liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Petre Țuțea

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 624. Vineri 14 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (5)


Motto: ”Regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre paradis.” Milan Kundera

Este convingerea mea că o carte poate fi mai bine/ corect înțeleasă dacă este cunoscut contextul în care a scris autorul acea lucrare. De asemenea, contează și contextele din timpurile în care este receptată respectiva lucrare. În cazul pseudorecenziei de față este bine să cunoaștem cum a fost primită cartea lui Benda în România primei apariții a traducerii ei, în anul 1928, dar și în condițiile prezentului, la exact 90 de ani distanță.

În România, cartea lui Julien BendaTrădarea cărturarilor”, a fost imediat luată în discuție, analiză și critică, (http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian),  anul apariției cărții în Franța coincizând cu anul înființării Mișcării legionare/ Legiunea Arhanghelului Mihail  în România (germeni ai acestei doctrine au apărut încă în anul 1920, noul curent autodefinindu-se, perfect încadrat în trendul ideologic european postbelic, într-o publicație apărută la Iași, drept socialism național-creștin) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83). După părerea mea, doctrinele care s-au autodenumit: național-socialiste, fasciste, legionare etc. (fals numite de dreapta sau de extremă dreapta) fac parte din grupul doctrinelor de extremă stângă, alături de sau – mai corect spus – suprapuse peste doctrinele de esență marxistă: socialism, bolșevism, comunism. Clasificarea propusă de mine are drept criteriu ”schimbarea”, respectiv atitudinea unei structuri partidice față de schimbare și modalitățile prin care se încearcă producerea schimbării: în cazul stângii militante extreme forța și nu inteligența este modul de convingere a electoratului. Reamintesc esența modului de schimbarea mentalităților în dictaturile comuniste: uz de abuz și convingere prin constrângere. Apar drept rizibile încercările multora de a disocia Mișcarea legionară de la noi de nazism, fascism și socialism. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, a susținut și istoricul Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.  În primul rând nu avea cum să fie o copie pentru că ML a apărut înaintea nazismului fundamentat și implementat de Hitler. În schimb, victoria socialiștilor bolșevici în Rusia a oferit un model apetisant de preluare a puterii, numit, desigur, tot socialist (în cazul lui Hitler național-socialist și ni internațional socialist ca la Lenin și urmașii săi. Faptul că bolșevicii au scos religia din cadrul doctrinei lor, iar naziștii, legionarii și fasciștii nu, nu este de natură să opună cele două doctrine: nazismul și bolșevismul. Bolșevismul a scos religia doar pentru a se transforma el însuși într-o religie.

Am spus/ scris de la început că cuvântul cheie al cărții lui Benda este ”pasiunea politică”, mai exact critica modului pasional, romantic, materialist de a face politică. Modul în care pasiunile politice au definit perioada interbelică poate fi considerat unul cu totul aparte, prin intensitatea, duritatea și lipsa de umanitate a acțiunilor politice. Este o perioadă rarissimă în istoria omenirii relativ civilizate, fiind marcată de cele două războaie mondiale, de apariția ideologiei de stânga,  și dominarea de către aceasta a vieții politice europene, în două variante (esențialmente identice și ușor interșanjabile): nazismul (roșu brun)/ fascismul și bolșevismul (roșu aprins)/ socialismul. (Voi insista, ulterior, asupra acestei noi taxonomii pe care am propus-o de mai mulți ani, dar care este greu acceptată de mediile mai mult sau mai puțin intelectuale ale lumii contemporane, încremenite în dihotomia stânga – drepta pe criteriul pe care l-a criticat Benda: pasiunea pentru avere și putere (și nu cucerirea și păstrarea rațională a puterii pentru a obține mai multă putere). Totodată, voi insista și asupra recrudescenței actuale/ contemporane/ postdecembriste a fenomenului de tip legionar în România).

Câteva considerații pe marginea modului cum s-au plasat, în epocă, intelectualii români față de socialismele potențiale (naționaliste sau internaționaliste, adică naziste sau bolșevice) ar merita făcute și, desigur, dezbătute. Cred că mulți cititori au găsit texte/ informații în care o parte a intelectualității noastre interbelice a fost (în perioada dictaturii comuniste, dar și după aceea) pusă la index (total sau parțial) pe motive de simpatii sau activități legionare, după cum, la indigo, o parte a intelectualității din perioada comunistă este pusă acum în umbră pe motiv de participare la viața politică din timpul dictaturii. Să aruncăm împreună o privire asupra unor personalități din interbelic care au avut simpatii sau activități legionare. Astfel, structura politico-partidică legionară, de esență salvaționist-mesianică, a atras simpatii din partea unor intelectuali de marcă (Emil Cioran – https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran,  Mircea Eliade – https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade,  Vintilă Horia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintil%C4%83_Horia, Petre Țuțea – https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea, Constantin Noica – https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica, Radu Gyr – https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr,  Nechifor Crainic – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic  ș.a.), dar tot legionarii au și asasinat intelectuali de marcă (Nicolae Iorga – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga, Virgil Madgearu – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga ) sau oameni politici (I. G. Duca – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Duca). (Vezi și ”Rădăcinile intelectuale ale legionarismului” de Emanuel Iavorenciuc: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/radacinile-intelectuale-ale-legionarismului).

Un element care a fost oarecum ignorat atunci când s-a ”acuzat” o parte a intelectualității românești de legionarism este vârsta acestor intelectuali în momentul apariției Mișcării Legionare. Astfel, în 1928, Emil Cioran avea 16 ani, Mircea Eliade 20, Vintilă Horia, 12 ani, Petre Țuțea 25 de ani, Constantin Noica 18 ani, Radu Gyr 22 ani. Doar câțiva dintre ei erau mai ”maturi”, cel mai cunoscut dintre ei, Nechifor Crainic având 38 ani. Dacă tot am amintit vârstele simpatizanților în anul apariției Mișcării legionare, să le amintesc și pe acelea ale victimelor din rândul intelectualilor și politicienilor în momentul asasinării lor de către legionari. Astfel, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat în 1940 când avea 56 de ani, economistul Virgil Madgearu 40 de ani, iar omul politic I.G. Duca avea 48 de ani. Am făcut precizarea legată de vârsta intelectualilor români simpatizanți ai ML pentru a aminti că tinerețea (vezi și imnul Ml: ”Sfântă tinerețe legionară”) a fost mereu asociată cu idealurile stângii: ”Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Conformându-se acestui dicton, Petre Țuțea a fost marxist înainte de a deveni legionar, adică tot de stânga.  Identitatea de esență dintre socialismul național creștin numit Mișcarea legionară și socialismul național(ist) promovat de Dej și Ceaușescu era, în epocă, bine subliniat prin sintagma lansată de Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel): ”Căpitane nu fi trist, Garda merge înainte prin Partidul comunist”. Conceptul de om nou a fost definit pentru prima dată de legionari și preluat apoi de comuniști. Iar similitudinile sunt mult mai multe decât diferențele pentru a trimite cele două doctrine la extreme, una fiind Raiul și cealaltă Iadul (și invers, din celălalt unghi de vedere).

Conform Wickipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83),  ”În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari[18] Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari (anticomunismul legionarilor i-a făcut pe americani să îi recruteze pentru subminarea țărilor din blocul comunist). Penetrarea elementelor comuniste în ML a început puțină vreme după înființare, în 1927. „Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist din România (PCdR) un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului. Competiția devine evidentă în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”. Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCdR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului“[25].  ciudatele relații dintre Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza („unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”) care, cu protecția și aprobarea lui Horia Sima, urma să reorganizeze și să conducă Corpul Muncitoresc Legionar (CML). Conform documentelor din arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. În arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii se atestă că, între Horia Sima și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi[27], fapt care ar putea explica discrepanța dintre fulminanta propagandă legionară anticomunistă și lipsa de activitate anticomunistă marcantă, în fapte”.

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Academia-Romana-Miscarea-Legionara-nu-a-fost-fascista.-75-din-detinutii-politici-erau-legionari-120590 Parlamentul RO a decis că Mișcarea legionară a fost o organizație de tip fascist. Alții contestă.  Legionarii ortodocși luptau împotriva comunismului pentru că acest curent era ateu.  Foarte interesant de urmărit depoziția unui legionar la emisiunea ”Profesioniștii”, a dnei Eugenia Vodă din Februarie 2011.  (https://www.youtube.com/watch?v=7cqTeNd3TI8). Puțini își imaginează că legionarismul mai este posibil, în zilele noastre, în România. Pentru a se convinge de contrariu vezi: https://www.youtube.com/watch?v=bmWUjFwWXxM Cele mai IMPORTANTE GRUPĂRI NAȚIONALISTE DIN ro. Legionarii noi ortodocși Filmat la 30 noiembrtie 2016. Salvaționiști și mesianici. Acum mai sunt câteva sute de adepți. Vezi și https://www.youtube.com/watch?v=5u3Si3VlC3w Legionarii își fac partid, 2006.Șerban Suru.

Pentru a ajunge în chiar anul 2018, anul în care cartea lui Julien Benda este larg difuzată și recenzată, coaliția aflată acum la putere, autodefinită drept social-liberală, de stânga sau de stânga-centru, nu este, în realitate, nici social-democrată, nici liberală, nici de stânga, ci populist iliberală, de dreapta, autoritarianistă, autocrată și tot mai îndepărtată de exigențele democrației europene. Evident, intelectualii adevărați nu fac politică și, adesea, nici nu critică măcar politica, cu riscurile și consecințele de rigoare pentru România. Am alocat mai mult spațiu descrierilor legionarismului și similitudinile sale esențiale cu bolșevismul pentru a arăta că ambele au încă ecouri în România de azi, tot mai îndepărtată de democrație și de statul de drept bazat pe justiție independentă, și tot mai apropiată de autoritarianism, xenofobie și chiar ruptură cu lumea occidentală.  În esență, viața politică din România (și din destul de multe alte state ale lumii – Ungaria, Polonia, SUA, Rusia etc.) este foarte foarte asemănătoare cu cea descrisă de Julien Benda la mijlocul perioadei interbelice: mult naționalism, multă politică pasională și irațională, multă minciună, ignorarea statului de drept și a fundamentelor democrației occidentale. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 557. Marți 10 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (13)


Cristi Puiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cristi_Puiu) binecunoscutul regizor de film este prezentat cititorilor amatori de personaje dilematice sub titlul ”Urăsc școala și instituțiile”. Chiar aș vrea să știu: iubește sau a iubit cineva școala cu adevărat? Cum poți să iubești o instituție eminamente coercitivă și plină de reguli rigide și, adesea, nebenefice formării caracterelor libere și puternice? Poți iubi cunoașterea, învățarea sau cititul cărților, dar instituția numită școală (în sens clasic) nu are cum să fie iubită/ plăcută. Este adevărat, de la non-iubire la ură mai sunt niște pași de făcut. Cristi Puiu i-a parcurs.

Foarte probabil mulți dintre noi au văzut filmul ”Moartea domnului Lăzărescu” un film ce pare a fi mai degrabă documentar decât artistic/ ficțional. Filmul a fost premiat la Cannes și de aici creșterea continuă a notorietății și vizibilității regizorului Cristi Puiu. Pe această temă, a vizibilității și popularității unor personalități artistice intervievatul a făcut câteva observații pertinente și conforme realității. Faptul că pe primul loc într-un clasament ”Zece pentru România” s-a plasat Florin Piersic și abia apoi proaspăt laureatul la Cannes, Cristi Puiu, a fost astfel explicat de regizor: ”publicul din România este un public de televizor” (p.108).

Interesante sunt povestirile invitatului despre propriile sale experiențe cu medicii, spitalele și… documentarea pe internet pentru foarte reala sa ipohondrie. Cât despre bolnavul Lăzărescu, regizorul declară că acesta este o ficțiune, dar cazuri asemănătoare a avut și el cu bunicul său, iar scenaristul Răzvan Rădulescu cu tatăl său. Practic, mulți dintre noi avem cel puțin o experiență neplăcută cu sistemul (nostru) de sănătate, fie și pentru simplul fapt că acesta nu este perfect și pentru că este populat de ființe umane obișnuite. (Pentru amuzament amar amintesc cum, în vara trecută,  m-am adresat Serviciului de Urgențe din Constanța: după o noapte chinuită cu n-șpe analize apare diagnosticul de ”colon iritabil” în timp ce – ajuns la Iași – mi s-a pus imediat diagnosticul de embolie pulmonară și ținut la aparate zece zile. Rata de supraviețuire în asemenea cazuri: 1%…).

Interesantă este succesiunea etapelor creării unui film, bucătăria acestuia fiind diferită de la regizor la regizor, dar și pentru același regizor de la un film la altul. Pentru început se scrie un sinopsis (un text hiperconcentrat care conține nu doar ideea filmului, ci și argumentația pentru finanțarea sa). Urmează treatment-ul (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Film_treatment și https://nofilmschool.com/2016/12/4-key-elements-writing-strong-film-treatment-why-it-matters ) apoi scrierea scenariului (http://www.hbo.ro/article/cum-se-scrie-un-scenariu_50203) Pentru toate cele trei faze vezi: https://www.screenaustralia.gov.au/getmedia/ae5708a4-05d9-4db0-b5fb-4f999fdfed57/What-is-a-synopsis.pdf dar cel mai bine http://www.litero-mania.com/cum-se-face-un-film-etape-esentiale-in-constructia-unui-proiect-cinematografic/ .   Asta ca să realizăm de ce filmele costă enorm și de ce nu toată lumea poate face filme… Pentru amatorii de filme și de cunoaștere a modului cum se poate face un film cele povestite de Cristi Puiu sunt foarte interesante și bine venite.

Pornind de la ipohondria (reală a) regizorului Puiu, Alex Leo Șerban (apoi Cezar Paul Bădescu) îl invită să pună un diagnostic pentru societatea românească a anului 2006: ”Societatea românească suferă de frică – o frică de orice: frica de a-și asuma orice fel de răspundere, frica de eșec. Sîntem unde sîntem pentru că ne torturează această frică.   … Abia reușim să aplicăm ideea de competiție la sport, cu atît mai puțin la cultură. Orice succes e definit în funcție de succesele anterioare și de niște potențialități bănuite … Teoria conspirației este o jucărie inventată pentru a justifica eșecul personal: ”Eu sînt român, nu evreu, de aia n-am reușit..”.  succesul unuia îți apare ca un insucces al tău personal. În societatea americană competiția funcționează pentru că succesul celuilalt este pentru fiecare un challenge, un stimulent. La noi, succesul altuia ne face să suferim… Petre Țuțea spunea că… nu sîntem mai proști sau mai puțin proști decît alții, dar ne lipsește un lucru esențial, și anume îndrăzneala. Sînt de acord cu asta. Este vorba despre o îndrăzneală dublată de înțelegerea celorlalți. … La noi există un blocaj din partea instituțiilor. La noi se cere diplomă…. în Elveția este suficient să ai valoare. La noi nu există un pericol al amatorismului pentru că noi sîntem amatori în toate domeniile.” (pp. 114-115-116).

Cred că se poate crea un pattern al celor care nu iubesc școala, dar ajung profesori care predau într-o școală. Nu este doar cazul meu și al lui Cristi Puiu. Iată motivația regizorului: ”Urăsc școala cu patimă, ideea de școală și de instituție care te ia și te pune pe un scaun… Da, țin un curs la Universitatea de Teatru și Film. Dar am probleme în continuare cu actoria noastră. Nu atît cu talentul actorilor – pentru că România este o țară care dă pe-afară de talente în actorie, dar dă pe-afară și în materie de înfumurare. De asta sînt bune cursurile la facultate, ca să-i înveți pe tineri să coboare puțin nasul. La primul curs le-am spus că eu cred în actorul inteligent și cultivat… Le-am explicat … că școala o poți păcăli (în fiecare an termină facultatea cam trei sute de actori în România) dar își furi singur căciula”.

Ca un profesor ce este, Cristi Puiu vine cu un sfat către debutanții care primesc bani să facă un film: ”În momentul în care tu, ca debutant, primești bani să faci un film, ai posibilitatea unei investiții de seriozitate: să-ți faci filmul, să respecți banii care ți-au fost acordați, pentru că nu sînt ai tăi ci de la contribuabili, iar apoi ușile îți sînt deschise. Așa ar trebui să se desfășoară lucrurile: pe față – fără manevre, fără sori trase care aduc în prim plan proiecte stupide” (p. 121).  Da, de acord, dar în țara fricii și a fricoșilor care nu-și asumă responsabilități, clasicul ”nu știi pe cineva?” la care se adaugă clasicul plic cu preaclasicii bani vor aduce mereu în prim plan (și) proiecte stupide.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!