liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: ”Pădurea spînzuraților”

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 431. Miercuri 7 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (153).


Duminică 3 iulie 1966. Aseară, după ce m-am culcat (vorba vine), am auzit de la 0 la 0.30 Vorbește Praga în limba engleză și Parla Bucarest (397m). În cadrul emisiunii de la București  a dat muzică ușoară românească. Pînă la ora 1 am ascultat Glasul Patriei care n-a fost cine știe ce interesant. Între timp am citit din ”Pădurea spînzuraților” (Iosif Bologa: ”Religia să fie admisă numai ca mijloc de dezvoltare a fanteziei copiilor”).

Azi dimineață mama m-a lăsat să dorm cît pot. De-abia la 10 m-am trezit singur. Tata era plecat cu bicicleta la Zamostea să se intereseze de lemne. Pînă la 11 m-am spălat îndelung, făcînd mare ”risipă” de apă. La 11 am mîncat pt dimineață. Abia m-am mai învîrtit prin casă și pe-afară și s-a și făcut ora 13, iar mama a așternut din nou masa. Am mîncat fără nicio poftă.

După masă a venit poștașul și ne-a adus o scrisoare de la bunița. Nu se mai așteaptă să vin eu la București. Mama și tata au hotărît să nu mai plece la București și să plec numai eu. Aș vrea să n-o anunț pe bunița de venirea mea ca să-i fac o surpriză (aprox ca data trecută).

Azi e o zi, de asemenea, caldă și însorită.

Dimineața, plin de elan, am mai făcut antrenamente la săritura în înălțime. De la un timp am început să ating sfoara, dar am ridicat-o mereu și, așa, ușor atingînd-o am ajuns la 1, 34. Cred că dacă voi persista la 1,34 aș reuși să n-o mai ating și să sar mai mult.

La amiază a venit tata și ne-a anunțat că a găsit lemne și după masă a plecat cu două căruțe să le și aducă. Eu cu mama am jucat aproape tot timpul table și un pic de dame. În total am jucat 7 partide de table și patru de dame. Mama m-a bătut cu 5-2. Abia acum am început să prind și eu cum se joacă tablele și-mi place din ce în ce mai mult. E foarte pasionant jocul. La ultimul joc mi-a garantat că-mi dă un marț. Am pariat că-i numai linie (pe un leu) și așa a fost. Înainte de a-și scoate mama ultima ”bilă” am scos și eu ultima și-am cîștigat leul. Am vrut să joc cu mama pe bani, dar dînsa n-a vrut. M-a povățuit însă: ”Să nu te pasioneze banul niciodată”.

Ziua asta caldă s-a transformat pînă spre seară cînd au venit iar nori dinspre Mihăileni (L.D.: satul vecin cu Grămești, satele despărțite fiind de apa Siretului). Era cît pe ce să plouă, dar am scăpat ca prin minune. Azi a fost nuntă la Macovei. În tot satul a fost o adevărată sărbătoare. Lumea curgea puhoi și toți erau la  ”țol festiv”. Locul nunții a fost pe aproape de noi; muzica se auzea foarte tare, la fel și chiuiturile de la hore.

Azi n-am mai reușit să-mi fac lecția la l engleză. Seara tata a adus două căruțe de lemne pe care le-am descărcat în fața bucătăriei.

O noapte cu lună. La 23 am ascultat Novisad ul și la 12.30 m-am culcat după ce-am citit o oră în pat.

Luni 4 iulie 1966. După cum plănuise încă de aseară, tata s-a sculat de dimineață și s-a apucat de tăiat lemne. De voie, de nevoie m-am sculat și eu pe la 7, dar somnoros și chiar adormit pe jumătate.

Pînă la ora 12 am tăiat aproape încontinuu și-am terminat de tăiat aproape toate lemnele în lodve de 1 metru. Tata a măsurat (cubat) și a constatat că nu sînt trei steri, așa cum a plătit, ci, spre ciuda lui, doar doi jumate. La amiază s-a dus la omul cu pricina care i-a promis că-i va da și restul de jumate de ster. Eu m-am înfocat tare la tăiat (curmat), considerînd asta ca fiind un sport. Îmi place să fiu dezvoltat și chiar mai mult decît atîta: să fiu solid! Se pare că deja sînt…

La amiază am ascultat D.V. (Deutsche Welle) (”carnet sportiv”, Carnetul zilei”, despre cel mai modern penitenciar din RFG și despre menajarea bătrînilor (65) dintr-un orășel vest german). Cînd a început să transmită niște muzică ușoară franceză am adormit și mai dormeam mult dacă nu mă scula mama și să-mi spună că în jumate de oră să fiu la masă. Am mîncat ”pe răsturnate” (ca după multă muncă și somn).

Am citit azi în ultimul nr din ”Gazeta învățămîntului” ”Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din R.S. România”. S-au modificat f multe față de perioada cînd eram eu pionier (organizarea, legămîntul, uniforma). Cînd i-am citit mamei despre noua uniformă pionierească, mai întîi s-a mirat, apoi mi-a explicat că aproape exact la fel era și vechea organizare de tineret de pe vremea dînsei (”străjerie”). Mama îmi amintește că se întorc toate așa cum s-au dus (liceu, bacalaureat etc.). Religia însă n-o să revină niciodată și în cazul în care se vor face unele apropier de religie, voi fi foarte revoltat. (L.D.: Naivul de mine nu a realizat că noua ”religie” era deja introdusă (bolșevismul) și cine ”păcătuia” față de dogmatica ortodoxă comunistă era, în cel mai bun caz, ignorat și marginalizat. Cît despre, ”premonițiile” mamei, acestea se bazeau pe un bun simț comun elementar care percepe tangentele dintre extreme, dintre început și sfârșit, dintre sus și jos etc. Fiind la Chișinău, cu cîțiva ani înainte de destrămarea URSS, mama a ”prezis” că imperiul va muri ca să se nască mai puternic… După anii 90, o soră de-a tatei, ”beneficiară” a deportării de două decenii în Siberia, după ce a văzut trendul de refacere a Imperiului nu se oprea din admirație și exclama: ”Cum a știut ea? De unde-a știut?”. Și uite-așa, ca să realizezi ciclicitatea istoriei nu-ți trebuie multe studii savante. Ai nevoie doar de cîteva confirmări…).

După amiază (de la 14.30 la 16 30) mama și tata s-au odihnit, iar eu am stat în bucătărie și am scris Jurnalul pe ieri și pe azi.

Ziua de azi e toridă. Nu e chip să stai mult în soare că te amețește și te toropește. Nu-i chip să faci treabă în timpul amiezii. (am pînă acuma 30 de lei puși la ciorap) (L.D.: A nu se confunda parcimonia și spiritul meu de economie cu iubirea de arginți sau cu ceea ce nu dorea mama să pățesc: ”pasiunea de a avea bani” (în fond, o boală). Banii în sine nu m-au pasionat niciodată, de unde și respingerea constantă a oricărei idei de parvenire, de cocoțare într-o funcție/ poziție/ postură care să te umple de bani, dar fără satisfacții profesionale. Verii mei de la Chișinău se mirau de ce nu fac ceva ca ”să fac bani” (firme, afaceri, tranzacții etc.). Concret, apartamentul în care am stat la Chișinău în anii 1994-1996, era format din două camere excelente într-un turn din apropierea centrului orașului. Proprietăreasa era plecată și stabilită în America și dorea să vândă apartamentul. Filo-română, proprietăreasa a scăzut prețul de la 5000 de dolari la 3000 de dolari, bani pe care eu i-aș fi adunat din salariul meu de la ”Sfatul Țării” în 30 de ani (fără să consum nimic). M-a așteptat câteva luni, doar doar voi aduna banii necesari. Evident, nu avea cum să mă aștepte decenii și a vândut apartamentul cu 7000 de dolari. Noul proprietar l-a aranjat un pic și peste cîteva luni l-a vîndut cu 20.000. Acum presupun că valorează minimum 50 – 60 mii de dolari. Verificarea ideii că nu am făcut pasiune pentru bani este dată de faptul că nu regret absolut de loc pierderea oportunității de a deveni mai bogat cu câteva zeci de mii de dolari (ultima ”trăsnaie” în domeniu, în 2013, a fost indiferența față de un post la BNR, în București). Iar exemple sunt nenumărate. În schimb, la piață, încerc mereu să optimizez raportul cost-calitate prin nevinovate negocieri…).

Azi mi-am mai revăzut colecția de vederi. Cele mai multe le am din Iași (vreo 30) apoi din Rădăuți și din regiunea Suceava. Am de gînd să-mi măresc colecția achiziționînd mereu și făcînd schimb prin corespondență.

Azi e ziua luptătorilor din Iugoslavia – 25 de ani de la atacarea Iugoslaviei. 4 iulie – Ziua independenței SUA. 190 de ani de la proclamarea independenței. La 18 am ascultat Moscova (”De strajă păcii și securității popoarelor”, ”Țara violenței”. La 20 am ascultat din nou ”Ipocrizia agresorilor”, ”Orizonturi sovietice”. La insistențele mamei (care nu păreau a fi obligative) m-am apucat de engleză. Am rămas cu două lecții în urmă. După o jumătate de oră de scris a început să mă doară capul. Am ieșit afară, am ascuțit toporul foarte bine, l-am mai reparat, apoi am ochit o lodvă mai potrivită. La cîte 10 cm de capete am cioplit cu toporul făcînd-o mai subțire, cît să pot prinde cu mîna. Astfel mi-am făcut un fel de halteră cu care am de gînd să fac antrenamente. În seara asta cu greu am făcut 20. Il ridic sus, deasupra capului, apoi îl las pînă aproape de genunchi, îl ridic iar și-l cobor din nou. De 20 de ori. Sper să majorez numărul cît de curînd. Seara am ascultat iar postul italian. Un fel de adresă: Centrala Berlin, Cento due, 192, Căsuța poștală 459. Pt Giovani Verdi. Postul se pare că se numește ”Radio Ogi – Italia” . În continuare, pe 397 m. am ascultat ”Govari Bukarest” (în limba iugoslavă (21 – 21.30) cu emisiunea în limba rusă. ”Laudatur Iedut Cristus” (Radio Vatican). De la 22 la 22.30 Deutschvan Fung pe 195 de m. – pentru Iugoslavia, iar de la 22.30 la 22 pentru România. Seara, m-am culcat pe la 23.30 după ce am început să citesc ”Omul invizibil” (”Pădurea…” am uitat-o în sufragerie).

Marți 5 iulie 1966. Dimineața m-am sculat singur pe la ora 8. Șirul zilelor frumoase și calde nu s-a întrerupt. Azi însă e o zi toridă. Nu e chip să stai mai mult afară, în soare. În bucătărie e ca într-un cuptor nu alta. Singurul refugiu este în sufragerie unde-i răcoare și liniște – cel mai plăcut loc în asemenea zile.

Dimineața am citit din ”Pădurea spînzuraților”. M-a întrerupt mama de vreo două ori: o dată să-i culeg niște vișine pentru o budincă, apoi, după un scurt răgaz, să-i culeg și lui tanti o trăistuță din vișinii ei, pentru dulceață. După ce-am făcut și trebușoara asta am venit în casă și m-am dat pe citit. M-am întrerupt numai la masă, după care iar am luat cartea în mînă și n-am lăsat-o decît după ce i-am citit ultima filă, apoi și Prefața. (”Moartea eroică nu prețuiește în realitate cît viața cea mai ticăloasă”). Mama m-a asigurat că la urmă o să plîng. Eu am încredințat-o că nu se va întîmpla așa ceva. Citind cartea pe nerăsuflate mi-am încărcat sufletul cu emoții, iar la urmă am simțit o mare plăcere să mă descarc plîngînd. Altădată plîngeam pentru simpla moarte a unui personaj oarecare (Țin minte că am plîns grozav în cl. I-a cînd am auzit că lupul a mîncat pe cei trei iezișori ai caprei…). Acum însă n-am plîns pentru moartea lui Bologa. Îmi era mai mult milă de zbuciumarea celor ce rămîneau și-i jeleau. Fără să vreau m-am pus în situația lui. Ce-aș fi făcut eu să știu că peste cîteva clipe nu voi mai trăi? Într-o pornire de curaj mă gîndeam că i-aș înfrunta zîmbind pe cei ce m-au osîndit… Apoi m-am transpus în situația celor ca Ilona, Klapka, Boteanu prieteni apropiați ai osînditului. Cu gîndul că aș asista la moartea unui prieten sau a cuiva drag m-a apucat plînsul, într-un acces de slăbiciune. Mama m-a văzut că plîng și a crezut că-l plîng pe Apostol (Bologa). Pe acesta însă aproape că-mi era și ciudă că a refuzat ajutorul lui Klapka și a spus adevăratele lui intenții… După ce-am terminat cartea m-a apucat durerea de cap de atîta încordare. Aceste ultime două romane pe care le-am citit le admir. Sînt foarte realiste și pătrunse de un umanitarism profund. Cred că mi-am făcut din Rebreanu un scriitor preferat.

După masă mama și tata s-au culcat un pic. Azi tata a cutreierat cu bicicleta satele din apropiere în căutare de lemne. A adus baterii noi pentru ”Delta” (aparatul de radio).

Ca să-mi astîmpăr durerea de cap am luat o pastilă și m-am culcat în bucătărie. M-am trezit la 18, după două ore de somn, cu o durere și mai grozavă. În căldura asta infernală era și cazul să mă doară capul. Pînă pe la 19 m-am mai învîrtit prin casă, apoi m-am dus în dormitor și-am răscolit prin mulțimea de cărți ce trebuie să le citesc. Am ales romanul ”Întunecare” de Cezar Petrescu. Pînă seara am citit cu înfrigurare căutînd să ajung cît mai repede la miezul acțiunii și să aflu totul.

Seara nu s-a mai cinat. Mama a copt pîine și a stat pînă s-a copt (22). Eu am rămas citind în bucătărie. Pe cînd mama se ducea la culcare în sufragerie, s-a auzit cocoșul cîntînd. Mama, superstițioasă, m-a anunțat că mîine sigur se schimbă vremea și nu se știe dacă voi putea merge la Rădăuți. N-am vrut însă s-o cred. Am stat și-am citit pînă am ajuns la pagina 100. Apoi mi-am scris Jurnalul. Cînd m-am uitat la ceas – 22.30! Ceasul stătuse…. Cine știe cît o fi ora acum. Cred că e aproape de 1. După ce l-am învîrtit acum arată 11.15. Voi vedea mîine diferența și-mi voi da seama cît am stat. N-am reușit să recuperez lecțiile pierdute la l engleză. Cînd m-am culcat luna nu se vedea încă.

Miercuri 6 iulie 1966. Astănoapte m-am culcat la ora 1, iar la 3 și ceva m-am trezit iar. Nemaifiindu-mi somn am stat și-am admirat minunăția de lună ce stătea oblic pe bolta cerului astfel că lumina foarte bine cămăruța mea. Am dat perdeaua la o parte și-am deschis larg două geamuri. Un timp am stat călare pe geam și-am admirat tăcerea mormîntală ce domnea peste sat, tăcere ce era întreruptă ușor de hămăituri îndepărtate. Luna era tare mică, sus și albăstruie parcă. Am stat așa mai bine de o oră. După ce aerul răcoros al nopții a cuprins toată camera, am reușit să adorm. Dimineața m-am sculat la 5.30. Am observat că ceasul meu era în urmă cu o oră și 15 min.

Cu numai vreo 2-3 ore de somn, m-am sculat, m-am îmbrăcat (sandale, pantaloni lungi, cămașă de ”culoarea prafului” căreia i-am suflecat mînecile) am mîncat, am mai vorbit cu mama, apoi am încălecat bicicleta și la 6.30 am ieșit pe poartă cu direcția Rădăuți. Scopul călătoriei mele de astăzi era să-mi retrag banii de pe excursie (160 lei) ca să-mi înlesnesc plecarea la București. Pe lîngă asta, mama mi-a da 75 de lei să fac unele cumpărături. Cînd am ieșit din ultimul sat ce aparține de Grămești, la teiul bătrîn ce înseamnă pentru mine sfîrșitul unui urcuș cam greu, m-am întîlnit cu Vlad Apalaghiei din Grămești (un coleg mai mare de la Grămești, care mergea și el cu bicicleta la Rădăuți. Așadar am avut și tovarăș de drum. Cît timp am mers am discutat mereu și nici n-am știut cînd a trecut timpul. După ce-am traversat lanul de grîu am luat-o pe o cărăruie la vale spre Dornești. Cum mergeam eu așa am depășit lățimea cărăruii și niște dîmburi m-au făcut să-mi pierd echilibrul. Deoarece aveam un pic de viteză n-am mai avut cînd să pun frîna. Am avut un pic de prezență de spirit, am cîrmit-o în șanțul destul de adînc, apoi am pus piciorele în pămînt. Imediat m-am oprit, ca și cum nu s-a-ntîmplat nimic, și mi-am continuat drumul. Pe cărarea de la Dornești la Rădăuți e o plăcere să mergi. La 8 am ajuns în Rădăuți. Aici, Vlad mi-a propus, iar eu am acceptat, să ne întîlnim la ora 14 pe Mărășești 22 și să venim tot împreună acasă.

Cum am intrat în oraș am avut grijă să descalec. Prin fața Tribunalului m-am întîlnit cu Gavril Magopăț. Întîlnirea a fost plăcută. Mi-a spus că la sf acestei luni are de gînd să meargă și el ”dincolo”. (L.D.: ”dincolo” însemna, de regulă, ”dincolo de graniță”, adică în teritoriile românești ocupate de ruși). S-ar putea să vină și el în excursie (deocamdată nu vrea). Mi-a arătat unde stă Storoj (vila ”Hilda” de pe Bdul Bogdan Vodă) dar mi-a prezis că nu voi căpăta banii… Totuși m-am dus mai departe, la Școala Veche. În oraș se fac mari reparații la canale, trotuare și la fațadele unor clădiri.

La Școala Veche, în hol m-am întîlnit cu un elev de-a X-a pe care-l cunosc numai din vedere. Totuși am intrat în vorbă cu el. A venit să-și ridice actele pentru a pleca (chiar azi) la Liceul Militar. După cum se mai gîndise și el, și după cum i-am mai descris și eu perspectivele, s-a hotărît: va merge acolo, dar nu va reuși.

I-am spus directoarei ”durerea” mea (L.D.: este vorba despre doamna directoare Mincu – o femeie deosebită, cu mult tact și cu o mare iubire față de copiii pe care îi păstorește). Motivul meu pentru a nu mai merge în excursie (faptul că intenționam să merg în Uniunea Sovietică) n-a fost prea întemeiat. Directoarea nici n-a vrut să audă: ”așa răspundem noi la chemările Ministerului?”. Și-așa nu-s destui candidați. Costul excursiei a crescut la 210 lei. În definitiv, de ce n-aș merge? La urma urmei, renunț și la București și tot merg. Pe hall era agățată o hartă cu itinerariul excursiei interregionale de la 18 la 23 iulie 1966. Iată frumosul itinerar: Rădăuți – Cîmpulung – Vatra Dornei – Bistrița – Dej – Cluj – Cheile Turzii – Turda – Cîmpeni – Alboc – Scărișoara – Abrud – Detunata – Zlatna – Alba Iulia – Ocna Mureș – Tg Mureș – Reghin – Toplița – Gheorghieni – Ciceu – Ghimeș – Gheorghe Gheorghiu Dej – Adjud – Bacău – Pașcani – Suceava – Rădăuți. În costul excursiei intră cazarea și mîncarea. Transportul – cu autobuzul. Afară m-am întîlnit cu Lupăștencele care au venit să se pregătească pentru examenele de corigență. Am schimbat vreo două vorbe, apoi am plecat în oraș să-mi fac cumpărăturile. Am cumpărat 3kg de zahăr, două conserve de plătică și trei reviste de ”New Times”. Am avut grijă să iau și două înghețate și pentru suflețelul meu. Cînd ieșeam de la ”Macul roșu” m-am întîlnit cu Gigi Simionesi care, echipat de călătorie, mi-a spus că merge să lucreze la Cîmpina. La despărțire mi-a promis că ”poate-mi va scrie”. După asta m-am mai învîrtit prin tîrg, am stat vreo 15 minute în parc și mi-am făcut unele adnotări în ”Însemnări de buzunar” vol 4. Mi s-a părut că în drepta mea, pe o bancă stătea Theodora. N-am mai dat atenție și am plecat. Am trecut pe Mărășești 22, dar n-am mai intrat. Am ieșit apoi pe V.I.Lenin, la asfalt. Văzînd că merge foarte ușor, m-am hotărît să merg acasă pe aici și să nu-l mai aștept pe Vlad. M-am pornit din Rădăuți la ora 10. Am văzut că fac 20 de km la oră pe drum drept sau cu mici ondulații. Soarele mă bătea drept în față și numai curentul produs de viteză m-a mai răcorit un pic. Am mers prin Vladu Vlădichii, Bădeuți, Milișăuți (cît era el de lung), Românești, Grănicești, Ratoș, Bădeuți, Gropeni și… acasă. La început a mers foarte ușor (pînă la bifurcația Siret – Suceava). La podul din Milișăuți de peste apa Sucevei m-am întîlnit c-un fost coleg de clasa VIII-a care acuma e într-a XI-a C. Mi-a povestit că a fost în excursii mai lungi cu bicicleta (două – trei zile). Acuma venea de la un prieten din raionul Suceava. Din discuție în discuție ne-am hotărît să mergem duminică la Putna cu bicicletele. Numai să fie vreme frumoasă și să am chef. O pălărie bună mi-ar prinde tare bine. Pînă aici mă bătea soarele în ochi, iar de după ce m-am îndreptat spre Românești mă bătea în ceafă. Dar mi-a cam ieșit mie asfaltul pe ochi. După ce-am lăsat în urmă Milișăuțiul am avut parte numai de dealuri mai mult sau mai puțin mari. Aici am obosit grozav; am mers mult pe jos și soarele mă topea cu razele lui de foc. Am răbdat ca un călugăr pînă m-am văzut în Grănicești. Înainte de a intra în sat am făcut un popas bun. Nu mă mai ajutau piciorele. Dinspre Siret veneau nori negri care imediat au acoperit soarele. S-a făcut răcoare și numai puțin n-a lipsit să plouă. Un vînt favorabil a îndepărtat norii. Iată că pentru a doua oară s-au adeverit vorbele mamei și ale cucoșului. În fața acestui semn cocoșesc mă-nchin (dar numai lui!). În Grănicești, în fața Sfatului Popular m-am întîlnit cu-n prieten de-al lui Toader și, deci, și de-al meu. (a dormit odată la internat cu Gigi în d.5). Mi-a spus că Toader e acasă (cred că a venit pe data de 2 iulie crezînd că merge imediat în excursie). Și-acuma îmi pare rău că n-am fost pe la el. Cînd am ieșit din Grănicești am avut cîteva văi la care mi-am dat drumul cu toată viteza și simțind o mare plăcere. Apoi am trecut prin comuna Satu Mare, după care am avut parte numai de dealuri și delurele. Pe marginea drumului am găsit cîțiva meri pădureți și m-am lăcomit la poamele lui extraordinar de acre și rele. Cele vreo 10 merișoare mi-au făcut rău și au contribuit la durerea de cap ce mi-o provocase căldura și oboseala. Cînd am intrat în Ratoș am avut parte de o vale splendidă de vreo 2km. M-am lăsat un pic pe spate cu mîinile lejere pe ghidon, alergam așa înghițînd pămîntul. Simțeam fiori de plăcere. După asta au urmat drumurile proaste de țară cu gropi și cu pietre. În Bădeuți am băut de vreo trei ori apă care s-a combinat numaidecît cu merele… Cu mare greu am ajuns pînă-n Gropeni. Aici am avut drum drept, apoi vale, un deal pe care l-am urcat ușor, apoi vale. Și iar viteză! Mi-am scos pîrleala pentru cît am mers ca melcul. În 5-7 minute eram acasă, un lac de sudoare (cu toate c-am venit numai în maieu). Acasă, după ce-am mai povestit un pic am trasat pe hartă, cu mama, itinerarul călătoriei (excursiei). E foarte bun! (posibil să merg și la București, sau, dacă nu, chiar ”dincolo”). Mi-am schimbat hainele aproape ude și pline de praf, m-am spălat, am halit ceva, apoi, frînt de oboseală, m-am culcat. Cred că azi am făcut vreo 70 de km fără prea multe popasuri. Am reușit să dorm numai jumate de oră. Totuși, cred că m-am refăcut mult. După asta am cules o trăistuță de vișine, am adus apă și m-am mai mișcat prin casă Am mai citit un pic (dar numai un pic) din ”Întunecare”. Lecțiile de engleză au rămas baltă (las că fac mîine… și tot așa). (D.V.: ”Prietenul dușmanului meu va deveni dușmanul prietenului meu?” Foarte interesant. (R. Comșa: ”Ce-s romantismele astea de licean amorezat?” ”A vota cu Iorga = a voma”).

Seara am jucat table cu mama: 3-2 pentru ea la linii. Tata a fost prin sat.

Cînd s-a înnoptat a venit și ploaia; a plouat un pic numai: în depărtare fulgerele luminau cerul, însă tunetele nu se auzeau aproape deloc. M-am culcat la 22 fără să mai citesc sau să scriu nimic. Eram un pic obosit și afară era tare urîcios (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame