ani în urmă la casa memorială… (L.D.: prin această precizare suplimentară ipoteza avansată de mine în episodul anterior, aceea conform căreia este vorba despre Lucia Olaru Nenati, care în 1972 a avut repartiție guvernamentală la Casa memorială Ipotești, este aproape confirmată).

 

Scriptor, p. 48: Mă îndrept spre casă răvășit sufletește

Junimea, p. 59: Mă îndrept spre casă hărțuit sufletește,     Facsimilarea lor, făcută cu ani în urmă, era precară.

……………..

Mai adaug o inadvertență între textul din Scriptor (chipurile, extras din carte) și textul publicat în carte. Lunga (prea lunga) descriere a zilei de 2 octombrie 1984 se încheie în revista Scriptor cu un semn că mai există text pentru această zi, dar spațiul de revistă nu permite publicarea: […]. Acest semn lipsește din carte, ca și cum nu ar fi existat vreodată (nici semnul, nici un text).

……………….

 

Scriptor, p. 49: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeași oameni.. Din biroul directoarei, Noica și oficialii au urcat cu toții direct la etaj.

Junimea, p. 110: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeiași oameni (L.D.: aici, corectura de la Junimea, mai bună decât cea de la Scriptor). Din biroul directoarei, au urcat cu toții direct la etaj.

 

Scriptor, p. 49: N-am fost chemat în sala mare, unde avea loc întâlnirea, până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful.   … după care m-a rugat să notez numărul de pagini al fiecărui caiet.   …. efectuam ce mi se ceruse…

Junimea, p. 110: N-am fost chemat până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful. …. după care, pe nepregătite se adresează celor prezenți să fim lăsați singuri pentru a pune la punct câteva date tehnice. Coborâm noi le Dumneavoastră – adaugăApoi am trecut la treabă, rugându-mă să notez numărul de pagini al fiecărui caiet. … efectuam ce mi se solicitase.

L.D. În continuare, în carte sunt inserate 53 de rânduri care nu existau în varianta Scriptor, evident adăugate ACUM (nefiind scrise vreodată în jurnal). Cititorul interesat va găsi aceste rânduri, preponderent autolaudative.

 

Scriptor, p. 49: Apoi am plecat spre Ipotești. Gazdă fiind, am ajuns înaintea oaspetelui.

Junimea, p. 112: Am plecat, căci gazdă fiind, se cădea să ajung înaintea oaspetelui. … Mă gândeam la ce medita filosoful după replica mea în legătură cu geniile. Aș fi dat orice să fiu în mintea lui. Îmi revin în minte, din același manuscris, primele vorbe ale lui Eminescu dintr-o cugetare mai lungă: În cap sunt formele acestei lumi…

 

Scriptor, p. 49: La urmă am făcut confruntarea…  să-i scriu despre neconcordanțele din manuscrisele rămase.

Junimea, p. 113: La sfârșit am făcut confruntarea… Ca și cum discuția ar fi avut loc în prezent, Noica își aduce aminte de discuția noastră de la prima întâlnire, spunându-mi: M-am mai gândit la cum se scurgea timpul celor de mult înaintea noastră. Mi-am și notat câteva idei în sensul acesta.    P. 114: să-i scriu despre neconcordanțele din cele rămase.

 

Aici se încheie analiza comparată a celor două texte. Câteva concluzii: autorul celor două texte (între care n-ar fi trebuit să fie deosebiri), Valentin Coșereanu, are meritul de a fi notat și comentat modul în care s-au desfășurat întâlnirile cu C. Noica și cu Petru Creția, ulterior și cu alte personalități implicate (Eugen Simion, Ion Caramitru, Gabriel Liiceanu etc.) pe tema facsimilării manuscriselor eminesciene. Fiind vorba despre un jurnal este destul de firesc ca ”personajul” principal să fie chiar autorul, dar cred că mai multă modestie n-ar fi stricat autoaprecierilor și sublinierilor pe marginea unor dialoguri din care trebuia să reiasă valoarea inestimabilă a gândirii și faptelor sale. Dar pentru analiza/ recenzia/ prezentarea cărții voi dedica un episod distinct.  Mai subliniez o dată că nu ar trebui acceptată nici un fel de intervenție pe ceea ce poartă numele de Jurnal. Altfel trecem de la diaristică la memorialistică și ficțiune, iar cititorul are tot dreptul să se simtă păcălit: adică pe copertă scrie Jurnal, dar în text găsim Memorii…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 468. Vineri 13 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (19)


Înainte de a plonja în mareea de cuvinte generate de marea admirație a idolatrilor față de un poet bun, genial chiar (cu care ne-am putea mândri și mai mult dacă n-ar fi tăvălit zi de zi în sosuri dulcege, compuneri fetide și elogii cvasitâmpe), atrag atenția asupra părții celei mai bune a revistei ”Scriptor”: rubrica ”ars amica nostra” (pp. 69-72). În numărul de față pictorul poet Traian Mocanu (64 ani) este reprezentat de șase tablouri și două comentarii critice semnate de Radu Negru și Valentin Ciucă. Și pentru că tot am amintit de lucruri bune, plăcute, o invoc aici pe doamna Genoveva Logan (cea cu confuzia de nume și cu pleonasmul!) care îl citează, în finalul ultimului său răspuns din dialogul deja comentat în episodul anterior, pe Giovanni Papini cu o opinie despre esența artei: ”Orice operă de artă este, pe lângă alte lucruri, și un ideal compensator pe care artistul îl oferă sufletului său nemulțumit”. Cu acest citat în gând cititorul se va bucura mai din plin de tablourile lui Traian Mocanu.

Rubrica următoare a revistei este intitulată (strâmb, incorect) ”muti magistri sunt libri” (proverb moștenit de la latinii antici, dar muti-lat de românii ieșeni contemporani). Forma clasică a proverbului este ”Libri muti magistri sunt” cu sensul: ”cărțile sunt profesori tăcuți”. Forma deformată a proverbului (”muti magistri sunt libri”) pare a sugera un adevăr greu de combătut și anume acela că ”mulți magiștri sunt încă liberi”. Am aproape convingerea că mutilările latinești (vezi și ”ars amica nostra” și avatarurile sale… provinciale din revista ”Scriptor”) ale denumirilor rubricilor se datorează ”magistrului” Traian Diaconescu, cel bolnav de eminescianită, plagiat și autoplagiat. Se pare că boala antilatinismului este epidemică pe la noi în aceste zile de dezmăț (in)cultural cvasigeneralizat. Aduc în atenție și cazul sintagmei ”Patria a priori” de pe sigla SRI, sintagmă inexistentă în limba latină. ”Patria înainte de toate” se traduce în latină prin ”Patria ante omnes” (vezi: http://inpolitics.ro/incredibil-sri-a-cheltuit-milioane-pentru-o-deviza-tradusa-gresit-in-latina_18439078.html) .  Dacă tot avem o democrație originală, de ce n-am avea și o limbă latină originală?

Promiteam în episodul trecut că voi încerca să descriu o boală gravă a culturii ieșene/ moldave/ române contemporane: eminiscianita. Se pare că termenul nu a mai fost folosit (Google nu indică vreun text în care să apară acest cuvânt), dar nu dorința de originalitate terminologică mă determină să fac tentative de anamneză, simptomatologie și terapie a eminiscianitei. A perora la infinit pe tema manuscriselor, a genialității poetului dar și a inventa mereu noi și noi ”calități” omului Eminescu (cum ar fi calitatea de întemeietor al protecționismului, în opinia lui Traian Diaconescu) – toate astea par a fi cel mai bine înțelese de fostul meu șef de catedră Petre Brânzei și de urmașii săi. Rubrici și reviste care se revendică de la numele poetului (Eminesciana, Studii eminesciene, Studii de eminescologie) odată apărute se cer mereu hrănite cu articole și cărți, indiferent de cantitatea de contribuție la cunoaștere lui Eminescu ar exista pe piața ideilor. Dacă cerere de asemenea articole/ cărți/ rubrici etc. există din plin (din păcate, o cerere născută și întreținută artificial) atunci și oferta (de proastă calitate) va exista din plin. Acest raport precar dintre cererea (artificială) și ofertă (supradimensionată) duce la apariția plagiatelor și autoplagiatelor, a prefabricatelor din care se poate construi aproape orice, la o literatură inflaționistă, adică una de valoare tot mai mică. O atitudine similară față de pseudoliteratura concrescută pe imaginea și amintirea poetului a fost mai bine exprimată de Andrei Gheorghe într-un excelent videoclip pe tema cunoașterii corecte/ reale/ utile/ adevărate a lui Eminescu: https://www.facebook.com/ProUnire/videos/1653956991325185/ . Mai mult decât atât, în preajma operei eminesciene s-au aciuat deopotrivă oameni pasionați de ideea de a ajuta la cunoașterea lui Eminescu așa cum a fost (Constantin Noica, Petru Creția, Eugen Simion etc.) dar și oameni certați cu deontologia (plagiatorii fiind în fruntea acestei liste). Dimensiunea financiară a proiectelor legate de acest ”restitutio in integrum” a operei eminesciene a atras ca un magnet oameni de joasă condiție care s-au ”înșurubat” în aceste proiecte fie în calitate de șefi/ manageri ai acestor proiecte, fie în calitate de ”parte tehnică”. Numele lui Eugen Simion a fost conexat la marea afacere a publicării în format electronic a Caietelor lui Eminescu. Cel al lui Valentin Coșereanu, de asemenea, pe teme de fonduri consumate incorect în calitate de manager al Muzeului de la Ipotești. Nu cunosc decât din media aceste conexări (reale sau presupuse) dar aș putea paria că ceva miere de bună calitate s-a cam scurs pe lângă numele amintite (precum și ale multor altora), fără a-i face din asta neapărat infractori demni de DNA. Semnalul meu este îndreptat îndeosebi înspre acei diriguitori/ influențatori/ comentatori/ creatori/ șefi de reviste sau de catedre de literatură care nu doar că permit gonflarea cantității de scriitură legată de numele lui Eminescu, ci chiar o stimulează, o motivează și o sprijină ca pe un demers cultural de primă mână. Aceștia par a acționa după zicerea (foarte originală, recunosc): ”dacă nu noi, atunci când?” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!